L UMANESIMO LATINO NELLA REPUBBLICA MOLDOVA: aspetti filosofici, letterari e linguistici

Transcript

1 L UMANESIMO LATINO NELLA REPUBBLICA MOLDOVA: aspetti filosofici, letterari e linguistici FONDAZIONE CASSAMARCA Convegno Internazionale L UMANESIMO LATINO NELLA REPUBBLICA MOLDOVA: aspetti filosofici, letterari e linguistici Piazza S. Leonardo, Treviso Fondazione@Fondazionecassamarca.it Chișinău 7 ottobre 2005

2

3

4 Convegno Internazionale L UMANESIMO LATINO NELLA REPUBBLICA MOLDOVA: aspetti filosofici, letterari e linguistici Chis, inău 7 ottobre 2005

5

6 Indice Apertura del Convegno Saluti Pag. 7 AVV. ON. DINO DE POLI Presidente della Fondazione Cassamarca di Treviso Pag. 9 DOTT. HAB. GHEORGHE RUSNAC Magnifi co Rettore dell Università di Stato di Moldova Pag. 11 Lingua - simbolo identificazione umanistica nel periodo di transizione nella Repubblica Moldova DOTT.SSA HAB. IRINA CONDREA Preside della Facoltà di Lettere, Università Statale della Repubblica Moldova Pag. 19 Valenţele ontologico-estetice ale metaforei paradoxale în poezia contemporană DOTT. HAB. MILHAIL DOLGAN Capo Dipartimento di Teoria e Letteratura Rumena, Università Statale della Repubblica Moldova Pag. 33 La latinità come elemento di identità nazionale nella poesia di Grigore Vieru e Ion Hadârcă DOTT.SSA ANA GHILAŞ Università Statale della Repubblica Moldova Pag. 41 Il Quattrocento tra i Carpati e il Dniestr. L influenza italiana nella politica dei re moldavi DOTT. HAB. NICOLAI RUSSEV Rettore della Scuola Superiore di Antropologia della Moldavia Pag. 49 L umanesimo e il mondo dell immaginario DOTT. IGOR FONARI Preside della Facoltà di Tecnologie Umanistiche, Scuola Superiore di Antropologia di Moldova Pag. 57 La successione delle correnti letterarie e il postmodernismo DOTT. HAB. SERGIU PAVLICENCO Capo del Dipartimento di Letteratura Universale, Università di Stato della Repubblica Moldova Pag. 63 Problematica della definizione del concetto dell affissoide DOTT. HAB. ION DUMBRAVEĂNU Capo del Dipartimento di Lingua Italiana, Università di Stato della Repubblica Moldova 5

7 Pag. 69 Paradoxele umanismului. Poate fi umanismul un concept ştinţific? PROF. DR. HELENA PUHA Universitatea D. Cantemir di Târgul Mureș, România Pag. 87 La claca nella storia della cultura: una prospettiva umanistica. Claca în istoria culturii: o perspectivă umanistă DOTT. NICOLAE RÂMBU Capo Dipartimento di Storia della Filosofi a, Università A.I. Cuza di Iasi, Romania Pag. 99 Autenticitatea Umanismului în concepţia lui Roberto Assagioli DOTT.SSA TATIANA IAILENCO Capo Dipartimento di Linguistica e Interculturalità, Scuola Superiore di Antropologia della Moldavia Pag. 107 Pag. 115 Pag. 121 Pag. 123 Pag. 133 Pag. 139 Pag. 145 Corespondenţa umaniştilor Nicolaus Olahus şi Erasmus din Rotterdam DOTT. GHEORGHE BOBÂNĂ Direttore dell Istituto di Filosofi a, Sociologia e Diritto, Accademia di Scienze della Moldavia L assiologia dell antichità nel dialogo con la contemporaneità DOTT.SSA VICTORIA FONARI Università Statale della Repubblica Moldova Familia latinităţii ANTON COŞA Episcopul Bisericii Catolice din Republica Moldova Elegia: sensi e significati dell atto di comunicazione artistico-musicale VICTOR GHILAS Coordinatore dell Istituto di Studio delle Arti dell Accademia di Scienze della Moldavia Moldova terra di umanisti, letterati e poeti LUIGI LUCHINI Presidente EFASCE, Pordenone (Italia) Umanistul Constantin Cantacuzino Stolnicul și Republica literelor latine DUMITRU CĂLDARE Università Statale della Repubblica Moldova Idei umaniste în opera filosofului Alexandru Sturza OCTAVIAN MOŞIN Università Statale della Repubblica Moldova 6

8 DINO DE POLI Presidente Fondazione Cassamarca Treviso Magnifi co Rettore dell Università Statale della Repubblica Moldova, prof. Gheorghe Rusnac, autorità, chiarissimi professori, signore e signori, permettetemi di trasmettere questo mio saluto per dirvi che mi sento molto vicino a quei paesi, come la Moldavia, che hanno conservato i sentimenti dell Umanesimo Latino, nonostante i mutamenti storici. I principati danubiani della Moldavia e Valacchia sono sempre stati travagliati da tante invasioni che determinarono una continua lotta di sopravvivenza nazionale, culturale e religiosa. Essi diedero un forte contributo alla civiltà del paese e all unità che incominciò, come l Italia, dai movimenti risorgimentali del La lingua di questi stati si è formata dal latino popolare parlato dai legionari di Traiano, di cui alcune famiglie rimasero nella Dacia felix anche dopo il ritiro dell amministrazione romana. Il latino sostituì il daco e diventò la lingua parlata attualmente. I temi dell Umanesimo Latino, nel loro percorso storico in questi paesi dell Europa, diventano d attualità di fronte alla prospettiva dell Unione Europea, che coinvolgerà anche la Moldavia in un tempo abbastanza prossimo. Le promesse culturali che vengono messe in evidenza in questo Convegno porteranno senza dubbio all obiettivo politico dell Unione Europea. Un ringraziamento per questo prestigioso simposio che vede riuniti eminenti mediatori culturali, va alla dott.ssa Victoria Fonari, che tanto ha contribuito alla sua realizzazione. 7

9

10 GHEORGHE RUSNAC Magnifico Rettore dell Università di Stato di Moldova Porto volentieri il mio saluto a questo importante Convegno Internazionale L Umanesimo latino in Repubblica Moldova, che sono lieto di ospitare nella mia Università. Saluto quanti sono convenuti qui oggi per presentare le loro relazioni e le loro qualifi cate ricerche sull Umanesimo Latino nella sfera della letteratura, della linguistica, della fi losofi a e dell arte. L Università Statale di Moldova vanta oltre studenti, collaboratori, cattedre didattiche, 700 studenti che frequentano master e 600 dottorandi. Sono onorato di presiedere quest assise ed auspico che questo sia l inizio di una fattiva collaborazione tra la nostra Università e la Fondazione Cassamarca di Treviso di cui ringrazio di cuore il suo Presidente, Dino De Poli, per l impegno profuso a favorire questo genere di iniziative culturali. Lo scopo principale di questo colloquio è l integrazione universitaria nel sistema di insegnamento europeo. Vuole essere dunque un contributo a favorire l ingresso della Moldova nello spazio europeo dell insegnamento, della cultura e dell arte. Oggi siamo all inizio di questo cammino: per la prima volta l Umanesimo Latino è in Moldova. Questo convegno segue tutti i convegni che su questo tema si sono già svolti in Italia, Lussemburgo, Svizzera, Venezuela, Stati Uniti, Belgio, Romania, Ungheria, ecc. L Umanesimo Latino racchiude in se problemi globali e regionali per affrontare i quali sono impegnati, stati, nazioni, università. Da oggi anche la nostra. Auguri! 9

11

12 IRINA CONDREA Preside della Facoltà di Lettere, Università Statale della Repubblica Moldova Limba ca simbol identitar umanist în perioada de tranziţie în Republica Moldova Per ciascuna persona la propria lingua rappresenta il fattore di identità più eloquente. Nella sua essenza, l umanesimo si riferisce al riconoscimento dei diritti della persona circa la propria dignità e la libertà di conoscere, gli offre la possibilità di esprimere le proprie capacità intellettuali e di determinarsi nella sua moralità. Il problema della lingua nello spazio bassarabeo degli ultimi decenni è particolare dal momento che le decisioni politiche straniere di creare un populus sovieticus (ovvero di una politica di anichilimento e negazione dell identità linguistica e, con questa, dell individualità culturale) sono già cose di ieri, evidentemente un cambiamento era inevitabile. Uno di questi momenti di cambiamento è rappresentato dalla volontà di aspirare, di tornare ai valori culturali e al patrimonio della latinità. * * * Pentru orice persoană (cultă) limba pe care o vorbeşte reprezintă un factor identitar dintre cele mai elocvente; prin limbă omul se autoidentifi că, îşi reclamă apartenenţa la un oarecare grup etnic, la o regiune, ţară, cultură, confesiune. În esenţa sa, umanismul se bazează pe recunoaşterea dreptului persoanei la propria demnitate şi libertatea conştiinţei, la posibilitatea de a-şi valorifi ca capacităţile intelectuale şi de a-şi determina jaloanele morale proprii. Amploarea cu totul deosebită pe care a luat-o în ultimul deceniu al secolului trecut problema limbii în spaţiul basarabean are mai multe motive, dar evident că unul dintre ele, şi nu ultimul, este năzuinţa întregii populaţii de la vlădică până la opincă de a-şi obţine şi a-şi realiza dreptul la moştenirea culturală de secole, de a reveni la matca latinităţii, de care fusese separată forţat prin decizii politice străine aspiraţiilor naţionale şi prin renumita cortină de fi er. 11

13 Măsurile de anihilare a identităţii lingvistice şi naţionale, promovate în perioada sovietică, aveau la bază faimosul concept despre apariţia unei noi entităţi socioculturale, un fel de nouă naţiune poporul sovietic. Ştergerea deosebirilor, apropierea şi, paradoxal, declarata înfl orire a naţiilor erau promovate prin extinderea masivă a funcţiilor limbii ruse şi prin impunerea unor practici sociale puternic marcate de ideologia comunistă, cum ar fi, numeroasele sărbători revoluţionare şi ritualurile lor de masă (mitinguri, demonstraţii, adunări, şedinţe, careuri, tabere etc.), marginalizarea datinilor naţionale şi, în special, excluderea factorului confesional religios din viaţa socială. Spaţiul informaţional urban reclama (efemeră pe atunci), panourile şi inscripţiile din locurile publice, denumirile de străzi, cartiere şi localităţi luau tot mai mult un aspect sovietizat, de regulă, rusesc. De exemplu, în fosta RSSM satului Vertiujeni i s-a schimbat denumirea în Pridnestriosk, Volcineţ a devenit Maiovka, Buga Dolinnoe, Ialoveni Kutuzov, Şoldăneşti Cernenco, Ştefan-Vodă era Suvorov, Sângerei Lazo, în republică existau câteva localităţi cu denumirea Pervomaiskoe, Octeabriskoe, şi, bineînţeles că strada principală peste tot se numea Lenin. Această soartă au avut-o extrem de multe denumiri de sate, oraşe străzi, nemaivorbind de denumirile de fi rme, colhozuri, ziare ş.a., în care orice cuvânt obligatoriu trebuia să aibă o conotaţie revoluţionară socialistă. Devenise aproape o obsesie verbală epitetul revoluţionar roşu au existat nenumărate denumiri de genul Plugarul roşu, Steagul roşu, Ostaşul roşu, Proletarul roşu, Octombrie roşu, Steaua roşie, Armata roşie, Cravata roşie şi multe altele. Un asemenea spaţiu informaţional şi să nu uităm că toate acestea se scriau cu litere ruseşti crea iluzia unei alte lumi, în care nu mai era loc pentru realităţile naţionale şi treptat, treptat, trebuia să se şteargă, să dispară tot ce amintea de trecutul burghez, blamat de propaganda sovietică. Cuvântul, limba astfel preparată, special pentru spaţiul public, îşi pierdea capacitatea identifi catoare, pe care o are în mod natural. Procesul de renaştere naţională care s-a declanşat în fosta R.S.S. Moldovenească după 1985 a scos în prim plan anume chestiunea limbii, aceasta fi ind una dintre cele mai politizate probleme legate de identitate atât de cea colectivă, dar, în special de identitatea personală a oricărui om. Afl aţi într-un spaţiu informaţional ideologizat atât de agresiv, separaţi prin frontiere politice de consângenii lor din România, s-a dovedit că basarabenii totuşi nu şi-au uitat şi nici nu au neglijat relaţiile lor de rudenie cu cei din stânga Prutului, 12

14 înţelegând totdeauna că sunt de un neam şi că vorbesc aceeaşi limbă. Cultura românească a alimentat conştiinţa basarabenilor chiar şi în condiţiile cele mai drastice de totalitarism: cărţi, ziare şi reviste publicate în România pătrundeau aici pe căi ocolite, căci la Moscova sau în oricare altă republică din fosta URSS se puteau abona ziare româneşti, existau librării cu carte românească iar în RSSM nu. Şi totuşi intelectualii anilor 70 şi-au făcut adevărate biblioteci din cărţi româneşti aduse de la Moscova, Kiev, Cernăuţi pe aceste căi au pătruns la noi operele lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Nicolae Iorga şi, în genere, tot ce a fost mai de preţ în cultura românească. Iar unele cărţi puse la index în România se transmiteau din mână în mână şi aici şi acolo mulţi îşi pot aminti această solidaritate întru lectură, când, de exemplu, prin anii 80 la Chişinău circula clandestin romanul lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni. Dar nu numai intelectualii, studenţii, artiştii menţineau aceste legături cu spiritualitatea românească. În zonele rurale, printre ţăranii simpli, această relaţie a fost menţinută, în primul rând, prin muzica folclorică românească, care s-a bucurat (şi se mai bucură şi astăzi) de o enormă popularitate printre locuitorii satelor. În perioada sovietică vizionarea emisiunilor televizate cu interpreţi de muzică populară era un adevărat ritual de duminică pentru mulţi locuitori din satele în care puteau fi receptate programele televiziunii române, nemaivorbind de posturile de radio româneşti, preţuite în satele basarabene anume pentru programele de muzică populară. În acest sens: s-a afi rmat de mai multe ori că basarabenii sunt mioritici şi cu o cultură folclorică fără a generaliza, nu putem nega acest fapt, dar l-am califi ca drept un factor de rezistenţă şi de menţinere a identităţii etnice în condiţiile vitrege de deznaţionalizare şi aculturalizare. Revenirea la spaţiul cultural cândva pierdut s-a făcut prin redescoperirea şi revalorifi carea tradiţiilor folclorice după pentru majoritatea basarabenilor a fost o adevărată revelaţie faptul că ei pot asculta nestingherit şi pot cânta ei înşişi cântece de tipul Radul mamei, Radule sau Pocnind din bici pe lângă boi şi multe alte piese muzicale interzise în perioada sovietică. Sălile arhipline la concertele artiştilor români demonstrau cu prisosinţă acest lucru. Nu ar fi de neglijat încă un aspect, care a alimentat sursele identitare: memoria colectivă a societăţii basarabene păstra, prin reprezentanţii ei mai instruiţi, fapte şi nume din istoria neamului, interzise cu stricteţe de cenzura sovietică. Generaţia celor născuţi după al doilea război mondial a auzit de la bunei şi de la străbunei despre nişte fi guri istorice cum ar fi Carol 13

15 şi Ferdinand, despre regele Mihai şi regina mamă; ei puteau afl a din poze de familie şi din istorisirile celor apropiaţi despre organizaţia de copii numită străjeri, despre serbările naţionale, despre adresările domnul primar sau doamna învăţătoare, despre nişte forme de studii cum ar fi liceul sau şcoala normală, neîntâlnite aici în perioada sovietică. Datorită acestor factori basarabenii nu au fost înghiţiţi cu totul de puternicul val de deznaţionalizare declanşat de propaganda sovietică, în primul rând prin faptul că limba moldovenească (scrisă cu alfabet rusesc) a fost declarată ca fi ind altceva decât româna. Iar intenţiile de a argumenta existenţa noii limbi s-au materializat în introducerea unor forme improprii, împrumutate. Şi chiar dacă prin forţa împrejurărilor băştinaşii au fost nevoiţi să le adopte, odată cu declanşarea procesului de democratizare a societăţii s-a început analiza lucrurilor şi readucerea lor în albia fi rească. Astfel, unul dintre primele aspecte ale limbii, luate în discuţie şi pe larg dezbătute în presa anilor , dar şi mai târziu, a fost cel care ţine de numele proprii. În primul rând, mulţi şiau pus întrebarea ce reprezintă numele lor de familie şi cum trebuie scrise Ceban sau Ciobanu, Blanari sau Blănaru şi, mai ales în cazul când acestea suferiseră metamorfoze de rusifi care atât de spectaculoase, încât de multe ori aveau aspecte greu de recunoscut, de exemplu, Gropa, Cepa, Cechin, Calugher, care, de fapt, erau Groapă, Ceapă, Smochină, Călugăr şi multe altele. Basarabenii, care mult timp au purtat nume de împrumut sau croite după modele străine, au început să-şi revendice identitatea prin forma tradiţională românească a numelor cei care au fost numiţi de funcţionari Ivan, Vasilii, Dmitrii, Piotr, Fiodor, Marusea, Dusea ş.a.m.d. au înţeles să-şi recapete numele de botez specifi ce limbii pe care o vorbeau Ion, Vasile, Dumitru, Teodor, Maria, Eudochia. Tot în timpul anilor 90 moldovenii basarabenii, care în perioada sovietică au adoptat masiv numele ruseşti de tipul Igor, Sveatoslav, Boris, Ruslan, Ludmila, Svetlana, Olga, Nadejda au început să revină la numele tradiţionale, naţionale. Astfel, copiii născuţi la sfârşitul mileniului trecut, în mare parte poartă nume de botez ce le indică apartenenţa etnică sunt cu mult mai masiv folosite nume de tipul Rodica, Aurica, Raluca, Ştefan, Aurel, Viorel, Traian, Dan, Mihai, iar mai nou s-a trecut şi la nume de origine europeană cultă Camelia, Diana, Corina, Sebastian, Daniel ş.a. Tot ca o expresie a identităţii recăpătate a fost renunţarea la formele ruseşti de denominaţie a persoanelor de tipul Vasilii 14

16 Ivanovici, Maria Petrovna, Natalia Sergheevna şi celelalte, cu atât mai mult, cu cât această combinaţie alcătuită din numele tradiţionale româneşti sună oarecum bizar, de exemplu, Raluca Aurelovna sau Traian Viorelovici Bounegru. Numele propriu reprezentând forma de bază a identităţii persoanei, este totdeauna la vedere şi de multe ori poate spune despre purtătorul lui mai mult decât s-ar crede. Astfel, o persoană cu numele de botez Ana-Maria Francesca, dacă este cetăţeană a Republicii Moldova, nu poate avea mai mult de 6-7 ani, deoarece cu vreo 10 ani în urmă moda numelor era cu totul alta şi un asemenea nume de botez nici nu ar fi fost acceptat la ofi ciul stării civile. Un aspect legat de nume sunt şi formulele de adresare / de reverinţă, care fac parte din patrimoniul latinităţii şi sunt pe larg folosite în occident, dar care erau respinse de ideologia totalitară. Este vorba, în primul rând de doamna şi domnul - atât de fi reşti astăzi în comunicare ele reprezintă o adevărată cucerire a perioadei de tranziţie. Din punctul de vedere al efi cienţei, acestea sunt, poate, cele mai bune achiziţii ale unei societăţi civilizate, deoarece permit stabilirea unui contact corect şi elevat cu orice persoană, chiar şi cu una puţin cunoscută sau necunoscută şi au corespondente perfecte în limbile romanice, cum ar fi madamme, monseur în franceză, ori senior, seniora în italiană. (În treacăt fi e spus, limba rusă care a fost pentru basarabeni furnizoarea modelelor lingvistice de adresare, nu are asemenea corespondente deşi există formele gospodin şi gospoja, ruşii nu le acceptă în uz. La ultima întâlnire televizată a preşedintelui rus V. Putin cu cetăţenii, la 27 septembrie 2005, acestuia i-au fost adresate direct peste 60 de întrebări şi numai două persoane au folosit adresarea gospodin prezident ) este şi acesta un factor identitar specifi c. Un adevărat simbol naţional în această perioadă de democratizare a devenit alfabetul latin recăpătarea, mai bine zis, recucerirea dreptului de a-l folosi a fost una dintre cele mai mari victorii, al cărei suport este tot dorinţa de afi rmare a unei identităţi fi reşti, reale şi libere de orice presiuni. Revenirea la limba de stat (numită atunci încă moldovenească) pe baza grafi ei latine, a fost posibilă numai datorită unei susţineri masive din partea populaţiei, căci organele de partid sovietice considerau această idee aberantă. Unul dintre secretarii CC ai PCM scria în 1988 (LA, 7 aprilie): În oraş se răspândesc zvonuri despre propunerile unor reprezentanţi ai intelectualităţii de creaţie cu privire la trecerea scrisului moldovenesc la cel cu caractere latine, deşi pentru aceasta nu există nici un 15

17 temei... Înlocuirea alfabetului slavon ar duce la aceea că, în mod practic, toată populaţia ar rămâne analfabetă, ar cauza o pierdere ireparabilă dezvoltării culturii socialiste moldoveneşti. Răspunsul poate fi doar unul: nu şi iar nu! (!). Această interdicţie categorică a declanşat ample proteste mai întâi în presă, iar apoi în stradă. În apărarea alfabetului latin s-a ridicat toată populaţia şi anume această victorie a întregii societăţi este consemnată printr-o sărbătoare naţională inedită, marcată la 31 august, Limba noastră, care consemnează această victorie a basarabenilor în lupta pentru recăpătarea identităţii lor fi reşti. Credem că o identitate nu i se dă omului de-a gata, ea se construieşte pe parcursul întregii vieţi şi societatea care respectă valorile umane trebuie să pună la îndemâna cetăţenilor săi toate oportunităţile, oferindu-i posibilitatea să decidă singur, în conformitate cu propriile sale aspiraţii. Din păcate, în spaţiul basarabean în problema identităţii a existat dictatul unor forţe politice şi, dintre aspectele identitare cele mai importante, limba a fost cel supus acţiunii ideologiilor totalitare, dovadă fi ind faptul că şi până astăzi aici rămâne valabilă problema denumirii limbii de stat română sau moldovenească, precum şi sacramentala deja întrebare între ghilimele acestea sunt două limbi sau e una singură? Iniţial, când am introdus în titlul comunicării mele sintagma în perioada de tranziţie am avut în vedere ultimii 15-18, maximum 20 de ani, în care s-a destrămat fostul imperiu sovietic şi a început această anevoioasă pentru noi perioadă de tranziţie spre democraţie, spre libertatea persoanei, spre valorile cu adevărat umane şi umaniste ale Europei în care tindem să ne integrăm. Dar, în fond, mergând puţin înapoi, ne putem convinge că fi ecare generaţie de basarabeni îşi are perioada sa proprie de tranziţie de la un regim la altul, care evident că nu trece fără urme. După cum observa un scriitor de la noi, când ajungem la punctul pays de naissance, trecutul nostru poate fi cu totul imprevizibil, deşi s-ar părea că evenimentele deja consumate sunt cunoscute, deci previzibile. Căci, de exemplu, scria el, patru generaţii de Băjenari (numele de familie Bejenaru) s- au născut în acelaşi sat, dar în patru state diferite, după cum urmează buneii au văzut lumina zilei în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, subsemnatul în URSS, şi fi ică-sa în Republica Moldova. Sau, ca un corolar, un moş Gheorghe care niciodată nu şi-a părăsit satul de baştină şi propria curte mai mult decât pentru o zi spre a merge la târg, a trăit pe parcursul vieţii sale în patru state diferite, cele enumerate deja. 16

18 Actuala perioadă de tranziţie cea prin care trecem noi va rămâne marcată probabil de trierea faptelor şi de alegerea adevăratelor valori spirituale, printre care se afl ă şi limba, dar o limbă dezvoltată, cultă, aptă să satisfacă toate necesităţile creatoare ale personalităţii. Numai printr-o asemenea limbă cetăţenii republicii Moldova se pot integra în spaţiul larg al culturii, civilizaţiei şi umanismului european. 17

19

20 MIHAIL DOLGAN Capo Dipartimento di Teoria e Letteratura Rumena Università Statale della Repubblica Moldova Valenţele ontologicoestetice ale metaforei paradoxale în poezia contemporană Il poeta moderno soffre, sconvolto nell animo, da tanto pensiero contraddittorio in questo fi ne secolo, vittima di una crisi spirituale. Attraverso la fusione dei contrasti, la metafora paradossale aiuta il creatore non solo ad effettuare il salto nel mistero (L. Blaga) e a conoscere la dialettica abissale dell essere uomo, ma anche a liberarsi dai pesi di esistenze drammatiche e ossessive. Nello stesso tempo, la metafora paradossale, audace ed improvvisa, si esprime con conseguenze ed evidenze. Il paradosso, afferma E. Cioran nel libro Il crepusculo dei pensieri, brucia in lui tutto quello che non si può risolvere, che non ha una signifi cazione ed i confl itti che imposta sotteraneo la vita. La metafora paradossale ha sofferto cambi essenziali, tanto nella visione come nella sostanza, nella struttura e nella regola. Nella lirica moderna (N. Stănescu, Alain Bosquet, L. Damian, A. Voznesenski, V. Teleucă) è stato nascosto un nuovo tipo di metafora paradossale: una metafora assoluta, globale, che qualche volta rifl ette in chiave ironica le contraddizioni della vita e della creatura umana dalla prospettiva dei pianeti e con l aiuto di una conclusione originale, che muove dalla grande concentrazione suggestiva. La grande arte del poeta di oggi consiste non solo nell esplorare con ingegnosità i rapporti inesauribili della metafora paradossale, ma ancora nel rendere naturale quello che non lo è, nel rendere possibile quello che non è possibile, nel rendere vero quello che non è vero. In altri termini, nel rendere mite quello che non è mite. Lo scopo fi nale della metafora paradossale, la modalità poetica della conoscenza delle realtà antinomiche, è quello di scoprire sorprendente l unità dei dialetti dalla gente, le armonie nascoste della vita, le relazioni tra l uomo e 19

21 l ambiente, le verità che si rifi utano alla formula delle concezioni, nel cammino dei razionalisi convenzionali. * * * Pentru mine, ca şi pentru orice român, cred eu, metafora paradoxală cea mai luminoasă, dar şi cea mai tristă într-un fel, cea mai bogată, dar şi cea mai săracă, cea mai norocoasă, dar şi cea mai regretabilă este metafora celui mai mare poet latin Ovidiu, Ovidiu cu destin aparte din destinul stră-străstrămoşilor noştri, când erau încă barbari, când, fi ind prea plini de poezie, nu ştiau nici de pană, nici de hârtie. Ne simţim mândri că a trăit, surghiunit, pe pământurile geto-dacilor, la Tomis, că a scris pe acest pământ mioritic Tristele şi Ponticele. Dar, în acelaşi timp, şi astăzi purtăm în sufl et ca şi cum o vină pentru faptul că anume Constanţa a fost aleasă drept microsiberie pentru surghiunul marelui poet. Pe de altă parte, mai tulburătoare bucurie şi cinstire nu există pentru noi, când conştientizăm faptul că Ovidiu ne-a învăţat limba, limba getodacilor, şi a învăţat-o într-atât de bine model unic pentru orice alolingv de mai târziu, încât nota bene! a scris şi un poem în limba localnicilor, manifestând o caldă simpatie pentru neamul din care am provenit. Dar ironia ironiilor, paradoxul paradoxurilor poemul nu s-a păstrat, s-a pierdut pentru totdeauna în negura timpurilor. Tot ce a scris în latină s-a păstrat, numai poemul, în limba geto-dacă, s-a pierdut, dispărând în neant, împreună cu el, şi o limbă întreagă, pe care nu vom cunoaşte-o niciodată. Ce mare năpastă pentru noi, ce mare nenoroc, ce mare părere de rău! N-a fost să fi e să ne folosim de unica posibilitate, de unica şansă de a ne reconstitui limba băştinaşilor noştri! Or, Ovidiu ne-a oferit-o!!! Iată de ce, mă gândesc, poeţii neamului românesc, ca şi cum instinctiv, sunt mereu bolnavi de o melancolie a începuturilor care au fost, dar care acum nu mai sunt, de nostalgia întoarcerii la izvoare (vorba lui G. Vieru), de nostalgia de a se considera un altoi pe o tulpină vorbitoare (L. Damian) originală şi autohtonă metaforă paradoxală a ideii umaniste de legătură organică dintre generaţii / naţii şi de continuitate pe o treaptă superioară. Într-o poezie cu care se deschide cunoscuta carte de versuri Piramida singurătăţii (2000) şi care e aranjată grafi c sub formă de cruce (să nu ne scape simbolul biblic!), Victor Teleucă mărturiseşte fi lozofi c: 20

22 A v e m un ceva al nostru pe care nu îl posedăm dar care ne ţine-n p i c i o a r e. Dacă ar fi să descifrăm acest ceva obscur, fără de care am fi dispărut de mult din istorie în urma nenumăratelor încercări de-a lungul existenţei vitrege, acesta ar fi : dacismul, originea noastră romană, verticalitatea geto-dacilor, limba cărora o avem, dar, în acelaşi timp, n-o posedăm; în sens foarte larg am putea spune: ne ţine în picioare umanismul latin, spiritualitatea română. Duhul acestui umanism l-a evocat în plan fi lozofi c, ontologic, metafi zic acelaşi poet Victor Teleucă în volumul Ciclul italian sau criza de timp (1987, scris în urma unei călătorii în Italia), unde valorifi că cu ingeniozitate şi miturile poporului, şi simbolurile lui fundamentale, şi marile personalităţi italiene, şi tot ce ţine de spiritualitate română nepieritoare... Poetul contemporan trăieşte adânc şi cu acuitate contradicţiile fundamentale ale lumii, tinde să surprindă esenţa antinomică, paradoxală a existenţei umane şi să reveleze adevăruri fulgurante într-o formulare cu înfăţişare de nonsens, cum zicea Lucian Blaga. Aşadar, gândirea lui paradoxală e dictată, în primul rând, de natura contradictorie a realului, a secolului nostru grăbit şi măcinat de contrarii dintre cele mai prăpăstioase, de dialectica în continuă destrămare a condiţiei omului modern. Dacă viaţa este dialectică, paradoxală, poezia, la rândul ei, nu poate să nu fi e şi dialectică, paradoxală, adică nu poate să nu se întemeieze pe contradicţie, pe contopirea extremelor, pe capacitatea liricului de a privi la lume printr-o prismă neobişnuită, surprinzătoare, răsturnată chiar. Această prismă îl ajută pe poet să facă conştient inconştientul, să gândească negânditul, să comunice incomunicabilul, să explice inexplicabilul, să refuze rinocerizarea vieţii (citeşte: uniformizarea), să divulge tot ce e părelnic, dogmatic, ridicol. Filo- 21

23 22 zoful danez Sören Kierkegaard afi rma că paradoxul în epoca modernă este o conjuncţie a contrariilor şi în special a eternului cu temporalul. Răsturnând anumite daturi ontologice, etice, fi - lozofi ce, estetice, devenite locuri comune, paradoxul contribuie la cunoaşterea abisală şi tensionat-aforistică a unor adevăruri şi legităţi tăinuite, a unor tâlcuri şi intuiţii imprevizibile, a labirinturilor inconştientului. Paradoxurile iată unicul adevăr! exclama Bernard Shaw. Tensiunea disonantă, afi rmă H. Friedrich în Structura liricii moderne, e o fi nalitate comună artelor moderne. Apelul frecvent la imaginile paradoxal-oximoronice una din coordonatele defi nitorii ale poeticii moderne provine din nevoia de a surprinde realităţile refl ectate în multitudinea de faţete şi conexiuni, în toată contradicţia şi polaritatea lor, în dialectica lor manifestă şi latentă, în fragmentarismul lor tinzând spre coerenţă. Însăşi fi inţa umană e de natură paradoxală: limitat în timp, spaţiu şi istorie, omul tânjeşte mereu după nemurire şi infi nit, după eternitate şi absolut. Ca şi absurdul în genere, paradoxul ia naştere din discrepanţa între dorinţa de claritate a raţiunii umane şi iraţionalitatea lumii reale, între elanul omului spre eternitate şi caracterul fi nit al existenţei sale (observaţia îi aparţine lui Albert Camus). În plan fi lozofi c, paradoxul este un instrument efi cace de dezvăluire nu atât a adevărurilor banale, care ar fi o absurditate să le negi, cât a celui adevăr latent şi complex, pentru care, aşa cum opina Nils Bohr, afi rmaţia inversă ar reprezenta de asemenea un profund adevăr. Paradoxul, susţine Emil Cioran în Amurgul gândurilor (1940), arde în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi confl ictele ce frământă subteran viaţa. Izvorând din condiţia nedesăvârşirii (în paradox raţiunea se anulează pe ea însăşi ), el împrumută vieţii formele unei absurdităţi expresive, îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început, deşi, în principiu, nu oferă nici o soluţie, nu îndreaptă nimic. Când, bunăoară, Platon l-a numit pe Diogene un Socrate nebun, el a găsit, de fapt, o ecuaţie etico-spirituală norocoasă a înţelepciunii care se învecinează cu prostia şi a prostiei care îmbracă haina înţelepciunii. Şi nimic mai mult! Indiscutabil, unele surse ale paradoxului trebuie căutate în specifi cul naţional al neamului românesc, în obiceiurile şi tradiţiile noastre, în creaţia populară. E bine cunoscut catrenul lui Petru Zadnipru despre felul paradoxal de a fi al moldoveanului: Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă, / La un colţ de masă plâng, / La un colţ de masă cântă ( Moldovenii ). Tot aşa cum e bine cunoscută această bijuterie lirică a lui Vasile Romanciuc despre busuiocul nostru tradiţional sim-

24 bol al naşterii dar şi al morţii: Busuioc la naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc. / Viaţa noastră toată, / Doamne, cum încape / Între două fi re / Mici de busuioc ( Busuioc ). Însă sursa principală a viziunii paradoxale asupra lumii, a manierei artistice de a apropia până la contopire cele mai îndepărtate antinomii ale lucrurilor, pentru a capta noi faţete şi esenţe, o nouă ordine şi logică a lor, se afl ă în chiar structura psihologico-artistică particulară a poetului modern, care manifestă o mare apetenţă pentru voluptatea limitelor, ca să folosim o sintagmă a lui Ştefan Augustin Doinaş. Poetul, decreta Liviu Damian, e plămădit din tină şi din soare ( Fila cu martori ). În viziunea francezului Alain Bosquet poetul întotdeauna are două capete - /unul, mai mare, pentru tristeţe / şi altul, minuscul, pentru bucurie ( Întotdeauna am avut două capete. Rusul Andrei Voznesenski e convins că poetul nu ştie de fi niş niciodată, / creaţia lui fi ind întodeauna numai start. Iar Nichita Stănescu deduce gândirea paradoxală a creatorului din nevoia organică de a împrumuta unicităţii un caracter de generalitate:...poetul, remarcă el, trebuie să facă faţă în permanenţă unei situaţii paradoxale: să comunice unicul, să facă să devină comunicabil, cu o adresă foarte largă, ceea ce de fapt e profund singular (art. Răspunderea poetului ). Până şi Grigore Vieru îl defi neşte pe poetul-profet drept o fi inţă ciudată care întruneşte în sine atât pe tribunul, adică pe cel care luptă deschis pentru cauza şi drepturile colectivităţii, cât şi pe ascetul, adică pe cel retras din societate, pe izolatul şi ostracizatul: Ciudată-alcătuire - / Tribunul şi ascetul / Acest, ah, duh al vieţii, /Ce îl numim poetul. /El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase /Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. /Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / Ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur. /...Ah, nefi ind ca sfântul, / El crede-n cele sfi nte /Şi pentru ele, faclă, /Îmi arde în cuvinte. / La sufl et şi-adevăruri /Îmi umblă, la mistere. /La moarte dânsul umblă, /Dar zice că la miere ( Poetul ). O viziune cu totul paradoxală al felului de a fi al poetului ne oferă şi Aureliu Busuioc: Poeţii sunt suciţi de felul lor: /ei râd atunci când rănile îi dor, /urâtul ei îl caută-n frumos /şi toate cele ei le fac pe dos ( Poeţii ). Prin contopirea contrariilor, prin conjuncţia şi disjuncţia lor, paradoxul poetic îl ajută pe creator nu numai să-şi dezvăluie abisurile sufl etului şi ale cugetului, ci şi să se elibereze cathartic de poverile trăirilor dramatice şi obsedante, de calvalurile sângerânde ale cunoaşterii. În străduinţa de a cunoaşte până la rădăcini lucrurile, cu care autorul se amestecă până la sân- 23

25 ge, N. Stănescu e îndreptăţit să se autodefi nească paradoxal: Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte!!! Se vede, Emil Cioran intuise un mare adevăr, când a formulat aforismul: O fi inţă care ar şti totul ar fi un fl uviu de sânge ( Amurgul gândurilor ). Cu lazerul său fosforescent, paradoxul caută să străbată dincolo de antinomiile fundamentale ale vieţii şi lumii: dincolo de bine şi rău, dincolo de adevăr şi minciună, dincolo de frumos şi urât, pentru a dinamita dogmele şi locurile comune, obişnuitul şi inerţia, evidenţele şi liniarul, conformismul şi tot ce e stagnant, prejudecăţile şi măştile, care închistează cugetul liber şi căutător de adevăr absolut. Apropiindu-l pe poet de imperiul deosebirilor primare dintre lucruri şi de esenţele răsturnate ale acestora, paradoxul, metafora paradoxală în genere desprinde analogii şi aluzii chiar şi de acolo unde acestea, la prima vedere, lipsesc sau nu pot fi imaginate. De exemplu, ce legătură ar putea să existe între baştina unui poet şi cunoscutul Triunghi al insulelor Bermude, supranumit Triunghiul morţii? Victor Teleucă găseşte însă această legătură pe calea unei metafore contrastive de factură paradoxală: în timp ce Triunghiul Bermudelor este triunghiul morţii absolute, Triunghiul Ocniţei (adică baştina autorului de la nordul Moldovei) reprezintă triunghiul vieţii fără de moarte, triunghiul veşniciei neamului şi al legăturii vitale cu rădăcinile satului natal, cu crescătorii de spice, cu spaţiul mioritic, deoarece în raza acestui triunghi niciodată nu mori (o dezvoltare modernă a aformismului blagian Eu cred că veşnicia s-a născut la sat ): În triunghiul Ocniţei niciodată nu mori. În triunghiul Ocniţei oamenii ară şi ară, şi scumpă şi mândră e fapta lor milenară cu vorba, cu spicul, cu rostul, cu fi -va, cu fostul, cu tot ce se vede, dintr-un gest se pricepe. De-acolo am auzit cândva că cerul începe... Din triunghiul Ocniţei niciodată nu ieşi. În triunghiul Ocniţei niciodată nu mori. În poezia citată Triunghiul Bermudelor nu este folosit niciodată, însă imaginea lui paradoxală lucrează din interior prin antiteza plină de sugestivitate, pregnanţă şi consistenţă expresivă, prin rodnice valenţe intertextuale, prin deosebiri frapante. Cu adevărat aşa este, cum decretează poetul francez contemporan Alain Bosquet: La-nceput a fost deosebirea. 24

26 Or, metafora paradoxală îl întoarce pe poet anume la deosebirile primare, din care el caută să desprindă analogiile universale (Baudelaire). Acelaşi lucru se poate spune şi despre poezia Tutanhamonii de acelaşi autor, cu remarca că dacă în primul caz mesajul negativ al paradoxului se încarcă de semnifi caţie pozitivă, în cazul al doilea lucrurile se inversează. Indiscutabil, atunci când Arhimede a lansat dictonul Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna pământul, el nicidecum n-a putut să se gândească la...uriaşa forţă distructivă a atomului. În pofi da acestui fapt, gândirea paradoxală a poetului contemporan se îndreaptă anume spre albia unei atare analogii, justifi când-o atât în plan teoretico-pragmatic, cât şi în plan estetico-artistic: Arhimede, fi ind şi poet, a spus într-o doară să i se deie un punct de sprijin şi pământul răstoarnă, ideea a fost atât de năstruşnică şi de ştrengară, încât savanţii s-au apucat să caute punctul cu pricina şi l-au găsit, iar ca lumea să nu-l ştie de-odată şi să nu-l deoache cu mirarea ei de viţel, l-au încercat la Hirosima, apoi la Nagasachi. Adevăr rostea Nichita Stănescu când, întru susţinerea aserţiunii cum că versurile sale nu sunt altceva decât un fel de pasăre care zboară invers, conchidea aforistic: Totul este inversul totului. Nu întâmplător metafora care îl caracterizează cel mai bine pe Stănescu este împerecherea paradoxaloximoronică de cuvinte râsu plânsu, cu scopul de a sugera starea de tragedie veselă şi de comedie tragică (în interpretarea lui Eugen Simion). Însuşi titlul volumului de versuri Laus Ptolomaei (1968), inexact sau dubios interpretat de critica română, este un fel de metaforă globală sau mit simbolic inversat: teoria depăşită a astronomului Ptolomeu, o frumoasă rătăcire omenească, după care toate planetele se mişcă în jurul Pământului nemişcător, în ochii poetului modern este mai plauzibilă, mai veridică, mai pătrunsă de simţire umană, mai plină de poezie, mai izvorâtă din bunul simţ şi, prin urmare, mai demnă de laudă, decât raţională şi dura teorie ştiinţifi că ce susţine contrariul (pământul, înzestrat cu cea mai frumoasă şi mai înţeleaptă fi inţă din univers Omul, trebuie să se mişte în jurul unor planete moarte, lipsite de orice vietăţi): Dau sfat: / cei care au pus pământul /să fi e slugă soarelui / să-i caute justifi care. / Altfel e trist pe pământ. / Firele lipsite de timp / au lăsat 25

27 26 pământul în mijlocul universului / şi asta e bine, / pentru că acesta e adevărul. / Firile în criză de timp / au încercat să măsoare cu bunul simţ / şi ceea ce nu se poate vedea. Poetul e convins că bunul simţ nu a greşit : după cum nimeni nu se poate îndoi de faptul că inima e centrul sentimentelor şi creierul locul gândirii, tot aşa nu ne putem îndoi de faptul că pământul singura planetă vie, locuită de oameni este centrul universului. De aceea el îşi găseşte consolarea unică în a fi coautor al marelui Ptolomeu învăţatul dintre învăţaţi cel mai mare. Desigur, prin Ptolomeu poetul urmăreşte să prefi gureze nu atât pe cunoscutul astronom, cât simbolul tragic al creaţiunii, Ptolomeu fi ind, în ultimă instanţă, creatorul însuşi, victima sigură, minciuna necesară revelaţiei adevărului (E. Simion). De observat că prin metaforele paradoxale citate mai sus poeţii năzuiesc să ajungă la o gândire planetară, când fi ecare om de pe pământ ar gândi despre semenii săi ca despre sine însuşi. Adevărul poetic din aceste paradoxuri ia aspectul unor formulări tropologice, care, pe calea non-sensurilor, comunică anumite sensuri polivalente şi relevante. Cu toate că par a fi ilogice sau metalogice, imaginile paradoxale, prin funcţia lor de revelaţie ontologică şi fi lozofi că, ne apropie mai mult de esenţa şi misterul unor realităţi decât ar putea-o face gândirea raţională sau operaţia de analiză. În cazul concret al poeziei lui N. Stănescu paradoxul joacă rolul unei structuri constitutive a universului imaginar, devenind un principiu esenţial al limbajului său poezesc. În genere, în poetica nichitastănesciană, poetică puternic marcată de sfârşitul modernităţii şi începutul postmodernismului, paradoxul este ca un motor al gândirii sale artistice, modalitatea estetică cea mai mult şi mai variat pedalată. Vom semnala doar două tipuri de paradoxuri nichitastănesciene de o originalitate aproape dezarmantă, pe care critica literară, de cele mai multe ori, n- a reuşit nici cum să le defi nească, nici cum să le explice până la capăt. E vorba de nişte anapodisme ludice (anume aşa le-am numi noi) care, prin simpla strămutare paradoxală a lucrurilor, printr-o voită dereglare a regimului normal de articulare a discursului liric, sunt capabile, chiar numai prin această operaţie, să producă o anumită plăcere estetică. Exemplifi căm prin celebra turnură paradoxală voit anapoda un model de conjugare imposibilă-posibilă a extremelor (cu o logică alogică proprie): Şi-am zis verde de albastru, / mă doare un cal măiastru, / Şi-am zis pară de un măr, /minciună de adevăr, /Şi-am zis pasăre de peşte, /descleştare de ce creşte, /şi secundă-am zis de oră, /curcubeu de auroră. De altfel, atare anapodisme ludice ne furnizează şi folclorul nostru (din nordul Moldovei):

28 O trimit cu furca-n sat / Ea vine cu capul spart. / O trimit s-aducă borş /Ea vine cu ochii scoşi. /O trimit să mulgă vaca /Ea, nebuna, mulge iapa.... Un alt caz de anapodism ludic strict nichitastănescian este conjugarea substantivelor şi declinarea verbelor, adică inversarea operaţiilor normale:...dacă mi-e aur şi mănânc auri, /dacă mi-e sticlă şi mănânc oglindă, /dacă mi-e pământ şi mănânc grâuri, /dacă mi-e vulturi şi mănânc pliscuri, /dacă mi-e apă şi mănânc râuri, /dacă mi-e munte şi mănânc piscuri... ( Foamea de cuvinte ). Sau: N-ai să vii şi n-ai să morţi. / N-ai să şapte între sorţi. /N-ai să iarnă, primăvară. / N-ai să doamnă, domnişoară ( N-ai să vii ). Dovedindu-se a fi molipsitor, procedeul stănescian a prins rădăcini în poezia română. Îl putem depista în formă individualizată la Gheorghe Tomozei: Ce-ţi mai face dulcele, duduie? /Se cireaşă, se gutuie? /Ochii ce amăgiră / Se Palmiră? /Ţâţele, mie-mpotrive, /Se Ninive? (...) / Da ce văd? O lacrimă? / Se platină? / Se clatină? /Se...patimă? (Îngerul meu păzitor ). Procedeul în discuţie e prezent şi la poetul basarabean Anatol Codru, deschis spre inovaţiile moderne pe care le asimilează în mod creator: Nu mai am pace, /Cuvânt mă-nfi oară. / Cine mă tace, /Cine mă zboară? /Cine mă munte, /Lacrimă cine mă, /Cine mă frunte, /Cine mă inimă? / Cine mă nume? / Şi mă Ioane, /Cine mă lume /Şi mă aleană?.. /...Graiule nepieritor, /Stea care vorbeşte fl ori! ( Onomatopee ). Într-o cheie cu totul paradoxală, care aduce aminte de paradoxurile din frământările de limbă, Stănescu îşi defi neşte până şi propriul eu poetic (în raport cu eul cititorului): Nu cum sânt eu sânt eu, /ci cum eşti tu sânt eu, /Un fel de tu sânt eu, / pe care nu l-ai mai lăsat să fi e el. Poeţii optzecişti, mai exact spus postmoderniştii, au împins folosirea viziunilor paradoxale, a anapodismelor ludice până la limita celor mai absurde ironizări şi autoironizări, până la un prozaism programat sub semnul punerii la îndoială a toate şi a tot. Reţinem două exemple edifi catoare: 1. din poemul Vaca de Emilian Galaicu-Păun: tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sânt vaca legată cu funia mu /care funie e predicat fi indcă: 1) arată ce face subiectul şi 2) că răspunde la / întrebarea ce face? Familia şcoala m-au / învăţat că subiect este vaca : ea smulge /diateză activă priponul. de mic vaccinata-m-au anti- /dumnezeu: pentru mine priponul l-a smuls /tatăl meu pământesc păpuşarul l-a dat la fi er vechi a pus mâna pe funie / şi m-a dus bou la şcoală să-nvăţ... ; 2. din poemul Totul de Mircea Cărtărescu: Aş vrea să uit / tot ce ştiu despre poezie şi să scriu altfel / cu creierul sensibil ca 27

29 28 pielea de pe degetele orbilor / nu poţi schimba poezia /continuând cu imaginea şi metafora /oboseşti, te scârbeşti de atâta incomunicare. Perceperea metaforico-paradoxală a contemporaneităţii îi prilejuieşte artistului imagini sintetice cu rază de simbol sau mit demitizat (global), servindu-se de care el aruncă punţi de legătură (voit fragmentară!) între macrocosm şi microcosm, introduce în conştiinţa umană chintesenţa ascunsă a lucrurilor, dezvăluie şi interpretează în mod nou problemele omului, realităţile distonante, de multe ori dintr-o perspectivă voit ironică sau autoironică, voit comico-cinică sau absurd-ridicolă (de aici mulţimea de poante paradoxale, de întoarceri pe dos a lucrurilor). Creatorul modern este pur şi simplu bolnav de amestecul de senzaţii ciudate şi iluzorii (de aici frecvenţa sintagmelor ca şi cum, pare a fi, de parcă ş.a.), de captarea unui inefabil mai mult imaginar decât real, a unor aparenţe echivoce, bogate în ambiguitate şi aproximaţii aluzive. Poetica refl ectării inverse, răsturnate provine tot din predilecţia artistului pentru cultivarea imaginii paradoxale de factură globală. Întemeiat pe asociaţii libere şi pe apropieri de lucruri care se resping prin caracterul lor straniu, alogic, şi absurd (absurdul, zicea Eugen Ionescu, este neputinţa omului în faţa misterului ), paradoxul poetic contribuie la revelarea coeziunilor secrete dintre lucruri, la esenţializarea aparenţelor şi a arbitrarului, favorizează inventarea de noi forme de fi cţiune. Cu ajutorul lui poetul contemporan reuşeşte să creeze sub învelişul unor realităţi străine şi arhicunoscute o a doua realitate, inedită şi contrar aşteptării, învăluită în inefabil şi mister artistic. Cum ar fi, de exemplu, aceste versuri din poezia Rampa, semnată de postmodernistul Eugen Cioclea: Avem şi noi o rampă de lansare. /Îi zice Mioriţa. Fii atent, / printre construcţiile de acest gen, / se pare, /că-i cea mai veche de pe continent. /Un cosmodrom în fi ecare târlă / de oi avem, desigur, /conservat. /Din câte vise ni s-au dus pe gârlă, /iată şi unul net /realizat. Ce distanţă fabuloasă există între cea mai arhaică stână de oi şi cel mai modern cosmodrom, între cel mai primitiv cioban şi cel mai doct cosmonaut, între cea mai veche construcţie a folclorului românesc balada mitică Mioriţa şi cea mai nouă invenţie a creierului uman nava cosmică! Cu toate acestea, poetul, explorând cu ingeniozitate asociaţia paradoxală, a ştiut să îmblânzească aceste realităţi polare, să le apropie, să le intersecteze şi chiar să le contopească, făcându-le să se strălumineze reciproc şi să se umple de semnifi caţii ontologicofi lozofi ce cu mult mai adânci şi mai general-umane. Principiu fundamental al gândirii poetice moderne, meta-

30 fora paradoxală, în ultimele decenii, a suferit mutaţii esenţiale atât de viziune şi substanţă, cât şi de structură şi formulă. Deschiderea poetului modern spre universalizarea viziunii artistice şi spre o gândire planetară a dat naştere unui tip de metaforă paradoxală: o metaforă absolută de factură globală (şi având funcţie compoziţională), care, spre deosebire de cea locală sau regională, e aptă să refl ecte din perspectiva unor factori de cultură universali datele contrastive ale vieţii şi ale individului cu angoasele lor în ceea ce au ei chintesenţă general-umană prin intermediul unor poante imprevizibile de mare concentraţie ideatică şi sugestivă. Faptul poate fi demonstrat prin exemplul memorabil pe care l-a adus Roman Jakobson în studiul Lingvistică şi poetică întru susţinerea teoriei sale despre poezia gramaticii şi gramatica poeziei. Savantul relatează următorul caz: Un misionar reproşa credincioşilor săi africani că umblă dezbrăcaţi: Dar dumneata? întrebau ei, arătându-i obrazul. Nu eşti şi dumneata gol pe undeva? Bine, dar acesta este obrazul. La noi, au răspuns indigenii, obrazul e pretutidneni. La fel şi în poezie, conchide autorul, orice element verbal se transformă într-o fi gură a vorbirii poetice. Într-adevăr, o poezie poate să nu conţină nici un trop lexical propriu-zis, nici o imagine metaforică, şi în acelaşi timp poate să fi e ea însăşi, în întregime, un trop imens, o metaforă globală. Aşa e cazul bine cunoscutei piese lirice Formular de G. Vieru: Numele şi prenumele? / Eu. / Anul de naştere? / Cel mai tânăr an: /când se iubeau părinţii mei. / Originea? / Ar şi seamăn /Dealul acel din preajma codrilor. /Ştiu toate doinele. / Profesiunea? / Îmi iubesc plaiul. / Părinţii? /Am numai mamă. / Numele mamei? / Mama. / Ocupaţia ei? / Aşteaptă. / Ai fost supus judecăţii vre-o dată? / Am stat nişte ani închis: / în sine. / Rubedenii peste hotare ai? / Da. Pe tata. Îngropat /în pământ străin. Anul Nu e greu să observăm că întreaga poezie, care, prin poanta ei paradoxală, sugerează un tulburător mesaj umanist antirăzboinic, se prezintă ca o imagine globală plină de sugestii şi revelaţii, este învăluită de la primul până la ultimul rând de un autentic farmec liric. Cu alte cuvinte, obrazul ei este pretutindeni, ca şi la indigenii lui Jakobson. Creatorul modern este bolnav de amestecul de senzaţii ciudate şi iluzorii, de captarea unui inefabil mai mult imaginar decât real, a unor aparenţe echivoce, de mare ambi- 29

31 guitate (exemple din Bosquet: în orice arbuz se ascunde o rândunică, trandafi rul devorează privighetoarea, sufl etul îmi este mai greu decât trei miei, am făgăduit fi ecărei păsări / că o voi transforma-o în poezie, / dacă îmi va coborî pe genunchi o cometă ). Poetica refl ectării inverse, răsturnate provine tot din predilecţia artistului pentru cultivarea metaforei paradoxale de factură globală (cazuri tipice: Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu). De fapt, o metaforă absolută apropie nu atât asemănările cât deosebirile dintre lucruri. Întemeiată pe asociaţii libere şi pe apropierea lucrurilor care se resping prin caracterul lor straniu, alogic şi absurd, metafora paradoxală contribuie la revelarea coeziunilor secrete dintre lucruri, la esenţializarea aparenţelor şi a arbitrarului, favorizează inventarea de noi forme de fi cţiune. Cu ajutorul ei poetul contemporan reuşeşte să creeze sub învelişul unor realităţi ordinare şi banale o a doua realitate, inedită şi imprevizibilă, învăluită în inefabil şi mister artistic. drept exemplu concludent ne poate servi poezia La odihnă de A. Bosquet, pe care o cităm în întregime (traducerea ne aparţine): Nu doriţi să vă petreceţi concediul în lumea versurilor mele? Aici, în orice timp al anului, puteţi găsi camere libere. Camere într-ales cu vederea spre eternitate sau spre inspiraţie. Preţurile sânt moderate: o pauză lungă, un oftat timid. Şi-atunci veţi deveni numaidecât locatarii mei pentru vecie. Invitaţi-vă şi prietenii: cu cât mai mulţi visători, cu atât mai multe rătăciri, căci în acest secol bântuit de friguri e pur şi simplu imposibil să nu te rătăceşti. Sau domniile voastre gândesc altfel? Versurile mele pot fi închiriate pentru o nimica toată, ca nişte hoteluri luxoase, întotdeauna deschise pentru cele mai imense păsări. Înlăuntrul unei realităţi concrete, directe, logice: petrecerea concediului într-o casă de odihnă cu vederi ademenitoare se ţese o altă realitate, de gradul al doilea, imaginată, metaforică, alogico-paradoxală: invitaţia de a ne osteni să pătrundem în imaginile poeziei autorului şi să trăim cu simţurile şi ideile lor, cu frumuseţile şi inefabilul lor. Marea artă a poetului contemporan mântuitor de cuvinte (L. Blaga) rezidă nu numai în faptul de a transforma ori- 30