Îngeri şi demoni Dan Brown. Date

Transcript

1 Îngeri şi demoni Dan Brown Date Cea mai important ă instituţie de cercetare ştiinţ ific ă din lume Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din Elveţia a reuşit recent s ăproduc ă primele particule de antimaterie. Antimateria este identic ăcu materia obişnuit ă, cu excepţia faptului c ă este format ă din particule a căror sarcin ăelectric ăeste opus ă celei din materia normal ă. Antimateria este cea mai puternic ăsurs ăde energie cunoscut ă, randamentul să u de eliberare a energiei fiind de 100% (fisiunea nuclear ăofer ă un randament de 1,5%). Nu polueaz ă, nu eman ă radiaţii, iar un strop poate alimenta cu energie întregul ora ş New York timp de o zi. Exist ă totuşi un revers. Antimateria este extrem de instabil ă: explodeaz ăla contactul cu absolut orice, chiar ş i cu aerul. Un singur gram de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima. Pân ă de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din acest tip de substan ţă(câţ iva atomi o dat ă ). Dar CERN a pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil s ăproduc ăantimaterie în cantităţi mult mai mari. Se ridic ă îns ăo întrebare: va reuşi aceast ăsubstan ţăextrem de instabil ăs ă salveze lumea, sau va fi folosit ă la crearea celei mai distructive arme care a existat vreodat ăpe Terra? Nota autorului Toate operele de art ă, tunelurile şi obiectivele arhitecturale din Roma, menţ ionate în aceast ă carte, sunt reale (ca şi amplasamentul lor). Toate exist ă şi în momentul de fa ţă. Confreria Illuminati este, de asemenea, real ă. Prolog Fizicianului Leonardo Vetra îi mirosea a carne ars ăşi ştia c ă este vorba de propria carne. Îşi îndrept ăochii îngroziţi spre silueta întunecat ă, aplecat ăasupra sa: Ce vrei? La chiave, răspunse vocea răguş it ă. Parola. Dar... eu nu... Intrusul apăs ă din nou, înfigând obiectul incandescent mai adânc în pieptul lui Vetra. Carnea ars ă sfârâi. În chinurile agoniei, fizicianul url ă: Nu exist ă parol ă! 1

2 Apoi, încet, simţi cum alunec ăspre nefiin ţă. Chipul de deasupra îl ţintui cu privirea: Ne avevo paura. Mi-era team ă de asta. Vetra se for ţăs ărămân ăconştient, dar negura îl înconjura din toate părţ ile. Singura lui alinare era faptul c ă atacatorul nu va reuşi niciodat ăs ăobţin ăceea ce voia. O clip ă mai târziu îns ă, silueta masiv ă scoase la iveal ăun pumnal şi-l apropie de faţa lui. Lama înaint ă. Atent. Cu precizie chirurgical ă. Pentru numele lui Dumnezeu! url ăvetra. Dar era prea târziu. 1 Sus, în capătul treptelor marii piramide de la Gizeh, o fat ăizbucni în râs şi-l strig ă: Robert, grăbeş te-te! Ştiam eu c ătrebuia s ă m ă fi măritat cu un bărbat mai tânăr! Surâsul ei avea ceva magic. Se străduia s ă ţin ăpasul cu ea, dar îşi simţea picioarele ca de piatr ă. Aşteaptă-m ă, o implor ă. Te rog... Urcând, privirea i se înceţo şă. În urechi îi răsuna un bubuit. Trebuie s-o ajung! Dar când privi din nou în sus, femeia dispăruse. În locul ei se afla un bătrân cu dinţ ii putrezi. Omul se holb ă la el, întinzându-şi buzele într-o strâmbătur ăcum nu-i mai fusese dat s ăvad ă. Apoi izbucni un strigăt de suferin ţă, ce străbă tu deşertul. Robert Langdon se trezi brusc din coşmarul său. Telefonul de lâng ă pat suna. Buimac, ridic ă receptorul: Alo? Îl caut pe Robert Langdon, rosti o voce de bărbat. Langdon se ridic ă în capul oaselor şi încerc ăsă- şi limpezeasc ă mintea: Eu sunt... Robert Langdon. Apoi îşi miji ochii la cadranul ceasului digital. Era 5.18 dimineaţa. Trebuie s ă vorbesc imediat cu dumneavoastr ă. Cine e acolo? Numele meu este Maximilian Kohler. Sunt specialist în fizica particulelor discrete. Specialist în... ce? Langdon se chinuia s ăse concentreze. Sunteţi sigur c ăl-aţ i nimerit pe acel Langdon care v ă trebuie? Sunteţi profesor de iconologie religioas ăla Harvard University. Aţi scris trei cărţ i despre simbolistic ăşi... Dumneavoastr ă ştiţi cât este ceasul? V ă rog s ă m ă scuzaţi. Trebuie s ă vedeţi îns ăceva ş i nu putem discuta despre acest lucru la telefon. Un oftat, în semn de înţelegere, zbur ă de pe buzele lui Langdon. Chestia asta i se mai întâmplase. Când scrii cărţ i despre simboluri religioase, trebuie s ăte aştepţ i la telefoane venite de la diverşi habotnici care nu vor decât s ăle explici ultimul semn pe care l-au primit ei de la Dumnezeu. Luna trecut ă, o stripteuz ădin Oklahoma îi promisese cea mai tare partid ă de sex din viaţa lui, cu condiţia s ă vin ă şi s ă verifice autenticitatea unei cruci care apăruse printr-un miracol pe aşternutul de pe patul ei. Giulgiul de la Tulsa, îl numise Langdon. Acum încercă s ă fie politicos, în ciuda orei nepotrivite: De unde aveţi numă rul meu de telefon? De pe World Wide Web. Site-ul cărţ ii dumneavoastr ă. Langdon se încrunt ă. Era al naibii de sigur c ăpe site-ul acela nu apărea numă rul lui de 2

3 telefon de acas ă. Evident c ăindividul minţea. Trebuie s ă discut cu dumneavoastr ă, insist ăomul. Am s ăv ăplătesc bine. Langdon se înfurie: Îmi pare râu, dar eu chiar... Dac ă plecaţi imediat, puteţi fi aici înainte de... Nu plec nicăieri! E ora cinci dimineaţa! Trânti receptorul şi se prăbuş i la loc în pat. Închise ochii, încercând s ăadoarm ă din nou. Degeaba. Visul îi stăruia în minte. Făr ătragere de inim ă, îşi puse halatul şi coborî la parter. Robert Langdon străbă tu în picioarele goale camerele pustii ale casei sale în stil victorian din Massachusetts şi îşi pregăti remediul-ritual împotriva insomniei: o can ămare, aburind ă, de Quik Nestlé. Luna de aprilie îşi filtra razele prin ferestrele largi ş i dansa pe covorul oriental. Colegii lui glumeau adesea, spunând c ălocuinţa lui Langdon semăna mai degrab ă cu un muzeu de antropologie decât cu o cas ă. Pe rafturi se îngrămă deau artefacte religioase din lumea întreag ă o ekuaba din Ghana, un crucifix din aur din Spania, un idol cicladic din Marea Egee şi chiar un boccus rar din Borneo, simbolul tinereţii veşnice, purtat de ră zboinicii băştina şi. Langdon se aşez ăpe un cufăr Maharishi din alam ăşi, delectându-se cu aroma ciocolatei calde, îşi privi chipul oglindit în fereastr ă. Imaginea era distorsionat ă şi palid ă... ca o fantom ă. O fantom ă îmbătrânit ă, îşi spuse, amintindu-şi cu durere c ă spiritul său tânăr vieţuia într-o carapace muritoare. Deşi nu era o frumuseţe în sensul clasic al termenului, la cei patruzeci ş i cinci de ani ai săi Langdon avea ceea ce colegele lui numeau o putere de atracţie erudit ă tuş e argintii în părul castaniu bogat, ochi albaştri pătrunz ători, o voce surprinzător de profund ă ş i zâmbetul deschis, nepăsă tor, al unui licean sportiv. Fiindc ăfăcea scufundări înc ădin şcoal ă, Langdon avea şi astăzi trupul unui înotător, un trup musculos, înalt de un metru optzeci, a cărui formă avea grij ă s-o menţin ăzilnic făcând câte cincizeci de ture de bazin în piscina universităţii. Prietenii îl consideraser ădintotdeauna un fel de enigm ă, un om prins la ră scrucea dintre secole. Uneori putea fi văzut întins pe iarb ă, în blugi, discutând cu studenţ ii despre istoria religiei sau despre grafica pe calculator; alteori apărea, cu sacoul Harris ş i vesta în culori vii, în paginile revistelor de art ăsau la inaugurarea vreunei expoziţii la care fusese invitat să conferenţieze. Deşi un profesor sever, adept al disciplinei stricte, Langdon era primul care îmbrăţş i ase ceea ce el numea arta pierdut ă a distracţiei adevărate. Preţuia ş i exploata timpul liber cu un fanatism molipsitor, cu care îşi câştigase o primire frăţeasc ăîn rândul studenţilor să i. Porecla sa din campus Delfinul făcea referire atât la firea-i prietenoas ă, cât ş i la legendara lui abilitate de a se scufunda şi a depăşi astfel întreaga echip ăadvers ă, într-un meci de polo pe ap ă. În vreme ce stătea cu privirile pierdute în întunericul de afar ă, liniştea din cas ă fu din nou întrerupt ă, de aceast ădat ă, de zbârnâitul faxului. Prea obosit pentru a se mai enerva, Langdon clătin ădin cap, resemnat. Oamenii lui Dumnezeu! îşi spuse. Sunt peste dou ă mii de ani de când Îl tot aşteapt ăpe Mesia, şi înc ăsunt al naibii de insistenţi! Sfârşit de oboseal ă, îşi duse cana goal ăîn bucătă rie şi se îndrept ăcu paşi lenţ i spre biroul lambrisat cu stejar. Faxul primit aştepta în tăviţ a lui. Oftând, ridic ăhârtia şi o privi. Instantaneu, îl izbi un val de grea ţă. Imaginea de pe pagin ă era aceea a unui cadavru uman. Trupul era complet gol, iar capul îi fusese răsucit atât de rău, încât faţa era acum orientat ă complet spre spate. Pe pieptul victimei se zărea o arsur ăteribil ă. Omul fusese însemnat... înfierat cu un singur cuvânt. Un cuvânt pe care Langdon îl cunoştea bine. Foarte bine. Continu ăs ăpriveasc ă literele înflorite, 3

4 nevenindu-i înc ăs ă cread ă: Illuminati, bâigui, simţindu-şi inima bubuind în piept. Dar nu se poate... Cu mişcări lente, aproape temându-se de ceea ce avea s ă descopere, Langdon roti faxul cu o sut ă optzeci de grade şi privi din nou foaia întoars ăacum cu susul în jos. Într-o fracţiune de secund ă, simţi c ănu mai are aer. Parc ăîl lovise un camion. Abia crezându-şi ochilor, roti faxul din nou, citind cuvântul normal şi apoi iarăşi cu susul în jos: Illuminati..., şopti el. Înmărmurit, se prăbuş i într-un fotoliu şi rămase o clip ă nemişcat, năuc. Dup ă un timp, observ ă ledul roş u ce clipea pe marginea aparatului. Oricine ar fi fost cel care trimisese faxul era înc ă pe fir... aşteptând s ă îi vorbeasc ă. Langdon continu ă s ă priveasc ă mult timp luminiţ a ce licărea. Apoi, tremurând, ridic ă receptorul. 2 V-am câştigat acum atenţia? întreb ă omul, când Langdon răspunse într-un târziu. Da, domnule, al naibii s ăfiu dac ănu...! Poate vreţi să-mi explicaţi. Am încercat s ă v ă spun şi mai devreme. Vocea era rigid ă, aproape mecanic ă : Sunt fizican. Conduc un institut de cercetări. A avut loc o crim ă. Aţi văzut cadavrul. Cum m-aţi găsit? întreb ă Langdon, abia reuşind s ăse concentreze. Mintea îi fierbea de când văzuse imaginea aceea. V-am spus deja. World Wide Web. Site-ul cărţ ii dumneavoastr ă, The Art of the Illuminati. Langdon încerc ă să- şi adune gândurile. Cartea lui era complet necunoscut ă în cercurile literare obişnuite, dar on-line stârnise ceva vâlv ă. Şi totuşi, afirmaţ ia individului nu era adevărat ă. Pagina aceea nu conţine informaţii de contact, replic ăel. Sunt sigur de asta. Oamenii din laboratorul nostru se pricep foarte bine s ăextrag ăinformaţ ii utile de pe Web. Langdon era sceptic: Se pare c ă laboratorul dumneavoastr ă ştie cam multe despre Web. E şi cazul, răspunse celălalt. Doar noi l-am inventat. Ceva din vocea omului îi spunea lui Langdon c ă individul nu glumea. Trebuie s ă v ă vă d, insist ă acesta. E o problem ă, nu o putem discuta la telefon. Laboratorul meu se afl ă doar la o or ăde zbor de Boston. În lumina palid ăa biroului său, Langdon studie din nou faxul. Imaginea era copleş itoare, constituind, poate, descoperirea epigrafic ă a secolului un unic simbol ce îi confirma un deceniu de cercetări. E urgent, insist ăvocea de la celălalt capăt al firului. Langdon nu-şi putea desprinde privirea de pe însemn, citindu-l şi răscitindu-l de zeci de ori: Illuminati. Munca lui se bazase dintotdeauna pe echivalentul simbolic al fosilelor 4

5 vechi documente şi înscrisuri istorice dar imaginea din faţa ochilor lui era actual ă. Se simţea ca un paleontolog ce se pomeneşte faţă-n fa ţă cu un dinozaur... viu. Mi-am luat libertatea de a trimite un avion dup ădumneavoastr ă, spuse vocea. Va ajunge la Boston în douăzeci de minute. Langdon îşi simţi gura iasc ă. Un zbor de-o or ă... V ă rog să-mi iertaţi îndrăzneala... Dar chiar am nevoie de dumneavoastr ă aici. Privi din nou faxul un mit străvechi confirmat în alb şi negru. Implicaţ iile erau cutremurătoare. Privirea îi rătă cea absent ădincolo de fereastr ă. Primele raze ale zorilor se strecurau printre mestecenii din curtea lui, dar priveliştea părea în dimineaţ a asta oarecum schimbat ă. Cuprins de o bizar ă combinaţie de spaim ă şi entuziasm, Langdon ştia c ă nu are de ales: Aţi câştigat, rosti el. Spuneţi-mi unde aterizeaz ă avionul. 3 La mii de kilometri depărtare, doi oameni se întâlniser ă. Încăperea era întunecat ă. Medieval ă. Din piatr ă. Benvenuto, spuse unul din ei, cel care stătea aşezat în umbr ă, ferit de privirile celuilalt. Ai reuşit? Si, răspunse silueta întunecat ă. Perfettamente. Cuvintele răsunaser ăla fel de dur ca zidurile din piatr ă. Şi, făr ăîndoial ă, nu exist ă nici un dubiu asupra responsabilului? Bineînţeles. Superb. Ai adus ce ţi-am cerut? Ochii ucigaşului străluceau, negri ca ţiţ eiul. Scoase la vedere un dispozitiv electronic greu şi-l aşez ăpe mas ă. Omul din umbr ă păru mulţ umit: Te-ai descurcat bine. E o onoare s ăservesc confreria, replic ăucigaş ul. Etapa a doua va începe curând. Du-te şi odihneşte-te! În noaptea asta vom schimba lumea. 4 Maşina lui Robert Langdon ţâşni din Tunelul Callahan şi rul ăpe latura estic ă a portului Boston, spre Aeroportul Logan. Cercet ăinstrucţiunile primite şi văzu c ătrebuie s-o ia pe Aviation Road şi coti la stânga, dincolo de vechea clă dire Eastern Airlines. La trei sute de metri mai jos pe drumul de acces, pe fondul întunecat se înălţ a un hangar. Un 4 uria ş se zărea pe zidurile lui. Langdon opri în parcare şi coborî din maşin ă. Un individ rotund la fa ţă, într-o salopet ă albastr ă de zbor, ieşi din spatele hangarului: Robert Langdon? întreb ă el. Vocea îi era prietenoas ă şi avea un accent pe care Langdon nu-l putea localiza. Eu sunt, răspunse, în vreme ce încuia portiera. Perfect ă sincronizare! Tocmai am aterizat. Urmaţi-m ă, v ă rog! În vreme ce ocoleau clădirea, Langdon îşi simţi trupul tensionat. Nu era obişnuit să primeasc ă apeluri telefonice criptice şi nici s ăaib ăîntâlniri secrete cu necunoscuţi. Neş tiind la 5

6 ce s ă se aştepte, se îmbrăcase ca pentru o or ăde curs obişnuit ă: pantaloni din stof ă, de culoare kaki, pulover pe gât şi un sacou Harris din tweed. Mergând, se gândi iarăş i la faxul din buzunar, înc ă neputând s ă cread ăc ă imaginea era real ă. Pilotul păru că- şi d ă seama de neliniştea lui: Sper c ă zborul nu e o problem ă pentru dumneavoastr ă, nu-i aşa? Deloc, replic ă el. Cadavrele care au diverse însemne sunt, într-adevăr, o problem ă pentru mine. Cu zborul m ă mai descurc. Omul îl conduse pân ă la capătul hangarului, pe care îl ocolir ăintrând pe pist ă. Langdon stătu locului şi se holb ă la aparatul de zbor. O s ă zburăm cu asta? Individul rânji: V ă place? Dacă-mi place? izbucni Langdon, dup ă un lung moment. Ce dracu mai e şi asta? Aeronava era uria şă. Amintea oarecum de navetele spaţiale, cu excepţ ia vârfului, care îi fusese retezat, capătul devenind perfect plat. Parcat ăaşa, pe pist ă, părea o enorm ăpan ă. Iniţial, Langdon crezu c ă viseaz ă. Vehiculul pă rea la fel de apt de zbor ca un camion. Aripile erau, practic, inexistente dou ăcioturi micuţe la capă tul fuzelajului. O pereche de eleroane dorsale ieşeau în relief la pupa. Restul avionului era fuselaj aproape ş aptezeci de metri de la o extremitate la cealalt ă făr ăferestre, făr ănimic, doar tabl ăgoal ă. Dou ă sute cincizeci de mii de kilograme capacitatea rezervorului, exclam ă pilotul, ca un tat ăcare se mândreşte cu fiul său nou-născut. Funcţioneaz ă cu hidrogen lichid. Fuzelajul are o matrice de titaniu cu fibr ăde carbur ă de siliciu. Are un raport impuls/greutate de 20:1; majoritatea turboreactoarelor ating 7:1. Probabil c ădirectorul e într-o grab ă nebun ăs ă vă vad ă; nu trimite prea des băieţ aşul ăsta mare. Chestia asta chiar zboar ă? întreb ălangdon. Pilotul zâmbi şi, conducându-l spre aparat, răspunse: O, da! Arat ă cam ciudat, ştiu, dar mai bine v-aţi obişnui cu el. În cinci ani de-acum încolo, n-o sa mai vedeţi decât copilaşi dintr-ăş tia: TCMV Transportoare Civile de Mare Vitez ă. Laboratorul nostru este printre primele care au unul în dotare. Trebuie s ă fie un laborator dat naibii, îşi spuse Langdon. Ăsta e un prototip de Boeing X-33, continu ă pilotul, dar mai exist ă zeci de alte tipuri: National Aero Space Plane al americanilor, ruşii au Scramjet-ul, britanicii au HOTOL... Viitorul e deja aici, numai că-i mai trebuie ceva timp pentru a ajunge în sectorul public. Vă puteţi lua la revedere de la turboreactoarele obişnuite. Langdon privi aeronava îngrijorat: Cred c ăeu a ş prefera un turboreactor obişnuit. Pilotul îi făcu semn spre scar ă: Pe aici, domnule Langdon. Aveţi grij ăunde puneţi piciorul! Câteva minute mai târziu, Langdon stătea în cabina goal ă. Pilotul îl instalase pe bancheta din fa ţă, îi încheiase centura de siguran ţăşi dispăruse undeva, spre botul aeronavei. Cabina semăna surprinză tor de mult cu aceea a unui avion de linie de mari dimensiuni; singura excepţie era lipsa ferestrelor, care îi dădea lui Langdon o stare neplăcut ă. Toat ăviaţ a suferise de o claustrofobie moderat ă, urmarea unui incident din copilă rie peste care nu trecuse niciodat ă. Aversiunea sa pentru spaţiile închise nu constituia câtuşi de puţ in un handicap, dar era 6

7 mereu un motiv de frustrare, fiindc ăse manifesta în moduri insidioase. Evita sporturile în incinte, precum squash sau racquetball şi plătise cu larg ă inim ă bani grei pentru casa lui în stil victorian, spaţioas ă, cu încăperi înalte, deşi ar fi putut beneficia de locuinţ ele de serviciu ale universităţii. Adesea îşi spunea c ăpasiunea lui pentru lumea artei se născuse în copilă rie din dragostea pe care o resimţea pentru spaţiile largi ale sălilor de muzeu. Motoarele începur ăs ă huruie undeva sub el, trimiţând vibraţ ii adânci în fuzelaj. Langdon îşi înghiţi nodul din gât şi aştept ă. Simţea c ă aeronava începuse s ă ruleze. Deasupra sa ră suna în surdin ă o melodie country. Pe peretele alăturat, un telefon sun ăde dou ăori. Langdon ridică receptorul: Alo? Călă toriţ i confortabil, domnule Langdon? Deloc. Relaxaţi-v ă! Ajungem într-o or ă. Ajungem unde anume? întreb ăel, dându-şi seama c ă habar n-avea încotro se îndreptau. La Geneva. Laboratorul e în Geneva. Geneva! repet ă Langdon, simţindu-se deja puţ in mai bine. În statul New York, spre nord... Am nişte rude pe lâng ă lacul Seneca. Nu ştiam c ăîn Geneva exist ă vreun laborator de fizic ă. Pilotul începu s ărâd ă: Nu Geneva din statul New York, domnule Langdon! Geneva din Elveţia. Cuvântul pătrunse în mintea lui mai greu. Elveţia? Langdon simţi cum inima i-o ia razna: Parc ăaţi spus c ă laboratorul e la numai o or ă distan ţă! Aşa şi e, domnule Langdon. Avionul ăsta prinde 15 Mach! 5 Pe o strad ă aglomerat ă din Europa, ucigaşul se strecur ăprin mulţime. Era un bă rbat puternic. Întunecat şi viguros. Uimitor de agil. Muşchii îi erau înc ăîncordaţi de emoţ ia întâlnirii. A mers bine, îşi spuse. Deşi cel care-l angajase nu-şi arătase niciodat ă faţa, ucigaş ul se simţea onorat c ă se aflase în prezenţa lui. S ăfi trecut într-adevă r numai cincisprezece zile de când omul îl contactase pentru prima dat ă? Ucigaşul îş i amintea perfect fiecare cuvânt rostit atunci... Numele meu este Janus, spusese cel care îl sunase. Într-un fel, suntem înrudiţ i. Avem acelaşi duşman. Am auzit c ă talentele dumitale sunt de închiriat. Depinde pe cine reprezinţi, replicase el. Omul îi spusese. Asta ar trebui s ăfie vreo glum ă? Văd c ă ai auzit despre noi, răspunsese celălalt. Desigur. Confreria e legendar ă. Şi totuşi te îndoieşti c ăsunt cine spun c ăsunt. Toat ă lumea ştie c ă fraţii au dispărut. Un şiretlic iscusit. Cel mai periculos duşman este acela de care nimeni nu se teme. Ucigaşul era sceptic: Confreria mai rezist ă? Mai ascuns ă ca niciodat ă. Rădă cinile noastre s-au infiltrat pretutindeni... chiar ş i în 7

8 sacra fortărea ţăa celui mai aprig duşman al tău. Imposibil. Ei sunt invulnerabili. Rădă cinile noastre ajung departe. Nimeni nu ajunge chiar atât de departe. În foarte scurt timp, m ăvei crede. O demonstraţie incontestabil ă a puterii confreriei s-a produs deja. Un singur act de trădare, o dovad ă. Ce-aţi făcut? Omul îi spusese. Ochii ucigaşului se căscaser ă, nevenindu-i s ă cread ă: Imposibil! A doua zi, ziarele din întreaga lume aveau acelaşi titlu. Acum ucigaşul credea. Dup ă cincisprezece zile, credinţa sa devenise ferm ă, făr ănici o umbr ăde îndoial ă. Confreria exist ă. În seara asta va ieşi din nou la lumin ăpentru a-şi arăta puterea. Străbă tând străzile, ochii lui negri sclipeau prevestitori. Una dintre cele mai secrete ş i mai temute confrerii care a existat vreodat ăpe faţa Pământului îi solicitar ăserviciile. Au fă cut o alegere înţeleapt ă, îşi spuse în sine. Era vestit pentru dou ălucruri: pentru discreţie ş i, mai cu seam ă, pentru cât de bine ştia s ă ucid ă. Pân ă acum, îi servise cu onoare. Săvârş ise crima cerut ăşi-i adusese lui Janus obiectul solicitat. Acum depindea de Janus să- şi foloseasc ă puterea pentru a amplasa obiectul. Amplasarea... Ucigaşul se întreba cum va reuşi Janus s ăîndeplineasc ăo sarcin ă atât de dificil ă. Era evident c ăomul avea relaţiile sale în interior. Puterea confreriei pă rea nemărginit ă. Janus... îşi zise ucigaşul. Un nume de cod, fireşte. S ăfie cumva o aluzie la zeul cu două feţe al romanilor... sau, poate, la satelitul lui Saturn? Nu c ăar conta... Janus deţ ine o putere extraordinar ă şi mi-a demonstrat-o mai presus de orice îndoial ă. Mergând, ucigaşul şi-i imagin ă pe strămoş ii săi zâmbindu-i din ceruri. Astă zi ducea bătă lia lor, îl înfrunta pe acelaşi duşman cu care ei luptaser ăsecole de-a rândul, începând cu veacul al unsprezecelea... când armatele cruciate ale inamicului îi prădaser ăpentru prima dată ţara, îi schingiuiser ă şi îi omorâser ăpoporul, declarându-l necurat, distrugându-i templele ş i zeii. Strămoş ii săi închegaser ă o oştire mic ă, dar mortal ă, pentru a se apăra. Soldaţ ii ei deveniser ă cunoscuţi în regiune ca protectori călă i iscusiţi care cutreierau ţ ara, măcelă rind orice duşman pe care-l întâlneau. Erau renumiţ i nu doar pentru asasinatele lor monstruoase, ci şi pentru că- şi sărbă toreau măcelurile lăsându -se prad ă unor transe induse de narcotice. Preferatul lor era un drog puternic, căruia îi spuneau haşiş. Pe măsur ăce faima lor se răspândea, lumea începuse să-i cunoasc ă sub un alt nume: Hassassin, adic ă adepţii haşişului. Treptat, termenul Hassassin devenise un sinonim al morţii în aproape toate limbile pământului. Cuvântul este folosit şi astă zi, dar la fel ca arta omorului vocabula a evoluat. Acum se pronun ţăasasin. 6 Şaizeci şi patru de minute mai târziu, neîncrezător şi uşor ameţ it, Robert Langdon coborî din aeronav ă pe pista însorit ă. Un vânt răcoros îi mişc ăreverele sacoului de tweed. Spaţ iul larg deschis era minunat. Pretutindeni în jur, văile înverzite erau mărginite de creste înzăpezite. Visez, îşi spuse în sinea lui, şi imediat am s ăm ătrezesc. Bine aţi venit în Elveţia! îi strig ăpilotul, încercând s ă acopere huruitul motoarelor 8

9 HEDM, ce continuau s ăse roteasc ăîn spatele lor. Langdon îşi privi ceasul: era Tocmai am traversat şase fuse orare, adăug ăpilotul. Aici e puţin trecut de ora 13. Langdon îşi potrivi ceasul. Cum v ă simţiţi? Ca şi cum a ş fi mâncat spum ăpoliuretanic ă, răspunse el, frecându-şi stomacul. Omul încuviin ţă: Rău de înălţ ime. Am zburat la de metri; acolo eşti cu treizeci la sut ămai uş or decât pe pământ. Noroc c ăam avut un drum scurt. Dac ăne-am fi dus la Tokyo, ar fi trebuit să urcăm sus de tot, cu înc ă1 500 de metri. Acolo s ăvezi cum ţ i se întoarce totul pe dos înăuntru! Langdon înclin ă din cap şi- şi spuse c ă e norocos. Una peste alta, zborul fusese unul cât se poate de obişnuit. Lăsând la o parte acceleraţia strivitoare de la decolare, cursa fusese banală mici turbulenţe ocazionale, câteva modificări de presiune la urcare, dar nimic care să sugereze c ăstrăbă tuser ăspaţiul cu uluitoarea vitez ăde de kilometri pe or ă. Câţiva tehnicieni se apropiar ăpe pist ăpentru a lua în primire aeronava. Pilotul îl însoţ i pe Langdon pân ă la un Peugeot negru aflat în parcarea de lâng ă turnul de control. Câteva clipe mai târziu, rulau pe şoseaua care şerpuia în vale. În depărtare se zărea un mănunchi de clă diri. Pe lâng ă maşin ă, câmpia înverzit ăpărea c ăalearg ănebuneşte. Langdon privi nevenindu-i s ă cread ă cum pilotul acceler ă pân ă la 170 de kilometri pe or ă. Ce-o avea tipul ăsta de se grăbeş te în asemenea hal? se întreb ăel. Cinci kilometri pân ă la laborator. Ajungem acolo în dou ăminute. Langdon căut ăîn zadar centura de siguran ţă. De ce nu în trei, dar s ăajungem totuş i în via ţă? Maşina continua s ă goneasc ă. V ă place Reba? se interes ă pilotul, îndesând o caset ăîn casetofonul de bord. O voce de femeie începu s ăcânte: Doar teama de-a rămâne singur... Ce team ă? se întreb ă Langdon, cu gândurile aiurea. Colegele îl tachinau adesea că extinsa lui colecţie de obiecte de muzeu nu era altceva decât o jalnic ă încercare de a umple o cas ă goal ă, o cas ă care, insistau ele, resimţ ea din greu lipsa unei femei. Langdon râdea de fiecare dat ă, reamintindu-le c ă în viaţa lui existau deja trei iubiri: simbolistica, polo-ul pe apă şi burlăcia ultima oferindu-i libertatea de a călă tori oriunde în lume, de a se culca oricât de târziu dorea şi de a se bucura de serile liniştite acas ă, cu un coniac şi-o carte bun ă. Suntem ca un mic orăşel aici, răsun ăvocea pilotului, smulgându-l din gândurile sale. N-avem doar laboratoare, ci şi magazine, un spital, ba chiar şi un cinematograf. Langdon înclin ă din cap şi privi spre conglomeratul de clădiri ce se înălţ a în faţa lor. De fapt, adăug ăpilotul, aici avem cea mai mare maşină rie din lume. Adevărat? întreb ăel, scrutând împrejurimile. N-o s-o vedeţi aici, afar ă, domnule. E îngropat ă la şase niveluri în subteran. Langdon nu mai avu timp s ăîntrebe altceva. Făr ănici un avertisment, pilotul călc ă dur frâna. Pneurile scrâşnir ăşi maş ina opri brusc în dreptul unei gherete ranforsate. Pe peretele ei scria: SECURITÉ. ARRETEZ. Langdon simţi cum îl copleşeşte un val de panic ă, dându-ş i seama unde se afl ă: Dumnezeule! Nu mi-am luat paşaportul! Nu e nevoie de nici un paşaport, îl asigur ăpilotul. Avem în sensul ă sta un aranjament cu guvernul elveţian. Langdon privi uluit cum pilotul îi întinse santinelei o cartel ă de identitate, pe care acesta o trecu printr-un dispozitiv electronic de identificare. O lumini ţăverde începu s ăclipeasc ă. Numele pasagerului? Robert Langdon. 9

10 Al cui invitat este? Al directorului. Paznicul îşi arcui sprâncenele, se întoarse şi verific ăo coal ăde hârtie, confruntând-o cu datele de pe monitorul computerului său. Apoi se răsuci din nou către ferestruic ă: Şedere plăcut ă, domnule Langdon! Maşina demar ă, accelerând pentru înc ăvreo 200 de metri într-un giratoriu ce ducea spre intrarea principal ăîn clădire. În faţa lor se înălţ a o structur ărectangular ă, ultramodern ă, din oţel şi sticl ă. Langdon admir ă şocantul design transparent al construcţ iei; fusese dintotdeauna pasionat de arhitectur ă. Catedrala de Sticl ă, îi explic ăpilotul. O biseric ă? La naiba, nu! Uite c ă biseric ă n-avem! Fizica este religia pe-aici. Ia numele Domnului în deşert cât vrei, râse el, dar nu defăima vreun quarc sau vreun mezon. Langdon aştept ăbuimac pân ă ce pilotul lu ă o curb ă şi opri maşina în faţa clă dirii de sticl ă. Quarci şi mezoni? Făr ăcontrol la frontier ă? Avioane care zboar ă cu Mach 15? Da cine dracu sunt tipii ăştia? Pe placa de granit de pe faţada clădirii se afla răspunsul: (CERN) Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire. Cercetări Nucleare? întreb ă Langdon, convins c ăa tradus corect. Pilotul nu răspunse. Era aplecat în fa ţă, micş orând volumul casetofonului: Aici coborâţi. Directorul v ăaşteapt ăla intrare. Langdon observ ă un bărbat aflat într-un scaun cu rotile, care tocmai ieşea din clă dire. Părea a avea puţin peste şaizeci de ani. Uscăţiv şi complet chel, cu mandibula pătrat ă, bine conturat ă, purta un halat alb ş i pantofi speciali în picioarele înfipte ferm în suportul scaunului. Chiar de la distan ţăochii lui păreau lipsiţi de via ţă, ca dou ăpietre cenuşii. El este? întreb ă Langdon. Pilotul îşi ridic ă privirea: Măi, fir-a ş al naibii! exclam ă şi se întoarse spre Langdon, cu un surâs rece: Vorbeş ti de lup... Neştiind la ce s ă se aştepte, Langdon coborî din maşin ă. Bărbatul în scaunul cu rotile acceler ăspre el şi îi întinse o mân ărece şi umed ă. Domnul Langdon? Am vorbit mai devreme la telefon. Numele meu este Maximilian Kohler. 7 Lui Maximilian Kohler, directorul general al CERN, i se spunea pe ascuns König Regele un supranume stârnit mai degrab ăde team ă decât din respectul pentru persoana care îşi conducea supuşii de pe tronul său cu rotile. Deşi puţini îl cunoş teau personal, povestea oribil ă a modului în care ajunsese infirm devenise deja legend ă la CERN şi erau câţ iva cei care îl blamau pentru cinismul şi asprimea sa... ori pentru devotamentul ferm pe care îl ară ta ştiinţ ei pure. Langdon se afla în prezenţa lui de numai câteva minute, dar simţea deja c ă directorul era un tip care ştia s ă păstreze distanţa. Acum trebuia, practic, s ăalerge pentru a ţ ine pasul cu scaunul electric ce rula tăcut spre intrarea principal ă. Scaunul în sine nu semă na cu nimic din ce ştia Langdon: era echipat cu un panou întreg de dispozitive electronice, printre care un 10

11 telefon cu mai multe linii, un sistem tip pager, un monitor de computer şi chiar o cameră video mic ă şi detaşabil ă. Centrul de comand ăal Regelui Kohler... Langdon îl urm ă printr-o u şămecanic ă, în spaţiosul hol central din CERN. Catedrala de Sticl ă, murmur ă ca pentru sine, ridicându-şi privirile spre cer. Deasupra, acoperişul albăstrui de sticl ă sclipea în soarele amiezii, creând tipare geometrice de lumin ă ce confereau grandoare încăperii. Dâre drepte de umbr ă se întindeau ca nişte vine pe gresia alb ă a zidurilor şi pe podeaua de marmur ă. Aerul mirosea a curat, a steril. Un grup de oameni de ştiin ţătrecu rapid pe lâng ăei, paşii lor răsunând în imensitatea sălii. Pe aici, v ă rog, domnule Langdon. Vocea lui Kohler părea aproape computerizat ă, cu un accent rigid ş i exact, la fel ca trăsă turile imobile ale chipului său. Directorul tuşi, apoi îşi şterse buzele cu o batist ăalb ă, în vreme ce-l fix ă pe Langdon cu ochi goi, cenuşii. V ă rog s ă v ăgrăbiţ i! Scaunul său părea c ăzboar ăpe podea. Langdon îl urm ă, trecând pe lâng ănenumărate culoare ce porneau din holul principal. Fiecare culoar fremăta de activitate. Savanţii care îl zăreau pe Kohler se opreau ş i priveau surprinşi, fixându-l pe Langdon de parc ă s-ar fi întrebat cine-o fi de beneficiaz ă de o astfel de companie. Îmi este jen ă s ărecunosc, începu Langdon, încercând s ăfac ăpuţin ăconversaţ ie, dar n-am auzit niciodat ă de CERN. Nu m ă surprinde, răspunse directorul scurt, cu un aer competent ş i rece. Majoritatea americanilor nu consider ăeuropa ca fiind liderul mondial în cercetarea ştiinţ ific ă ; pentru ei, noi suntem doar un pitoresc district comercial o idee bizar ă, dac ă ţ inem seama de naţionalităţ ile unor oameni ca Galileo, Einstein sau Newton. Langdon nu ştia ce ar trebui s ărăspund ă, aşa c ăscoase faxul din buzunar: Omul din fotografie... aţi putea s ă... Kohler îl întrerupse scurt cu un gest al mâinii: V ă rog! Nu aici! V ăconduc la el acum. Apoi, întinzând mâna: Poate ar trebui s ă iau eu asta. Langdon îi înmân ă hârtia şi-l urm ă tăcut. Kohler coti brusc la stânga şi intr ăpe un culoar larg, decorat cu numeroase distincţii ş i diplome. O plac ă mai mare decât celelalte domina intrarea, iar Langdon încetini pentru a citi literele de bronz: Premiul ARS ELECTRONICA Pentru Inovaţie Cultural ăîn Era Digitală Acordat ă lui Tim Berners Lee şi CERN pentru crearea WORLD WIDE WEB. Măi, s ă fiu al naibii! îşi spuse. Deci, tipul ăsta nu glumea! El îş i închipuise dintotdeauna c ă Web-ul era o invenţie american ă. Şi totuşi, cunoştinţ ele lui în domeniu se limitau la site-ul cărţ ii sale şi la ocazionalele vizite on-line în Luvru sau în El Prado, pe vechiul său Macintosh. Web-ul, spuse Kohler tuşind din nou şi ştergându-şi gura cu batista alb ă, s-a nă scut aici ca o reţea intern ă de site-uri, care le-a permis lucrătorilor din diverse departamente să- ş i împărtăş easc ăunii altora realizările zilnice. Desigur, lumea întreag ătrăieş te cu impresia că Web-ul este o tehnologie american ă. Şi de ce nu clarificaţi situaţia? spuse Langdon, urmându-l. Kohler ridic ă din umeri, aparent dezinteresat de problem ă: O neînţelegere minor ă cu privire la o tehnologie minor ă. CERN este mult mai mult 11

12 decât o reţea global ă de computere. Oamenii noştri de ştiin ţărealizeaz ă miracole aproape în fiecare zi. Langdon îi arunc ă o privire întrebătoare. Miracole? Termenul nu fă cea în mod cert parte din vocabularul celor care frecventau departamentul de ştiinţ e de la Harvard. Miracolele erau lăsate în seama Facultăţii de Teologie. Păreţ i sceptic, interveni Kohler. Credeam c ăsunteţ i specialist în simbolistica religioas ă. Nu credeţi în miracole? Nu mi-am format înc ă o opinie cu privire la miracole. Mai ales cu privire la cele care se petrec într-un laborator ştiinţ ific! Poate c ă miracole este un cuvânt ales greşit. Încercam doar s ă vorbesc pe limba dumneavoastr ă. Pe limba mea? întreb ălangdon, simţindu-se dintr-o dat ă foarte prost. N-a ş vrea s ă vă dezamăgesc, domnule, dar eu studiez simbolistica religioas ă. Sunt universitar, nu preot. Kohler încetini brusc şi se întoarse spre el, cu privirea uşor îmblânzit ă: Desigur. Ce greşeal ădin partea mea! Omul nu trebuie s ăaib ăneapă rat cancer pentru a-i studia simptomele. Langdon nu mai auzise o astfel de remarc ă. În vreme ce continuau s ă înainteze, Kohler încuviin ţă, înclinând din cap: Bănuiesc c ă noi doi ne vom înţelege perfect, domnule Langdon. El îns ă se îndoia oarecum. În vreme ce se grăbeau, Langdon începu s ăaud ă un huruit puternic undeva, în fa ţă. Cu fiecare pas sunetul era tot mai puternic, reverberând prin zidurile înconjurătoare; pă rea a veni de la capătul culoarului pe care mergeau. Ce este asta? întreb ă într-un târziu, fiind nevoit s ăstrige pentru a se face auzit. Parcă se apropiau de un vulcan în erupţie. Camera de cădere liber ă, spuse Kohler, a cărui voce cavernoas ăse auzea cu uşurin ţă în vacarm, dar el nu mai oferi alte explicaţii. Langdon nu mai întreb ă nimic. Era extenuat, iar Maximilian Kohler nu părea câtuş i de puţin interesat în a câştiga vreun premiu pentru ospitalitate. Mai bine s ăse gândeasc ă la motivul care îl adusese aici. Illuminati. Era de presupus c ă, undeva, în aceast ăuria şăinstituţ ie, se afla un cadavru... un cadavru însemnat cu un simbol pentru care fă cuse cu avionul de kilometri ca să-l vad ă. Apropiindu-se de capătul culoarului, huruitul devenise aproape asurzitor, trimiţându-ş i vibraţiile prin tălpile lui Langdon. Cotir ă urmând culoarul şi la dreapta apă ru o galerie de vizionare. În peretele curbat erau încastrate patru ferestre de sticl ăgroas ă, asemenea hublourilor unui submarin. Langdon se opri şi se apropie pentru a privi printr-una dintre ele. Profesorul Robert Langdon văzuse câteva lucruri ciudate în viaţa lui, dar ăsta le depăş ea pe toate. Clipi des, întrebându-se dac ănu cumva are halucinaţ ii. Dincolo de hublou se deschidea o enorm ă încăpere circular ă. În interiorul ei, plutind de parc ă ar fi fost complet lipsiţi de greutate, se aflau oameni. Trei. Unul îi făcu semn cu mâna şi execut ă o tumb ăîn aer. Dumnezeule! exclam ă în sinea lui. Cred c ăsunt în ţara lui Oz! Podeaua încă perii era format ă dintr-o reţea strâns ă, ca o plas ă de sârm ă. Sub ea se zărea silueta tremurând ă a unui uria ş propulsor metalic. Camera de cădere liber ă, spuse Kohler, oprindu-se pentru a-l aştepta. Paraş utism în interior, făr ăparaşut ă. Pentru eliberarea stresului. Este un tunel de vânt vertical. Langdon continua s ăpriveasc ă uluit. Una dintre cele trei persoane, o femeie obez ă, reuş i s ă se apropie de fereastr ă. Era purtat ă de colo-colo de curenţ ii de aer, dar îi zâmbi lui Langdon şi-i făcu semn c ă totul e-n regul ă, ridicându-şi pumnii strânş i, cu degetele mari în sus. Surâse 12

13 şi el anemic şi-i întoarse gestul, întrebându-se dac ă femeia ştia c ă acesta era un simbol falic antic al virilităţii masculine. Femeia obez ă, observ ă Langdon, era singura dintre cei trei care purta ceva ce semă na cu o paraşut ăîn miniatur ă. Bucata de ţesătur ăflutura deasupra ei ca o jucărie. La ce foloseşte paraşuta aceea mic ă? întreb ă. Abia dac ăare un metru în diametru. Pentru fricţiune, răspunse Kohler. Îi diminueaz ă viteza de deplasare, astfel ca propulsorul s-o poat ă menţine în aer. Apoi, pornind iarăşi în lungul coridorului, adăug ă : Un metru pătrat de sarcin ăla frânare încetineşte un corp în cădere cu aproape douăzeci la sut ă. Langdon încuviin ţămaşinal. N-avea de unde s ăştie cà, mai târziu, în acea sear ă, într-o ţar ăaflat ă la sute de kilometri depărtare, aceast ă informaţie avea s ă îi salveze viaţa. 8 Când ieşir ădin clădirea principal ă a CERN în lumina aspr ăa soarelui elveţ ian, Langdon se simţi ca întors brusc acas ă. Scena din faţa lui părea un campus universitar american. Un dâmb înverzit cobora spre o pajişte întins ă, pe care pilcuri de arţ ari punctau mici cvartale formate din alei şi dormitoare din cără mid ă. Indivizi cu figuri savante, cu teancuri de cărţ i în braţe, intrau şi ieşeau din diversele clădiri. Parc ă pentru a accentua atmosfera studenţeasc ă, doi hipioţi cu pă rul lung aruncau un disc Frisbee de la unul la altul, pe fondul Simfoniei a patra a lui Mahler ce răzbă tea pe fereastra deschis ăa unui dormitor. Acestea sunt locuinţele de serviciu ale institutului, îi explic ă directorul, în vreme ce accelera pe o alee dintre clădiri. Avem aici peste trei mii de fizicieni. La CERN lucreaz ă mai mult de jumătate din numărul total al specialiştilor în fizica particulei din toat ă lumea cele mai strălucite minţi de pe Terra germani, japonezi, italieni, olandezi, tot ce vreţ i. Fizicienii noştri reprezint ăpeste cinci sute de universităţi şi şaizeci de naţionalităţ i. Langdon era copleşit: Şi cum comunic ă între ei? În englez ă, fireşte. Limba universal ăa ştiinţ ei. El, unul, auzise c ă matematica era limbajul universal al ştiinţ ei, dar era prea obosit pentru a mai discuta problema, aşa c ăse mulţumi s ăurmeze conştiincios scaunul cu rotile. La jumătatea drumului, un tânăr le tăie calea, alergând. Tricoul lui proclama: N-ai TGCU, n-ai glorie! Langdon privi în urma lui, dezorientat: TGCU? Teoria General ăa Câmpului Unificat, replic ădirectorul. Teoria a tot ce exist ă. Înţeleg, spuse Langdon, făr ăa înţelege îns ă ceva. Sunteţ i familiarizat cu fizica particulelor, domnule Langdon? Sunt familiarizat cu fizica general ă corpuri în cădere, chestii de genul ăsta. Anii săi de paraşutism îi conferiser ăun profund respect pentru extrema for ţă a acceleraţiei gravitaţ ionale. Fizica particulelor studiaz ăatomii, nu-i aşa? Kohler clătin ă din cap: Atomii sunt ca nişte planete în comparaţie cu ceea ce analizăm noi. Munca noastr ă se axeaz ă pe nucleul atomului abia a zece mia parte din întreg. Tuşi din nou şi relu ă cu un aer bolnav: Cei care lucreaz ă la CERN încearc ăs ăgăseasc ărăspunsuri la aceleaşi întrebă ri pe care omul şi le-a pus înc ă de la începutul existenţ ei sale. De unde venim? Din ce suntem constituiţi? 13

14 Şi răspunsurile se afl ă într-un laborator de fizic ă? Păreţ i surprins. Sunt. Mie întrebările îmi par mai degrab ăspirituale. Domnule Langdon, toate întrebările au fost iniţial spirituale. Înc ă de la începutul lumii, spiritualitatea şi religia au fost chemate s ăcompleteze ceea ce ştiinţ a nu putea înţ elege. Răsă ritul şi apusul Soarelui erau odinioar ăpuse pe seama lui Helios şi a carului său înflăcă rat. Cutremurele şi inundaţiile erau considerate furii ale lui Poseidon. Ştiinţ a a dovedit între timp c ă acei zei erau doar nişte falşi idoli. În curând va demonstra c ă toţi zeii sunt nişte falş i idoli. Ştiinţa ofer ă astăzi răspunsuri la aproape toate întrebările omului. Au mai ră mas doar câteva nelămurite, şi acestea sunt cele de tip ezoteric. De unde venim? Ce căută m aici? Care este sensul vieţii şi al universului? Langdon era înmărmurit: La aceste întrebări încearc ăcern s ărăspund ă? V ă corectez. La aceste întrebări ră spunde. Între ei se lăs ăun moment de tăcere. În vreme ce-şi continuau drumul printre clă dirile rezidenţiale, un disc Frisbee plan ă pe deasupra şi se opri deodat ă, chiar în faţ a lor. Kohler îl ignor ă, făr ăa se opri. O voce răsun ăpeste pajişte: S'il vous plaît! Langdon îşi întoarse privirea. Un bătrânel cu parul alb, într-un tricou pe care scria: College Paris, îi făcu semn cu mâna. Langdon ridic ă discul şi i-l arunc ă omului. Bă trânul îl prinse cu un deget şi jongl ă cu el de câteva ori înainte de a-l expedia peste umă r, spre partenerul său. Merci! îi strig ă apoi. Felicitări! spuse Kohler. Tocmai v-aţi jucat cu un laureat al Premiului Nobel, Georges Charpak, inventatorul camerei proporţionale multicablu. Langdon dădu din cap: Ziua mea norocoas ă! Dup ă înc ă trei minute, ajunser ăîn sfârşit la destinaţie: o clădire masiv ă, bine întreţinut ă, înconjurat ă de un pâlc de plopi de munte. Comparativ cu celelalte dormitoare, aceasta pă rea mai luxoas ă. Pe plăcuţ a de piatr ă de la intrare scria: Clădirea C. Imaginativ nume, îşi spuse Langdon. În ciuda lipsei de creativitate cu care fusese botezat ă, Clă direa C avea un stil arhitectural pe gustul lui Langdon: conservator şi solid. Faţada din cără mid ăroşie era încadrat ă de torsade simetrice din piatr ă şi traversat ăde o balustrad ăornat ă. Apropiindu-se de intrare, cei doi trecur ă pe sub un portic format din dou ăcoloane de marmur ă. Cineva lipise pe una din ele un bileţel: ACEAST Ă COLOAN Ă ESTE IONIC Ă. Graffiti de fizician? chicoti Langdon în sinea sa. M ă simt uşurat s ă văd c ă şi cei mai străluci ţi fizicieni greşesc uneori. Kohler îşi ridic ă ochii spre el: Ce vreţi s ăspuneţi? Cel care a scris bileţelul acela s-a înşelat. Coloana aceea nu este ionic ă. Toate coloanele ionice au o grosime uniform ă. Aceasta este îngustat ăspre vârf, deci e doric ă echivalentul ei grecesc. O greşeal ădes întâlnit ă. Kohler nu zâmbi: Autorul a vrut s ăfac ă o glum ă, domnule Langdon. Ionic înseamn ă ceva care conţ ine 14

15 ioni particule încărcate electric. Majoritatea obiectelor conţin ioni. Langdon privi din nou coloana şi oft ă. *** Înc ă se mai simţea caraghios când ieşi din ascensor, la ultimul etaj al Clă dirii C, urmându-l apoi pe Kohler de-a lungul unui coridor bine întreţinut. Decorul era surprinză tor stil colonial francez tradiţional: un divan din lemn de cire ş, vaz ăde porţelan şi lemnă rie sculptat ă. Ne place ca oamenii noştri de baz ă s ă se simt ă bine, explic ădirectorul. Evident, murmur ă Langdon pentru sine. Deci, omul din poza venit ă pe fax locuia aici? Era unul dintre angajaţii dumneavoastr ăde prim rang? Exact. A lipsit de la întrevederea cu mine astăzi diminea ţăşi nu a ră spuns la mesajele pe pager. Am venit aici pentru a-l căuta şi l-am găsit mort în sufrageria lui. Langdon simţi un fior, amintindu-şi c ăurma s ă vad ă un cadavru. Stomacul lui nu fusese niciodat ă prea rezistent o slă biciune pe care o descoperise student la Arte fiind, când profesorul îi informase c ă Leonardo da Vinci dobândise o precizie atât de mare în redarea formelor umane graţie cadavrelor exhumate şi disecării musculaturii lor. Kohler îl conduse spre capătul culoarului, unde se zărea o singur ă u şă. Şopronul, cum aţi spune dumneavoastr ă în America, spuse Kohler, ştergându-ş i o broboan ă de sudoare de pe frunte. Pe uşa de stejar, plăcuţ a anunţ a:,,leonardo Vetra. Leonardo Vetra ar fi împlinit cincizeci şi opt de ani săptă mâna viitoare. A fost unul dintre cei mai străluci ţi savanţ i ai vremurilor noastre. Moartea sa este o pierdere grea pentru ştiin ţă. Pentru o clip ă, lui Langdon i se păru c ăobserv ăo umbr ăde emoţ ie pe chipul împietrit al lui Kohler. Dar la fel de repede pe cât apăruse, aceasta dispă ru. Directorul scoase din buzunar un inel cu numeroase chei şi începu s ă caute printre ele. Lui Langdon îi trecu prin minte un gând ciudat: clădirea părea pustie. Dar unde sunt ceilalţi? Lipsa oricărei activităţi nu era deloc un lucru de aşteptat, ţinând cont c ăurmau să pătrund ăla locul unei crime. Angajaţii sunt în laboratoare, spuse Kohler, găsind în sfârşit cheia potrivit ă. M ă refeream la poliţ ie. Au plecat deja? Kohler se opri, cu cheia pe jumătate în broasc ă : Poliţ ia? Poliţia, încuviin ţălangdon, privindu-l pe director în ochi. Mi-aţ i trimis un fax despre o omucidere. Cu siguranţă, aţi chemat poliţia! Cu siguran ţă, nu am chemat-o. Poftim? Privirea directorului se ascuţi: Situaţia este complex ă, domnule Langdon. Dar... bâigui el cu un amestec de team ă şi nedumerire, cu certitudine mai ştie ş i altcineva despre aceast ă crim ă! Da. Fiica adoptiv ă a lui Leonardo. Şi ea este fizician aici, la CERN, împărţind acelaş i laborator cu tatăl ei. Sunt colegi. Domnişoara Vetra a fost plecat ă săptă mâna asta, pentru studii pe teren. Am anunţat-o cu privire la decesul tatălui ei şi se întoarce chiar acum. Dar un om a fost asasi... Va avea loc şi o anchet ă oficial ă, îl întrerupse Kohler, ferm. În mod cert îns ă, aceasta va presupune o percheziţie în laboratorul lui Vetra un spaţiu pe care el ş i fiica lui îl 15

16 considerau numai al lor. În consecin ţă, vom aştepta pân ăla sosirea domniş oarei Vetra. Cred c ă îi datorez măcar aceast ă mărunt ădovad ă de discreţie. Kohler răsuci cheia în broasc ă. Uşa se deschise. Un val de aer îngheţat răbufni în hol şuierând, izbindu-l pe Langdon în fa ţăşi silindu-l s ăse trag ă înapoi, uluit. Dincolo de prag se afla o lume nepământeasc ă. Apartamentul era parc ăscufundat într-o cea ţăalb ă, deas ă. Vălă tucii se roteau în jurul mobilierului şi învăluiau încăperea într-o pâcl ă opac ă. Dar ce...? îngân ă Langdon. Sistemul de răcire cu freon, veni răspunsul lui Kohler. Am ră cit apartamentul pentru a conserva cadavrul. Langdon îşi încheie nasturii sacoului. M ăaflu în ţara lui Oz, îşi spuse. Şi mi-am uitat acas ă condurii fermecaţi. 9 Cadavrul aflat pe podea în faţa lui Langdon era de-a dreptul hidos. Leonardo Vetra era întins pe spate, gol-puşc ă, iar pielea lui avea o nuan ţăgri-albăstruie. Oasele gâtului îi ieşiseră în afar ă, în locul unde fuseser ărupte, iar capul îi era răsucit cu 180 de grade. Faţ a nu i se vedea, fiind lipit ă de podea. Omul zăcea într-o băltoac ăde urin ă îngheţat ă, iar pă rul din jurul organelor genitale era acoperit cu cristale de ghea ţă. Simţind c ă îl cuprinde un val de grea ţă, Langdon îşi îndrept ă privirea spre pieptul victimei. Deşi se uitase de vreo zece ori pe faxul cu rana perfect simetric ă, arsura era mult mai impresionant ă în realitate. Carnea ars ă, umflat ă, era marcat ăclar, simbolul detaşându-se fără urm ă de dubiu. Oare fiorii ce-i străbă teau acum trupul erau cauzaţi de frigul din încă pere sau de semnificaţia incredibil ă a imaginii pe care o avea acum în faţa ochilor? Inima îi bătea nebuneşte în vreme ce înconjur ăcadavrul, citind cuvântul ş i de jos în sus, uluit de simetria perfect ă. Acum, c ăîl avea chiar în faţa ochilor, simbolul i se pă rea cu atât mai greu de conceput. Domnule Langdon? Langdon nu îl auzi. Se afla deja într-o alt ă lume... o lume a sa, în care istoria, mitul ş i realitatea se îmbinau, copleşitoare. În mintea lui, rotiţele se învârteau frenetic. Domnule Langdon! relu ă Kohler. Tot nu ridic ă ochii. Acum era îns ăprezent, concentrat la maximum: Cât de informat sunteţ i din acest punct de vedere? Ştiu numai ce am putut citi pe website-ul dumneavoastr ă. Termenul Illuminati înseamn ă cei iluminaţi ; este numele unei confrerii foarte vechi. Langdon încuviin ţă: Aţi mai auzit numele şi înainte? Nu; acum l-am văzut însemnat pe domnul Vetra. Şi aţi căutat pe Internet ceva despre el. 16

17 Da. Făr ăîndoial ă, au apărut sute de referinţ e. Mii, răspunse Kohler. Cele de pe site-ul dumneavoastr ăconţineau referinţ e de la Harvard, Oxford, de la o editur ăprestigioas ă şi de la o serie de alte publicaţ ii în domeniu. Ca om de ştiin ţă, îmi dau seama c ă o informaţie nu poate fi mai valoroas ă decât sursele din care provine, iar referinţele dumneavoastr ăpăreau autentice. Langdon nu-şi putea lua înc ă ochii de la cadavru. Kohler îl privea aş teptând probabil ca oaspetele său să-i ofere ceva lămuriri cu privire la ceea ce aveau în fa ţă. Acesta privi îns ă în jur, în încăperea îngheţat ă. N-am putea discuta în alt ă parte, într-un loc mai cald? întreb ă. Camera asta e perfect ă, replic ă directorul, uitând parc ăde frig. Vom vorbi aici. Langdon se încrunt ă. Istoria confreriei Illuminati nu era câtuşi de puţ in o chestiune simpl ă. O s ă mor îngheţat încercând s-o explic. Privi din nou arsura, cuprins din nou de sfial ă şi de neîncredere. Deşi referirile la simbolul Illuminati erau des întâlnite în simbolistica modern ă, nici un specialist nu-l văzuse în realitate vreodat ă. Vechile documente îl descriau ca pe o ambigramă adic ă un cuvânt ce putea fi citit în ambele sensuri. Şi, cu toate c ă ambigramele erau frecvent întâlnite în simbolistic ă svastica, yin-yang, crucea simpl ă, steaua iudaic ă ideea c ă un cuvânt putea fi transpus într-o ambigram ă părea de-a dreptul imposibil ă. Specialiş tii în simbolistica modern ă încercaser ă ani de-a rândul s ăscrie cuvântul Illuminati într-o formă perfect simetric ă, dar eşuaser ăîn mod lamentabil. De aceea, majoritatea universitarilor consider ă în prezent c ă existenţa simbolului nu e altceva decât un mit. Deci, cine sunt Illuminati? întreb ă Kohler. Asta este întrebarea, îşi spuse Langdon în sinea lui, apoi îşi începu explicaţ iile cu voce tare: Înc ă de la începuturile istoriei, între ştiin ţăşi religie s-a creat o prăpastie adânc ă. Savanţi de renume precum Copernic... Au fost ucişi, replic ă directorul. Asasinaţi de Biseric ăfiindc ăau dezvă luit unele adevăruri ştiinţ ifice. Dintotdeauna religia a persecutat ştiinţ a. Da, îns ăîn secolul al XVI-lea, o grupare din Roma a trecut la contraatac. Unele dintre cele mai luminate minţi ale Italiei fizicieni, matematicieni, astronomi au început s ă se întâlneasc ă în secret, pentru a-şi împărtăş i îngrijorarea cu privire la învăţă turile false propovăduite de Biseric ă. Aceşti oameni se temeau c ămonopolul religiei asupra adevă rului amenin ţăcunoaşterea ştiinţ ific ăpretutindeni în lume. Ei au fondat prima banc ă de creiere a planetei şi s-au autointitulat cei iluminaţi. Illuminati. Exact. Cele mai luminate minţi ale Europei... devotate revelării adevărului ştiinţ ific. Kohler asculta în tăcere. Desigur, relu ă Langdon, Biserica Catolic ăîi vâna făr ăcruţare, astfel c ăsavanţii îş i puteau asigura supravieţuirea numai graţie unor rituri ultrasecrete. Vestea s-a ră spândit în subteranele lumii academice, iar treptat confreria a primit în rândurile sale învăţa ţ i din toate ţările Europei. Aceştia se întruneau în mod regulat în Roma, într-o ascunzătoare ultrasecretă pe care o numeau Biserica Iluminării. Kohler tuşi, schimbându-şi poziţia în scaun. Mulţi dintre Illuminati, continu ălangdon, voiau s ă combat ă tirania Bisericii prin acte de violen ţă, dar cel mai respectat reprezentant al lor i-a convins s ă se răzgândeasc ă. El era pacifist şi unul dintre cei mai de seam ă savanţi ai tuturor timpurilor. Langdon era sigur c ă directorul ştia despre cine vorbeşte; chiar şi oamenii obişnuiţ i erau familiarizaţi cu astronomul arestat şi aproape executat de Biseric ăfiindc ăafirmase c ă Soarele, nu Pământul se afla în centrul sistemului solar. Deşi informaţ iile aduse în sprijinul ideii sale 17

18 erau copleşitoare, astronomul a fost aspru pedepsit deoarece a susţinut c ă Dumnezeu plasase omenirea altundeva decât în centrul universului creat de El. Numele lui era Galileo Galilei, preciz ălangdon. Galilei? Da. Galilei era un Illuminatus. Şi, totodat ă, un catolic fervent. El a încercat să îmblânzeasc ăpoziţia Bisericii fa ţăde ştiin ţă, proclamând c ăaceasta din urm ănu numai c ă nu submineaz ă poziţia lui Dumnezeu, ci o consolideaz ă. Galilei a scris la un moment dat c ă, privind prin telescopul său, a putut auzi glasul lui Dumnezeu în muzica sferelor. El a susţ inut c ă religia şi ştiinţ a nu sunt inamici, ci, mai degrab ă, aliaţi dou ălimbi ce spun aceeaş i poveste, a simetriei şi a echilibrului... rai şi iad, zi şi noapte, rece şi cald, Dumnezeu ş i Satan. Atât ştiinţ a cât şi religia se regăsesc în simetria divin ă, în continua lupt ădintre lumin ă ş i întuneric. Langdon făcu o pauz ă, bătând din picioare pentru a se încălzi. Kohler rămase nemiş cat în scaunul său. Din nefericire, continu ăprofesorul, unificarea dintre ştiin ţăş i religie nu era nici pe departe ceea ce dorea Biserica. Bineînţeles c ă nu. O asemenea unificare ar fi redus la zero pretenţia Bisericii c ă ea constituie unica modalitate prin care omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu. Astfel, Biserica l-a judecat pe Galilei ca eretic, l-a găsit vinovat şi l-a condamnat la arest la domiciliu permanent. Cunosc bine istoria ştiinţ ific ă, domnule Langdon. Dar toate acestea s-au petrecut cu secole în urm ă. Ce legătur ăau ele cu Leonardo Vetra? Întrebarea de un milion de dolari. Langdon trecu la miezul problemei: Arestarea lui Galilei a declanş at revolta în rândul confreriei. Au fost comise unele greşeli, iar Biserica a descoperit identitatea a patru Illuminati, pe care i-a prins şi i-a interogat. Cei patru nu au dezvăluit îns ă nimic... nici chiar sub tortur ă. Tortur ă? Langdon încuviin ţă: Au fost însemnaţi cu fierul roşu. De vii. Pe piept. Cu simbolul crucii. Ochii lui Kohler se mărir ăşi se îndreptar ăpiezi ş către trupul lui Vetra. Apoi cei patru savanţi au fost ucişi, iar cadavrele lor au fost aruncate pe stră zile Romei, ca un avertisment pentru cei care ar fi dorit s ăse ală ture confreriei. Cu Biserica pe urmele lor, restul membrilor au fugit din Italia. Langdon făcu o pauz ă pentru a da mai mult ăgreutate spuselor sale şi îşi aţ inti privirile în ochii goi ai lui Kohler: Illuminati au intrat într-o total ă ilegalitate şi au început s ăse amestece cu alte grupă ri fugare, victime ale epurărilor catolice: mistici, alchimişti, ocultiş ti, musulmani, evrei. Cu timpul, au început s ă atrag ănoi membri şi astfel a luat fiin ţăo confrerie nou ă. Întunecat ă. Profund anticreştin ă. Forţa noilor Illuminati a crescut, bazat ă pe ritualuri misterioase, practicate în cel mai mare secret, şi pe jurământul c ăîntr-o zi vor răzbi din nou la suprafaţă şi- şi vor lua revanş a asupra Bisericii Catolice. Puterea lor a devenit atât de mare, încât Biserica i-a considerat la un moment dat cea mai periculoas ăgrupare anticreştin ăde pe faţ a Pământului; Vaticanul a denunţat confreria ca fiind Shaitan. Shaitan? Un termen islamic. Înseamn ă duşman... duşmanul lui Dumnezeu. Biserica a ales un nume islamic fiindc ă limba musulmanilor era considerat ănecurat ă. Langdon ezit ă o clip ă, apoi relu ă: Shaitan se afl ă la originea unui cuvânt prezent în multe limbi care se vorbesc azi pe Terra: Satan. O grimas ă străbă tu chipul directorului. Vocea lui Langdon răsun ăaspru: 18

19 Domnule Kohler, nu ştiu cum a apărut semnul acesta pe pieptul angajatului dumneavoastr ă... şi nici de ce... dar avem în fa ţăsimbolul de mult pierdut al celui mai vechi ş i mai puternic cult satanic din lume. 10 Aleea era îngust ă şi pustie. Hassassin-ul mergea repede acum, ochii să i negri sclipind la gândul celor ce vor urma. Apropiindu-se de destinaţ ie, ultimele cuvinte ale lui Janus îi stăruiau înc ă în minte: Faza a doua începe curând. Odihneşte-te! Hassassin-ul zâmbi mulţumit. Nu dormise deloc toat ă noaptea, dar somnul era ultimul lucru la care se gândea acum; somnul era pentru cei slabi. El era un luptă tor, la fel ca înaintaşii lui, iar poporul din care făcea parte nu dormea niciodat ă, dac ăbătă lia începuse. Aceast ă bătă lie începuse în mod cert, iar el avusese onoarea de a vă rsa primii stropi de sânge, îns ă acum, înainte de a trece din nou la treab ă, avea la dispoziţie dou ăore pentru a-şi sărbă tori victoria recent ă. Somnul...? Dar exist ămetode mult mai bune de relaxare... Apetitul pentru plăcerile hedoniste îi fusese transmis de aceiaşi înaintaşi. Strămoş ii lui se delectau cu haşi ş, dar el prefera un alt tip de răsplat ă. Se mândrea cu trupul său o maşină rie perfect reglat ă, letal ă, pe care, în ciuda trecutului, refuza s-o polueze cu narcotice. El îş i dezvoltase o dependen ţămai ademenitoare... o recompens ă mult mai sănă toas ăş i mai satisfăcă toare decât drogurile. Simţind crescând în el senzaţia de familiar ăanticipaţie, Hassassin-ul grăbi paş ii pe alee. Ajunse la o u şăşi sun ă. O fant ă se deschise şi doi ochi căprui îl studiar ăcu atenţie. Apoi uş a se deschise. Bine ai venit! îi ur ă femeia bine îmbrăcat ăşi îl pofti într-o încă pere cu mobilier impecabil, slab iluminat ă. În aer plutea un parfum scump, combinat cu o arom ăde mosc. Oricând eşti gata, adăug ăea şi îi întinse un album cu fotografii. Sună-m ă când te-ai hotărât. Apoi dispăru. Hassassin-ul zâmbi. Aşezându-se pe divanul elegant, cu albumul în poal ă, simţ i crescând în el o foame carnal ă. Deşi poporul lui nu sărbă torea Crăciunul, aşa îşi închipuia el c ă trebuie s ă se simt ă copiii creştini în faţa cadourilor de sub brad, pregătindu -se s ă descopere minunile ascunse în pachete. Deschise albumul şi studie fotografiile. Toate fanteziile sexuale din viaţ a lui îl priveau din paginile acelea: Marisa: o zei ţăitalian ă. Aprig ă. O tânăr ăsophia Loren. Sachiko: o ghei şănipon ă. Mlădioas ă. Făr ăîndoial ă, talentat ă. Kanara: o splendoare neagr ă. Atletic ă. Exotic ă. Examin ă de dou ăori întregul album şi se hotărî. Apăs ăbutonul de pe masa alăturat ă. Un minut mai târziu, femeia care îl întâmpinase reveni. El îi arăt ăce a ales. Urmează-m ă, spuse ea, surâzând. Dup ă încheierea aranjamentelor financiare, femeia dădu un telefon. Dup ă alte câteva minute, îl conduse pe o scar ădin marmur ăce se deschidea într-un coridor luxos. Uşa aurie din capăt, îi indic ă ea. Ai gusturi costisitoare. Ar fi şi cazul, îşi spuse el. Sunt un cunoscător. Hassassin-ul străbă tu coridorul ca o panter ăcare anticipeaz ă un dejun copios, îndelung 19

20 aşteptat. Când ajunse în faţa uşii, zâmbi în sinea lui: era întredeschis ă, ademenitoare. Împinse uşor şi uşa se dădu de perete făr ăzgomot. Văzându -şi alegerea, îşi dădu seama c ă nu greşise deloc. Era exact aş a cum ceruse el: goal ă, întins ă pe spate, iar braţele îi erau legate de capătul patului cu şnururi groase de catifea. Travers ă încăperea şi îşi trecu degetul întunecat peste abdomenul de un alb mat. Seara trecut ă am ucis, îşi şopti sieşi. Iar tu eşti recompensa mea. 11 Satanic? Kohler îşi şterse gura şi se răsuci în scaunul să u: Acesta este simbolul unui cult satanic? Langdon se plimba prin camer ăcu paşi rapizi, pentru a se încălzi: Illuminati erau satanici, dar nu în sensul modern al termenului. Apoi îi explic ăpe scurt c ă, pentru majoritatea oamenilor, cultele satanice sunt niş te grupări ce-l venereaz ă pe diavol; totuşi, în trecut, sataniştii erau oameni educaţ i, care se afirmau ca adversari ai Bisericii. Shaitan. Zvonurile despre sacrificii de animale, magie neagr ă şi ritualuri de adorare a pentagramei nu erau altceva decât minciuni ră spândite de Biseric ă pentru a-şi susţine atacurile împotriva acestor adversari. Cu timpul îns ă, dorind să-i depăşeasc ăpe Illuminati, alţi adversari ai Bisericii au început s ăcread ăaceste minciuni şi să le pun ă în practic ă. Astfel s-a născut satanismul modern. Kohler îl întrerupse brusc: Toate astea sunt poveşti vechi. Eu vreau s ăştiu cum a ajuns simbolul ăsta aici. Langdon trase adânc aer în piept: Simbolul în sine a fost creat de un artist Illuminati anonim din secolul al XVI-lea, ca un tribut adus pasiunii pentru simetrie a lui Galilei un fel de emblem ăsacr ă a confreriei. Membrii acesteia au păstrat simbolul secret, plănuind să-l dezvă luie numai atunci când vor fi acumulat suficient ăputere pentru a ieşi din nou la suprafa ţăşi a-ş i duce la îndeplinire obiectivul fundamental. Aşadar, simbolul acesta înseamn ăc ă Illuminati au ieşit din nou la lumin ă? întrebă Kohler, care părea neliniştit. Langdon se încrunt ă: Ar fi imposibil, spuse el. Exist ăun capitol al istoriei Illuminati despre care nu v-am vorbit înc ă. Vocea lui Kohler deveni mai nerăbdă toare: Iluminaţi-m ă! Langdon îşi frec ă palmele una de alta, frunză rind mintal sutele de documente pe care le citise sau pe care le scrisese el însuş i despre confrerie: Illuminati erau, în esen ţă, nişte supravieţuitori. Când au fugit din Roma, au străbă tut Europa în căutarea unui loc sigur, în care s ăse poat ăregrupa. Treptat, au fost integraţi într-o alt ăorganizaţie secret ă... o confrerie a unor maeştrii cioplitori din Bavaria: francmasonii. Masonii? se mir ă Kohler. Langdon încuviin ţă, câtuşi de puţin surprins de faptul c ădirectorul auzise de acest nume: Confreria masonilor are în prezent peste cinci milioane de membri în lumea întreag ă, jumătate dintre aceş tia locuind în Statele Unite ale Americii, iar mai mult de un milion în Europa. În mod cert masonii nu sunt satanişti! relu ăkohler, afişând dintr-o dat ă un aer sceptic. Sigur c ă nu! Masonii au căzut în plasa propriei bunăvoin ţe. Dup ăce i-au adă postit pe savanţii fugari în secolul al XVII-lea, aproape făr ăştirea lor au devenit un front de lupt ă al 20

21 confreriei Illuminati. Membrii acesteia au crescut ca număr, ocupând treptat poziţ ii tot mai înalte în ierarhia lojilor. Pe ascuns, şi-au refăcut confreria ştiinţ ific ăîn centrul organizaţ iei masonice un fel de societate secret ă într-o alt ăsocietate secret ă. Apoi Illuminati s-au folosit de sistemul mondial de interconexiuni al lojilor masonice pentru a-şi extinde influenţa. Langdon îşi umplu plămânii cu o gur ăbun ăde aer îngheţ at, înainte de a continua în grab ă: Extirparea catolicismului era scopul principal al confreriei Illuminati. Membrii ei considerau c ă dogmele superstiţioase propovăduite de Biseric ă reprezint ă cel mai mare pericol pentru omenire. Ei se temeau c ă, dac ăreligia continua s ă promoveze un mit pios ca fiind realitatea şi adevărul absolut, progresul ştiinţ ific ar fi încetat şi omenirea ar fi fost condamnată la un viitor de neîntrerupte şi absurde războaie religioase. Păi cam aşa ceva se întâmpl ă azi în lume! Langdon se încrunt ă, preocupat. Kohler avea dreptate. Războa iele religioase erau înc ă la ordinea zilei. Dumnezeul meu este mai bun decât Dumnezeul tău. Se pare c ă existase întotdeauna o strâns ă corelaţie între credincioşii fanatici şi numărul ridicat de cadavre. Continuaţi! Illuminati au devenit tot mai puternici în Europa, relu ălangdon dup ă ce-şi adună gândurile, şi au început s ă se orienteze spre America, unde mulţi dintre cei aflaţ i în posturi guvernamentale înalte erau masoni George Washington, Benjamin Franklin oameni cinstiţi, cu frica lui Dumnezeu, care nu aveau habar despre puterea deţinut ăde Illuminati în cadrul masoneriei. Membrii confreriei au contribuit la fondarea unor bănci, uzine ş i universităţi, pentru a-şi finanţa planul: crearea unui unic stat global, un fel de Nou ă Ordine Mondial ă laic ă. Kohler nu schi ţă nici un gest. O Nou ă Ordine Mondial ă, repet ă Langdon, bazat ă pe iluminismul ştiinţ ific. Ei au numit-o Doctrina Luciferic ă. Biserica a pretins c ă Lucifer este o referire la diavol, dar confreria a insistat c ătermenul era folosit în sensul său literal din limba latin ă, acela de aducător de lumin ă sau Illuminator. Kohler oft ă, iar vocea lui răsun ădintr-o dat ă solemn: Domnule Langdon, v ă rog s ă staţi jos! Profesorul se aşez ăpe colţul unui fotoliu acoperit de un strat de ghea ţă, iar Kohler îş i apropie scaunul de el. Nu sunt sigur c ăam înţeles tot ce mi-aţi explicat, dar un lucru l-am priceput în mod cert. Leonardo Vetra era unul dintre cei mai buni profesionişti ai CERN. Totodat ă, îmi era prieten. Vreau s ă m ă ajutaţi să-i localizez pe aceşti Illuminati. Langdon nu ştia cum ar trebui să-i răspund ă: Să-i localizaţi pe Illuminati? Sper c ăglumeşte! Mi-e team ă, domnule, c ă acest lucru va fi, practic, imposibil. Ce vreţi s ăspuneţi? întreb ădirectorul, sumbru. Doar nu... Domnule Kohler... Langdon se aplec ă spre el, neştiind cum să-l fac ă s ă înţeleag ă ceea ce avea de gând să-i spun ă: Înc ă n-am încheiat relatarea despre confrerie. În ciuda aparenţ elor, este foarte greu de crezut c ă simbolul acesta a fost aplicat aici de Illuminati. De peste o jumătate de secol nu a mai fost înregistrat ănici o dovad ă a existenţei lor ş i majoritatea specialiştilor consider ă c ă Illuminati au dispărut de mulţi ani. Brusc se aşternu tăcerea. Kohler privea prin ceaţa alburie cu un amestec de stupefacţie ş i furie: Cum naiba îmi puteţi spune c ăgruparea aceasta a dispărut, când numele să u este însemnat pe pieptul omului ăstuia?! Langdon îşi pusese şi el aceeaşi întrebare toat ădimineaţa. Apariţ ia ambigramei era ceva 21

22 incredibil; toţi specialiştii în simbolistic ă vor fi uluiţi. Şi totuşi, profesionistul din Langdon îş i dădea seama c ăreapariţia simbolului nu dovedea absolut nimic referitor la Illuminati. Simbolurile, explic ăel, nu confirm ăîn nici un caz prezenţa celor care le-au creat iniţial. Ce ar trebui s ă înţeleg eu din chestia asta? C ă atunci când organizaţii ca Illuminati sucomb ă, simbolurile lor rămân... ş i pot fi preluate de alte grupuri. Procesul se numeşte transfer şi este frecvent în simbolistic ă. Naziş tii au preluat svastica de la hinduşi, creştinii au adoptat forma de cruce de la egipteni, iar... În aceast ă diminea ţă, îl întrerupse Kohler, când am tastat Illuminati pe Internet, au apărut mii de referinţe actuale. Se pare c ămulţi oameni cred c ăgrupul este înc ăactiv. Tipi care cred în teoria conspiraţiei! replic ălangdon. Totdeauna se simţise agasat de noianul de teorii despre conspiraţ ii care circulau în cultura modern ă de mas ă. Presa se dădea în vânt dup ătitluri apocaliptice, iar autoproclamaţ ii specialişti în culte înc ămai agitau gogoriţa milenarist ă, inventând poveşti conform că rora Illuminati erau bine mersi, organizându-şi Noua Ordine Mondial ă. Recent, prestigiosul New York Times dezvăluise apartenenţa masonic ă a numeroase personalităţ i ale lumii Sir Arthur Conan Doyle, ducele de Kent, Peter Sellers, Irving Berlin, Prinţ ul Philip, Louis Armstrong, plus o pleiad ă de magnaţi actuali ai finanţelor şi industriei. Kohler arat ă furios spre trupul lui Vetra: Ţinând seama de aceast ădovad ă, poate c ăfanii conspiraţiilor au dreptate. Îmi dau seama cum par lucrurile, răspunse Langdon pe un ton cât mai diplomatic. Ş i totuşi, o explicaţie mult mai plauzibil ăar fi aceea c ăo alt ăorganizaţ ie a preluat simbolul Illuminati şi îl foloseşte în propriile scopuri. Ce scopuri? Ce dovedeşte aceast ăcrim ă? Bun ă întrebare! îşi spuse Langdon. El, unul, nu-şi putea da seama de unde reapă ruse simbolul acum, dup ăpatru sute de ani. Tot ceea ce v ă pot spune este c ă, dac ă Illuminati ar fi înc ă activi lucru de care mă îndoiesc profund în nici un caz nu ar fi implicaţi în moartea lui Leonardo Vetra. Nu? Nu. Chiar dac ă militau pentru abolirea creştinismului, Illuminati îş i manifestau puterea prin mijloace financiare ş i politice, nicidecum prin acte teroriste. În plus, confreria avea un cod moral strict cu privire la cei pe care-i considera duş mani. Membrii ei îi apreciau pe oamenii de ştiin ţă în cel mai înalt grad. În nici un caz nu ar fi ucis un savant ca Leonardo Vetra. Ochii lui Kohler îi aruncar ăo privire îngheţat ă: Poate am omis s ămenţionez c ă Vetra nu era câtuşi de puţin un savant obişnuit. Langdon suspin ă răbdă tor: Domnule Kohler, sunt sigur c ăleonardo Vetra era un om stră lucit din multe puncte de vedere, dar realitatea este c ă... Făr ănici un avertisment, Kohler îşi roti scaunul şi ţâşni afar ădin încăpere, lă sând în urm ă, pe culoar, o dâr ăde cea ţăalburie. Pentru numele lui Dumnezeu! bombăni Langdon şi se lu ădup ăel. Kohler îl aştepta într-un alcov, la capătul culoarului: Acesta este biroul lui Leonardo, spuse el, arătând spre o u şăglisant ă. Poate când îl veţ i vedea, v ăveţi schimba părerea. Şi, cu un oftat greu, deschise uşa. Langdon arunc ă o privire înăuntru şi instantaneu simţi cum i se face părul măciuc ă. Sfânt ă Maic ă a lui Iisus! murmur ăca pentru sine. 22

23 12 Într-o alt ă ţar ă, un tânăr paznic aştepta răbdă tor în faţ a unui set scump de monitoare video, privind crâmpeiele ce i se derulau în faţ a ochilor imagini în direct preluate de sute de camere video făr ăfir, care supravegheau uriaşul complex. Imaginile se succedau într-o procesiune neîntrerupt ă. Un culoar cu decoraţiuni scumpe. Un birou personal. O bucătă rie de dimensiuni industriale. Pe fondul imaginilor, paznicul se strădui să- şi adune gândurile. Se apropia de sfârş itul turei şi totuşi era înc ăvigilent. Serviciul era o onoare pentru el. Iar într-o zi, îş i va primi răsplata final ă. În vreme ce visa cu ochii deschişi, una dintre imagini deveni de-a dreptul alarmant ă. Deodat ă, cu un reflex ce-l surprinse chiar şi pe el, mâna i se întinse şi apăs ă scurt un buton de pe panoul de control. Imaginea înghe ţă. Cu nervii întinşi la maximum, se aplec ă spre monitor pentru a privi mai îndeaproape. Cifra de pe ecran arăta c ă imaginea era transmis ăde camera video cu numărul 86 o cameră care ar fi trebuit s ă supravegheze un coridor. Dar ceea ce se vedea pe monitor nu era, în mod cert, un coridor. 13 Langdon privea incredul încăperea din faţa lui: Dar ce este aici? În ciuda valului plăcut de aer cald care îl întâmpin ă, păşi cu emoţie peste prag. Făr ăa-i răspunde, Kohler îl urm ă în birou. Langdon cercet ăîncăperea, neştiind ce s ăcread ă : în interiorul ei se afla cel mai bizar amestec de artefacte pe care îl văzuse vreodat ă. Pe peretele îndepărtat, dominând întregul spaţiu, trona un imens crucifix din lemn, a că rui origine profesorul o situ ăaproximativ în Spania secolului al XIV-lea. Deasupra acestuia, suspendat de tavan, se afla un minimodel metalic al sistemului solar. La stânga lui se ză rea un tablou în ulei reprezentând-o pe Fecioara Maria, iar ală turi se întindea un tabel periodic al elementelor chimice. Pe peretele lateral, alte dou ăcrucifixuri din alam ă flancau un portret al lui Albert Einstein, pe care se putea citi celebrul său citat: Dumnezeu nu joac ăzaruri cu universul. Langdon făcu înc ă un pas, privind în jur cu uluire. O Biblie legat ăîn piele era aşezat ă pe biroul lui Vetra, lâng ăun model din plastic al atomului şi o replic ăîn miniatur ă a celebrului Moise al lui Michelangelo. Ăsta da eclectism! îşi spuse el. Aerul cald era plăcut, dar aspectul încăperii îi dă du din nou fiori pe şira spinării. Avea impresia c ă e martorul ciocnirii dintre doi titani ai filozofiei... o încleştare nedecis ă a dou ă forţe contrare. Citi în grab ătitlurile cărţ ilor de pe un raft: Particula Dumnezeu, Tao în fizică, Dumnezeu: dovada. La unul din capetele raftului se afla înscris un citat: ADEVĂRATA ŞTIIN ŢĂ ÎL DESCOPER Ă PE DUMNEZEU AŞ TEPTÂND ÎN SPATELE FIECĂREI UŞI PAPA PIUS AL XXII-LEA. Leonardo era preot catolic, spuse Kohler. Preot?! Parc ăaţi spus c ăera fizician! 23

24 Era şi una, şi alta. Au existat în decursul istoriei oameni de ştiin ţăreligioş i; Leonardo a fost unul dintre ei. Pentru el, fizica era legea natural ăa lui Dumnezeu ; susţinea c ă mâna Domnului este vizibil ăîn întreaga ordine fireasc ăa lumii şi spera ca, prin ştiin ţă, s ăpoată demonstra existenţa lui Dumnezeu. El însuşi se considera un teo-fizician. Teo-fizician? Pentru Langdon acesta era un oximoron de-a dreptul imposibil. Fizica particulelor, relu ă Kohler, a înregistrat în ultima vreme câteva descoperiri zguduitoare, ale căror implicaţ ii sunt de ordin spiritual. Leonardo a fost autorul multora dintre ele. Langdon îl cerceta tăcut pe directorul CERN, înc ăstrăduindu -se s ăînţeleag ă ceva din cele ce-l înconjurau: Spiritualitate şi fizic ă?! De-a lungul carierei sale studiase istoria religiei şi, dac ăîn acest domeniu exista o temă recurent ă, nu putea fi alta decât faptul c ă, înc ădin prima zi, ştiinţ a ş i religia erau aidoma apei şi uleiului... imiscibile... inamici declaraţi. Vetra se afla în linia întâi a cercetărilor legate de fizica particulelor, continu ă Kohler. Începuse s ă îmbine ştiinţ a şi religia, demonstrând c ăse completeaz ăuna pe cealalt ă în moduri înc ă nebănuite. El a numit acest domeniu nou-născut Noua Fizic ă. Directorul lu ă un volum de pe raft şi i-l întinse lui Langdon, care citi pe copert ă : Dumnezeu, Miracolele şi Noua Fizic ă de Leonardo Vetra. Domeniul este restrâns, continu ăkohler, dar ofer ărăspunsuri noi la întrebă ri vechi întrebări despre originea universului şi despre forţele care interconecteaz ă totul. Leonardo credea c ă toate cercetă rile lui au capacitatea de a converti milioane de oameni la un mod de via ţăspiritual. Anul trecut a dovedit făr ăurm ăde îndoial ăexistenţa unei forţ e energetice care ne uneşte pe toţi. De fapt, a demonstrat c ăsuntem cu toţii legaţi în mod fizic unii de alţii... că moleculele din trupul dumneavoastr ăse îmbin ăcu cele din corpul meu... c ăpe toţi ne animă una şi aceeaşi for ţăuniversal ă. Langdon era descumpănit. Şi puterea lui Dumnezeu ne va uni pe toţi! Aşadar, domnul Vetra a descoperit o modalitate de a demonstra c ă toate particulele sunt interconectate? A demonstrat-o în mod clar. Un articol recent din revista Scientific American a afirmat c ă Noua Fizic ă este o cale spre Dumnezeu mai direct ă decât religia. Acum era limpede; gândurile lui Langdon zburar ă la crezul antireligios al confreriei Illuminati şi, făr ătragere de inim ă, sond ă pentru câteva momente imposibilul. Dacă organizaţia era înc ă activ ă, l-ar fi ucis oare membrii ei pe Vetra pentru a-l împiedica să- ş i comunice maselor mesajul religios? Dar alung ă repede acest gând. Absurd! Confreria e deja istorie, e demult apus ă. Orice specialist ştie asta!! Vetra avea numeroşi duşmani în lume ştiinţ ific ă, relu ăkohler. Mulţi puritani ai ştiinţ ei îl dispreţuiau chiar şi aici, la CERN. Ei considerau c ă utilizarea fizicii analitice pentru susţinerea principiilor religioase constituia o trădare de la principiile ştiinţ ei. Dar savanţii de astăzi nu sunt ceva mai puţin defensivi cu privire la Biseric ă? Kohler pufni dezgustat: De ce-am fi? Poate c ăazi învăţa ţii nu mai sunt arşi pe rug, dar dac ăsocotiţi că Biserica şi-a schimbat poziţia cu privire la ştiin ţă, întrebaţi-v ă de ce jumătate din ş colile din ţara dumneavoastr ănu predau teoria evoluţionist ă. Întrebaţi-v ă de ce Coaliţia Creştin ă din SUA întreţine cel mai puternic lobby împotriva progresului ştiin ţific în lume. Bătă lia dintre religie şi ştiin ţăeste crâncen ăînc ă, domnule Langdon. S-o fi mutat ea de pe câmpul de luptă în consiliile de administraţie, dar a rămas la fel de aprig ă. Kohler avea dreptate. Chiar săptă mâna trecut ă, membri ai Facultăţ ii de Teologie de la Harvard pătrunseser ăîn clădirea Facultăţii de Biologie, protestând împotriva faptului c ă în programa universitar ă fusese introdus ăingineria genetic ă. Preşedintele Departamentului de 24

25 Biologie, reputatul ornitolog Richard Aaronian, îşi apă rase programa atârnând la fereastra biroului său un afi ş uria ş. Pe acesta era reprezentat peştele creş tin modificat, cu patru picioare subţirele un tribut, susţinuse Aaronian, adus primelor vieţ uitoare acvatice care evoluaser ă pe uscat. Sub desenul peştelui, în locul numelui Iisus era scris: DARWIN. Un piuit ascuţit despic ă aerul şi Langdon privi în jur. Kohler începu s ă butoneze dispozitivele electronice ale scaunului său, scoase un pager din suport şi citi mesajul: Bun! Este fiica lui Leonardo. Domnişoara Vetra soseş te chiar acum la eliport. O vom întâmpina acolo. Cred c ă ar fi mai bine ca ea s ănu urce aici şi să- şi vad ă tatăl în acest fel. Langdon încuviin ţă. Ar fi fost un şoc prin care nici un copil n-ar trebui s ă treac ă. O voi ruga pe domnişoara Vetra s ă ne explice la ce proiect lucra împreun ăcu tată l ei... Poate c ă aşa vom înţelege de ce a fost ucis. Credeţi c ă a fost asasinat din cauza activităţii sale? Posibil. Leonardo mi-a spus c ă lucra la ceva extraordinar. Numai atât mi-a dezvă luit. Devenise foarte secretos cu privire la proiectul său. Avea un laborator personal ş i pretindea izolare total ă, iar eu i-am acordat-o bucuros, cunoscându-i capacităţ ile. În ultimul timp activitatea sa consuma cantităţi uriaşe de electricitate, dar m-am abţinut să-i pun vreo întrebare. Kohler îşi întoarse scaunul către u şă, apoi adăug ă: Trebuie s ă mai ştiţi înc ă un lucru înainte de a pără si acest apartament. Langdon nu era sigur c ă vrea să-l mai aud ă. Asasinul a furat ceva de la Vetra. Ceva? Urmaţi-m ă! Directorul intr ă din nou în încăperea cufundat ăîn ceaţa alb ă. Langdon îl urm ă, neş tiind la ce s ă se aştepte. Oprindu-se la câţiva centimetri de cadavru, Kohler îi făcu semn s ăse apropie. Profesorul se execut ă, simţind cum stomacul îi urc ăîn gât la mirosul urinei îngheţate. Priviţi-i faţa! Să-i privesc faţa? Parc ă ziceai c ăa fost furat ceva! Ezitând, Langdon îngenunche. Încerc ăs ăpriveasc ăfaţa cadavrului, dar capul fusese răsucit cu 180 de grade, astfel c ă faţa era orientat ăspre covor. Luptându-se cu handicapul său, Kohler se aplec ă şi întoarse cu grij ăţeasta îngheţat ă a victimei. Cu un pârâit puternic, chipul mortului deveni încet vizibil, schimonosit în chinurile agoniei. Kohler îl menţinu astfel câteva clipe. Sfinte Iisuse! exclam ălangdon, trăgându -se înapoi îngrozit. Faţ a lui Vetra era complet acoperit ăde sânge. Un singur ochi de culoarea alunelor îl privea făr ăvia ţă. Cealaltă orbit ă era sfâşiat ăşi goal ă. I-au furat ochiul?! 14 Langdon ieşi din Clădirea C, mulţumit c ă se afl ă din nou în aer liber, departe de apartamentul lui Vetra. Lumina soarelui atenua imaginea orbitei goale, care i se înfipsese în minte. Pe aici, v ă rog, îl îndemn ă Kohler, pornind pe o alee în pant ă. Scaunul electric părea să accelereze făr ăefort. Domnişoara Vetra va sosi dintr-un moment în altul. Profesorul grăbi pasul. Aşadar... relu ă Kohler. Înc ă v ă mai îndoiţi de implicarea confreriei Illuminati? Langdon nu mai ştia ce s ăcread ă. Afilierea religioas ăa victimei era deconcertant ă ş i 25

26 totuşi el nu putea renunţa la multitudinea de dovezi şi mărturii istorice pe care le studiase. Ş i apoi... mai era şi ochiul acela lips ă... Înc ă îmi păstrez părerea, spuse el cu mai mult ă tărie în glas decât intenţionase, că Illuminati nu sunt responsabili pentru aceast ăcrim ă. Lipsa ochiului este dovada. Cum? Mutilarea la întâmplare este foarte... ne-illuminati. Specialiş tii în problema cultelor se confrunt ă cu desfigurări nesistematice în cazul sectelor marginale, lipsite de experien ţă fanatici care comit acte de terorism aleatorii dar Illuminati au avut dintotdeauna un comportament deliberat. Deliberat? Extirparea cu precizie chirurgical ă a unui glob ocular nu este un act deliberat? Nu transmite nici un mesaj clar. Nu serveşte unui scop înalt. Scaunul lui Kohler se opri brusc în vârful colinei şi savantul se întoarse: Domnule Langdon, credeţi-m ă, ochiul acela lips ăserveşte într-adevă r unui scop înalt... foarte înalt. În vreme ce traversau deluşorul înverzit, zumzăitul unei elice de elicopter începu s ă se fac ă auzit dinspre vest. Imediat apăru şi aeronava, străbă tând în zbor valea ce se deschidea în faţa lor. Încetinind brusc, se poziţion ădeasupra unui eliport marcat pe iarb ă. Langdon îl privi detaşat, mintea lui rotindu-se la fel de rapid ca palele elicei, întrebându-se dac ă o noapte bun ă de somn îi va limpezi gândurile. Se cam îndoia îns ă. Elicopterul ateriz ă, iar pilotul sări şi începu s ădescarce bagajele. Multe: saci de pânz ă, sacoşe de vinil, butelii de oxigen şi lăzi cu ceva ce semă na a echipament sofisticat de scafandru. Langdon era nedumerit: Acesta este bagajul domnişoarei Vetra? strig ăel, încercând s ăse fac ă auzit peste huruitul elicei. Kohler încuviin ţădin cap şi răspunse pe acelaşi ton: Se afla în apele Insulelor Baleare, pentru cercetări biologice. Parc ă spuneaţi c ăeste fizician! Este. Bio-fizician. Studiaz ă modul în care sunt interconectate sistemele vii. Activitatea ei este în strâns ălegătur ăcu aceea pe care tatăl ei o desfăş ura în domeniul fizicii particulelor. Recent domniş oara Vetra a infirmat una dintre teoriile fundamentale emise de Einstein, utilizând camere video sincronizate la nivel atomic pentru a studia un banc de ton. Langdon îl privi atent pe Kohler, încercând s ăsesizeze nuanţa ironic ă. Einstein ş i peştii? Începuse deja s ă se întrebe dac ănu cumva pilotul prototipului X-33 îl lă sase din greşeal ăpe o alt ă planet ă. O clip ă mai târziu, Vittoria Vetra coborî din elicopter şi Robert Langdon îşi dă du seama c ă surprizele zilei nu luaser ăsfârşit. Îmbrăcat ăîntr-un şort kaki şi o bluz ă alb ăfăr ă mâneci, Victoria Vetra nu avea deloc aerul unui fizician studios, cum îşi imaginase el. Zvelt ă ş i graţioas ă, era înalt ă, cu pielea măslinie şi pă rul lung, negru, zburlit de rotorul elicopterului. Chipul ei îşi arăta făr ăreţinere originea italian ă; făr ăa fi o frumuseţe ieşit ă din comun, avea trăsă turi pline, ferme, care chiar şi de la douăzeci de metri distan ţă emanau o senzualitate crud ă. În curentul de aer stârnit de elicopter, hainele i se lipeau de trup, accentuându-i bustul suplu şi sânii mici. Domnişoara Vetra este o femeie cu o for ţăpersonal ăde excepţ ie, spuse Kohler, simţind probabil fascinaţ ia cu care o privea Langdon. Petrece luni întregi lucrând în sisteme ecologice periculoase. Este vegetarian ă convins ă ş i un veritabil guru în Hatha yoga pentru cei de la CERN. Hatha yoga? Vechea art ăbudist ă a gimnasticii meditative părea o bizar ă specialitate 26

27 pentru fiica fizician ăa unui preot catolic. Langdon o privi cum se apropie. Era evident c ă plânsese, iar în ochii ei nisipii, profunzi, se citeau emoţii pe care el nu le putea identifica. Totuşi, se apropie de ei cu mişcări hotă râte. Avea picioare puternice, atletice, care parc ăemanau sănă toasa luminiscen ţă a trupului mediteranean, scăldat din belşug în soare. Vittoria, începu Kohler. Sincerele mele condoleanţe! Este o pierdere teribil ă pentru ştiin ţă... pentru noi toţi cei de aici, de la CERN. Tânăra îşi înclin ă fruntea. Când vorbi, vocea ei era catifelat ă, rostind cuvintele într-o englez ă uşor gutural ă, cu accent: Aţi aflat cine este autorul? Înc ă ne străduim s ă aflăm. Vittoria se întoarse spre Langdon, cu mâna întins ă: Numele meu este Vittoria Vetra. Sunteţi de la Interpol, bănuiesc. Profesorul îi strânse mâna, vrăjit de profunzimea privirilor ei umede: Robert Langdon, se recomand ă, neştiind ce altceva s ă mai spun ă. Domnul Langdon nu reprezint ă autorităţ ile, interveni Kohler. Este un specialist din SUA şi a venit pentru a ne ajuta s ăaflăm cine se face vinovat de toate aceste lucruri. Vittoria părea nesigur ă : Şi poliţia? Kohler icni, făr ăa ră spunde. Unde este trupul său? întreb ă tână ra. Avem grij ă de el. Minciuna sfruntat ă îl lu ă pe Langdon prin surprindere. Vreau să-l vă d. Vittoria, o întrerupse directorul, tatăl tău a fost asasinat în mod brutal. Mai bine s ăţi-l aminteşti aşa cum era în via ţă. Tânăra dădu s ă spun ăceva, dar câteva voci ce răsunar ădin depărtare o întrerupser ă : Hei, Vittoria! Bine ai revenit acas ă! Câţiva angajaţi ce treceau prin apropiere îi făceau semne bucuroase. Ai mai infirmat vreo teorie a lui Einstein? întreb ăunul dintre ei. Tatăl tău trebuie s ăfie mândru, adăug ăun altul. Vittoria le răspunse stânjenit ăla salut şi apoi se ră suci spre Kohler. Pe chipul ei se oglindea nedumerirea: Adic ă nimeni nu ştie înc ă? Am considerat c ă discreţ ia se impune. Nu le-ai spus oamenilor c ă tata a fost asasinat? Glasul ei neîncrezător devenea acum furios. Vocea lui Kohler deveni la rândul ei dur ă: Poate ai uitat, domnişoar ăvetra, c ăimediat ce a ş fi anunţat vestea uciderii tată lui dumitale, ar fi început o anchet ă aici, la CERN. Inclusiv o examinare amănunţ it ă a laboratorului său. M-am străduit totdeauna s ă respect intimitatea tată lui dumitale. Leonardo mi-a dezvăluit numai dou ă lucruri cu privire la proiectul vostru actual. Unu: c ă are capacitatea de a atrage pentru CERN contracte de concesionare în valoare de milioane de euro în următorii zece ani. Doi, c ă nu este gata înc ă pentru a fi prezentat publicului, fiindcă tehnologia comport ă anumite riscuri. Ţinând seama de aceste dou ă aspecte, nu doresc ca niş te străini s ă se vânture prin laboratorul lui şi să-i fure munca sau să- şi rişte viaţ a acolo, învinovăţind apoi CERN. Am fost suficient de explicit? Victoria îl privi în ochi, făr ăa răspunde. Langdon sesiz ăîns ărespectul ei reţinut ş i faptul c ă aproba logica lui Kohler. Înainte de a le raporta ceva autorităţilor, continu ădirectorul, trebuie s ă ş tiu la ce 27

28 lucraţi împreun ă. Vreau s ăne conduci în laborator. Laboratorul nu este relevant, replic ăvittoria. Nimeni nu ştia cu ce ne ocupă m. Experimentul nu poate avea nici o legătur ăcu uciderea tatălui meu. Kohler oft ă adânc: Dovezile sugereaz ă altceva. Dovezile? Ce dovezi? Directorul îşi duse iarăşi batista la gur ă: Va trebui s ăai încredere în mine. Dar din privirea arzătoare a Victoriei se vedea clar c ănu are. 15 Langdon mergea tăcut în urma Vittoriei şi a lui Kohler, înapoi în clădirea principal ă, unde începuse strania sa vizit ăla CERN. Picioarele Vittoriei aveau o mişcare fluid ă ca a unui înotător olimpic o for ţănăscut ăfăr ăîndoial ădin flexibilitatea ş i controlul oferite de yoga. O auzea respirând lent, ritmat, de parc ăîncerca într-un fel să- şi filtreze durerea. Ar fi vrut să-i spun ă ceva, s ă o asigure de simpatia lui; şi el simţise golul adânc lă sat de moartea neaşteptat ăa unui părinte. Îşi amintea mai cu seam ăînmormântarea, cenuşie ş i ploioas ă. La dou ă zile dup ăce împlinise doisprezece ani. Casa era plin ăde bărbaţ i de la birou, în costume întunecate, bărbaţ i care îi strângeau mâna prea tare când îl salutau. Toat ă lumea murmura cuvinte ca stres şi cardiac. Mama lui glumea, printre lacrimi, spunând c ăreuş ise totdeauna s ăurmăreasc ămersul acţiunilor la Burs ă dup ă pulsul soţului ei. Odat ă, când tatăl lui trăia înc ă, Langdon îşi auzise mama implorându-l s ă se mai opreasc ă şi s ă miroas ă trandafirii. În acel an, de Crăciun, îi cumpărase tatălui să u un trandafir micu ţ din sticl ă. Era cel mai delicat şi cel mai frumos lucru pe care îl văzuse el vreodat ă... razele soarelui se oglindeau în sticl ă şi desenau pe perete un curcubeu în mii de culori. E minunat, spusese tatăl lui deschizând cadoul, şi-l să rutase pe Langdon pe frunte. Apoi aşezase trandafirul cu grij ăpe un raft înalt, prăfuit, în cel mai întunecat col ţ al sufrageriei. Câteva zile mai târziu, Langdon se urcase pe un taburet, luase trandafirul şi-l înapoiase magazinului. Tatăl lui nu observase niciodat ălipsa micului bibelou. Zgomotul unui ascensor îl readuse în prezent. Vittoria şi Kohler se aflau în faţ a lui, în pragul liftului. El ezit ăo clip ăîn faţa uşilor deschise. S-a întâmplat ceva? întreb ăkohler, mai degrab ănerăbdă tor decât îngrijorat. Absolut nimic, răspunse Langdon, apropiindu-se lent de cutia înghesuit ă. Folosea lifturile numai când era absolut ănevoie; prefera spaţiile larg-deschise ale scă rilor. Laboratorul doctorului Vetra se afl ăîn subteran, explic ădirectorul. Minunat! îşi spuse păşind în ascensor şi simţind un val de aer îngheţat venind din puţ ul maşină riei. Uşile se închiser ă şi liftul începu s ăcoboare. Şase etaje, adăug ăkohler cu o voce goal ă, ca un dispozitiv mecanic. Langdon îşi imagin ă întunecimea puţului gol de sub ei şi se strădui s ă alunge imaginea, studiind cifrele luminate ce indicau etajele parcurse; în mod ciudat îns ă, nu erau decât două afişaje: PARTER şi LHC. Ce înseamn ă LHC? întreb ă, încercând s ănu par ăagitat. Large Hadron Collider. Un accelerator de particule. Accelerator de particule? Langdon auzise vag despre un asemenea dispozitiv prima dat ă la un dineu cu câţiva colegi la Dunster House, în Cambridge. Un prieten de-al lor, un fizician pe nume Bob Brownell, sosise la întrevedere în culmea furiei: 28

29 Ticăloş ii l-au anulat! strigase el. Ce au anulat? întrebaser ă toţi ceilalţ i. SASC-ul! Ce anume? Superacceleratorul de Superconducţie! Cineva ridicase din umeri: Nu ştiam c ă tipii de la Harvard construiesc unul. Nu cei de la Harvard! Statele Unite! Urma s ăfie cel mai puternic accelerator de particule din întreaga lume! Unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţ ifice ale secolului! Dou ă miliarde de dolari s-au băgat în el şi Senatul anuleaz ă proiectul! Idioţi cu Biblia-n mân ă! Când reuşise s ă se calmeze, Brownell le explicase c ăun accelerator de particule era un tub larg, circular, în interiorul căruia erau accelerate particule subatomice. Magneţii amplasaţ i în tub se activau şi se dezactivau într-o succesiune rapid ă, pentru a împinge particulele de colo-colo, pân ă ce atingeau viteze uluitoare. Aceste particule extrem de rapide circulau în tub cu viteze de peste de kilometri pe secundă! Dar asta înseamn ă aproape la fel de repede ca viteza luminii! exclamase unul dintre profesori. Exact! Şi Brownell continuase, explicându-le c ă, accelerând dou ăparticule în direcţ ii opuse în interiorul tubului, oamenii de ştiin ţăle puteau descompune în părţ ile lor componente, studiind astfel, la nivel elementar, particulele fundamentale ale materiei. Acceleratoarele de particule, adăugase Brownell, sunt esenţiale pentru viitorul ştiinţ ei. Ciocnirile din interiorul lor ne ajut ăs ăînţelgem componentele fundamentale ale universului. Poetul Casei, un tip tăcut pe nume Charles Pratt, nu păruse deloc impresionat. Mie îmi pare, spusese el, o abordare neanderthalian ăa ştiin ţei... ca ş i cum ai zdrobi dou ă ceasuri unul de altul pentru a afla cum funcţioneaz ă. Brownell azvârlise furculiţa din mân ă şi ieşise valvârtej din încăpere. Aşadar CERN are un accelerator de particule? se întreb ă Langdon. Un tub circular în care se buşesc particule. Oare de ce-l îngropaser ă sub pământ? Când ascensorul se opri, Langdon aştept ăcu nerăbdare s ăsimt ă pă mântul solid sub picioare, dar când uşile se deschiser ă, bucuria îi dispăru brusc. În faţa lui se desfăşura o altă lume, stranie şi necunoscut ă. Culoarul se întindea parc ăla infinit în ambele direcţii, la stânga ş i la dreapta. Era un tunel de ciment cu pereţi netezi, suficient de larg pentru a lăsa s ătreac ă un camion de mare tonaj. Deşi bine iluminat în dreptul lor, culoarul se cufunda într-o bezn ă adânc ă în depă rtare. Un curent de aer umed sufla din întunecimea acestuia, parc ăpentru a nu te lăsa s ăuiţi c ă te afli în măruntaiele Pământului. Langdon aproape c ă putea simţi greutatea solului ş i a rocilor îngrămă dite deasupra capului său. Pentru o clip ă, avea din nou nou ă ani... iar bezna îl împingea înapoi... Înapoi spre cele cinci ore de întuneric total, zdrobitor, care înc ă îl mai bântuiau. Strângând din pumni, se chinui s ărevin ăîn prezent. Tăcut ă, Vittoria coborî din lift şi porni făr ă ezitare pe culoarul întunecat, mult înaintea lor. Deasupra, becurile fluorescente prindeau via ţăpentru a-i lumina paş ii. Efectul e neliniştitor, îşi spuse Langdon, ca şi cum tunelul ar fi viu... şi-i anticipeaz ă fiecare miş care. Porni dup ă ea împreun ăcu Kohler, făr ăa o ajunge din urm ă. În spatele lor, luminile se stingeau automat. Acceleratorul de particule, întreb ăel, este pe undeva în acest tunel? Acolo e, răspunse Kohler cu un gest neglijent spre stânga, unde de-a lungul peretelui se zărea un tub cromat, lucios. Langdon privi tubul, derutat: Ăsta e acceleratorul? 29

30 Dispozitivul nu semăna deloc cu ce-ş i imaginase el. Era perfect drept, cam de un metru în diametru, şi se întindea în plan orizontal pe întreaga lungime vizibil ăa tunelului, pierzându-se apoi în întuneric. Seamăn ămai degrab ăcu o instalaţie sanitar ăsofisticat ă, îş i spuse în sinea lui şi adăug ăcu voce tare: Credeam c ă acceleratoarele de particule sunt circulare. Şi acceleratorul acesta este circular, preciz ăkohler. Pare drept, dar nu-i decât o iluzie optic ă. Circumferinţa tunelului este atât de mare, încât curbura e imperceptibil ă, ca ş i aceea a Pământului. Langdon era năucit. Chestia asta e un cerc? Dar... probabil c ă trebuie s ă fie imens! LHC este cel mai mare dispozitiv din lume. Acum îşi amintea când pilotul îi spusese ceva despre o maşină rie uria şăîngropat ă sub pământ. Dar... Are peste opt kilometri în diametru... şi e lung de douăzeci şi şapte. Langdon simţi c ăameţeş te. Douăzeci şi şapte de kilometri? Se holb ăneîncreză tor la director şi apoi privi culoarul întunecat din faţa lui: Tunelul acesta are douăzeci şi şapte de kilometri lungime? Kohler înclin ă din cap: Are o form ă perfect circular ă. Se extinde pe sub Franţa ş i apoi revine aici, în acest loc. Particulele accelerate înconjoar ă tubul de peste zece mii de ori într-o secund ă, înainte de a se ciocni. Profesorul simţi cum i se înmoaie genunchii: Vreţi s ă spuneţi c ă, de fapt, CERN a excavat milioane de tone de pă mânt doar pentru a ciocni nişte particule îngrozitor de mici? Uneori, pentru a descoperi adevărul, e nevoie s ămutăm munţii din loc. 16 La sute de kilometri distan ţăde CERN, o voce răsun ăîntr-un radioemiţător: Gata, am ajuns pe coridor. Tehnicianul care supraveghea monitoarele video apăs ăun buton al transmiţătorului său. Trebuie s ă cauţi camera video 86. Locul ei este în capătul celălalt al coridorului. Urm ă o linişte îndelung ă şi tehnicianul îşi tampon ăsudoarea de pe frunte. Într-un târziu, radioemiţătorul să u clipi. Camera nu se afl ă aici, rosti vocea. Văd unde a fost fixat ă, dar probabil c ăa luat-o cineva. Tehnicianul oft ă din greu: Mulţumesc. Aşteapt ăo clip ă, te rog! Cu acelaşi oftat, privi bancul de monitoare video din faţ a lui. Zone extinse ale complexului erau deschise publicului şi se mai întâmplase şi alt ădat ăs ălipseasc ă vreo camer ă video, de obicei furat ă de amatorii de suveniruri originale. Dar imediat ce era scoasă din incint ă, semnalul se pierdea, iar monitorul corespunză tor se stingea. Perplex, tehnicianul îşi aţinti privirea spre monitorul aferent: camera numărul 86 transmitea îns ă o imagine foarte clar ă. Dac ă a fost furat ă, se întreba el, cum de mai primim semnal? Ştia îns ă c ă explicaţia nu putea fi decât una singur ă: camera se afla înc ă în interiorul complexului; cineva pur şi simplu o mutase. Dar cine? Şi de ce? 30

31 Dup ă ce studie îndelung monitorul, ridic ăradioemiţătorul: Exist ă ceva dulapuri pe scara aceea? Vreun cabinet sau vreo ni şăîntunecat ă? Nu. De ce? răsun ăvocea de la celălalt capăt, nedumerit ă. Tehnicianul se încrunt ă: N-are importan ţă. Mulţumesc pentru ajutor. Apoi închise emiţătorul şi îşi muşc ăbuzele, gânditor. Ţ inând seama de dimensiunile reduse ale camerei şi de faptul c ăera făr ăfir, omul îşi dădea seama c ă ea putea transmite din absolut orice loc din interiorul complexului o serie de treizeci şi dou ăde clă diri lipite unele de altele, întinse pe o raz ă de aproape un kilometru. Singurul indiciu era acela c ă, probabil, camera fusese amplasat ăîntr-un loc întunecat. Desigur, asta nu îi ajuta prea mult. În complex se aflau nenumărate locuri întunecoase dulapuri administrative, conducte de încă lzire, şoproane pentru unelte de grădină rit, şifoniere şi chiar un labirint de tuneluri subterane. Ar fi fost nevoie de săptă mâni întregi pentru a localiza videocamera 86. Dar asta este cea mai mărunt ădintre problemele mele, îşi spuse tehnicianul. Lăsând la o parte enigma privind amplasarea camerei video, apăruse o alt ă chestiune, mult mai îngrijorătoare. Tehnicianul privi imaginea transmis ă de camera pierdut ă. Era un obiect staţionar. Un dispozitiv care părea modern, ceva ce el nu mai văzuse niciodat ă până acum, iar la baza lui clipea un echipament electronic. Deşi tehnicianul trecuse prin antrenamente riguroase care-l pregătiser ăpentru situaţ ii tensionate, acum simţi cum pulsul i se accelereaz ă. Îşi spuse îns ăc ănu are rost s ă intre în panic ă; trebuia s ă existe o explicaţie. Obiectul pă rea prea mic pentru a reprezenta un pericol major. Şi totuşi, prezenţa lui în cadrul complexului era îngrijoră toare. Chiar foarte îngrijorătoare. Şi tocmai azi! bombăni el. Securitatea fusese totdeauna o problem ăde prim rang pentru patronul său, dar astă zi, mai mult decât în oricare alt ăzi în ultimii doisprezece ani, constituia o chestiune de importanţă extrem ă. Tehnicianul privi mult timp obiectul necunoscut şi simţi parc ănorii negri care anunţ au furtuna adunându-se. Apoi, simţind broboane de transpiraţie rece, îi telefon ăsuperiorului său. 17 Nu mulţi copii pot spune c ă îşi amintesc ziua în care şi-au cunoscut tată l, dar Vittoria era unul dintre aceştia. Avea opt ani şi trăia acolo unde locuia de când se ştia, la Orfanatrofio di Siena, un orfelinat catolic de lâng ăflorenţa, abandonat ăde părinţ ii pe care nu-i cunoscuse niciodat ă. Ploua în ziua aceea. Călug ăriţele o chemaser ăde dou ăori la mas ă, dar, ca întotdeauna, se prefăcea c ă nu auzise. Stătea în curte, privind pică turile de ploaie... simţindu-le cum îi cad pe trup... Încercând s ă ghiceasc ăunde va ateriza următoarea. Călugă riţele o chemaser ă din nou, spunându-i c ăo pneumonie putea tăia din rădă cină curiozitatea pentru natur ăa unui copil mult prea încăpăţ ânat. Nu v ăaud, spuse ea. Era ud ă pân ă la piele când preotul cel tânăr se apropiase de ea. Nu-l cunoştea. Probabil că era nou acolo. Vittoria se aştepta s-o înhaţe şi s-o târasc ă înă untru. Dar nu. Spre marea ei mirare, se aşez ăşi el lâng ăea, cu sutana ajungându-i într-o băltoac ă. Aud c ă pui o mulţime de întrebări, începuse tânărul preot. Vittoria îşi arcuise sprâncenele: E rău s ă pui întrebări? 31

32 Păi, cred c ă nu, râse el. Ce faci aici, afar ă? Ce faci şi tu... m ăîntreb de ce cad pică turile de ploaie. Eu nu m ăîntreb de ce cad! Eu ştiu deja! Preotul o privise, uimit: Chiar ştii? Sora Francisca spune c ăpică turile de ploaie sunt lacrimile îngerilor care cad pentru a ne spăla de păcate. Oh! exclamase el cu un aer surprins. Deci, aşa se explic ă! Ba nu! Picăturile de ploaie cad fiindc ătotul cade. Totul cade, nu numai ploaia! Preotul se scărpinase în cap, cu o figur ăperplex ă: Ştii, tânăr ădomnişoar ă, ai dreptate! Totul cade. Probabil c ăgravitaţia e de vin ă. Ce? Adic ă nu ai auzit înc ă despre gravitaţ ie? Nu. Preotul clătinase din cap cu tristeţe: Păcat! Gravitaţia ne răspunde la o sumedenie de întrebări. Ce e gravitaţia? întrebase Vittoria cu un viu interes. Spune-mi! Dar preotul clipise ştrengă reşte: Ce-ar fi dac ă ţi-a ş spune la cin ă? Tânărul cleric era Leonardo Vetra. Deşi urmase cu brio cursurile universitare de fizic ă, simţise o alt ăchemare şi intrase apoi la seminar. Leonardo şi Vittoria deveniser ă cu timpul cei mai buni prieteni în lumea solitar ă a călugă riţelor şi a regulamentelor stricte. Fetiţa îl făcea să râd ă, iar el o luase sub aripa lui, învăţând -o c ă lucrurile frumoase, precum curcubeul ş i râurile, pot avea mai multe explicaţii. Îi povestea despre planete, despre stele şi lumin ă, despre natura întreag ă văzut ăatât prin ochii lui Dumnezeu, cât şi prin cei ai ştiinţ ei. Inteligenţa ş i curiozitatea înnăscute ale Vittoriei o transformaser ă într-o elev ă strălucit ă, iar Leonardo o trata ca pe o fiic ă. Şi fetiţa era fericit ă; niciodat ă nu cunoscuse bucuria de a fi avut un tat ă. În vreme ce toţ i ceilalţi adulţi îi răspundeau la întrebări cu o palm ă peste mân ă, Leonardo petrecea ore întregi cu ea, arătându -i cărţ ile lui. Chiar o întreba ce crede ea, ce idei are, iar Vittoria se ruga ca tânărul preot s ă nu mai plece niciodat ă. Într-o zi îns ă, cel mai rău coş mar al ei devenise realitate. Părintele Leonardo îi spusese c ă trebuie s ă pără seasc ăorfelinatul. M ă mut în Elveţia. Am obţinut o burs ă pentru a studia fizica la Universitatea din Geneva. Fizica? strigase Vittoria. Eu credeam c ăîl iubeşti pe Dumnezeu! Îl iubesc, şi înc ă mult de tot. De aceea vreau s ăstudiez că ile Sale divine. Legile fizicii sunt pânza pe care Domnul a întins-o pentru a-şi crea capodopera. Fetiţa era distrus ă. Dar părintele Leonardo mai avea o veste: vorbise cu superiorii lui ş i aceştia îi spuseser ăc ănu au nimic împotriv ăs-o adopte. Ai vrea s ă te adopt? o întrebase el. Ce înseamn ă s ă m ăadopţi? Leonardo îi explicase. Vittoria îi sărise în braţe şi rămă sese agăţat ă de el cinci minute, plângând cu lacrimi de bucurie: Oh, da! Da! Da! Apoi tânărul preot îi spusese c ătrebuie s ăplece singur pentru o vreme şi s ă aranjeze noua cas ă din Elveţia, dar promisese c ăpeste şase luni va trimite pe cineva s-o ia. Fusese cea mai lung ă aşteptare din viaţa Vittoriei, dar Leonardo îşi ţ inuse promisiunea. Cu cinci zile înainte de a noua ei aniversare, fetiţa se mutase la Geneva. Acolo mergea ziua la Ş coala Internaţional ă, iar seara învăţa cu tatăl ei. 32

33 Trei ani mai târziu, Vetra fusese angajat la CERN. Vittoria şi Leonardo se mutaser ăîntr-o veritabil ă ţar ăa minunilor, aşa cum nici nu visase ea vreodat ă. Vittoria Vetra îşi simţea trupul amorţit în vreme ce străbă tea tunelul LHC, zărindu -ş i imaginea oglindit ă în tubul cromat. Absenţa tatălui devenise aproape palpabil ă. În mod obişnuit, trăia într-o stare de calm profund, în armonie cu lumea din jur. Acum îns ă, dintr-o dat ă, nimic nu mai avea sens. Ultimele trei ore fuseser ă ca un vârtej. Era ora 10 dimineaţa în Insulele Baleare, când telefonase Kohler: Tatăl tă u a fost asasinat. Vino acas ăimediat. În ciuda căldurii intense a soarelui, trupul îi îngheţase pân ă la oase, tonul plat, lipsit de orice emoţie a lui Kohler fiind la fel de dureros ca vestea însăşi. Acum revenise acas ă. Acas ă la cine? Unica lume pe care o cunoş tea de la vârsta de doisprezece ani, CERN, îi părea deodat ăstrăin ă. Tatăl ei, omul care îi schimbase via ţă, nu mai exista. Respir ă adânc, îşi spuse, îns ănu reuşea să- şi linişteasc ăgândurile. Întrebă rile se succedau mai repede, tot mai repede. Cine îl ucisese pe tată l ei? De ce? Cine era «specialistul» acesta american? De ce insista Kohler s ăvad ălaboratorul? Directorul spusese c ăexistau dovezi ce sugerau c ăasasinarea tatălui ei avea legătur ă cu proiectul lor actual. Ce dovezi? Nimeni nu ştia la ce lucrăm! Şi chiar dac ă ar fi aflat cineva, pentru ce să-l ucid ă? Apropiindu-se de laborator, îşi dădu brusc seama c ăavea s ădezvă luie cea mai mare reuşit ăa tatălui ei, în lipsa lui. Îşi imaginase acest moment cu totul altfel. Îş i închipuise cum Leonardo avea să-i cheme pe cei mai de seam ă oameni de ştiin ţăîn laborator, cum avea s ă le arate descoperirea sa, privindu-le uimirea întipărit ăpe feţe. Apoi avea s ă radieze de mândrie părinteasc ă, explicându-le c ă proiectul se bazase pe o idee a Vittoriei... c ă fiica sa avusese un rol esenţial în aceast ă realizare. Trebuia s ăîmpărtăş im acest moment împreun ă! Dar iat-o acum aici, singur ă. Făr ăcolegi. Făr ăchipuri fericite. Doar un american necunoscut ş i Maximilian Kohler. Maximilian Kohler. Der König. Nici în copilărie omul nu-i plăcuse. Deşi în cele din urm ă ajunsese să-i respecte inteligenţa ascuţit ă, comportamentul lui rece i se păruse dintotdeauna inuman total opus tatălui său. Kohler iubea ştiinţ a pentru logica ei imaculat ă; Leonardo pentru miracolul ei spiritual. Şi totuşi, în mod straniu, totdeauna păruse c ăexist ăîntre cei doi bărbaţ i un respect reciproc, de la sine-înţeles. Geniile, îi explicase cineva odat ă, accept ăgeniul necondiţionat. Geniu, îşi spuse. Tatăl meu... Tata. Mort. Drumul spre laboratorul lui Leonardo Vetra era un culoar lung, steril, pavat în întregime cu faian ţăalb ă. Lui Langdon i se părea c ă pătrunde într-un soi de spital de nebuni subteran. Pe pereţii coridorului se aflau zeci de imagini în alb şi negru, înrămate. Deşi întreaga lui carieră fusese dedicat ă studierii imaginilor, cele de aici îi erau absolut necunoscute. Păreau niş te negative haotice, pline de dungi şi spirale. Art ămodern ă? se întreb ă. Viziunea lui Jackson Pollok despre amfetamine? Modele de dispersie, spuse Vitoria, care observase nedumerirea lui. Reprezentă ri computerizate ale ciocnirilor dintre particule. Aceea este particula Z, adăug ăea, ară tând spre o urm ă slab ă, aproape invizibil ă în haosul din desen. Tata a descoperit-o cu cinci ani în urm ă. Energie pur ă, mas ă zero. Este, poate, cea mai mic ăparticul ădin natur ă. Materia nu e altceva decât energie conservat ă. Materia este energie? Langdon clătin ăsceptic din cap. Sun ă a filozofie Zen! Privi dâra subţire din fotografie şi se întreb ăce-ar zice colegii lui de la Harvard, de la departamentul de fizic ă, dac ă le-ar povesti c ă şi-a petrecut sfârşitul de săptă mân ăhălă duind prin cel mai mare accelerator de particule, admirând particula Z. Vittoria, spuse Kohler în vreme ce se apropiau de impozanta u şăde oţ el a laboratorului. Ar trebui s ă ştii c ăam venit aici în aceast ădiminea ţă, căutându -l pe tatăl tău. 33

34 Serios? replic ă ea, cu faţa uşor îmbujorat ă. Da. Şi imaginează- ţi uimirea mea când am constatat c ă aţ i înlocuit sistemul standard de securitate CERN cu altceva. Kohler arăt ăspre complexul dispozitiv electronic montat lâng ău şă. Îmi cer scuze. Ştii cât ţinea tata la intimitate. Voia ca nimeni în afara noastr ăs ă nu aib ă acces în laborator. Bine. Deschide uşa. Vittoria rămase un moment nemişcat ă. Apoi, tră gând adânc aer în piept, se apropie de mecanismul de pe perete. Langdon nu era deloc pregătit pentru cele ce urmar ă. Vittoria veni lâng ădispozitiv şi îşi alinie cu grij ăochiul drept în faţ a unei lentile asemănă toare cu un telescop. Apoi apăs ă un buton. În interiorul dispozitivului se auzi un clic. Un fascicul îngust de lumin ăoscil ăînainte şi înapoi, scanându-i globul ocular ca o maşin ă de copiat. Este un scaner de retin ă, explic ăea. Securitate infailibil ă. Autorizat pentru numai două retine: a mea şi a tatălui meu. Robert Langdon înţelese în sfârş it, oripilat. Chipul lui Leonardo Vetra îi reveni în minte în cele mai mici şi mai teribile detalii: faţa însângerat ă, unicul ochi de culoarea alunei ş i orbita goal ă. Încerc ă s ănege adevărul evident, dar apoi îl văzu... Dedesubtul scanerului, pe plă cile albe de faian ţă... câţiva stropi mici de un roşu intens. Sânge uscat. Vittoria, slav ădomnului, nu-l observ ă. Uşa de oţel se deschise şi intrar ă. Kohler îl fix ă pe Langdon cu o privire dur ă ca piatra. Mesajul era clar: Aşa cum ţi-am spus... ochiul lips ă serveşte un scop înalt. 18 Mâinile femeii erau legate, cu încheieturile vineţii ş i umflate din cauza strânsorii. Hassassin-ul cu pielea măslinie şedea întins lâng ă ea, istovit, admirându-ş i premiul nud. Se întreb ă dac ă nu cumva somnul ei era doar un truc, o încercare jalnic ăde a evita să-l mai serveasc ă. Dar nu-i păsa. Fusese răsplă tit îndeajuns. Sătul, se ridic ăîn capul oaselor. În ţara lui, femeile erau obiecte. Slabe. Instrumente ale plăcerii. Mă rfuri de comercializat, ca şi vitele. Şi ştiau care le este locul. Dar aici, în Europa, femeile afişau o for ţăş i o independen ţăcare îl amuzau şi-l excitau totodat ă. A le sili s ăi se supun ă era totdeauna o bucurie pentru el. Acum, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea în vintre, simţea cum în el creşte o alt ăpoft ă. Ucisese noaptea trecut ă, ucisese ş i mutilase, iar pentru el moartea era ca heroina... fiecare doz ă îi ostoia apetitul doar temporar, făcându -l s ă jinduiasc ă apoi la mai mult. Entuziasmul se topise. Pofta revenise. Hassassin-ul o studie pe femeia de lâng ăel. Trecându-şi palma peste gâtlejul ei, se simţ i iarăşi excitat, ştiind c ăîi poate lua viaţa într-o clipit ă. Şi ce-ar fi contat? Era o fiinţă subuman ă, o unealt ă a plăcerii şi a servirii. Degetele lui puternice îi înconjurar ă gâtul, savurând pulsul fragil al sângelui în vine. Apoi, rezistând dorinţei, îşi trase braţ ul înapoi. Avea altele de făcut. Trebuia s ă serveasc ă o cauz ă mult mai înalt ădecât propria dorin ţă. Ridicându-se din pat, savur ăonoarea îndatoririi ce-i revenea. Înc ă nu-ş i putea imagina puterea influenţei omului numit Janus şi a confreriei pe care acesta o conducea. Ş i, în mod minunat, confreria îl alesese pe el. Într-un fel oarecare, aflaser ădespre ura lui... ş i despre talentele sale. Cum... n-avea s ăafle niciodat ă. Rădă cinile lor ajung departe. 34

35 Şi acum îi acordaser ă lui onoarea suprem ă. El avea s ă fie vocea şi braţul lor. Asasinul ş i mesagerul lor. Cel pe care poporul lui îl numea Malak al-haq Îngerul Adevărului. 19 Laboratorul lui Vetra avea un aer extrem de futurist. De un alb imaculat, plin de computere şi echipamente electronice specializate, pă rea un fel de sal ă de operaţii. Langdon se întreb ă ce secrete ar putea ascunde aceast ăîncă pere, pentru a justifica mutilarea unui om. Kohler părea neliniştit, ochii săi căutând pretutindeni semne ale unei pătrunderi forţ ate. Dar laboratorul era pustiu. Vittoria se mişca încet... ca şi cum laboratorul i se părea stră in acum, în lipsa tatălui ei. Privirea lui Langdon poposi imediat în centrul încă perii, unde o serie de mici piloni se înălţ au din podea. Ca un Stonehenge în miniatur ă, vreo zece coloane din oţ el polizat formau un cerc în mijlocul laboratorului; fiecare era înalt de aproximativ un metru, amintind de suporturile pe care muzeele etalau pietrele preţioase. Micii piloni aveau îns ă în mod cert o cu totul alt ădestinaţie. Fiecare susţinea un fel de conteiner gros, transparent, cam de mă rimea unui tub de mingi de tenis. Toate conteinerele păreau goale. Kohler le privi, părând nedumerit, şi decise s ăle ignore deocamdat ă. A fost furat ceva? o întreb ă pe Vittoria. Furat? Cum? Scanerul de retin ănu permite decât accesul nostru. Uită-te în jur! Vittoria oft ă şi privi încăperea timp de câteva momente, apoi ridic ă din umeri: Totul este exact aşa cum las ătata întotdeauna. Un haos ordonat. Kohler analiz ă situaţia, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de tare o poate forţ a pe Vittoria... cât de mult îi poate spune. În aparen ţă, hotărî s ărenunţe pentru moment. Mutându-ş i scaunul spre centrul încăperii, studie ciudata îngrămă dire de conteinere. Secretele, spuse în cele din urm ă, constituie un lux pe care nu ni-l mai putem permite. Vittoria încuviin ţă, părând dintr-o dat ă copleşit ăde emoţii, de parc ă ar fi năpă dit-o un val de amintiri. Mai las-o un minut! îl îndemn ălangdon în sinea lui. Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma s ăle dezvăluie, Vittoria închise ochii ş i inspir ă adânc. Înc ă o dat ă. Şi iar. Şi iar... Langdon o privi, dintr-o dat ă îngrijorat. Oare se simte bine? Privi spre Kohler: directorul părea liniştit, de parc ă acest ritual îi era cunoscut. Dup ă zece secunde, Vittoria deschise, în sfârşit, ochii. Metamorfoza era incredibil ă. Vittoria Vetra se transformase complet. Buzele ei pline erau relaxate, umerii coborâţi, iar ochii aveau o privire limpede şi ferm ă. Parc ăşi-ar fi realiniat fiecare muşchi din trup, pentru a accepta noua situaţie. Mânia şi frustrarea fuseser ă ascunse oarecum sub un calm profund. Cu ce s ă încep...? rosti ea. Cu începutul. Spune-ne despre experimentul la care lucra tatăl tă u. Armonizarea ştiinţ ei cu religia a fost visul de o via ţăal tatălui meu. Spera s ăpoată demonstra c ă ştiinţ a şi religia sunt dou ădomenii perfect compatibile dou ăabordă ri diferite, menite s ă identifice acelaşi adevăr. Vittoria făcu o pauz ă, de parc ănici ei nu-i venea s ă creadă ce avea s ăspun ă, apoi relu ă: Şi recent... a conceput o modalitate de a face acest lucru. Kohler rămase tăcut, iar ea continu ă: A imaginat un experiment care, spera el, ar fi soluţ ionat unul dintre cele mai grave 35

36 conflicte din istoria ştiinţ ei şi a religiei. Langdon se întreb ă la ce conflict s-o fi referind; doar erau atât de multe! Creaţionismul, declar ă Vittoria. Disputa referitoare la modul în care a apă rut universul. Oh, exclam ă Langdon în sinea lui. ACEA disput ă! Biblia, desigur, afirm ăc ădumnezeu a creat universul, îşi continu ătânăra explicaţ iile. Dumnezeu a spus: S ă fie lumin ă! şi tot ceea ce se vede a apă rut din neant. Din nefericire, una dintre legile fundamentale ale fizicii susţine c ădin nimic nu poate fi creat ămaterie. Langdon citise despre acest antagonism. Ideea c ă Dumnezeu crease ceva din nimic contravenea total legilor fizicii moderne şi, prin urmare, susţineau oamenii de ştiin ţă, Geneza era absurd ă din punct de vedere ştiinţ ific. Domnule Langdon, spuse Vittoria întorcându-se spre el, bănuiesc c ă sunteţ i familiarizat cu teoria Big Bangului. Mai mult sau mai puţin. Din câte ştia el, Big Bangul era singurul model acceptat de lumea ştiinţ ific ă pentru crearea universului. Deşi n-o înţelegea prea bine, ştia c ă, în conformitate cu aceast ă teorie, un unic punct de energie intens focalizat ăa erupt într-o explozie cataclismic ă şi, prin expansi- unea sa, a format universul. Sau cam aşa ceva. Vittoria relu ă: Când Biserica Catolic ăa propus teoria Big Bangului, în Poftim? o întrerupse Langdon, neputându-se stăpâni. Vrei s ă spui c ă Big Bangul a fost o idee catolică? Vittoria păru surprins ăde întrebarea lui: Desigur. A fost propus ăde un călugă r catolic, pe nume Georges Lemaître, în Dar eu ş tiam... bâigui el. Oare nu astronomul american Edwin Hubble a propus teoria Big Bangului? Kohler îşi arcui sprâncenele: Iarăşi acea arogan ţăa americanilor! Hubble şi-a publicat ideile în 1929, la doi ani dup ă Lemaître. Langdon se încrunt ă la rândul lui. Telescopul se numeşte Hubble, domnule! N-am auzit niciodat ă de vreun telescop Lemaître! Domnul Kohler are dreptate, relu ăvittoria. Ideea i-a aparţ inut domnului Lemaître. Hubble doar a confirmat-o, strângând dovezile concrete care demonstrau c ă Big Bangul era plauzibil din punct de vedere ştiinţ ific. Oh! exclam ă Langdon, întrebându-se dac ă adoratorii lui Hubble de la Departamentul de Astronomie al Universităţii Harvard menţionau vreodat ă numele lui Lemaître în lucrările lor. Aşadar, atunci când Lemaître a propus teoria Big Bangului, oamenii de ştiin ţă au pretins c ă ideea era din cale-afar ă de ridicol ă. Materia, susţinea fizica, nu poate fi creat ă din nimic. Astfel c ă, atunci când Hubble a şocat lumea demonstrând în mod ştiinţ ific c ă teoria era corect ă, Biserica a triumfat, susţinând c ăacest fapt constituie o dovad ă c ă Biblia este corectă din punct de vedere ştiinţ ific. Adevărul divin. Langdon încuviin ţătăcut, înclinând din cap, şi deveni mai atent. Desigur, savanţilor nu le-a plăcut faptul c ă Biserica se folosea de descoperirile lor pentru a promova religia, aşa c ăau matematizat imediat teoria, au eliminat orice nuanţă religioas ă şi şi-au însuşit-o. Din păcate pentru ştiin ţă, ecuaţiile sale au chiar şi astăzi o gravă deficien ţă, pe care Biserica o arat ăadesea cu degetul. Singularitatea! mormăi Kohler, rostind cuvântul ca şi cum acesta ar fi fost chinul vieţ ii lui. Da, singularitatea. Momentul exact al creaţiei. Secunda zero. Se uit ă la Langdon: Nici chiar astăzi ştiinţ a nu poate înţelege clipa iniţial ăa creaţiei. Ecuaţiile noastre explic ă în mod 36

37 eficient copilăria universului, dar, cu cât avansăm mai departe în timp, apropiindu-ne de momentul zero, matematica nu mai face fa ţăşi totul devine lipsit de înţeles. Corect, declar ăkohler cu o voce tăioas ă, iar Biserica susţine c ăaceast ădeficien ţănu-i altceva decât o dovad ă a implicării miraculoase a lui Dumnezeu. Te rog s ărevii la esen ţă, Vittoria! Expresia de pe chipul ei deveni, brusc, rece: Esenţa este c ă tată l meu a crezut dintotdeauna în implicarea lui Dumnezeu în Big Bang. Cu toate c ă ştiinţ a era incapabil ă s ă înţeleag ămomentul divin al creaţiei, tata spera că într-o zi va reuşi acest lucru. Ori de câte ori aveam îndoieli, obişnuia să-mi fluture chestia asta în faţa ochilor, adăug ăea, arătând un memento prins pe perete în faţa biroului lui Vetra. Langdon citi: ŞTIINŢA ŞI RELIGIA NU SUNT INAMICI, DOAR C Ă ŞTIINŢ A ESTE PREA TÂNĂR Ă PENTRU A ÎNŢELEGE. Tata voia s ăaduc ă ştiinţ a la un nivel mai înalt, astfel încât s ăpoat ăsusţ ine ideea de Dumnezeu. Îşi trecu o mân ă prin păr, cu un aer melancolic, şi relu ă: Şi-a propus s ărealizeze ceea ce nici unui om de ştiin ţănu i-a trecut nici mă car prin minte pân ă acum. Ceva pentru care nimeni nu avea tehnologia necesar ă. Se întrerupse, parcă neştiind cum s ă rosteasc ă următoarele cuvinte: A conceput un experiment menit să demonstreze c ăgeneza a fost posibil ă. A demonstrat Geneza? se întreb ălangdon. Fiat lux? Materie din nimic? Privirea lui Kohler era sfredelitoare: Poftim? Tata a creat un univers... din nimic. Capul directorului zvâcni: Ce?! Mai mult decât atât, a recreat Big Bangul. Kohler părea gata s ă sar ă din scaunul său, iar Langdon nu mai ştia ce s ăcread ă. A creat un univers? A refă cut Big Bangul? La o scar ă mult mai mic ă, fireşte, continu ă Vittoria, vorbind ceva mai repede acum. Procesul a fost neaşteptat de simplu. A accelerat dou ă fascicule ultrafine de particule în direcţii opuse în cadrul acceleratorului. Cele dou ăfascicule s-au ciocnit frontal la viteze enorme, comprimându-şi întreaga energie într-un singur punct minuscul. A obţ inut astfel o densitate energetic ă extrem ă. Şi tânăr ăîncepu s ăînşire o serie de unităţi de măsur ă, iar ochii directorului deveneau din ce în ce mai mari. Langdon se străduia s ăpriceap ăceva. Aş adar, Leonardo Vetra a simulat punctul unic de energie comprimat ădin care se pare c ăa explodat universul. Rezultatul, explica Vittoria mai departe, a fost de-a dreptul magnific. Când va fi publicat, va zdruncina fizica modern ădin temelii. Acum rostea cuvintele mai rar, de parc ă ar fi savurat impactul uria ş al descoperirii: Pe neaşteptate, în interiorul acceleratorului, în acest punct de energie intens focalizat ă, de nicăieri şi din nimic au început s ăapar ă particule de materie. Kohler nu schi ţănici o mişcare, privea doar încremenit. Materie, repet ăvittoria. Ivindu-se de nică ieri. Un incredibil spectacol de artificii subatomice. A creat un univers la scar ăfoarte mic ă. Tata a demonstrat astfel nu numai că materia poate fi creat ă din nimic, ci şi c ăbig Bangul şi Geneza pot fi explicate acceptând prezenţa unei enorme surse de energie. 37

38 Adic ă Dumnezeu? întreb ă Kohler. Dumnezeu, Buddha, Forţa, Iehova, singularitatea, punctul unic cum vrei să-i spui, rezultatul e acelaşi. Ştiinţa şi religia susţin acelaşi adevăr: energia pur ă este pă rintele creaţiei. Când vorbi, în sfârşit, vocea directorului suna sumbru: Vittoria, ajută-m ă s ăînţeleg bine. Spui c ă tatăl tău a creat materie... din nimic? Da! declar ă ea şi arăt ăspre conteinere. Iat ădovada. În aceste recipiente se afl ă probele de materie creat ă. Kohler tuşi din nou şi se apropie de recipiente ca un animal precaut, care înconjoar ă cu paşi temători ceva ce simte c ăpoate fi periculos. Cu certitudine îmi scap ăceva, rosti el. Cum îţi închipui tu c ăva crede cineva c ă în aceste recipiente se afl ă materia pe care a creat-o tatăl tă u? Pot fi aici particule de oriunde altundeva. De fapt, răspunse Vittoria cu siguran ţă în glas, nu pot fi de oriunde altundeva. Particulele astea sunt unice. Sunt un tip de materie care nu exist ănică ieri altundeva pe Pământ. Prin urmare, au fost create! Trăsă turile directorului se întunecar ă: Ce vrei s ăspui prin tip de materie? Exist ădoar un singur tip de materie şi... Kohler îşi înghiţi restul cuvintelor. Vittoria îl privea triumfătoare: Aţi susţinut chiar dumneavoastr ă seminarii despre ea! în univers exist ădou ă tipuri de materie. Un fapt dovedit ştiinţ ific. Apoi, întorcându-se spre Langdon, adăug ă : Domnule profesor, ce spune Biblia despre Creaţie? Ce a creat Dumnezeu? Langdon se simţea ciudat, neînţelegând ce legătur ăavea întrebarea ei cu fizica: Păi, Dumnezeu a creat... lumina şi întunericul, raiul şi iadul... Exact! A creat totul în perechi opuse. Echilibru perfect. Apoi, răsucindu -se din nou spre Kohler: Domnule director, ştiinţ a susţine acelaşi lucru ca şi religia, c ă Big Bangul a creat totul în univers în perechi opuse. Inclusiv materia însăşi, şopti Kohler ca pentru sine. Şi când tatăl meu a realizat experimentul, s-au format dou ă tipuri de materie. Langdon se întreb ă ce-o fi însemnând asta. Leonardo Vetra a creat opusul materiei? Kohler părea furios acum: Substanţa la care te referi exist ănumai în alte părţi ale universului. În mod cert, nu pe Pământ. Şi nici măcar în galaxia noastr ă! Exact! Iar aceasta este o dovad ăc ăparticulele din recipientele noastre au fost create. Vittoria, replic ădirectorul, doar nu vrei s ăspui c ăîn recipientele de aici se gă sesc mostre reale! Ba da. Şi, privind mândr ăspre conteinere, declar ă: Domnule director, aveţi în faţ a dumneavoastr ă primele eşantioane de antimaterie din lume! 20 Faza a doua, îşi spuse Hassassin-ul, strecurându-se prin tunelul întunecat. Torţa din mâna sa era în plus, inutil ă, iar el ştia acest lucru. Dar era necesar ă pentru efect. Efectul era totul. Frica, învăţase el, era un aliat preţios. Frica te slăbeş te mai repede decât războiul însuşi. Nu exista nici o oglind ă în tunel, în care să- şi poat ă admira deghizarea, dar din umbra aruncat ă pe zid de roba sa fluturând ă îşi putea da seama c ăe perfect ă. S ăîncerce s ă se topeasc ă în peisaj fă cea parte din plan... din perversitatea planului. Nici în cele mai frumoase 38

39 visuri ale lui nu-şi imaginase c ăva juca un asemenea rol. Cu dou ă săptă mâni în urm ă ar fi spus c ă sarcina care-l aştepta la capă tul tunelului e imposibil ă; o misiune sinuciga şă: s ăintri cu mâinile goale în cuş ca leului. Dar Janus schimbase definiţia imposibilului. Îi împărtăş ise numeroase secrete Hassassin-ului în ultimele dou ă săptă mâni... printre care şi existenţa acestui tunel. Foarte vechi, dar înc ăpracticabil. În vreme ce se apropia de inamic, se întreba dac ăîntr-adevăr ceea ce-l aştepta înă untru avea s ăfie aşa de uşor cum îi promisese Janus care îl asigurase c ă din interior cineva se va ocupa de toate aranjamentele necesare. Cineva din interior! Incredibil! Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama c ănu-i decât o joac ă de copii. Wahad... tintain... thalatha... arbaa, murmur ă în arab ăapropiindu-se de capă tul tunelului. Unu... doi... trei... patru Cred c ăaţi auzit despre antimaterie, nu-i aşa, domnule Langdon? Vittoria îl studia atent ă, pielea ei mă slinie contrastând puternic pe fundalul alb al laboratorului. El ridic ăochii şi dintr-o dat ă se simţ i aiurea: Mda. Adic ă... oarecum. Un zâmbet firav flutur ă pe buzele ei: V ă uitaţi la Star Trek! Păi, roşi el, studenţilor mei le place... Apoi, încruntându-se: Cu antimaterie, parc ă, este alimentat ă USS Enterprise. Toate romanele şi filmele ştiinţ ifico-fantastice de bun ă calitate îşi au rădă cinile în ştiinţ a adevărat ă. Aşadar, antimateria este reală?! Absolut. În natur ătotul are opusul să u. Protonii au ca opus electronii, quarcii superiori au quarcii inferiori. Exist ăo simetrie cosmic ăla nivel subatomic. Antimateria este yin, materia e yang. Ecuaţiile fizicii sunt astfel echilibrate. Langdon îşi aminti despre credinţa lui Galilei în dualitate. Oamenii de ştiin ţăştiau înc ădin 1918, relu ăvittoria, c ă la Big Bang au fost create dou ă tipuri de materie. Unul este cel pe care-l vedem aici, pe Pă mânt, în roci, copaci, oameni etc. Celălalt este opusul său la fel cu materia obişnuit ă, dar cu sarcinile particulelor inversate. Kohler interveni, ieşind parc ădintr-o negur ă deas ă. Vocea lui avea dintr-o dat ă o nuanţă nesigur ă : Dar exist ă bariere tehnologice uriaşe, care nu permit stocarea antimateriei. Cum ră mâne cu neutralizarea? Tata a pus la punct un sistem vacuum cu polaritate inversat ă pentru a extrage pozitronii de antimaterie din accelerator înainte de ca aceştia s ăse descompun ă. Dar vidul ar extrage şi materia. Nu exist ă nici o modalitate de a separa cele dou ă tipuri de particule. Exist ă : tata a aplicat un câmp magnetic. Materia a migrat spre dreapta, iar antimateria spre sting ă, fiindc ă au polaritate opus ă. Pentru un moment, zidul de îndoial ăal lui Kohler păru c ăst ăs ăse năruiasc ă. Privi uluit spre Vittoria şi, dintr-o dat ă, căzu prad ă unui acces de tuse. Incredi... bil, şopti el ştergându-şi gura, şi totuşi... Chiar dac ă vacuum-ul ar funcţ iona, conteinerele astea sunt constituite din materie. Antimateria nu poate fi stocat ă în recipiente 39

40 confecţionate din materie! Cele dou ăar reacţiona instantaneu, cu... Eşantionul nu atinge conteinerul, îl întrerupse Vittoria, parc ăaşteptându-se la această remarc ă. Antimateria este suspendat ă. Recipientele se numesc capcane de antimaterie fiindc ă prind efectiv particulele în centrul lor, suspendându-le la o distan ţăsigur ă de pereţ ii laterali şi de fund. Suspendat ă? Dar... cum? Între dou ă câmpuri magnetice intersectate. Iat ă, priveşte! Vittoria străbă tu încăperea şi lu ăîn braţe un dispozitiv electronic masiv, care îi amintea lui Langdon de un soi de arm ălaser din desenele animate: o ţeav ăgroas ă ca de tun, cu un vizor în partea de sus şi niş te chestii electronice dedesubt. Vittoria îl alinie în planul unuia dintre recipiente, privi prin vizor şi calibr ănişte rotiţe, apoi se trase într-o parte, invitându-l pe Kohler s ăse uite. Acesta o privi siderat: Aţi colectat cantităţi vizibile? Cinci mii de nanograme. O plasm ălichid ăce conţine milioane de pozitroni. Milioane? Dar nicăieri nu au fost detectate mai mult de câteva particule! Xenon, explic ă Vittoria. Tata a accelerat fasciculul printr-un jet de xenon, extră gând electronii. A insistat s ămenţinem strict secret ăprocedura exact ă, dar v ăpot spune c ăimplică injectarea simultan ăde electroni în accelerator. Langdon se simţea pierdut, întrebându-se dac ă nu cumva cei doi vorbeau în vreo limbă străin ă. Cutele de pe fruntea lui Kohler se adâncir ă. Brusc, icni, de parc ăfusese izbit de un glon ţ: Tehnic vorbind, asta ar însemna... Da. O cantitate destul de mare, încuviin ţăvittoria. Directorul îşi întoarse din nou privirile spre recipient. Părând nesigur şi neîncreză tor, se aplec ă în scaun şi îşi lipi ochiul de vizor. Privi ceva timp făr ăs ăspun ă nimic. Când, în cele din urm ă, se desprinse de aparat, fruntea îi era acoperit ăcu broboane de sudoare ş i cutele îi dispăruser ă: Dumnezeule... ai reuşit! şopti. Tata a reuşit! Eu... eu nu ştiu ce s ă spun. Vittoria se întoarse spre Langdon: Vreţi s ă v ă uitaţi şi dumneavoastr ă? Neştiind la ce s ă se aştepte, Langdon se apropie. De la jumătate de metru distan ţă, conteinerul părea gol. Chestia dinăuntru, ce-o fi fost ea, era infinitezimal ă. Îş i lipi ochiul de vizor şi, dup ă un moment de ajustare, imaginea deveni clar ă. Şi atunci văzu. Obiectul nu stătea pe fundul recipientului, aşa cum se aş teptase el, ci plutea în mijlocul lui, suspendat o globul ă tremurătoare de lichid asemănă tor mercurului. Plutind ca printr-o minune, lichidul se răsucea în gol, vălurele metalice tulburându-i suprafaţ a. Fluidul îi amintea de un filmule ţ pe care-l văzuse demult, în care o picătur ăde ap ăplutea la acceleraţ ie gravitaţional ăzero. Deşi ştia c ă globula aceea era microscopic ă, îi putea ză ri fiece unduire, în vreme ce mingiuţa de plasm ă se rotea lent, în suspensie. Pluteşte, şopti el. Aşa s ă fac ă! izbucni Vittoria. Antimateria este extrem de instabil ă. Din punct de vedere energetic, este imaginea în oglind ăa materiei, aşa încât, dac ă vin în contact, cele doua se anihileaz ăreciproc instantaneu. Izolarea antimateriei de materie constituie o provocare dificil ă, desigur, fiindc ă pe Pământ totul e constituit din materie. Eş antioanele trebuie stocate făr ăa atinge absolut nimic... nici măcar aerul. Langdon era uluit. Ce înseamn ă s ă lucrezi în vid! 40

41 Capcanele acestea de antimaterie, îi întrerupse Kohler uimit, trecându-ş i un deget alburiu peste marginea unuia din recipiente... Au fost concepute de tatăl tă u? De fapt, au fost concepute de mine, spuse Vittoria cu modestie. Kohler îşi ridic ă ochii spre ea. Tata a produs primele particule de antimaterie, dar nu-şi dă dea seama cum le poate stoca. Eu i-am sugerat aceste conteinere: înveli ş ermetic nanocompozit, cu electromagneţ i opuşi la capete. Se pare c ă geniul tatălui tău a fost molipsitor. Nu chiar. Am preluat ideea din natur ă. Sepia cuirasat îşi imobilizeaz ă prada între tentacule folosind descărcă ri nematocistice. Am utilizat şi eu acelaş i principiu. Fiecare conteiner are doi electromagneţi, câte unul la fiecare capă t; câmpurile magnetice create, de sens opus, se întâlnesc în centrul recipientului şi menţin antimateria acolo, suspendat ăîn vid. Langdon privi din nou conteinerele. Antimaterie plutind în vacuum, făr ă a atinge nimic. Kohler avea dreptate: era genial. Unde este sursa de alimentare a electromagneţilor? întreb ădirectorul. În pilonul de sub conteiner. Recipientele sunt înşurubate într-un suport care le încarcă în mod continuu, astfel încât electromagneţii sunt activi tot timpul. Şi dac ă nu mai sunt activi? Evident, antimateria nu mai st ăsuspendat ă, atinge fundul recipientului şi asistă m la o anihilare. Langdon ciuli urechile: Anihilare? Cuvântul nu-i plăcea câtuşi de puţin. Vittoria părea îns ă netulburat ă: Da. Dac ă antimateria intr ă în contact cu materia, ambele sunt distruse instantaneu. Fizicienii numesc acest proces anihilare. Oh! făcu Langdon. E cea mai simpl ă reacţie din natur ă. O particul ăde materie ş i una de antimaterie se combin ăşi formeaz ă dou ă particule noi, numite fotoni. Un foton este o mic ă izbucnire de lumin ă. Profesorul auzise despre fotoni; ştia c ăsunt particule de lumin ă cea mai pur ăform ă de energie. Se abţinu s ă întrebe despre modul în care că pitanul Kirk folosea torpilele fotonice împotriva klingonienilor, îns ăîşi exprim ăo alt ănedumerire: Aşadar, dac ă antimateria cade, vedem o mic ăizbucnire de lumin ă? Vittoria ridic ă din umeri: Depinde ce înţelegem prin mic ă. Iat ă, daţi-mi voie s ăv ă arăt! Întinse mâna dup ă un recipient şi începu să-l deşurubeze din suportul lui. Pe neaşteptate, Kohler scoase un strigăt de spaim ă şi se repezi în fa ţă, lovind-o peste mân ă: Vittoria! Ai înnebunit?! 22 În mod greu de crezut, Kohler se ridicase, clătinându-se pentru câteva momente pe picioarele lui subţiratece. Faţa îi era alb ăca varul: Vittoria! Doar nu vrei s ăscoţi conteinerul acela! Langdon îi privea tăcut, surprins de panica neaşteptat ă a directorului. Cinci sute de nanograme! exclam ăkohler. Dac ă întrerupi câmpul magnetic... Domnule director, nu este absolut nici un pericol, îl asigur ă Vittoria. Fiecare conteiner 41

42 are o baterie de siguran ţă, pentru situaţ iile în care este desprins de sursa de alimentare. Eşantionul rămâne suspendat, chiar dac ă iau recipientul de pe suport. Kohler o privi nesigur. Apoi, ezitând înc ă, reveni în scaunul său. Bateriile se activeaz ă în mod automat, continu ă Vittoria, când recipientul este desprins din alimentator şi funcţioneaz ătimp de douăzeci ş i patru de ore. Sunt ca un rezervor suplimentar de benzin ă. Apoi se întoarse spre Langdon, sesizând nedumerirea acestuia: Antimateria are câteva caracteristici neobişnuite, care îi confer ă un grad înalt de periculozitate. Se consider ăc ăo mostr ă de zece miligrame cât volumul unui fir de nisip conţine tot atâta energie cât dou ă sute de tone metrice de combustibil convenţional. Langdon simţi iar c ă ameţeşte. Aceasta este sursa energetic ă a viitorului, continu ă Vittoria, de o mie de ori mai puternic ă decât energia nuclear ă. Randament total, sut ăla sut ă. Făr ăreziduuri. Făr ă iradiere. Făr ăpoluare. Câteva grame pot alimenta un ora ş mare timp de o săptă mân ă. Câteva grame? Langdon se trase încet mai departe de pilonii cu recipiente. Nu v ă îngrijoraţi! Aceste eşantioane sunt doar fracţ iuni de gram milionimi. Relativ inofensive. Întinse din nou mâna dup ăun recipient şi-l deşurub ădin locaşul lui. Kohler tresă ri, dar nu spuse nimic. Când conteinerul se desprinse de pilon, se auzi un bip scurt ş i la baza recipientului se aprinse un afişaj electronic. Cifrele roşii clipeau, pornind numără toarea invers ă de la douăzeci şi patru de ore: Langdon studie cronometrul şi decise c ăsemăna îngrijoră tor de mult cu ceasul unei bombe. Bateria, explica Vittoria în continuare, funcţioneaz ădouăzeci ş i patru de ore încheiate înainte de a se descărca. Poate fi reîncărcat ăprin amplasarea conteinerului înapoi pe pilon. A fost conceput ă ca o măsur ăde siguran ţă, dar este util ă şi în cazul unui transport. Pentru transport? spuse Kohler, năuc. Adic ăscoţ i chestiile astea din laborator? Sigur c ă nu! Dar mobilitatea ne permite s ăle studiem. Vittoria îi conduse pân ă în capătul laboratorului, unde trase o cortin ă, lăsând s ăse vad ăo fereastr ă ; dincolo de ea se întindea o alt ă încăpere. Pereţii, podeaua şi plafonul acesteia erau placate în întregime cu oţ el. Camera îi amintea lui Langdon de rezervorul unui petrolier cu care călă torise odat ă în Papua Noua Guinee pentru a studia tatuajele populaţiei Hanţa. Acesta este un bazin de anihilare, declar ă Vittoria. Voi chiar studiaţi anihilările? întreb ă Kohler. Tata era fascinat de fizica Big Bangului cantităţi uriaş e de energie din fragmente minuscule de materie. Tânăra deschise un sertar de oţel de sub fereastr ă, puse înă untru conteinerul cu antimaterie şi apoi închise sertarul la loc, apăsând dup ăaceea o manet ăaflat ăalături. Dup ă o clip ă, conteinerul apăru de cealalt ă parte a ferestrei, alunecând lin pe podeaua metalic ă, până ce se opri în mijlocul încăperii. Veţi vedea acum, le spuse ea cu un zâmbet rigid, prima dumneavoastr ă anihilare materie-antimaterie. Câteva milionimi de gram, un eşantion foarte mic. Langdon privi recipientul de pe podeaua uriaşului bazin de anihilare. Kohler se întoarse ş i el spre fereastr ă, părând destul de neîncrezător. Fireşte, continu ă Vittoria, ar trebui s ăaşteptă m douăzeci şi patru de ore pân ă ce bateria s-ar descărca, dar sub podeaua acestei încăperi se afl ă magneţi al căror câmp pă trunde prin conteiner şi deplaseaz ă antimateria din centrul acestuia. Iar când materia ş i antimateria se 42

43 ating... Anihilare, şopti Kohler. Şi înc ă un lucru! Antimateria elibereaz ăenergie pur ă: o conversie de sut ă la sut ă a masei în fotoni. Aşa c ăv ărog s ănu priviţi eşantionul în mod direct. Acoperiţi-v ă ochii! Langdon era precaut de felul lui, dar acum i se părea c ăvittoria exagereaz ă. S ă nu privesc direct la conteiner? Obiectul acela se afla la peste treizeci de metri distan ţă, în dosul unul perete extrem de gros de plexiglas armat. În plus, mostra din recipient era invizibil ă, microscopic ă. Să-mi acopăr ochii? Dar cât ă energie poate produce frântura aceea...? Vittoria apăs ăpe buton. În clipa aceea, Langdon simţi c ă a orbit brusc. Un punct de lumin ăintens ă izbucni în conteiner şi apoi explod ă cu o und ă de şoc ce radie în toate direcţiile, orbitoare, izbindu-se de fereastr ă cu o for ţăca de tunet. Lumina străluci pentru un moment, arzându-i ochii ş i apoi se retrase, absorbit ă parc ă în sine, prăbuş indu-se într-o scânteiere ce se topi într-o clip ă în neant. Langdon se dădu înapoi, împleticindu-se şi clipi des, încercând să- ş i recapete vederea. Când reuş i, privi printre pleoapele strânse în camera de anihilare. Conteinerul de pe podea dispăruse. Vaporizat! Nu mai era nici urm ăde el. D... Doamne! bâlbâi el. Vittoria clătin ădin cap cu un aer trist: Exact asta a spus şi tata. 23 Kohler privea fix în camera de anihilare, cu o expresie de stupoare total ă. Ală turi de el, Langdon arăta de-a dreptul înmărmurit. Vreau să-mi văd tatăl! ceru Vittoria. Eu v-am arătat laboratorul. Acum vreau să-l vă d pe tata. Kohler se întoarse spre ea, lent, de parc ăn-ar fi auzit-o: De ce aţi aşteptat atât de mult? Trebuia să-mi fi spus imediat despre această descoperire. Tânăra îl privi fix. Câte motive o mai fi vrând? Domnule director, putem vorbi despre asta mai târziu. Acum vreau să-mi văd tatăl. Ştii ce implic ă aceast ă tehnologie? Sigur c ă ştiu! Venituri pentru CERN. Mari. Dar acum vreau s ă... De aceea aţi păstrat secretul? o întreb ăkohler, în mod clar pentru a-i distrage atenţ ia. V ă era team ă c ă eu şi consiliul vom vota pentru brevetarea lui? Ar trebui brevetat, replic ăvittoria, simţindu-se atras ăîn discuţ ie. Antimateria constituie o tehnologie important ă. Dar e şi periculoas ă. Eu ş i tata mai aveam nevoie de timp pentru a îmbunătăţ i procedurile de lucru şi pentru a le conferi mai mult ăsiguran ţă. Cu alte cuvinte, nu aveaţi încredere c ă eu şi consiliul vom pune prudenţa ştiinţ ifică înaintea lăcomiei financiare. Vittoria era surprins ăde indiferenţ a din tonul directorului: Au fost şi alte probleme, ră spunse ea. Tata avea nevoie de timp pentru a prezenta antimateria într-o lumin ă potrivit ă. Ce vrei s ăspui? Tu cam ce crezi c ă vreau s ă spun? Materie creat ă din energie... Ceva creat din nimic... Practic, am dovedit c ă Geneza a fost posibil ă din punct de vedere ştiinţ ific. Aşadar, nu voia ca implicaţiile religioase ale descoperirii sale s ăse piard ăîntr-un val 43

44 de pragmatism? Este un fel de a spune. Dar tu? Preocupările Vittoriei vizau o cu totul alt ădirecţie. Orientarea comercial ăera critică pentru succesul pe pia ţăal oricărei noi surse energetice. Deşi avea un potenţial uria ş, conferit de randamentul său ridicat şi de lipsa de poluare, tehnologia bazat ă pe antimaterie risca dac ă ar fi fost dezvăluit ăprematur s ăfie denigrat ăde mediile politice care atacaseră anterior energia nuclear ă şi pe cea solar ă. Energia nuclear ăfusese utilizat ă înainte de a se fi luat toate măsurile necesare de siguran ţăşi, drept urmare, se înregistraser ă accidente. Energia solar ă fusese pus ă în aplicare înainte de a fi destul de eficient ă şi mulţi oameni îşi pierduseră banii. Ambele tehnologii aveau acum o reputaţie proast ăşi abia dac ămai supravieţuiau. Interesele mele, explic ă Vittoria, nu sunt tot atât de înalte ca armonizarea ştiinţ ei cu religia. Protejarea mediului, suger ăkohler. O surs ă nelimitata de energie. Făr ăa secătui solul. Făr ăpoluare. Făr ăradiaţ ii. Tehnologia bazat ă pe folosirea antimateriei ar putea salva planeta. Sau ar putea-o distruge, ricana directorul. Depinde de cine şi pentru ce o foloseşte. Vittoria simţi un frison când trupul infirm al lui Kohler tremur ăscurt, apoi acesta, dup ă o scurt ă pauz ă, întreb ă: Cine mai ş tia despre antimaterie? Nimeni. Ţi-am mai spus asta. Atunci, de ce crezi c ă a fost ucis tatăl tău? Vittoria se crisp ăla auzul acestei întrebă ri: N-am idee. Avea duşmani aici, la CERN, ştii asta, dar asasinarea lui n-a avut nimic de-a face cu antimateria. Ne-am jurat unul altuia s ămai păstră m secretul pentru câteva luni, pân ă ce aveam s ă fim gata. Şi eşti sigur ă c ă tatăl tău şi-a respectat promisiunea? Vittoria se înfuriase: Tata a respectat jurăminte ş i promisiuni mult mai grele decât asta! Iar tu n-ai spus nimă nui? Bineînţeles c ă nu! Kohler răsufl ăgreu, apoi vorbi rar, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu grij ă : S ă presupunem totuşi c ă cineva a aflat. Şi s ămai presupunem c ăa reuşit cineva să intre aici, în laborator. Ce crezi c ăar fi putut căuta? Avea tatăl tău notiţ e aici? Vreo documentaţie cu privire la procesul tehnologic? Domnule director, am avut suficient ărăbdare. Acum vreau şi eu nişte ră spunsuri. Tot îmi vorbeşti despre o intrare prin efracţie, dar ai văzut scanerul de retin ă. Tată l meu a fost foarte atent cu privire la păstrarea secretului şi a siguranţei în laborator. Fă-mi pe plac! izbucni Kohler, luând-o prin surprindere. Ce ar putea lipsi de aici? N-am idee! Vittoria cercet ă încăperea cu priviri furioase. Toate eşantioanele de antimaterie se aflau la locul lor. Biroul tatălui ei era în perfect ă ordine. N-a intrat nimeni aici, declar ăea în cele din urm ă. Totul e în regul ăaici, sus. Kohler o privi surprins: Aici, sus? Vittoria rostise cuvântul făr ăa-şi da seama, instinctiv. Da, aici, în laboratorul de sus. Vrei s ăspui c ă aţi folosit şi laboratorul de jos? Pentru depozitare. Kohler se întoarse spre ea, tuşind din nou: 44

45 Aţi folosit camera Haz-Mat pentru depozitare? Depozitarea a ce? Materiale periculoase, ce altceva?! Vittoria îşi pierduse răbdarea: A antimateriei! Kohler se ridic ă, sprijinindu-se de braţele scaunului. Mai exist ăşi alte eşantioane? De ce mama dracului nu mi-ai spus? Tocmai am făcut-o! Şi abia dac ă mi-ai dat ocazia s ă vorbesc! Trebuie s ă verificăm şi eşantioanele acelea. Acum! Eşantionul, îl corect ă Vittoria. E unul singur. Şi e bine. Nimeni n-ar fi putut... Numai unul? ezit ă Kohler. Şi de ce nu-i aici, sus? Tata voia să-l păstreze jos, mai adânc în subteran, ca o măsur ăde precauţ ie; este mai mare decât celelalte. Schimbul de priviri alarmate dintre director şi Langdon nu-i scăp ăfizicienei. Aţi creat un eşantion mai mare de cinci sute de nanograme? A fost necesar, spuse Vittoria pe un ton defensiv. Trebuia s ădemonstrăm c ă pragul investiţii/randament putea fi trecut în siguran ţă. Principala problem ă în cazul noilor surse energetice era de fiecare dat ă una de tip investiţii raportate la randament: ce sum ătrebuia cheltuit ăpentru obţ inerea combustibilului. Construirea unei sonde pentru extragerea unui singur baril de ţiţei nu ar fi fost o afacere bun ă. Dac ă aceeaşi sond ă, cu un minimum de cheltuieli, putea extrage milioane de barili de petrol, atunci era cu totul altceva. Aceeaşi era situaţia şi în cazul antimateriei. Activarea a douăzeci ş i cinci de kilometri de electromagneţi pentru obţinerea unei cantităţ i infime de antimaterie consuma mai mult ă energie decât furniza antimateria respectiv ă. Pentru a demonstra c ă noua tehnologie era viabil ă şi eficient ă, trebuia s ăse creeze eşantioane mai mari. Deşi Leonardo Vetra ezitase, Vittoria îl îndemnase şi insistase pentru a obţine o mostră substanţial ă. Îi argumentase c ă, dac ă vor ca antimateria s ăfie luat ăîn serios, era nevoie să dovedeasc ă dou ălucruri. În primul rând, c ăputeau fi produse cantităţi eficiente din punct de vedere al costurilor. În al doilea rând, c ăexista posibilitatea stocării în deplin ăsiguran ţă a eşantioanelor. Avusese câştig de cauz ăîn cele din urm ă şi tatăl ei acceptase, deş i cu inima strâns ă. Insistase îns ăasupra necesităţii de a păstra secretul şi deplina siguran ţă a mostrelor. Antimateria insistase Vetra trebuie depozitat ăîn Haz-Mat, o ni şăsăpat ă în granit, cu douăzeci şi cinci de metri mai în adânc decât laboratorul principal. Eşantionul urma s ă fie secretul lor şi numai ei doi aveau acces la el. Vittoria! insist ăkohler, cu vocea încordat ă. Cât de mare este eşantionul pe care l-aţ i creat? Fiziciana simţi o plăcere răută cioas ă; ştia c ărăspunsul ei îl va ului chiar ş i pe marele Maximilian Kohler. Văzu în faţa ochilor antimateria de dedesubt o privelişte incredibil ă. Suspendat ă în interiorul conteinerului, perfect vizibil ă cu ochiul liber. Aceasta nu mai era o frântur ă microscopic ă, ci o picătur ădolofan ă. Trase adânc aer în piept şi răspunse: Un sfert de gram. Faţa lui Kohler deveni alb ăca varul: Poftim? Un sfert de gram? spuse el, prad ăunui nou acces de tuse. Asta înseamn ă... aproape cinci kilotone! Kilotone! Vittoria ura acest cuvânt; ea şi tatăl ei nu-l foloseau niciodat ă. O kiloton ă era egal ă cu de tone metrice de TNT. Kilotona era o măsur ăpentru armament. Încărcă tur ă. For ţădistructiv ă. Ea şi tată l ei vorbeau în termeni de electron-volţi şi juli energie constructiv ă. Atâta antimaterie ar putea distruge absolut totul pe o raz ăde un kilometru! exclamă Kohler. Da, dac ă ar fi anihilat ă toat ă odat ă ceea ce n-ar face nimeni! 45

46 Cu excepţia cuiva care nu ştie. Sau dac ă sursa de putere ar ceda. Directorul se îndrepta deja spre ascensor. Tocmai de aceea tata a amplasat eşantionul în Haz-Mat, cu o surs ă de putere sigur ă ş i un sistem de securitate dublu. Kohler se întoarse spre ea, cu speran ţă în priviri: Aveţi un sistem de siguran ţăsuplimentar la Haz-Mat? Da. Un al doilea scanner de retin ă. Kohler rosti numai dou ă cuvinte: Jos! Acum! Ascensorul de marf ăcobora în vitez ă, ca o piatr ă. Înc ă douăzeci şi cinci de metri în adâncul pământului. Vittoria simţea acut spaima celor doi bărbaţ i de lâng ăea. Faţa, de obicei lipsit ăde emoţ ii a lui Kohler era acum încordat ă. Ştiu, spuse în sinea ei, c ăeşantionul este uria ş, dar precauţiile pe care le-am luat sunt... Liftul se opri. Uşile se deschiser ă şi Vittoria o lu ăînainte, pe culoarul slab luminat. În fa ţă, la capă tul acestuia, se zărea o u şăuria şăde oţel. HAZ-MAT. Scanerul de retin ăde lâng ău şă era la fel cu cel de sus. Vittoria se apropie. Atent ă, îşi alinie ochiul în dreptul lentilei. Se trase înapoi. Ceva nu era în regul ă. Lentila de obicei imaculat ă era pătat ă, mânjit ă cu ceva ce semăna a... sânge? Nedumerit ă, se întoarse spre cei doi bărbaţ i, dar privirea ei se lovi de dou ăchipuri de cear ă. Langdon şi Kohler erau albi la fa ţăş i priveau fix un punct aflat la picioarele ei. Vittoria le urm ă privirea... în jos. Nu! strig ă profesorul, repezindu-se la ea. Dar era prea târziu. Vittoria zări obiectul de pe podea. Era ceva deopotriv ăbizar şi totuş i foarte cunoscut, familiar. Totul dur ă doar o clip ă. Apoi, cu o oroare imens ă, îşi dădu seama. Holbându-se la ea de pe podea, aruncat ca un gunoi, era un ochi de om. Vittoria ar fi recunoscut culoarea aceea ca de alun ăoriunde. 24 Tehnicianul însărcinat cu securitatea îşi ţinu respiraţia, în vreme ce superiorul să u i se aplec ă peste umăr, studiind şirul de monitoare. Un minut se scurse. Tăcerea comandantului era ceva de aşteptat, îşi spuse tehnicianul. Superiorul lui era un om care respecta protocolul în mod ferm ş i rigid. La urma urmei, nu ajunsese la comanda uneia dintre cele mai de seam ăforţe de securitate din lume, vorbind mai întâi şi apoi gândind. Dar oare la ce se gândeşte? Obiectul pe care-l vedeau pe ecranul monitorului era un fel de conteiner un recipient cu pereţi transparenţi. Restul era mai dificil de identificat. În interiorul conteinerului, ca prin cine ş tie ce efect special, un strop de lichid cu aspect metalic părea s ă pluteasc ă suspendat în aer. Picătura apărea şi dispărea în luminiţa roş ie, care clipocea a unui afişaj digital în continu ăscădere, care făcea ca tehnicianului s ăi se fac ă pielea de găin ă. Poţi s ă micşorezi contrastul? întreb ăcomandantul, luându-l pe tehnician prin 46

47 surprindere. Acesta se conform ăşi imaginea păru s ăse lumineze puţin. Comandantul se aplec ă pentru a privi mai îndeaproape ceva ce devenise vizibil la baza conteinerului. Tehnicianul studie şi el noua apariţie. Lâng ăafişajul electronic, abia zărindu -se, se afla un acronim. Patru litere de tipar ce luceau în izbucnirile intermitente de lumin ă. Rămâi aici, zise comandantul. Nu spune nimănui nimic. M ăocup eu de asta. 25 Haz-Mat. Cincizeci de metri în subteran. Vittoria Vetra se împletici, aproape căzând peste scanerul de retin ă. Simţ i cum americanul se repede pentru a o prinde. Pe podea, la picioare, ochiul tatălui ei o privea. Simţ i c ă i se taie respiraţia. I-au scos ochiul! Totul în jur începu s ăse învârt ăo dat ă cu ea. Kohler era în spatele ei, aproape, şi vorbea. Langdon o ajut ăs ăse apropie de u şă. Ca într-un vis, se pomeni privind în scaner. Mecanismul piui. Uşa se deschise. Pe fondul terorii stârnite de ochiul tatălui ei, Vittoria simţi prima lovitur ăa ororii ce-o aştepta înăuntru. Când îşi plimb ă privirile înceţoş ate prin încăpere, îşi dădu seama c ă se dezlănţ uie coşmarul. În faţa ei, unicul podium de reîncărcare era gol. Conteinerul dispăruse! îi scoseser ăochiul tatălui ei pentru a-l fura. Implicaţ iile erau prea ample pentru a-şi da acum seama. Totul se întorsese împotriva lor. Eşantionul care urma să demonstreze c ăantimateria constituia o surs ă de energie sigur ăşi viabil ă fusese furat. Dar nimeni nu ştia despre existenţa lui! Şi totuşi, adevă rul nu putea fi negat. Cineva aflase, iar Vittoria nu-şi putea imagina cine. Nici chiar Kohler, despre care se spunea c ăştie tot ce mişcă la CERN, habar n-avusese de proiect, acest lucru era limpede. Tatăl ei era mort. Asasinat pentru geniul lui. Pe lâng ă durerea care-i încleştase inima, o noua emoţie începu s ăias ăla suprafa ţă. Chiar mai rea. Covârşitoare. Vinovăţia. O vinovăţie incontrolabil ă, copleşitoare. Ea fusese cea care-l convinsese pe Leonardo Vetra s ăcreeze eşantionul... deşi el nu voise iniţial. Ş i acum fusese ucis din aceast ă cauz ă. Un sfert de gram... La fel ca orice tehnologie focul, praful de puşc ă, motorul cu combustie intern ă dacă ajungea pe mâini greşite, antimateria putea fi letal ă. Extrem! Antimateria era o arm ămortal ă. Puternic ă şi de neoprit. Odat ădesprins din locaş ul lui de alimentare de la CERN, conteinerul se apropia de un sfârşit inexorabil. Angrenajul se pusese în mişcare. Iar când timpul va expira... O lumin ă orbitoare. Un bubuit asurzitor. Incinerare instantanee. Doar explozia... ş i un crater gol rămas în urm ă. Un crater uriaş. Ideea c ă geniul paşnic al tatălui ei avea s ăfie utilizat ca arm ăde distrugere îi otră vea sângele. Antimateria era arma ideal ăa teroriştilor. Nu avea componente metalice ş i deci putea fi trecut ă făr ăprobleme prin detectoarele de metale, nu avea compuşi chimici ş i deci câinii nu îi puteau da de urm ă, nu putea fi dezactivat ă chiar dac ă autorităţile ar fi reuşit s ă localizeze conteinerul. Numără toarea invers ă începuse... *** Langdon nu ştia ce altceva s ăfac ă. Îşi scoase batista ş i o întinse pe podea, peste ochiul lui Leonardo Vetra. Vittoria şedea în pragul laboratorului, cu chipul descompus de panic ă ş i 47

48 durere. Încerc ă s ă se apropie din nou de ea, dar Kohler interveni: Domnule Langdon... Cu figura lipsit ă de orice expresie, directorul îi făcu semn s ăvin ă mai aproape, astfel încât ea s ă nu-i poat ă auzi. Făr ătragere de inim ă, Langdon se supuse. Dumneavoastr ă sunteţi specialistul, începu Kohler în şoapt ă. Vreau s ăş tiu ce intenţioneaz ăticăloş ii ăştia de Illuminati s ă fac ă, o dat ă ce au luat antimateria. Profesorul încerc ăs ăse concentreze. În ciuda haosului creat de aceast ăsituaţ ie, prima sa reacţie era una logic ă: respingere. Kohler nu făcea decât supoziţii. Supoziţii absurde. Illuminati au dispă rut, domnule director. Sunt sigur de acest lucru. Crima asta poate însemna orice poate chiar c ăun alt angajat al CERN care a aflat despre descoperirea domnului Vetra a considerat proiectul prea periculos pentru a fi continuat. Kohler îl privi buimac: Credeţi c ă asta e o crim ă de conştiinţă, domnule Langdon?! Absurd! Cel care l-a ucis pe Leonardo nu a vrut decât un singur lucru: eşantionul de antimaterie. Şi sunt convins c ă au planuri mari cu el. V ă referiţi la terorism. Exact. Dar Illuminati nu erau teroriş ti. Spuneţi-i asta lui Leonardo Vetra. Langdon resimţi dureros adevărul ultimei afirmaţ ii. Fizicianul fusese însemnat cu simbolul confreriei Illuminati. Dar de unde apăruse? Simbolul sacru pă rea prea dificil de reprodus pentru ca cineva să-l foloseasc ădoar cu scopul de a-şi ascunde urmele ş i a îndrepta bănuielile în alt ă parte. Trebuia s ăexiste o alt ăexplicaţie. Din nou, Langdon încerc ă s ă ia în calcul imposibilul. Dac ă Illuminati erau înc ă activi ş i dac ă ei furaser ă antimateria, ce intenţioneaz ă? Către ce ţint ăs-ar îndrepta? Mintea îi oferi instantaneu răspunsul, dar partea aceea raţional ădin el îl alung ăpe loc. Într-adevăr, confreria avea un inamic declarat, evident, dar un atac terorist pe scar ălarg ăîmpotriva acestui inamic era de neconceput. Da, Illuminati ucideau oameni, dar indivizi aparte, ţinte atent selectate; dis- trugerea în mas ă era cu totul altceva. Şi totuşi... un astfel de plan ar avea o semnificaţ ie mai degrab ă mărea ţă: antimateria, cea mai de seam ărealizare ştiinţ ific ă, folosit ă pentru a distruge... Langdon refuz ă s ă accepte o asemenea idee absurd ă. Exist ă, spuse el pe neaşteptate, o alt ăexplicaţie logic ă, pe lâng ăcea a terorismului. Kohler îl privi tăcut, în mod evident curios, şi profesorul încerc ăsă- şi pun ă ordine în gânduri. Illuminati deţinuser ătotdeauna o putere uria şăgraţie mijloacelor financiare. Controlaser ă bănci. Avuseser ăîn proprietate lingouri de aur. Se spusese chiar c ădeţinuseră cea mai valoroas ăpiatr ăpreţioas ădin lume, diamantul Illuminati o nestemat ă perfect ă, de dimensiuni uriaşe. Banii, rosti el ferm. Antimateria ar fi putut fi furat ăpentru a fi comercializat ă. Kohler îl privi, incredul: Scopuri financiare? Şi unde, m ărog, ar putea ei s ăvând ăun strop de antimaterie? Nu m ă refer la eşantion, ci la tehnologie, care valoreaz ăprobabil o avere. Poate că cineva a furat eşantionul pentru a-l studia şi a încerca să-i identifice tehnologia de obţinere. Spionaj industrial? Dar bateria se descarc ăîn douăzeci şi patru de ore! Cercetă torii aceia ar fi făcuţ i praf înainte de a apuca s ă studieze ceva. Poate c ă o reîncarc ă înainte de a exploda. Poate c ăvor construi un podium de alimentare ca acestea de aici, de la CERN. În douăzeci şi patru de ore? Chiar dac ăar fi furat planurile, construirea unui reîncărcă tor ar dura luni de zile, nu ore! Are dreptate, interveni Vittoria cu voce scăzut ă. 48

49 Ambii bărbaţ i se întoarser ă spre ea. Fiziciana se apropie de ei, cu mersul la fel de tremurat ca şi glasul: Are dreptate. Nimeni nu ar putea construi un alimentator în timp util; numai interfaţ a ia câteva săptă mâni. Filtrele de flux, servobobinele, aliajele de for ţă toate calibrate la gradientul energetic specific amplasamentului. Langdon se încrunt ă. Era clar: un recipient pentru antimaterie nu era ceva pe care să-l bagi pur şi simplu în priz ă şi gata. Odat ă scos din CERN, conteinerul pornise pe un drum de douăzeci şi patru de ore, cu sens unic, spre distrugere. Astfel c ănu mai rămânea decât o singur ă, tulburătoare, concluzie. Trebuie s ă chemăm Interpolul, spuse Vittoria cu o voce pe care ea însăşi abia şi-o recunoscu. Trebuie s ăanunţăm autorităţile. Imediat. În nici un caz, replic ădirectorul. Cuvintele lui o îngheţar ă: Nu? Ce vrei s ăspui cu asta? Tu şi tatăl tău m-aţi pus într-o situaţie extrem de dificil ă. Domnule director, avem nevoie de ajutor. Trebuie s ăgăsim conteinerul şi să-l aducem înapoi înainte de a se întâmpla ceva. Avem o responsabilitate! Avem responsabilitatea de a gândi! o întrerupse Kohler cu duritate în glas. Situaţ ia asta ar putea avea repercusiuni foarte, foarte grave pentru CERN. Te îngrijoreaz ă reputaţia instituţiei?! Ştii ce ar putea face conteinerul acela dintr-un ora ş? Are o raz ă de acţiune de un kilometru! Cartiere întregi! Poate c ă tu şi tatăl tău ar fi trebuit s ăv ăgândiţi la asta înainte de a crea eşantionul. Vittoria simţi c ărămâne făr ăaer: Dar... dar... ne-am luat toate precauţiile necesare! Dup ă cum se vede, nu! Dar nimeni nu ştia despre antimaterie! Tânăra îşi dădu seama de absurditatea argumentului său; desigur c ăş tia cineva. Cineva aflase. Ea îns ă nu spusese nimănui, ceea ce însemna c ăexistau numai dou ăexplicaţ ii posibile. Fie c ătatăl său se destăinuise cuiva făr ăa-i spune ei ceea ce nu avea nici un sens, fiindcă Leonardo era cel care insistase ca amândoi s ăjure c ăvor păstra secretul fie c ăîi urmă rise cineva. Telefonul mobil, poate? Vorbiser ăde câteva ori în timpul călă toriilor ei. Spuseseră oare vreodat ă prea multe? Posibil. Apoi, mai era şi poşta electronic ă. Dar fuseser ă amândoi discreţi, nu-i aşa? Sistemul de securitate al CERN? Cineva îi monitorizase făr ăş tirea lor? Vittoria îşi dădea seama îns ăc ă nimic din toate astea nu mai conta acum. Faptul era consumat. Tata e mort. Gândul îi dădu un val de energie. Îş i scoase telefonul mobil din buzunarul pantalonilor scurţi. Kohler se repezi la ea tuşind violent, cu fulgere de mânie în ochi: Pe cine... vrei s ă suni? Centrala telefonic ă a CERN. S ă ne fac ă legă tura cu Interpolul. Gândeşte-te! strig ă Kohler cu vocea sugrumat ă. Eşti chiar atât de naiv ă? Conteinerul poate fi acum oriunde în lume! Nici o instituţ ie nu se poate mobiliza suficient de repede pentru a-l găsi la timp. Şi atunci stăm cu mâinile în sân? Vittoria nu se simţea bine sâcâind un om cu sănă tatea atât de şubred ă, îns ă directorul avea un comportament aşa de bizar, încât aproape c ănici nu-l mai recunoştea. Ba da, dar facem lucruri inteligente, replic ă el. Nu punem în pericol reputaţ ia CERN implicând nişte autorităţi care oricum nu ne pot fi de nici un ajutor. Înc ănu. Deocamdat ă, trebuie s ă ne gândim bine. 49

50 Vittoria ştia c ă exist ăo logic ăîn spusele directorului, dar mai ştia şi c ă logica, prin definiţie, era o scuz ă pentru lipsa de responsabilitate moral ă. Tatăl ei îşi dedicase viaţ a respectării moralei ştiin ţăpaşnic ă, etic ă, încredere în faptul c ăomul este în esen ţăbun... Ş i ea credea în aceste lucruri, dar le percepea în termeni de karma. Întorcându-se cu spatele spre Kohler, îşi deschise mobilul. Nu poţi face una ca asta! replic ă el. Încearc ă s ăm ă opreşti! Kohler nu schi ţănici un gest. Dup ă o clip ă, Vittoria îşi dă du seama de ce: aici, în subteran, telefonul nu avea semnal. Furioas ă la culme, porni spre ascensor. 26 Hassassin-ul ajunse la capătul tunelului de piatr ă. Torţa înc ă mai ardea puternic, fumul ei amestecându-se cu mirosul muşchiului de pe ziduri şi cu aerul stătut. În jur domnea tă cerea. Uşa de fier care îi bloca drumul părea tot atât de veche ca şi tunelul, ruginit ă, dar înc ăsolid ă. Aştept ăîn întuneric, încrezător. Era aproape timpul. Janus îi promisese c ădin interior cineva îi va deschide uşa. Hassassin-ul se minun ă de iscusinţa trădă rii. Ar fi aşteptat şi toat ănoaptea la aceast ău şăpentru a-ş i duce sarcina la bun sfârşit, dar ştia c ă nu va fi nevoie; doar lucra pentru nişte oameni hotărâţ i. Câteva minute mai târziu, exact la ora stabilit ă, se auzi zornă itul unor chei grele de cealalt ă parte a uşii: scrâş netul metalului pe metal, în vreme ce încuietorile multiple erau descuiate. Una câte una, broaştele masive se deschiser ă, scârţâind de parc ănu mai fuseseră unse de secole. În sfârşit, toate cele trei încuietori cedar ă. Apoi, linişte. Hassassin-ul aştept ărăbdă tor cinci minute, exact aş a cum i se spusese. Apoi, cu sângele pulsându-i nebuneşte, împinse. Uşa de metal se deschise. 27 Vittoria, n-am să- ţi permit! Vocea lui Kohler hârâia şi şuiera din ce în ce mai rău, pe măsur ăce ascensorul urca. Tânăra se feri de el. Voia puţin ăizolare, voia ceva familiar în locul ăsta care, dintr-o dat ă, nu mai părea familiar. Dar ştia c ănu va avea parte de ele. Deocamdat ă, trebuia să- şi ascundă durerea şi s ă acţioneze. S ă ajung la un telefon. Robert Langdon stătea alături de ea, tăcut ca de obicei. Vittoria renunţase s ă se mai întrebe cine o fi omul. Un specialist?! Kohler n-ar fi putut fi mai vag decât atât. Domnul Langdon ne poate ajuta să-l găsim pe ucigaşul tatălui tău. Pân ă acum nu îi fusese de nici un ajutor. Compasiunea şi amabilitatea sa păreau reale, îns ă individul ascundea în mod clar ceva. De fapt, amândoi ascundeau, nu numai el. Kohler îi vorbea iarăşi: Ca director al CERN, sunt răspunz ător pentru viitorul ştiinţ ei. Dac ătransformi această situaţie într-un incident internaţional şi CERN are de suferit... Viitorul ştiinţ ei? izbucni Vittoria. Chiar crezi c ăai s ă scapi de responsabilitate negând c ă antimateria provine de la CERN? Chiar ai de gând s ăignori vieţ ile pe care le punem în 50

51 pericol? Nu noi le punem în pericol, o corect ăkohler. Tu le-ai pus. Tu şi tatăl tău. Tânăra îşi întoarse privirile. Cât despre periclitarea vieţilor, relu ă directorul, exact despre asta este vorba, despre via ţă. Ştii c ă tehnologia de obţinere a antimateriei are implicaţii enorme pentru viaţ a pe Pământ. Dac ă CERN va fi distrus de scandalul iscat, toat ă lumea va avea de pierdut. Viitorul omenirii este hotărât în locuri precum CERN, de savanţi ca tine şi ca tatăl tău, care lucrează pentru a soluţiona problemele viitorului. Vittoria mai auzise tirada despre ştiinţa ca Dumnezeu a lui Kohler şi niciodat ă nu se lăsase impresionat ă. Ştiinţ a însăşi cauzase jumătate din problemele pe care acum încerca s ă le rezolve. Progresul era cea mai rea boal ăa Mamei Terra. Dezvoltarea ştiinţ ific ăimplic ăriscuri, peror ăkohler în continuare, ş i întotdeauna a fost aşa. Programele spaţiale, cercetările genetice, medicina greş eli se fac în toate domeniile. Ştiinţa trebuie s ă supravieţuiasc ăpropriilor erori, cu orice pre ţ. Pentru binele tuturor. Vittoria era uimit ăde abilitatea directorului de a cântări argumentele morale cu o pură detaşare ştiinţ ific ă. Intelectul său pă rea a nu avea absolut nimic în comun cu spiritul, cu eul său. Crezi cumva c ă institutul pe care îl conduci este atât de necesar pentru viitorul planetei, încât ar trebui s ărenunţăm la orice responsabilitate moral ă? Nu vorbi despre moral ăcu mine! Aţi depăşit o limit ă atunci când aţ i creat acel eşantion şi aţi pus în pericol întreaga instituţie. Eu încerc s ă protejez nu numai locurile de munc ă ale celor trei mii de angajaţi ai noştri, ci s ă apăr şi reputaţia tatălui tău. Gândeşte-te la el. Un om ca Leonardo Vetra nu merit ă s ă rămân ăîn conştiinţ a oamenilor ca inventatorul unei arme de distrugere în mas ă. Vittoria simţi ca săgeţ ile directorului şi-au atins ţinta. Eu sunt cea care l-a convins pe tata s ă creeze eşantionul. Vina este a mea! Când uşa se deschise, Kohler înc ămai vorbea. Vittoria ieşi din lift, îşi scoase telefonul ş i încerc ă din nou. Tot n-avea semnal. La naiba! Se îndrepta spre u şă. Vittoria, opreşte-te! strig ă directorul cu un şuier astmatic şi se grăbi s-o urmeze. Ia-o mai încet! Trebuie s ădiscutam. Basta di parlare! 1 Gândeşte-te la tatăl tău! Ce ar face el? Tânăra nu se opri. Vittoria, n-am fost întrutotul sincer cu tine. Parc ă făr ăvoia ei, paşii i se rărir ă. Nu ştiu ce-a fost în mintea mea, continu ădirectorul. Încercam doar s ă te protejez. Spune-mi ce vrei. Trebuie s ă colaborăm. Vittoria se opri, dar nu întoarse capul: Vreau s ă găsim antimateria. Şi vreau s ăaflu cine mi-a ucis tatăl. Kohler oft ă: Vittoria, ştim deja cine l-a ucis pe tatăl tău. Îmi pare rău. Acum, tânăra se întoarse: Poftim? Nu ştiam cum să- ţi spun. Este greu s ă... Ştii cine l-a ucis pe tatăl meu? Avem o idee bine fondat ă, da. Ucigaşul a lăsat în urm ă un fel de carte de vizit ă. Din 1 Ajunge cu vorba! în italiană în original (n.tr.). 51

52 acest motiv l-am chemat pe domnul Langdon. Grupul care a revendicat asasinatul este specialitatea domniei sale. Grupul? Un grup terorist? Vittoria, au furat un sfert de gram de antimaterie! Tânăra îşi întoarse privirile spre profesorul care aştepta în celălalt capăt al încă perii. Totul părea s ă capete sens acum. Asta explic ă în parte secretomania lor. Era uimit ăc ănu-ş i dăduse seama mai devreme. La urma urmei, Kohler chemase autorităţ ile. Pe cele potrivite. Acum părea clar. Robert Langdon era american, un tip conservator, dintr-o bucat ă ş i, în mod evident, inteligent. Ce altceva ar fi putut fi? Dintr-o dat ă, simţi un val de speran ţăş i se întoarse spre el: Domnule Langdon, vreau s ă ştiu cine l-a ucis pe tatăl meu. Şi mai vreau s ă ştiu dacă agenţia dumneavoastr ă poate găsi antimateria. Agenţia mea? bâigui profesorul. Eşti de la CIA, presupun. Kohler interveni: Domnul Langdon este profesor de istoria artei la Universitatea Harvard. Vittoria simţi cum un val de ghea ţăo cuprinde. Profesor de... art ă? Este specialist în simbolistica diverselor culte. Vittoria, credem c ă tatăl tă u a fost ucis de un cult satanic. Fiziciana auzi cuvintele, îns ăsensul lor părea s ănu-i pătrund ă în minte. Un cult satanic! Grupul care revendic ăresponsabilitatea se autointituleaz ă Illuminati. Vittoria se uita când la unul, când la altul, întrebându-se dac ă totul nu era cumva doar un soi de glum ăpervers ă: Illuminati? Acei Illuminati din Bavaria? Kohler o privi încremenit: Adic ă ai auzit despre ei? Tânăra simţ i cum lacrimi de frustrare îi împânzesc ochii: Illuminati din Bavaria: Noua Ordine Mondială. Jocurile pe computer ale lui Steve Jackson. Jumătate dintre băieţ ii de aici le joac ăpe Internet. Dintr-o dat ă vocea i se frânse: Dar nu înţeleg... Kohler îi arunc ă lui Langdon o privire nedumerit ă, iar acesta încuviin ţă: Un joc popular. O veche confrerie care pune stăpânire pe planet ă. Semiistoric. Nu ştiam c ă a ajuns şi în Europa. Ce tot vorbiţi acolo? izbucni ea. Illuminati? E doar un joc pe computer! Vittoria, interveni Kohler, Illuminati este grupul care a revendicat uciderea tatălui tău. Încercând din toate puterile să- şi reţin ălacrimile, tânăra se strădui s ă se controleze şi să evalueze situaţia în mod logic. Dar cu cât se concentra mai tare, cu atât înţelegea mai puţ in. Tatăl ei fusese asasinat. La CERN se înregistrase o grav ăîncălcare a securităţ ii. Undeva în lume se afla o bomb ă cu ceas, iar ea era responsabil ă pentru acest lucru. Ş i, în plus, directorul apelase la un profesor de art ă pentru a-i ajuta s ă localizeze o confrerie legendar ăa sataniştilor. Dintr-o dat ă, se simţi singur ă. Dădu s ă plece, dar Kohler îi tăie calea şi duse o mân ă la buzunar. Scoţând o coal ăde hârtie mototolit ă, i-o întinse. Vittoria se trase înapoi îngrozit ă, la vederea faxului. L-au marcat, şopti directorul. I-au înfierat pieptul

53 Secretara Sylvie Baudeloque era deja îngrozit ă. Se foia făr ăastâmpăr în faţ a biroului gol al lui Kohler. Pe unde naiba umbl ăomul ăsta? Şi ce s ăfac eu? Ziua fusese una foarte bizar ă. Desigur, orice zi de lucru pentru Maximilian Kohler putea deveni stranie, dar directorul fusese azi într-o form ă de zile mari. Găseş te-mi-l pe Leonardo Vetra! îi ceruse de diminea ţă, când venise la birou. Conştiincioas ă, Sylvie îi trimisese apeluri pe pager, îi telefonase ş i îi expediase câteva -uri. Nimic. Aşa c ădirectorul pornise în tromb ă, probabil pentru a-l găsi el însuş i pe Vetra. Când revenise, dup ăcâteva ore, Kohler nu arăta deloc bine nu c ăar fi arătat vreodat ăcu adevă rat bine, dar acum părea mai rău decât de obicei. Se încuiase în biroul său ş i secretara îl auzea prin u şăfolosind modemul, faxul, telefonul. Apoi plecase din nou în aceeaşi vitez ă ş i de atunci nu se mai întorsese. Sylvie se hotărâse s ăignore aceste toane, considerându-le doar un alt episod din melodrama kohlerian ă, dar începu s ăse îngrijoreze când directorul nu revenise pentru injecţiile zilnice; starea sănă tăţii sale impunea administrarea unui tratament regulat ş i ori de câte ori directorul se abătea de la el, rezultatele erau dintre cele mai neplăcute: ş oc respirator, accese de tuse şi o alergătur ănebun ăa personalului sanitar. Uneori Sylvie îşi spunea că Maximilian Kohler dorea s ăse omoare. Se gândi să-l cheme pe pager, dar ştia c ă orgoliul lui nu accepta dădăceala. Săptă mâna trecut ă se înfuriase atât de rău când un colaborator îi arătase puţin ă compasiune, încât se ridicase pe picioarele-i tremurânde şi aruncase cu o map ă în capul omului. Regele Kohler putea fi surprinzător de agil când era pissé 2. În momentul de fa ţăîns ă, grija pentru sănă tatea lui Kohler trecuse pe planul al doilea, fiind înlocuit ă de o problem ă mult mai presant ă. Cu cinci minute în urm ă o sunase o centralist ă agitat ă, care îi spusese c ăare un apel urgent pentru director. Nu este disponibil, replicase Sylvie. Apoi centralista CERN îi spusese de la cine era apelul, iar secretara râsese cu jumă tate de gur ă: Şi identitatea apelantului poate fi confirmat ă...? înţeleg. Bine. Îmi poţ i spune despre ce este...? Auzind răspunsul, Sylvie oft ă: Nu. În regul ă. Spune-i s ăaştepte. Îl voi găsi imediat pe domnul director. Da, înţ eleg. M ă voi grăbi. Dar nu reuşise să-l găseasc ă. Sunase de trei ori pe telefonul lui mobil şi de fiecare dată primise acelaşi mesaj: Abonatul contactat nu este în zona de acoperire. În afara zonei? Dar cât de departe putuse s ăplece? Aşa c ă Sylvie îl apelase prin pager. De dou ăori. Făr ărăspuns. Aşa ceva nu-i stătea în fire directorului. Îi trimisese apoi un pe laptop. Nimic! De parc ă omul dispăruse de pe faţa pământului. Furios, iritat, în francez ăîn original. Şi eu ce fac acum? se întreb ă secretara. În afar ă de a pleca ea însăşi să-l caute prin tot complexul, Sylvie ştia c ă nu mai există decât o singur ă modalitate de a-l contacta. Nu va fi deloc mulţumit, îns ă tipul de la telefon nu era unul pe care să-l laşi s ăaştepte. Şi, dup ă cum se părea, nici nu ar fi acceptat s ă i se spună c ă directorul nu putea fi găsit. Surprins ă de îndrăzneala ei, Sylvie se hotărî. Intr ăîn biroul lui Kohler ş i se apropie de o cutie de metal fixat ăpe zidul din spatele mesei de lucru. O deschise, studie o clip ă butoanele şi îl găsi repede pe cel bun. Apoi trase adânc aer în piept şi lu ămicrofonul. 2 Furios, iritat, în franceză în original. 53

54 29 Vittoria nu-şi amintea cum ajunseser ă în liftul principal, dar acolo erau. Urcau. Kohler se afla în spatele ei, respirând din ce în ce mai greu. Privirea îngrijorat ă a lui Langdon trecea parc ă prin ea făr ăa o vedea. Îi luase faxul din mân ă şi-l pusese în buzunarul hainei, departe de ochii ei, dar imaginea îi rămă sese înc ă vie în memorie. Lumea Vittoriei părea s ăse piard ăundeva în neguri. Papa! Mintea îi zbur ă la el; pentru o clip ă, în oaza liniştit ăa amintirilor, Vittoria era din nou împreun ăcu tată l ei. Avea nou ă ani şi se rostogolea la vale pe o coast ă de deal, printre flori de col ţ, cerul elveţ ian boltindu-se deasupra ei: Papa! Papa! Leonardo Vetra râdea alături de ea: Ce este, îngera ş? Papa! chicotise ea, cuibărindu -se lâng ă el. Întreabă-m ă ce materie am! Dar ne distrăm atât de bine, drăguţ a mea! De ce să- ţi amintesc acum de şcoal ă? Tu întreabă-m ă! Bine! Ce materie ai? Vittoria începuse imediat s ărâd ă: Ce materie? Toate materiile! Totul e materie! Pietrele! Copacii! Atomii! Chiar ş i bursucii! Totul e materie! El începuse s ărâd ă: Tu ţi-ai dat seama de asta? Sunt deşteapt ă, nu? Mica mea Einstein! Vittoria îns ăse încruntase: Avea un păr caraghios! I-am văzut fotografia. Da, dar mintea îi era ascuţit ă. Ţi-am povestit ce a demonstrat el, nu-i aşa? Tat ă! exclamase ea, cu ochii măriţ i de team ă. Nu! Ai promis! E = mc 2! o gâdilase el, jucău ş. E = mc2. Nu vreau matematică! Ţi-am spus, doar! Urăsc matematica! M ă bucur c-o urăşti. Fiindc ă fetele nu au voie s ă înveţe matematica. Vittoria încremenise: N-au voie? Desigur c ă nu. Toat ă lumea ştie asta. Fetele se joac ăcu păpuş i. Băieţ ii învaţă matematic ă. Fetiţele nu au nici o treab ăcu matematica. Nici măcar nu-mi este permis s ă stau de vorb ă cu ele despre matematic ă. Ce?! Dar asta nu-i drept! Regulile sunt reguli. Nici un pic de matematic ăpentru fetiţe. Vittoria îi aruncase o privire teribil ă: Dar păpuş ile sunt plicticoase! Îmi pare rău. Ţi-a ş putea povesti despre matematic ă, dar, dac ăa ş fi prins... Şi Leonardo Vetra aruncase priviri temă toare în jur, spre dealurile pustii. Vittoria se uitase şi ea atent ă în lături şi apoi şoptise: Bine, povesteşte-mi încet. Hurducăitul liftului o trezi din reverie. Vittoria deschise ochii. Tatăl ei dispăruse. Realitatea năvă li din nou în conştiinţ a ei, ca o ghear ăde ghea ţă. Ridic ă ochii spre Langdon. Compasiunea din privirile lui semăna cu atingerea cald ăa unui înger pă zitor, mai cu 54

55 seam ă pe fondul imaginii reci a lui Kohler. Un unic gând începu să-i sfredeleasc ă mintea, neobosit: Unde este antimateria? Cumplitul răspuns se afla la numai câteva clipe distan ţă. 30 Maximilian Kohler este rugat s ăsune imediat la biroul său. Lumina orbitoare a soarelui îi izbi ochii atunci când uşile liftului se deschiser ă ş i Langdon păşi în holul principal. Înainte ca ecoul cuvintelor rostite la megafon s ăse sting ă, toate dispozitivele electronice de pe scaunul lui Kohler începur ăs ăpiuie, s ă ţiuie şi s ăbipă ie simultan. Pagerul. Telefonul. Laptopul. Directorul privi cu aparent ăsurprindere luminiţ ele intermitente. Ajunsese din nou în zona de semnal. Domnul director Kohler este rugat s ăsune la biroul său! Auzul numelui său la staţia de amplificare păru să-l ia prin surprindere. Înăl ţăochii, cu un aer mânios, ce se transform ă aproape imediat în îngrijorare. Privirile i se încrucişar ăcu ale lui Langdon şi ale Vittoriei. Cei trei rămaser ăo clip ănemişcaţi, de parcă tensiunile dintre ei se dizolvaser ă, înlocuite de o unic ăpresimţire. Kohler îşi desprinse telefonul mobil de pe braţul scaunului. Form ăun număr de interior ş i îşi înăbuş i un alt acces de tuse. Vittoria şi Langdon aşteptau. Eu sunt... Kohler, spuse directorul, cu o voce astmatic ă. Da? Am fost în subteran ş i n-am avut semnal. Apoi ascult ă câteva clipe, ochii cenuşii mărindu -i-se treptat: Cine? Da, fă-mi legătura! Şi dup ă o pauz ă, relu ă: Alo? Sunt Maximilian Kohler. Director al CERN. Cu cine vorbesc? Vittoria şi Langdon priveau în tăcere, în timp ce Kohler asculta. Ar fi preferabil, spuse directorul în cele din urm ă, s ănu vorbim despre această problem ă prin telefon. Vin acolo imediat. Dup ăun nou acces de tuse, continu ă : Ne întâlnim... la... Aeroportul Leonardo da Vinci. În patruzeci de minute. Directorul părea c ă nu-şi mai poate controla respiraţia. Înecându-se, tuşind, abia reuşi să mai rosteasc ă: Localizaţi imediat conteinerul... Vin acum. Apoi îş i închise telefonul. Vittoria se apropie de el, dar Kohler nu mai putea vorbi. Langdon privi cum tânăra deschide din nou celularul şi formeaz ănumă rul infirmeriei. El însuşi se simţea ca o corabie la marginea unei furtuni: zgâlţâit, dar detaşat. Ne întâlnim la Aeroportul Leonardo da Vinci! Cuvintele lui Kohler îi răsunau înc ă în minte. Umbrele incerte care-i înneguraser ă gândurile întreaga diminea ţăse concretizară instantaneu într-o imagine clar ă. Înc ă prad ăunei vagi nedumeriri, simţi cum o u şă se deschide undeva în interiorul lui... ca şi cum un prag mistic ar fi fost depăşit. Ambigrama. Preotul-om de ştiin ţăucis. Antimateria. Şi acum... ţ inta. Aeroportul Leonardo da Vinci nu putea însemna decât un singur lucru. Într-o frântur ă de secund ă, Langdon îşi dădu seama c ă tocmai trecuse de cealalt ă parte a barierei. Acum credea. Cinci kilotone. S ă fie lumin ă! Doi infirmieri îşi făcur ăapariţia, alergând din celălalt capă t al bolului, în uniforme albe. Îngenunchear ă lâng ăkohler şi-i puser ă pe fa ţăo masc ăde oxigen, în timp ce lucrătorii aflaţ i în trecere se opriser ă şi priveau. Directorul inspir ăadânc de dou ăori, îşi smulse masca şi, înc ăgâfâind în că utarea aerului, 55

56 privi spre Langdon şi Vittoria: Roma. Roma? întreb ă ea. Antimateria se afl ăîn Roma? Cine a telefonat? Figura lui Kohler era schimonosit ă, iar ochii îi luceau, apoşi: Elveţienii... Dar se sufoc ă şi infirmierii îi puser ădin nou masca. În vreme ce se pregăteau să-l ducă spre infirmerie, Kohler apuc ăbraţul lui Langdon. Profesorul încuviin ţăcu o mişcare a capului. Ştia. Duceţi-v ă... şuier ădirectorul pe sub masc ă. Duceţi-v ă... şi sunaţi-m ă... Infirmierii îi împingeau deja scaunul. Vittoria rămă sese încremenit ă, privindu-l cum se îndepărteaz ă. Apoi se ră suci spre Langdon: Roma? Dar... ce era cu elveţ ienii? Langdon îşi puse o mân ă pe umărul ei, şoptind abia auzit: Garda Elveţian ă. Santinelele Cetăţii Vaticanului. 31 Avionul X-33 se înăl ţăşi porni spre sud, spre Roma. La bord, Langdon şedea tă cut. Ultimele cincisprezece minute se scurseser ăînvăluite parc ăîntr-o cea ţădeas ă. Acum, că-i relatase Vittoriei totul despre Illuminati şi despre ura acestora împotriva Vaticanului, amploarea situaţiei începuse s ădevin ămai clar ăchiar şi pentru el însuşi. Ce naiba fac eu aici? se întreb ă. Ar fi trebuit s ăm ăîntorc acas ă atunci când am avut ocazia! Undeva, în adâncul său, ştia îns ă c ă aceast ă ocazie nu va mai exista. Logica îl îndemnase frenetic s ăplece înapoi, la Boston. Şi totuş i, interesul profesional îi înăbuş ise într-un fel instinctul prudenţei. Tot ce ştiuse şi crezuse despre dispariţ ia confreriei se dovedea acum o strălucit ăînşelă torie, şi o parte din fiinţa sa voia dovezi. De asemenea, mai era şi acea problem ă de conştiin ţă. Kohler fiind bolnav, Vittoria rămă sese singur ă, iar el îş i dădea seama c ă, dac ă informaţiile pe care le deţinea despre Illuminati îi puteau fi de vreun folos, avea obligaţia moral ă s ănu se dea la o parte. Şi totuşi, mai era şi altceva. Deşi-i era ruşine s ărecunoasc ă, vestea privind amplasarea antimateriei îi stârnise oroare nu numai prin prisma vieţilor omeneşti periclitate, ci ş i din alt punct de vedere. Arta. Cea mai ampl ă colecţie de art ă a lumii stătea acum pe o bomb ă cu ceas. Muzeul Vatican adăpostea, în săli, peste de exponate nepreţ uite: Michelangelo, da Vinci, Bernini, Botticelli. Oare, la nevoie, ar fi fost posibil ăevacuarea tuturor acestor opere de art ă? Aproape sigur c ă nu. Multe exponate erau sculpturi, extrem de grele şi de voluminoase. Fără a mai ţine seama c ă unele dintre cele mai de seam ă comori ale Vaticanului erau arhitecturale: Capela Sixtin ă, Bazilica San Pietro, celebra scar ăîn spiral ă a lui Michelangelo, ce ducea spre Musèo Vaticano nepreţuite mărturii ale geniului creator uman. Oare cât timp a mai ră mas din cele douăzeci şi patru de ore ale conteinerului? Îţi mulţumesc fiindc ă ai venit cu mine, îi spuse Vittoria cu o voce moale. Langdon se trezi din visare şi ridic ăochii. Tânăra şedea în celălalt bord. Chiar ş i în lumina fluorescent ă atât de dur ă din cabin ă, trupul ei iradia pace şi stă pânire de sine, ca o aur ă magnetic ă. Răsuflarea ei părea mai profund ă acum, de parc ă în ea se aprinsese o scânteie, un instinct de autoconservare, o nevoie de dreptate şi de răzbunare, alimentat ă de dragostea filial ă. 56

57 Nu avusese timp să- şi schimbe pantalonii scurţi şi bluza făr ă mâneci cu care se întorsese din Baleare, iar acum pielea ei bronzat ăi se făcuse ca de găin ă în aerul rece al avionului. Instinctiv, Langdon îşi scoase haina şi i-o întinse. Cavalerism american? întreb ăea, dar accept ăsacoul şi-i mulţumi tăcut. Avionul străbă tu o zon ăcu turbulenţe şi Langdon simţi un fior de spaim ă. Cabina lipsită de ferestre părea iarăşi mic ă, înghesuit ă, şi profesorul încerc ăsă- şi imagineze c ă se află undeva, pe câmp, într-un spaţiu deschis. Încercarea era într-un fel ironic ă, ş tia acest lucru; la urma urmei, pe câmp, într-un spaţiu deschis, se aflase atunci când se întâmplase. Bezn ă care te zdrobeşte... Îşi alung ă amintirea din minte. Nu-i decât poveste veche! Vittoria îl privea: Crezi în Dumnezeu, domnule Langdon? Cuvintele ei îl luar ă prin surprindere, iar tonul curios din vocea tinerei era chiar mai descumpănitor decât întrebarea în sine. Ce vrea s ăspun ă? Auzi: dac ă cred în Dumnezeu? Sperase la un subiect de conversaţie mai uşor, aşa, pentru trecerea timpului în avion. O adevărat ăenigm ă spiritual ă, îşi spuse, aşa m ăconsider ăprietenii. Deş i studiase ani de zile religia, Langdon nu era un tip religios. Respecta puterea credinţ ei, atitudinea binevoitoare a Bisericii, forţ a pe care religia o conferea anumitor oameni... dar suprimarea intelectual ă a neîncrederii, imperativ ăpentru a putea crede cu adevă rat, fusese totdeauna un obstacol de netrecut pentru mintea lui analitic ă. Vreau s ă cred, se surprinse răspunzând. Replica Vittoriei nu avea nici o nuan ţăcritic ă sau de provocare: Şi atunci, de ce n-o faci? Păi, nu-i chiar atât de uşor, surise el. Credinţa impune veritabile salturi în gol ale convingerilor acceptarea mintal ăa miracolelor, a Imaculatei Concepţii, intervenţ iile divine... Şi apoi, mai sunt şi codurile de conduit ă. Biblia, Coranul, scrierile budiste... toate implic ă cerinţe similare şi pedepse identice. Toate susţin c ă, dac ănu trăieş ti conform unui cod anume de comportament, te paşte iadul. Eu nu-mi pot imagina un Dumnezeu care să acţioneze astfel. Sper c ă nu le permiţi şi studenţilor s ăocoleasc ăîntrebările aşa cum ai făcut-o dumneata acum. Replica ei îl luase pe neaşteptate: Poftim? Domnule Langdon, eu nu te-am întrebat dac ă crezi în ceea ce spun oamenii despre Dumnezeu. Te-am întrebat dac ă dumneata crezi în Dumnezeu. E o diferen ţăîntre cele dou ă. Scripturile nu-s altceva decât poveşti... legende şi relatări ale încercărilor omului de a-ş i satisface nevoia de a înţelege sensul lumii şi al existenţei. Nu ţi-am cerut s ă faci o analiz ă a literaturii religioase. Voiam doar s ă ştiu dac ătu crezi în Dumnezeu. Când te uiţ i la cerul plin de stele, simţi răsuflarea divin ă? Eşti conştient, în interiorul fiinţei tale, c ăpriveş ti lucrarea lui Dumnezeu? Langdon cuget ă câteva clipe, tăcut. Sunt prea indiscret ă, se scuz ă Vittoria. Nu, doar c ă... Sunt sigur ă c ă în clas ă dezbaţi împreun ă cu studenţii probleme de credin ţă. Nenumă rate. Şi îmi imaginez c ă îţi asumi de fiecare dat ă rolul avocatului diavolului, pentru a incita opiniile pro ş i contra. Probabil c ă experienţa didactic ănu ţi-e străin ă, zâmbi Langdon. Ba da, îns ă am învăţat de la un adevărat maestru. Tata putea argumenta cu aceeaş i uşurin ţăpe ambele feţe ale unei benzi Mobius. Langdon râse, amintindu-şi de ingenioasa alcătuire a benzii Mobius un inel ră sucit de 57

58 hârtie care, din punct de vedere tehnic, are o singur ă fa ţă; el o văzuse pentru prima dat ă în lucrările lui M. C. Escher. Pot să- ţi spun o întrebare, doamn ă Vetra? Spune-mi Vittoria. Doamn ăvetra parc ăm ăîmbătrâne şte. Langdon suspin ă neauzit, deodat ă conştient de propria vârst ă. Vittoria, sunt Robert. Spuneai ceva despre o întrebare. Da. Ca om de ştiin ţăşi fiic ăa unui preot catolic, ce crezi tu despre religie? Vittoria îşi dădu la o parte o şuvi ţăde pă r de pe frunte: Religia este ca limbajul sau vestimentaţia. Acceptăm doar variaţii uş oare de la practicile cu care am fost învăţa ţi. În esen ţăîns ă, toţi pretindem acelaşi lucru. C ăviaţ a are sens. Şi c ă îi suntem recunoscători Forţei care ne-a creat. Langdon era intrigat: Susţii deci c ă religia adoptat ă creştin ăsau musulman ă, de pild ă nu depinde decât de locul în care te-ai nă scut? Mi se pare evident. Uită-te la distribuţ ia marilor religii pe glob. Aşadar, credinţa este întâmplătoare? Deloc. Credinţa este universal ă. Modalităţile noastre specifice de a o înţelege ş i transpune sunt aleatorii. Unii dintre noi se roag ălui Iisus, alţii se îndreapt ă spre Mecca, o a treia categorie studiaz ă particulele subatomice... În final îns ă, cu toţii căută m Adevă rul, acel adevăr care este deasupra noastr ă şi dincolo de noi. Langdon şi-ar fi dorit ca şi studenţii lui s ăse exprime la fel de clar. La naiba, şi-ar fi dorit ca el însuşi s ăse exprime cu aceeaşi claritate! Dar Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? Dup ă un moment lung de tăcere, Vittoria răspunse: Ştiinţa îmi spune c ădumnezeu trebuie s ăexiste. Mintea îmi spune c ăniciodat ăn-am să-l pot înţelege. Iar inima îmi spune c ă nici nu trebuie s-o fac. Mai concis de-atât nici nu se poate! Aşadar, crezi ca Dumnezeu este real, dar c ănu-l vom putea înţelege niciodat ă. O! N-o vom putea înţelege, replic ă ea, surâzând. Indienii voş tri din America au dreptate. Mama Terra... Geea. Planeta e un organism viu, iar noi toţi suntem celule, fiecare cu rolul să u specific. Interconectate. Susţinându-se una pe cealalt ă. Şi susţinând întregul. Privind-o Langdon simţea pâlpâind în el ceva ce nu mai simţise de mult ă vreme. Ochii ei aveau o limpezime ademenitoare... la fel ca puritatea ce-i răzbă tea din voce. Domnule Langdon, a ş vrea să- ţi pun o alt ă întrebare. Robert, o corect ă el. «Domnule Langdon» parc ăm ă îmbătrâne şte. Dar de fapt, chiar sunt bătrân! Dac ă întrebarea mea nu te supăr ă, Robert, cum de te-ai implicat în problema confreriei Illuminati? Păi, banii au fost la mijloc. Pe chipul Vittoriei se citi dezamă girea: Banii? Consultan ţă, vrei s ă spui? Langdon râse, dându-şi seama de confuzie: Nu! M-am referit la bani ca monedă. Duse mâna la buzunar, scoase un teanc de bancnote ş i extrase din el una de un dolar. Am devenit fascinat de acest cult atunci când am aflat c ămoneda american ă este plină de simboluri Illuminati. Ochii Vittoriei se îngustar ă, parc ăneştiind dac ăsă-l ia în serios sau nu. Langdon îi întinse 58

59 bancnota: Uită-te pe spatele ei. Vezi Marea Pecete din stânga? Te referi la piramid ă? Exact. Ştii ce legătur ăau piramidele cu istoria Statelor Unite? Vittoria ridic ă din umeri. Exact! Absolut nici una. Şi atunci, de ce este simbolul central al Marii Peceţ i a SUA? Asta e o poveste mai ciudat ă. Piramida este un simbol ocult ce reprezint ă o convergen ţăspre înalt, spre sursa suprem ăa iluminării. Vezi ce se afl ă deasupra ei? Vittoria studie bancnota: Un ochi într-un triunghi. Simbolul acesta se numeşte trinacria. Ai mai vă zut altundeva ochiul în triunghi? Păi, da, spuse ea dup ă un moment de gândire. L-am mai văzut, dar nu ş tiu sigur... Este inscripţionat pe lojele masonice din lumea întreag ă. Simbolul acesta este masonic? Nu. Este Illuminati. Ei îl numesc delta strălucitoare şi îl consider ă un apel la o schimbare luminat ă. Ochiul semnific ăabilitatea confreriei de a se infiltra pretutindeni ş i de a supraveghea totul. Triunghiul strălucitor reprezint ăiluminarea; totodat ă, aş a se scrie litera greceasc ădelta, care este simbolul matematic pentru... Schimbare. Tranziţie. Langdon surise: Uitasem c ă discut cu un om de ştiin ţă. Vrei s ăspui deci c ă Marea Pecete a SUA este un apel la o transformare luminat ă, atotvăză toare? Unii ar numi-o Noua Ordine Mondial ă. Vittoria îl privi uimit ă, apoi ochii i se îndreptar ădin nou spre bancnot ă: Sub piramid ă scrie Novus... Ordo... Novus Ordo Seculorum. Înseamn ă Noua Ordine Laic ă. Laic ă, adic ă nereligioas ă? Nereligioas ă, exact. Expresia arat ăclar obiectivul Illuminati, dar contrazice totodată textul înscris alături: In God we trust În Dumnezeu ne încredem. Tânăra părea derutat ă: Dar cum au ajuns simbolurile astea pe cea mai puternic ămoned ăa lumii? Majoritatea specialiştilor cred c ăa fost opera vicepreşedintelui Henry Wallace un mason de rang înalt, care, în mod cert, avea relaţii strânse cu Illuminati. Dac ă era un membru al confreriei sau era doar influenţat de ea, nimeni nu ştie. Dar Wallace a fost cel care i-a sugerat preşedintelui alcătuirea Marii Peceţi. Cum? Şi de ce ar fi acceptat preşedintele s ă... Preşedintele în cauz ă era Franklin D. Roosevelt. Wallace i-a spus doar c ănovum Ordum Seculorum se traduce prin New Deal 3. Vittoria părea sceptic ă: Şi Roosevelt n-a mai arătat simbolul nimănui înainte de a cere Trezoreriei să-i imprime pe bancnote? N-a fost nevoie. El şi Wallace se aveau ca fraţii. Ca fraţii? Uită-te într-o carte de istorie, zâmbi Langdon. Franklin D. Roosevelt era un bine cunoscut mason. 3 Politică economico-socială susţinuta de administraţia Roosevelt în anii 1933-l945 (n. tr.). 59

60 32 Langdon îşi ţinu răsuflarea în vreme ce avionul X-33 coborî în spiral ă deasupra Aeroportului internaţional Leonardo da Vinci. Vittoria şedea în faţa lui, cu ochii închiş i, ca şi cum s-ar fi străduit s ă ţin ăsituaţia sub control. Aeronava ateriza şi se îndrept ă spre un hangar particular. Îmi pare rău pentru viteza redus ă, se scuz ăpilotul. A trebuit s ăfrânez; există reglementări privind zgomotul în zonele populate. Langdon îşi privi ceasul. Zburaser ătimp de treizeci şi şapte de minute. Pilotul deschise uşa: Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? Nici Vittoria şi nici Langdon nu-i răspunser ă. Bine, replic ă el, întinzându-se alene. Îmi pun muzic ă, dau drumul la aer condiţionat ş i aştept aici. Soarele de după-amiaz ătârzie strălucea. Langdon îşi arunc ăpeste umă r sacoul de tweed. Vittoria îşi ridic ăfaţa spre cer şi trase adânc aer în piept, ca şi cum razele soarelui i-ar fi putut transmite un fel de energie supranatural ă. Ce ţi-e şi cu mediteranienii ăştia! îşi spuse Langdon neauzit, deja asudat. Îmi pari cam măriş or pentru desene animate! rosti Vittoria, făr ăa deschide ochii. Poftim? Ceasul de la încheietur ă. L-am remarcat când eram în avion. Langdon roşi uşor. Era obişnuit cu remarcele caustice la adresa ceasului său de mân ă. Exemplarul de colecţ ie cu Mickey Mouse pe cadran era un cadou primit în copilă rie de la părinţ i. În ciuda aspectului caraghios al şoricelului ce indica ora cu braţele întinse în lă turi, acesta era singurul ceas pe care-l purtase vreodat ă. Rezistent la ap ă ş i fluorescent pe întuneric, era perfect pentru turele de bazin înot sau pentru plimbările pe aleile întunecoase ale campusului, seara. Când studenţii îi chestionau gusturile, le răspundea c ă purta acel ceas pentru a-şi aminti să- şi păstreze mereu inima tânăr ă. E ora şase. Vittoria încuviin ţăîn tăcere, tot cu ochii închişi: Cred c ăvine legătura noastr ă. Langdon auzi huruitul îndepărtat al unui motor, privi spre sursa sunetului şi simţ i un gol în stomac. Dinspre nord, traversând pe deasupra pistei, se apropia un elicopter. Mai călă torise odat ă cu elicopterul, în Valea Palpa din Anzi, pe când studia liniile de la Nazca, şi nu-i plăcuse deloc. O cutie de pantofi zburătoare! Dup ăo diminea ţă de drumuri cu avionul ultrarapid, sperase c ăvaticanul va trimite dup ăei o maşin ă. Ei bine, se pare c ă nu. Elicopterul încetini deasupra lor, pluti la punct fix pentru câteva secunde ş i apoi coborî spre pista din fa ţă. Era alb şi avea imprimat pe lateral un blazon dou ăchei încruciş ate deasupra unui scut şi a coroanei papale. Langdon cunoş tea bine simbolul: era sigiliul tradiţ ional al Vaticanului, simbolul sacru al Sfântului Scaun de fapt, vechiul tron al Sfântului Petru. Elicopterul sfânt, mormăi el, privind aterizarea aeronavei. Uitase c ă Vaticanul dispunea de o chestie ca asta, pentru a-l transporta pe pap ă la aeroport, la diverse întruniri sau la palatul său de var ă de la Gandolfo. El, unul, ar fi preferat, cu siguran ţă, o maşin ă. Pilotul sări din cockpit şi se apropie de ei. Acum Vittoria părea alarmat ă: Ăsta e pilotul nostru? 60

61 Langdon îi înţelegea îngrijorarea: A zbura sau a nu zbura. Aceasta-i întrebarea. Pilotul părea desprins dintr-un vodevil. Tunica sa bufant ă era dungat ă în auriu ş i albastru strălucitor; pantalonii pân ă la genunchi şi jambierele se încadrau în acelaş i tipar. În picioare avea încălţări late, ca nişte papuci, iar pe cap purta o beret ăneagr ă. Uniforma tradiţional ăa Gărzii Elveţiene, îi explic ălangdon. Conceput ă de Michelangelo însuşi. Când omul se apropie, profesorul adăug ă: Trebuie s ă recunosc c ănu e una dintre cele mai grozave creaţii ale maestrului! În ciuda aspectului său burlesc, Langdon nu se îndoia de profesionalismul pilotului, care se apropie de ei cu aceeaşi rigiditate şi demnitate ca orice căpitan al celor mai de seam ăforţ e aeriene din lume. Profesorul citise de multe ori despre severele cerinţe pe care trebuia s ă le îndeplineasc ă o persoan ă pentru a deveni membru al reputatei Gărzi Elveţiene. Recrutaţ i din cele patru cantoane catolice ale Elveţiei, candidaţii erau în mod obligatoriu cetăţeni elveţ ieni cu vârsta cuprins ă între nouăsprezece şi treizeci de ani, înalţi de cel puţin 1,70 m, pregătiţ i de Armata Elveţian ăşi, obligatoriu, necăsătoriţ i. Acest corp militar era invidiat de toate guvernele lumii şi constituia cea mai devotat ă şi mai bine pregătit ăfor ţă de securitate din lumea întreag ă. Sunteţi de la CERN? întreb ă pilotul când ajunse în faţ a lor. Vocea lui avea inflexiuni de oţel. Da, domnule. Aţi sosit foarte repede, replic ă elveţianul, privind cu interes aeronava X-33. Apoi se întoarse spre Vittoria: Doamn ă, aveţi cumva ş i alte haine? Poftim? Omul fă cu semn spre picioarele ei: Nu este permis accesul cu pantaloni scurţi în Cetatea Vaticanului. Langdon urm ă privirea pilotului şi se încrunt ă. Uitase. Vaticanul nu accepta picioarele goale deasupra genunchiului atât la bărbaţi, cât şi la femei. Aceast ă regul ă constituia o cerin ţăa respectului datorat al oraşului sfânt. Asta-i tot ce am, răspunse Vittoria. Am venit pe fug ă. Pilotul clătin ădin cap, vădit nemulţumit, apoi se răsuci spre Langdon: Aveţi la dumneavoastr ăvreo arm ă? Vreo arm ă? exclam ă el în sinea sa. N-am nici măcar lenjerie de schimb! Şi clătin ă din cap. Omul se aplec ă şi începu să-i pipă ie picioarele, de la pantofi în sus. Toma necredinciosul! Mâinile urcau, ajungând prea aproape de zona inghinal ă; în cele din urm ă, trecur ă la piept şi la umeri. În mod aparent mulţumit, elveţianul se întoarse spre Vittoria ş i o măsur ădin ochi. Tânăra se încrunt ă: Nici s ă nu te gândeşti! Pilotul o fix ă cu o privire în mod clar menit ăs-o intimideze. Ea îns ă nu clipi. Ce este asta? întreb ă el, arătând cu mâna o umflătur ăîn buzunarul pantalonilor ei scurţi. Vittoria scoase telefonul mobil extraplat. Elveţianul îl lu ă, îl buton ă şi, satisfăcut c ă era doar un simplu telefon, i-l înapoie: V ă rog s ă v ăîntoarceţi, îi ceru. Vittoria se supuse, întinse braţele în lateral şi se roti cu 360 de grade. Pilotul o studie cu atenţie. Pentru Langdon era deja clar c ă şortul ş i bluza strânse pe trup ale Vittoriei nu erau umflate decât acolo unde trebuia. Se părea c ăşi elveţ ianul ajunsese la aceeaşi concluzie: Mulţumesc. Pe aici, v ă rog! 61

62 Elicopterul Gărzii Elveţiene aştepta. Vittoria urc ă prima, cu aerul cel mai firesc, abia oprindu-se pentru o fracţiune de secund ăcând trecu pe sub rotorul în miş care. Langdon rămase puţin în urm ă. N-avem şanse s ă vin ă o maşin ă?! strig ă el pe jumătate în glum ăcătre elveţ ianul care se aşezase la comenzi. Omul nu răspunse. Langdon ştia totuşi c ă, ţinând seama de stilul de şofat puţ in nebunesc al romanilor, zborul cu elicopterul era mai sigur. Aşa c ătrase adânc aer în piept şi urc ă, ferindu-se când trecu pe sub elice. În vreme ce pilotul încălzea motoarele, Vittoria îi strig ă: Aţi localizat conteinerul? Elveţianul privi peste umăr, cu o expresie nedumerit ă: Ce s ălocalizăm? Conteinerul. Aţi telefonat la CERN referitor la conteiner! Omul ridic ă din umeri: N-am idee despre ce vorbiţi. Azi am fost foarte ocupaţi. Mie comandantul mi-a spus să vin s ă v ă iau. Asta-i tot ce ştiu. Vittoria îi arunc ă lui Langdon o privire preocupat ă : Fixaţi-v ă centurile, v ă rog, le ceru pilotul. Profesorul îşi încheie centura. Micul fuzelaj părea s ăse strâng ă ş i mai mult în jurul lui. Apoi, cu un huruit parc ă şi mai puternic, elicopterul se ridic ă ş i coti brusc spre nord, spre Roma. Roma... caput mundi, locul în care a domnit odinioar ă Cezar, unde a fost crucificat Sfântul Petru. Leagănul civilizaţiei moderne. Şi în inima ei... o bomb ăcu ceas. 33 Văzut ă din avion, Roma e un labirint un labirint indescifrabil de drumuri vechi, şerpuind printre clădiri, fântâni şi ruine. Elicopterul Vaticanului păstr ăo altitudine scăzut ăîn timp ce traversa spre nord-vest, prin stratul de smog aruncat de traficul constant. Langdon privi în jos, spre furnicarul de motorete, autocare şi automobile Fiat mişunând în toate direcţ iile. Koyaanisqatsi, îş i spuse, amintindu-şi termenul prin care indienii Hopi defineau viaţa neechilibrat ă. Vittoria stătea tăcut ăalături de el. Elicopterul vir ă, înclinându-se. Simţind cum stomacul îi ajunge în gât, Langdon continu ăs ăpriveasc ă în jos. Undeva, în zare, se ză reau ruinele Colosseumului. Acest amfiteatru, crezuse el dintotdeauna, era una dintre marile ironii ale istoriei. Devenit ăîn prezent un demn simbol al culturii şi civilizaţ iei umane, arena fusese construit ăpentru a gă zdui timp de secole o serie de ceremonii barbare prizonieri sfâşiaţi de lei înfometaţi, armate de sclavi luptându-se pân ă la moarte, violuri în grup ale prizonierelor capturate de pe tărâmuri îndepărtate, decapitări şi castră ri publice. Era un fel de ironie a sorţii sau, poate, dimpotriv ă faptul c ă arena Colosseumului servise ca model pentru stadionul de fotbal al Universităţii Harvard, unde în fiecare toamn ă erau reînviate vechile tradiţii sălbatice... cohorte de suporteri pasionaţ i, cerând zdrobirea echipei rivale, Yale. În vreme ce elicopterul înainta spre nord, Langdon zări Forumul Roman inima Romei precreştine. Coloanele golaşe păreau nişte pietre funerare stinghere într-un cimitir pe care metropola din jur reuşise, nu se ştie cum, s ănu-l înghit ă. Spre vest, valea larg ăa Tibrului schiţa meandre uriaşe traversând oraş ul. Chiar de sus se vedea c ă apa e adânc ă. Vârtejurile create din loc în loc erau maronii, pline de aluviuni aduse 62

63 de ploile abundente. Drept în fa ţă, spuse pilotul, urcând ceva mai sus. Vittoria şi Langdon se aplecar ăîn scaune şi o văzur ăimediat. Ca un munte ridicându-se dintre ceţurile dimineţii, o cupol ă uria şăse înălţ a deasupra stratului de smog alburiu: Bazilica San Pietro. Ei, pe asta Michelangelo chiar a reuşit-o! îi spuse Langdon Vittoriei. Pân ă acum nu mai văzuse bazilica din avion. Faţada de marmur ăstră lucea intens în soarele după-amiezei. Decorat cu 140 de statui reprezentând sfinţi, martiri şi îngeri, uriaş ul edificiu era larg cât dou ă terenuri de fotbal puse cap la cap şi lung cât şase. Interiorul să u putea adăposti de oameni... de peste o sut ăde ori mai mulţi decât întreaga populaţ ie a Vaticanului, cea mai mic ă ţar ădin lume. Incredibil totuşi, nici chiar o construcţie atât de impresionant ănu lăsa în umbr ăpiaţ a care o înconjura. O vast ă întindere de granit, Piazza San Pietro constituia o uimitoare oaz ălarg ă în mijlocul aglomeraţiei din Roma. În faţa bazilicii, mărginind piaţa elipsoidal ă, 284 de coloane formau patru arce concentrice, aparent scăzând treptat în înălţ ime un artificiu arhitectural menit s ăamplifice grandoarea pieţei. Privind magnificul ansamblu din faţa lui, Langdon se întreb ăce-ar spune Sfântul Petru dac ă ar mai fi astă zi aici. Sfântul murise în chinuri cumplite, crucificat cu capul în jos, chiar în acest loc. Acum odihnea în cel mai sacru mormânt, adânc în măruntaiele pă mântului, exact sub cupola central ăa bisericii. Cetatea Vaticanului, rosti pilotul pe un ton care nu părea nicidecum ospitalier. Langdon privi spre bastionul de piatr ăce se ivise în faţa lor fortificaţ ii impenetrabile în jurul complexului de clădiri... bizare metereze pământe şti de apă rare a unei lumi spirituale a secretelor, puterii şi misterului. Uite! Vittoria îl prinse pe Langdon de bra ţ, arătându -i cu gesturi repezi ceva în Piazza San Pietro, aflat ă chiar sub ei. Profesorul îşi lipi obrazul de fereastr ă şi privi în jos. Acolo, insist ăea, cu degetul întins. Zona din spate a pieţei părea un fel de parcare în care se înghesuiau vreo zece camioane şi tiruri. Pe acoperişul fiecăruia se înălţau farfurii uriaş e ale antenelor de satelit. Toate erau inscripţ ionate cu nume familiare: Televisor Europea, Video Italia, BBC, United Press Internaţional. Langdon privea derutat, întrebându-se dac ă nu cumva ş tirea despre antimaterie devenise deja public ă. Vittoria părea brusc încordat ă. De ce e atâta pres ă aici? întreb ăea. Ce s-a întâmplat? Pilotul se întoarse şi arunc ăo privire mirat ăpeste umăr: Ce s-a întâmplat? Dar nu ştiţi? Nu! replic ă ea cu duritate în glas. Il Conclavo! începe în aproximativ o or ă. Lumea întreag ăe cu ochii pe noi. Il Conclavo! Cuvântul îi răsun ăîndelung în urechi, înainte de a-l izbi ca un buldozer în piept. Il Conclavo. Conclavul de la Vatican. Cum de uitase? Era doar cea mai important ă ştire a zilei! Cu cincisprezece zile în urm ă, dup ă un mandat de doisprezece ani, extrem de popular în lumea întreag ă, papa se stinsese din via ţă. Toate ziarele din lume publicaser ă articole despre infarctul fatal al suveranului pontif survenit în somn un deces neaş teptat, despre care se şoptea c ăar fi fost cam suspect. Acum îns ă, conform tradiţiei, la cincisprezece zile după trecerea papei la cele veşnice, la Vatican urma s ăaib ăloc Il Conclavo ceremonia sacr ă în cursul căreia 165 de cardinali din lumea întreag ă cei mai puternici oameni ai creştină tăţ ii se reuneau în Cetatea Vaticanului pentru a alege un nou suveran pontif. Toţi cardinalii din lume se afl ăaici, astăzi, îş i spuse Langdon, în vreme ce elicopterul 63

64 zbura pe deasupra bazilicii. Sub el, cetatea papal ă se întindea între zidurile ei fortificate. Întreaga structur ăde putere a Bisericii Catolice st ăpe o bomb ăcu ceas. 34 Cardinalul Mortati îşi lăs ăprivirile s ălunece pe bolta decorat ă a Capelei Sixtine, încercând s ă găseasc ăun moment de tăcut ămeditaţ ie. În jur se auzea murmurul cardinalilor din lumea întreag ă. Prelaţii sporovăiau la lumina sfeşnicelor, şoptind entuziasmaţi ş i consultându-se unii cu alţ ii în cele mai diverse limbi ale planetei, predominante fiind engleza, italiana şi spaniola. Lumina în interiorul capelei era de obicei delicat ă razele pieziş e ale soarelui pătrunzând în interior asemenea unor irizări venite din paradis dar nu şi astăzi. Aş a cum cerea tradiţia, toate ferestrele capelei fuseser ăacoperite cu draperii de catifea neagr ă. Astfel, nimeni din interior nu putea trimite semnale sau comunica în vreun fel cu exteriorul. În consecin ţă, capela era învăluit ăîntr-un întuneric întrerupt doar de licărul lumină rilor... o lumin ă tremurătoare ce părea să-i purifice pe toţi cei pe care-i atingea, conferindu-le o aură fantomatic ă... aidoma sfinţilor. Ce privilegiat sunt, îşi spuse Mortati, fiindc ă voi conduce acest Sfânt Conclav. Cardinalii care aveau peste optzeci de ani nu mai erau eligibili pentru scaunul pontifical ş i nu participau la conclav; la cei şaptezeci şi nou ăde ani ai să i, Mortati era cel mai vârstnic dintre prelaţii prezenţi la Vatican şi de aceea fusese desemnat s ăconduc ălucrările. Respectând tradiţia, cardinalii se reuniser ăcu dou ă ore înainte de conclav pentru a sporovăi unii cu ceilalţi şi a schimba impresii de ultim moment. La ora 19 urma s ăsoseasc ă ş i şambelanul defunctului pap ă, care avea s ărosteasc ă rugăciunea de deschidere, pără sind apoi capela. Garda Elveţian ăva încuia dup ă aceea uşile, închizându-i pe cardinali înăuntru ş i sigilând astfel conclavul. Astfel va începe cel mai vechi ş i cel mai secret ritual politic din lumea întreag ă. Uş ile Capelei Sixtine nu se vor mai deschide decât atunci când cardinalii vor fi decis care dintre ei va fi următorul pap ă. Conclavul! Chiar şi numele avea un înţeles tainic. Con clave înseamn ă literal încuiat cu cheia. Cardinaliilor nu le era permis nici cel mai vag contact cu lumea de afar ă : nici un telefon, nici un mesaj, nici o şoapt ăprin uşile închise, nici o influen ţă din exterior. Astfel era asigurat faptul c ă înalţii prelaţi vor avea Solum Deum prae oculis... numai pe Dumnezeu în faţa ochilor. În afara capelei, fireşte, presa aştepta, făcând supoziţii şi speculaţ ii cu privire la identitatea celui care va deveni păstorul miliardului de creştini catolici din lumea întreag ă. Conclavurile erau adesea învăluite într-o atmosfer ă tensionat ă, de tratative politice ş i nu o dat ă în decursul secolelor se întâmplase ca în dosul sfintelor uşi închise s ăaib ăloc bătă i, otrăviri şi chiar asasinate. Istorii vechi, îşi spuse Mortati. În aceast ăsear ă, conclavul va fi paşnic, senin, armonios şi, mai presus de toate, scurt. Sau, cel puţin, aşa se spunea. Totuşi, între timp apăruse ceva neaş teptat. În mod ciudat, patru cardinali lipseau din capel ă. Mortati ştia c ă toate ieşirile din Cetatea Vaticanului erau păzite ş i cei patru nu puteau fi prea departe; cu toate acestea, acum, când abia dac ămai era o or ăpân ăla rugă ciunea inaugural ă, lipsa lor era deconcertant ă. La urma urmei, absenţii nu erau niş te cardinali oarecare: erau cei patru. Cei patru aleşi. În calitatea sa de conducător al lucrărilor, Mortati trimisese deja vorb ăgărzii Elveţ iene cu privire la absenţa cardinalilor, dar înc ănu primise nici un răspuns. Ceilalţi prelaţ i 64

65 observaser ă deja lipsa acestora şi acum schim-bau între ei şoapte îngrijorate. Dintre toţ i cardinalii, aceştia patru ar fi trebuit s ăfie punctuali! Mortati începu s ăse team ăc ătotuş i seara aceasta avea s ă fie una lung ă. Nici n-avea idee cât de lung ă. 35 Din motive de securitate şi de protecţie fonic ă, eliportul Vaticanului este amplasat în nord-vestul cetăţii, cât mai departe posibil de San Pietro. Terra firma, anun ţăpilotul când aterizar ă, apoi coborî şi deschise portiera glisant ă. Langdon coborî primul şi întinse mâna pentru a o ajuta pe Vittoria, dar ea să rise deja pe pist ă. Fiecare muşchi din trupul ei părea pregătit pentru un unic obiectiv: gă sirea antimateriei înainte de a fi prea târziu. Dup ă ce întinse un parasolar pe parbrizul elicopterului, pilotul le făcu semn s ă se îndrepte spre o maşinu ţăelectric ă de golf supradimensionat ă, care aş tepta în apropiere. Vehiculul porni silenţios, paralel cu frontiera vestic ă a Vaticanului un bastion înalt de peste cincisprezece metri, suficient de gros pentru a stăvili chiar şi un atac cu tancuri. De-a lungul zidului, postaţ i la intervale de cincizeci de metri, membri ai Gărzii Elveţ iene supravegheau interiorul complexului. Maşinu ţăvir ă abrupt la dreapta, pe Via della Osservatorio. Pe indicatoare, Langdon citi: Palazzo Governatorato, Collegio Ethiopiana, Basilica San Pietro, Capella Sistina. Drumul mergea paralel cu o clădire scund ă, pe care scria: Radio Vaticana. Acesta era deci locul din care, îş i spuse Langdon, transmitea cel mai ascultat post de radio al lumii, împărtăş ind cuvântul Domnului milioanelor de ascultă tori de pe întregul mapamond. Attenzione! spuse pilotul, întrând brusc într-un giratoriu. Profesorului abia îi venea să- şi cread ă ochilor văzând priveliştea ce i se deschise în fa ţă. Giardini Vaticani. Inima cetăţii. Drept înainte se zărea partea din spate impună toare a bisericii San Pietro o imagine pe care, îşi dădu el seama, foarte puţ ini oameni o puteau vedea. Spre dreapta se întindea Palatul Tribunalului, luxoasa reşedin ţăpapal ăale că rei decoraţiuni baroce puteau rivaliza numai cu cele de la Versailles. Faţada sever ă a palatului Governatorato, centrul administrativ al Vaticanului, rămă sese în spatele lor. Iar în fa ţă, spre stânga, se ridica masivul ansamblu rectangular al Musei Vaticani. Langdon ştia îns ăc ă de aceast ă dat ănu va avea timp pentru a-l vizita. De ce nu e nimeni pe aici? întreb ăvittoria, văzând aleile pustii. Elveţianul îşi privi ceasul negru, milităresc un bizar anacronism sub mâneca bufant ă a uniformei sale pitoreş ti. Cardinalii se afl ă în Capela Sixtin ă, unde conclavul va începe în mai puţin de o or ă. Langdon încuviin ţătăcut, amintindu-şi vag c ă înalţii prelaţi obişnuiau s ăpetreac ă două ore în capel ă, pentru a medita şi a schimba câteva cuvinte. Răgazul era menit c ă reînnoade vechile prietenii şi s ă detensioneze viitoarele alegeri. Dar restul localnicilor şi personalul? Accesul lor în cetate este interzis pân ăcând se vor încheia lucră rile conclavului, din motive de securitate şi discreţie. Şi când se încheie conclavul? Numai Dumnezeu ştie, replic ăelveţianul. Cuvintele lui reflectau o realitate crud ă. 65

66 Dup ă ce opri maşinuţ a pe pajiştea din spatele bisericii San Pietro, elveţ ianul îi conduse spre o piaţet ăplacat ă cu marmur ă. Traversând-o, se apropiar ă de zidul posterior al bazilicii ş i pătrunser ăîntr-o curticic ă triunghiular ă, dincolo de Via Belvedere, printr-o serie de clă diri înghesuite unele în altele. Studiind istoria artei, Langdon reţinuse suficiente noţiuni de italiană pentru a înţelege indicatoarele spre Tipografia Vaticanului, Laboratorul de Restaurare a Tapiseriilor, Oficiul Poştal şi Biserica Santa Ana. Străbă tând o alt ăpiaţet ă, ajunser ăîn sfârş it la destinaţie. Biroul Gărzii Elveţiene se afl ă chiar alături de Il Corpo di Vigilanza, spre nord-est de bazilic ă, într-o clădire joas ă din piatr ă. Pe ambele laturi ale intrării, ca dou ăstatui, stă teau de paz ă doi membri ai Gărzii Elveţiene. La urma urmei, soldaţii ăştia nu arat ă chiar atât de ilar, îşi spuse Langdon. Deş i înveşmântaţ i în uniforma albastru-aurie, fiecare purta tradiţ ionala lance a Vaticanului un fel de suli ţăde doi metri cu vârful ascuţit ca o lam ă despre care se spunea c ă decapitase mii de mulsulmani în timpul cruciadelor din secolul al XV-lea. La apropierea celor doi necunoscuţi, paznicii înaintar ăcu un pas şi îşi încrucişar ălă nciile, blocând astfel intrarea. Unul din ei îşi îndrept ănedumerit ochii spre pilot: I pantaloni, spuse el, arătând spre şortul Vittoriei. Pilotul le făcu semn s ăse retrag ă: Il comandante vuole vederli subito 4. Paznicii se încruntar ă, dar făcur ăun pas în spate. Înăuntru era răcoare. Birourile administrative nu semănau deloc cu ce şi-ar fi imaginat Langdon. În încăperile decorate ş i impecabil mobilate se aflau picturi pe care orice muzeu din lume le-ar fi expus cu drag ă inim ăîn galeria principal ă. Pilotul le indic ăo scar ăabrupt ă: Jos, v ă rog! Langdon şi Vittoria coborâr ătreptele albe de marmur ă, printre dou ă ş iruri de sculpturi reprezentând nuduri masculine. Fiecare statuie purta o frunz ă de smochin de o nuan ţăuş or mai deschis ă decât restul corpului. Marea castrare, suspin ălangdon în sinea lui. Fusese una dintre cele mai oribile tragedii ale artei renascentiste. În 1857, Papa Pius al IX-lea a decis c ă reprezentarea fidel ă a formelor masculine risc ăs ăcorup ă bunele moravuri în interiorul Vaticanului. În consecin ţă, a luat o dalt ăşi un ciocan ş i a distrus organele genitale ale tuturor nudurilor masculine din Vatican, mutilând astfel opere de Michelangelo, Bramante şi Bernini. Pentru a acoperi cicatricele, a folosit frunze de smochin din ipsos. Sute de sculpturi au fost astfel castrate; uneori Langdon se întreba dac ă nu cumva exista pe undeva o grămada uria şăde penisuri din marmur ă. Pe aici, îi îndemn ăelveţianul. Ajunseser ă la capătul scărilor, în faţa unei uşi masive din oţel. Pilotul tast ăun cod şi uş a se deschise. Langdon şi Vittoria intrar ă. Dincolo de prag se afla un haos organizat. 36 Biroul Gărzii Elveţiene. Langdon rămase o clip ă în prag, uimit de disonanţa secolelor din faţa sa. Încă perea era o 4 Comandantul doreşte să-i vadă imediat. în italiană în original (n.tr.). 66

67 bibliotec ărenascentist ăbogat decorat ă, cu rafturi încrustate, carpete orientale, tapiserii delicate... pe fondul cărora se detaşa un vălmăş ag de aparate electronice de ultim ăor ă şiruri de computere, faxuri, hărţ i electronice ale Vaticanului ş i televizoare ce transmiteau programul CNN. Bărbaţ i în uniforme colorate scriau cu frenezie la computere ş i ascultau atenţi în căştile lor futuriste. Aşteptaţ i aici, le spuse pilotul. Apoi se îndrept ă spre celălalt capăt al camerei, unde un bărbat foarte înalt şi vânjos, într-o uniform ă militar ăalbastru-închis vorbea la un telefon mobil, stând atât de drept, încât pă rea aplecat pe spate. Pilotul îi spuse ceva, iar omul arunc ăo privire spre Langdon şi Vittoria, apoi înclin ă din cap, se întoarse cu spatele şi îşi continu ăconvorbirea telefonic ă. Pilotul reveni la ei: Comandantul Olivetti va discuta cu dumneavoastr ăimediat. Mulţumim. Apoi pilotul ieşi din încăpere şi urc ăscările de marmur ă. Langdon îl studie pe comandantul Olivetti, dându-şi seama c ăacesta deţ inea, de fapt, comanda forţelor armate ale Vaticanului. Aşteptând ală turi de Vittoria, profesorul urmarea agitaţia din încăpere: ofiţerii pitoresc îmbrăca ţi alergau de colo-colo, strigând ordine în italian ă. Continua cercando! se răstea unul într-un telefon. Probasti il museo? întreba altul. Langdon nu avea nevoie de cunoştinţ e vaste de limba italian ăpentru a înţelege c ăforţ ele de securitate din faţa sa se aflau în mijlocul unei intense acţiuni de căutare. Vestea rea era c ă, în mod evident, nu găsiser ăînc ăantimateria. Te simţi bine? o întreb ă pe Vittoria. Fiziciana ridic ădin umeri, oferindu-i un surâs obosit. Când îşi termin ă, în sfârşit, convorbirea şi se apropie de ei, comandantul părea c ă devine tot mai masiv şi mai înalt cu fiecare pas pe care-l făcea spre ei. Langdon era ş i el un tip înalt, deloc obişnuit să- şi priveasc ă interlocutorii de jos în sus, dar cu Olivetti situaţ ia se schimba. Se vedea clar c ăpeste comandant trecuser ăfurtuni care îl căliser ăşi-l oţeliser ă. Părul să u negru era tuns scurt, conform regulamentului militar, iar în ochi îi ardea acea fermitate dură pe care o ofer ă doar anii îndelungi de pregătire intens ă. Mişcările îi erau scurte, precise ş i rigide, iar casca minuscul ă fixat ădiscret în spatele urechii îi dădea mai degrab ă aerul unui agent al Serviciilor Secrete americane. Comandantul li se adres ă într-o englez ă cu accent. Vocea lui era uimitor de joas ă pentru un om atât de masiv ceva mai mult de o şoapt ă, îns ăîn ea răsuna aspra eficien ţă a militarului. Bun ă ziua, li se adres ă el. Sunt comandantul Olivetti Comandante Principale al Gărzii Elveţiene. Eu i-am telefonat directorului dumneavoastr ă. Mulţumim pentru c ă ne-aţi primit, răspunse Vittoria, privind în sus spre el. Comandantul nu îi răspunse. Le făcu semn să-l urmeze şi-i conduse printre aparatele electronice spre o u şălateral ă: Intraţi! le spuse, deschizându-le uşa. Langdon şi Vittoria se pomenir ăîntr-o camer ă de control întunecat ă, în care un perete întreg de monitoare video oferea imagini în alb-negru ale diverselor locaţ ii din complex. Un tânăr stătea pe scaun şi urmărea imaginile atent. Fuori! i se adres ăolivetti. Tânărul se ridic ă şi ieşi. Comandantul se apropie de unul dintre monitoare şi arăt ă spre el, apoi se întoarse spre oaspeţii să i: Aceast ă imagine provine de la o camer ăvideo ascuns ăundeva în Cetatea Vaticanului. 67

68 A ş vrea o explicaţie. Langdon şi Vittoria privir ămonitorul, tresărind. Imaginea era clar ă. Făr ăumbr ă de îndoial ă. Era conteinerul cu antimaterie al CERN. În interiorul lui, o picătur ălică ritoare de lichid metalizat plutea ameninţătoare, iluminat ă de clipitul ritmic al ceasului digital. În mod straniu, zona din jurul conteinerului părea cufundat ăîntr-o bezn ă total ă, ca ş i cum antimateria s-ar fi aflat într-un dulap sau într-o camer ă obscur ă. În partea de sus a monitorului lică rea un text suprapus: Tansmisie direct ă Camera numărul 86. Vittoria privi ceasul digital al conteinerului pentru a vedea cât timp a mai ră mas. Mai puţin de şase ore, murmur ăea privindu-l pe Langdon. Profesorul îşi verific ăceasul de la mân ă: Aşadar, avem timp pân ă la... Dar se opri, înghiţindu-şi cu greu nodul din gât. Miezul nopţii, sfârşi Vittoria fraza în locul lui. Miezul nopţii! Aşadar omul nostru are ceva fler dramatic. Cel care furase conteinerul calculase totul cu precizie. O presimţire sumbr ă îl cuprinse pe Langdon, dându-şi seama c ă se afla chiar în punctul fierbinte. Şoapta lui Olivetti părea acum mai degrab ăun ş uierat: Acest obiect aparţine instituţiei dumneavoastr ă? Da, domnule, încuviin ţăvittoria. A fost furat de la noi. Conţine o substan ţă extrem de combustibil ă, numit ă antimaterie. Olivetti pă rea neafectat: Cunosc bine substanţele pirotehnice, doamn ăvetra, dar n-am auzit pân ă acum de antimaterie. Este o tehnologie nou ă. Trebuie s-o localizăm imediat sau s ă evacuam Vaticanul. Comandantul închise ochii şi apoi îi redeschise cu mişcări lente, deliberate, de parcă astfel ar fi putut schimba cele rostite de Vittoria. S ă evacuăm? Ştiţi ce eveniment urmeaz ă s ăaib ă loc aici, în aceast ă sear ă? Da. Iar vieţile cardinalilor dumneavoastr ăsunt în pericol. Avem la dispoziţ ie aproximativ şase ore. Aţi înregistrat ceva progrese în privinţa localiză rii conteinerului? Înc ă n-am început s ăcăută m. Vittoria simţi c ăse sufoc ă : Poftim? Dar i-am auzit clar pe oamenii dumneavoastr ăvorbind despre că utarea... Căută m ceva, da, dar nu conteinerul dumneavoastr ă. Ce caut ă oamenii mei nu vă priveşte pe dumneavoastr ă. Aşadar, nici măcar n-aţi început s ă căuta ţi conteinerul? Ochii păreau s ă i se afunde lui Olivetti în orbite; omul avea o privire la fel de animat ă ca aceea a unei insecte. Doamna Vetra, da? Permiteţi-mi s ă v ă explic ceva. Directorul instituţ iei dumneavoastr ă a refuzat să-mi ofere telefonic orice detalii cu privire la acest obiect, exceptând faptul c ătrebuie să-l găsesc imediat. Suntem îns ăextrem de ocupaţi şi nu-mi pot oferi luxul de a dedica un dispozitiv de forţe unei situaţii, înainte de a avea informaţ ii concrete despre ea. În acest moment exist ăo singur ăinformaţie relevant ă, domnule, replic ă Vittoria ş i anume c ă peste şase ore, acest conteiner va şterge Vaticanul de pe faţa pământului. Olivetti nu se clinti. Când vorbi, tonul său avea un aer uş or dojenitor: Doamn ă Vetra, trebuie s ă mai ştiţi ceva. În ciuda aparenţ elor arhaice ale Vaticanului, toate intrările, publice ş i private, sunt echipate cu cele mai sofisticate echipamente de supraveghere existente la ora aceasta în lume. Dac ăcineva ar fi încercat s ă intre cu vreun dispozitiv exploziv, ar fi fost imediat detectat. Avem scanere de izotopi radioactivi ş i filtre olfactive concepute de specialiş tii americani pentru detectarea celor mai slabe urme de 68

69 substanţe combustibile şi toxice. Avem de asemenea cele mai avansate detectoare de metale ş i scanere cu raze X. Impresionant, replic ăvittoria, cu aceeaşi răceal ăîn glas ca a lui Olivetti. Din pă cate, antimateria nu este radioactiv ă, are semnalul chimic al hidrogenului pur, iar conteinerul este din plastic. Nici unul dintre dispozitivele dumneavoastr ănu l-ar fi putut detecta. Dar obiectul dumneavoastr ăare o surs ăde energie, spuse comandantul, ară tând spre afişajul electronic de la baza conteinerului. Chiar şi cea mai slab ăurm ăde nichel-cadmiu ar fi înregistrat ă ca... Şi bateriile sunt tot din plastic. Evident c ărăbdarea lui Olivetti era pe sfârş ite: Baterii din plastic??! Gel polimeric electrolitic cu teflon. Comandantul se aplec ăspre ea, pentru a-şi accentua parc ă avantajul pe care i-l oferea înălţ imea: Signorina, Vaticanul primeşte zeci de ameninţări cu bomb ăîn fiecare lun ă. Eu, personal, i-am instruit pe absolut toţii membrii Gărzii Eveţiene în privinţ a explozibililor moderni. Sunt perfect conştient c ănu exist ă în lume nici o substan ţăcapabil ăs ăproducă distrugerile despre care mi-aţi vorbit, cu excepţia focoaselor nucleare cu miezul combustibil cât o minge de baseball. Vittoria îl ţintui cu o privire intens ă : Natura are înc ă multe mistere nedezvă luite. V ă pot întreba cine sunteţi dumneavoastr ămai exact? se interes ă Olivetti, aplecându-se mai mult spre ea. Care este funcţia dumneavoastr ăla CERN? Fac parte din personalul superior de cercetare şi sunt reprezentantul CERN la Vatican în cazul acestei crize. Scuzaţi-mi lipsa de politeţe, dar dac ăavem de-a face într-adevăr cu o criz ă, de ce stau eu de vorb ă cu dumneavoastr ă, şi nu cu directorul instituţiei? Şi cum v ă permiteţi s ă intraţ i în Cetatea Vaticanului în pantaloni scurţi? Langdon oft ă adânc. Abia dacă-i venea s ă cread ăc ă, în aceste circumstanţ e, omului îi mai ardea de respectarea codului vestimentar. Dar apoi îşi spuse c ă, dac ănişte penisuri de piatră puteau corupe bunele moravuri ale rezidenţilor Vaticanului, picioarele în pantaloni scurţ i ale Vittoriei Vetra reprezentau cu certitudine o ameninţare la adresa securităţii naţionale! Domnule comandant, interveni el, încercând s ădezamorseze ceea ce pă rea a fi o a doua bomb ă gata s ă explodeze. Numele meu este Robert Langdon. Sunt profesor de simbolistic ăîn SUA şi nu am nici o legătur ăcu CERN. Am văzut îns ăo demonstraţie a pu- terii distructive a antimateriei şi susţin afirmaţ ia doamnei Vetra cu privire la primejdia extrem ă. Avem motive s ăcredem c ă acel conteiner a fost amplasat în interiorul complexului de un cult antireligios, cu intenţia de a zădă rnici conclavul. Olivetti se întoarse, privind în jos spre Langdon: Vasăzic ă, am în faţa mea o femeie în pantaloni scurţi care-mi spune c ă un strop de lichid o s-arunce Vaticanul în aer şi un profesor american care pretinde c ăsuntem ameninţaţ i de un cult antireligios. Şi ce anume v ăaşteptaţ i s ăfac eu acum? S ă găsiţ i conteinerul, replic ă Vittoria. Imediat. Imposibil. Dispozitivul acela ar putea fi oriunde. Cetatea Vaticanului este imens ă. Camerele video nu sunt echipate cu senzori GPS? De obicei nu sunt furate. Ne-ar trebui zile întregi pentru a localiza camera dispărut ă. N-avem la dispoziţie zile întregi! Avem numai şase ore! Şase ore pân ă când se va întâmpla ce, doamn ă Vetra? o interog ăolivetti, dintr-o dată cu un alt ton, apoi arăt ăcu degetul spre imaginea de pe ecran. Pân ă când cifrele acelea ajung 69

70 la zero? Pân ă când Vaticanul va dispărea? Credeţi-m ă, nu sunt blând cu cei care se interfereaz ăîn sistemul meu de securitate. Şi nici nu-mi plac maşină riile care apar în mod misterios în interiorul complexului. Sunt preocupat. Este datoria mea s ă fiu preocupat. Dar ce mi-aţi spus dumneavoastr ăaici mi se pare inacceptabil. Langdon interveni brusc, aproape pe negândite: Aţi auzit de Illuminati! Masca de obicei dur ă a comandantului începu s ăcedeze. Ochii lui îşi schimbar ă culoarea parc ă, asemenea unui rechin gata de atac. V ă previn: n-am timp pentru asemenea chestii! Aşadar, aţi auzit despre Illuminati. Ochii lui Olivetti erau tăioş i ca niş te pumnale: Sunt un apără tor devotat al Bisericii Catolice. Desigur c ă am auzit despre Illuminati. Au dispărut de decenii bune. Langdon îşi băg ămâna în buzunar şi scoase faxul cu imaginea trupului înfierat al lui Leonardo Vetra, pe care i-l întinse comandantului. Am studiat Confreria Illuminati, spuse în timp ce Olivetti privea faxul. Îmi este greu s ă accept faptul c ă aceast ă grupare este înc ăactiv ă, şi totuşi apariţia simbolului combinat ă cu bine cunoscutul legământ al confreriei împotriva Cetăţii Vaticanului m-a determinat să-mi schimb convingerile. O fars ă realizat ăpe computer, replic ăolivetti şi-i întinse faxul înapoi. Langdon îl privi, uluit: O fars ă?! Priviţi simetria! Dintre toţi oamenii, dumneavoastr ă în primul rând ar trebui s ă v ădaţi seama c ă autenticitatea acestui... Exact autenticitatea lipseşte aici. Poate c ădoamna Vetra nu v-a informat, dar oamenii de ştiin ţăde la CERN critic ăde zeci de ani politica Vaticanului. În mod regulat ne cer să retractăm teoria creaţionist ă, s ăprezentăm scuze oficiale pentru Galilei şi Copernic şi să renunţăm la critica împotriva cercetărilor pe care le consideră m imorale sau periculoase. Care din următoarele scenarii vi se pare mai plauzibil acela care susţine c ă un cult satanic vechi de patru sute de ani a renăscut, beneficiind de o arm ăavansat ăde distrugere în mas ă ori cel care afirm ă c ă vreun farsor de la CERN încearc ăs ăîntrerup ă, cu o înşelă torie bine executat ă, un important eveniment al Vaticanului? Trupul din fotografia aceea, interveni Vittoria cu o voce arzătoare, este al tată lui meu. Asasinat. Credeţi c ăeu a ş numi asta o glumă? Nu ştiu, doamn ă Vetra. Dar ştiu c ă, pân ăcând nu voi primi nişte ră spunsuri logice, raţionale, în nici un caz nu voi da alarma. Vigilenţa şi discreţ ia sunt îndatoririle mele... astfel încât activităţile spirituale s ăse poat ădesfăşura aici în cele mai bune condiţii. Mai cu seamă astăzi. Cel puţin, amânaţi conclavul, suger ă Langdon. Să-l amân? izbucni Olivetti, cu ochii ieşindu-i aproape din orbite. Cât ă arogan ţă din partea dumneavoastr ă! Un conclav nu-i un meci din liga american ă de base-ball care s ă poată fi amânat din cauza ploii! Este un eveniment sacru, cu un ritual şi o procedur ă stricte. Las la o parte faptul c ă un miliard de catolici din lumea întreag ăîşi aşteapt ă suveranul. Îl las la o parte şi pe acela c ă presa din sute de ţari aşteapt ăafar ă. Protocoalele pentru alegerea unui nou suveran pontif sunt sfinte nu pot fi modificate! Din 1179, con-clavurile au rezistat cutremurelor de pământ, foametei şi chiar ciumei. Credeţi-m ă, nici acesta de astă zi nu va fi anulat din cauza unui om de ştiin ţăasasinat şi a unei picături de Dumnezeu ştie ce! Duceţi-m ă la persoana responsabil ă pentru acest eveniment, îi ceru Vittoria. Eu sunt aceea. Nu. Cineva din rândurile clerului, insist ă ea. Pe fruntea lui Olivetti, vinele începur ăs ăse umfle. 70

71 Clerul nu mai este aici. Cu excepţia Gărzii Elveţ iene, la ora aceasta, în Cetatea Vaticanului, nu mai este prezent decât Colegiul Cardinalilor. Iar acesta se afl ă în Capela Sixtin ă. Dar şambelanul? întreb ă Langdon brusc. Cine? Şambelanul defunctului pap ă, repet ă Langdon cu siguran ţăîn glas, rugându-se în sinea sa ca memoria s ă nu-i joace vreo fest ă. Îşi amintea c ă citise la un moment dat despre ciudatul transfer de autoritate în cadrul Vaticanului, o dat ă cu decesul unui pap ă. Dac ămemoria nu-l înş ela, în timpul interimatului, puterea deplin ă îi revenea asistentului personal al ultimului pap ă şambelanul să u care supraveghea lucrările conclavului pân ă la alegerea unui nou suveran pontif. Cred c ăşambelanul este persoana responsabil ăîn momentul de fa ţă, adăug ălangdon. Il camerlengo? se răsti Olivetti. Şambelanul este doar un preot. Nici măcar n-a fost canonizat înc ă! Este doar camerierul defunctului pap ă! Dar se afl ă aici. Iar dumneavoastr ăsunteţi în subordinea lui. Olivetti îşi încrucişă braţele: Domnule Langdon, într-adevăr, regulamentul prevede c ă şambelanul deţ ine autoritatea executiv ă pe durata conclavului, dar numai pe motivul c ă, nefiind eligibil pentru scaunul pontifical, poate asigura corectitudinea alegerilor. Este ca atunci când preş edintele dumneavoastr ă moare, iar unul dintre ajutoarele sale îi ia locul temporar în Biroul Oval. Il camerlengo este tânăr, iar cunoştinţ ele sale în ceea ce priveşte problemele de securitate ş i nu numai sunt extrem de limitate. Aşa c ă, din toate punctele de vedere, eu sunt şeful aici. Duceţi-ne la el, îi ceru Vittoria din nou. Imposibil. Conclavul începe în patruzeci de minute. Il camerlengo se afl ă în biroul papei, se pregăteş te. Nu intenţionez în nici un caz să-l deranjez pentru o problem ă de securitate. Vittoria dădu să-i răspund ă, dar se opri când auzi o bătaie în u şă. Olivetti se duse să deschid ă. Un paznic în uniform ă de gal ăşedea în prag, arătând spre ceasul de la mân ă: É l'ora, comandante. Olivetti îşi verific ă şi el ceasul, apoi înclin ădin cap şi se întoarse spre Langdon ş i Vittoria, ca un judecător care se întreab ăce verdict s ădea. Urmaţi-m ă! Traversând centrul de comand ă, îi conduse într-o cămă ru ţăcu pereţi de sticl ă, lipit ă de zidul din spate: Biroul meu. Încăperea nu avea nimic special un birou plin de acte, dulapuri, scaune, un ră citor de ap ă. M ă întorc în zece minute, le spuse. V ăsugerez s ăfolosiţi acest timp pentru a hotă rî cum anume veţi proceda mai departe. Vittoria se repezi la el: Dar nu puteţi pleca pur şi simplu! Conteinerul este... N-am timp pentru aşa ceva! Poate c ăar trebui s ăv ăreţin pân ăla terminarea lucră rilor conclavului, când voi avea într-adevăr timp. Signore! insist ă paznicul, arătând din nou cu degetul spre ceas. Spazzare di capella. Olivetti încuviin ţăşi dădu s ăplece. Spazzare di capella? întreb ă Vittoria. V ă duceţi s ămătura ţi capela? Comandantul se întoarse, sfredelind-o cu privirea. Căută m microfoane, doamn ă Vetra o problem ăde discreţie. Oricum, nu-i ceva pe înţelesul dumneavoastr ă, adăug ăel, făcând un semn spre picioarele ei în pantaloni scurţi. 71

72 Cu aceasta, trânti uşa în urma lui, zăngă nind pereţii de sticl ăai cămă ruţ ei, scoase o cheie din buzunar şi încuie uşa dintr-o mişcare. Idiota! strig ă Vittoria. Nu ne poţi lăsa aici! Afar ă, Olivetti îi spuse ceva paznicului, iar acesta dădu din cap în semn c ăa înţ eles. Când comandantul pără si centrul de comand ă, paznicul se răsuci spre ei cu braţele încruciş ate la piept; la şold i se vedea un revolver masiv. Perfect, mormăi Langdon. Al naibii de perfect! 37 Vittoria se încrunt ăla gardianul aflat dincolo de uşa încuiat ă a biroului lui Olivetti. Acesta se încrunt ă şi el la ea, uniforma lui colorat ă nepotrivindu-se câtuşi de puţ in cu aerul ameninţător din privirile sale. Che fiasco! îşi spuse ea. S ă fim ţinuţi prizonieri de un tip înarmat, în pijama! Langdon era tăcut, iar Vittoria spera că- şi storcea creierul său de Harvard pentru a gă si o modalitate de a-i scoate din impas. Din privirea lui îns ăîşi putea da seama c ăera mai degrabă şocat decât gânditor; îi părea rău că-l implicase atât de mult în aceast ăproblem ă. Primul ei instinct fusese acela de a-şi scoate telefonul mobil şi a-l suna pe Kohler, dar ş tia c ă ar fi fost o prostie. În primul rând, paznicul ar intra probabil şi i-ar lua telefonul. În al doilea rând, dac ăastmul lui Kohler îşi urma cursul obiş nuit, în mod cert directorul nu ar fi în stare s ă ia nici o măsur ă. Nu c ă ar fi ajutat la ceva, de altfel! Olivetti nu părea dispus s ăcreadă pe nimeni pe cuvânt la ora actual ă. Aminteşte- ţi! se îndemn ă în sinea ei. Aminteşte- ţi soluţia pentru aceast ă încercare! Să- ţi aminteşti ăsta era unul din trucurile budiştilor. În loc s ăse străduiasc ăsă caute soluţia unei probleme practic imposibile, Vittoria îi cerea propriei minţi să- ş i aminteasc ă acea soluţie. Ideea c ă odat ă ştiuse răspunsul respectiv îi inducea în subconş tient gândul c ă acesta exista deja... eliminând astfel sentimentul de neajutorare. Tânăr ă utilizase frecvent acest proces pentru a rezolva diverse probleme ştiinţ ifice pe care ceilalţi savanţ i le credeau imposibil de rezolvat. În momentul de fa ţăîns ă, trucul nu părea s ăfuncţioneze, aşa c ăvittoria începu să- ş i evalueze opţiunile... şi necesităţile. Trebuia s ă avertizeze pe cineva. Cineva în complexul acesta al Vaticanului trebuia s-o ia în serios. Dar cine? Camerlengo? Cum? Era închis ă în cutia asta de sticl ăcu o singur ăieşire! Mijloace, îşi spuse. Întotdeauna exist ămijloace. Mai cerceteaz ă o dat ă împrejurimile. Instinctiv, îşi coborî umerii, îşi relax ăprivirea şi inspir ăde trei ori, profund. Simţ i cum bătă ile inimii i se potolesc, iar muşchii i se destind. Bun, lasă- ţi mintea liber ă... Care sunt aspectele pozitive ale situaţiei de fa ţă? Care sunt atuurile mele? Odat ă relaxat ă, mintea analitic ă a Vittoriei Vetra devenea o for ţăredutabil ă. În numai câteva secunde, îşi dădu seama c ă prizonieratul constituia tocmai calea lor de scăpare. Eu dau un telefon, rosti brusc cu voce tare. Voiam şi eu să- ţi sugerez să-l suni pe Kohler, dar... Nu pe Kohler. Pe altcineva. Pe cine? Il camerlengo. Langdon o privi nedumerit: Îi telefonezi şambelanului? Cum? Olivetti a spus c ă il camerlengo se afl ă în biroul papei. Şi ştii numă rul de telefon personal al papei? 72

73 Nu, dar nu voi suna de pe telefonul meu. Şi făcu semn spre un aparat telefonic complicat de pe biroul comandantului, ticsit de butoane pentru numere de urgen ţă, apoi adăug ă : Şeful securităţii trebuie s ă aib ă o linie telefonic ă direct ă cu biroul papal. Da, dar mai are şi un culturist înarmat, postat la nici doi metri distan ţă. Noi suntem îns ă încuiaţ i aici. Asta am observat-o ş i eu! Voiam s ă spun c ă paznicul este încuiat afar ă. Ne află m în biroul personal al lui Olivetti. Crezi c ămai are şi altcineva o cheie? Langdon privi soldatul înarmat: Sticla asta mi se pare cam subţ ire, iar pistolul lui e cam prea mare! Şi ce-o s ă fac ă, o s ă mă-mpuşte fiindc ă dau un telefon? Naiba ştie! Locul ăsta e ciudat şi dup ăcum au decurs lucrurile pân ăacum... Ori încerc, îl întrerupse Vittoria, ori ne vom petrece următoarele cinci ore ş i patruzeci şi opt de minute într-o închisoare a Vaticanului. Cel puţin aş a vom avea un loc cu vizibilitate bun ă când antimateria va exploda! Langdon păli: Dar paznicul îl va anunţ a pe Olivetti în clipa în care vei pune mâna pe telefon. În plus, aparatul ăsta are vreo douăzeci de butoane şi nu văd s ă scrie undeva cui corespunde fiecare. O s ă le încerci pe toate în speranţa că-l vei nimeri repede pe cel bun? Nu! replic ă ea, îndreptându-se deja spre telefon. Doar pe unul singur. Vittoria ridic ăreceptorul şi apăs ăprimul buton de sus. Numărul unu. Fac pariu pe unul din dolarii aceia ai tăi cu simboluri Illuminati că butonul ăsta face legătura cu biroul papei. Ce altceva ar putea fi mai important pentru comandantul Gărzii Elveţiene? Langdon nu mai avu timp să-i răspund ă. Paznicul de la u şăîncepu s ă bat ă în geam cu patul armei, făcându -i semne s ălase telefonul. Vittoria îi făcu cu ochiul ştreng ăreş te. Soldatul părea gata s ă explodeze de furie. Langdon se depărt ăde u şă, Întorcându-se spre Vittoria: Sper din tot sufletul s ăai dreptate, fiindc ătipul ăsta nu pare deloc vesel! La naiba! exclam ăvittoria. Mi-a ră spuns robotul! Robotul?! Papa are un robot telefonic? Nu era biroul papei, răspunse ea şi închise. Era meniul săptă mânal pentru ş eful bucătă riei. Langdon îi surâse paznicului de afar ă, care aţintea spre ei o privire sumbr ă, în timp ce-l apela pe Olivetti de pe telefonul său mobil. 38 Centrala telefonic ă a Vaticanului este amplasat ă în Ufficio di Comun-icazione, în spatele Oficiului Poştal o cămă ru ţăîn care se afl ăo central ă Corelco 141 cu opt linii. Aici sunt preluate peste dou ămii de apeluri telefonice zilnic, majoritatea acestora fiind trecute în mod automat prin sistemul de înregistrare a informaţiilor. În aceast ă sear ă, unicul operator se delecta cu o ceaşc ăde ceai tare. Se simţ ea mândru ştiind c ă era unul dintre foarte puţinii angajaţi prezenţ i acum în Cetatea Vaticanului. Desigur c ă aceast ă cinste era oarecum diminu-at ăde prezenţa Gărzii Elveţiene la uşa centralei. Mă escorteaz ă pân ăşi la baie, îşi spuse operatorul. Ah, ce neplăceri trebuie s ăîndură m în numele Sfântului Conclav! Din fericire, în seara aceasta avea de prelucrat puţine apeluri. Sau poate din nefericire, 73

74 cuget ă el. În ultimul timp, lumea părea din ce în ce mai puţin interesat ă de activitatea Vaticanului. Numărul telefoanelor primite de la diversele mijloace de informare în masă scăzuse simţitor şi chiar fanaticii sunau mai rar. Biroul de pres ă sperase ca evenimentul din aceast ă sear ă s ă schimbe oarecum situaţia. Din păcate îns ă, cu toate c ă Piazza San Pietro era plin ă de maşini ale presei, majoritatea păreau a aparţine mass-media italiene ş i europene. Erau prezente doar câteva reţele de radio şi televiziune internaţionale, care îşi trimiseser ă, fără îndoial ă, i giornalisti secundari 5. Operatorul sorbi din ceaşca sa, întrebându-se cât de mult avea s ă dureze conclavul de data aceasta. Pân ă pe la miezul nopţii, presupuse el. În ultima vreme, aproape toţ i cei din interiorul Vaticanului ştiau cine este favoritul pentru scaunul papal, cu mult înainte de în- ceperea conclavului, aşa încât procesul devenise mai degrab ăun fel de ritual de trei-patru ore decât nişte alegeri propriu-zise. Desigur, în rândul cardinalilor puteau apă rea disensiuni de ultim ă or ă, care riscau s ă prelungeasc ăceremonia pân ă în zori... sau chiar mai mult. Conclavul din 1831 durase cincizeci şi patru de zile. Seara asta va fi altfel, îş i spuse operatorul; zvonurile spuneau c ăacest conclav avea s ăfie aproape o formalitate. Zbârnâitul unei linii interioare de pe panoul centralei telefonice îl smulse din visare. Omul privi luminiţa roşie şi se scărpin ănedumerit în creştet. Ciudat, exclam ă ca pentru sine. Linia zero. Cine s ă sune astăzi, din interior, la biroul de informaţii? Şi cine s ă fie acolo, acum? Città del Vaticano, prego? rosti cu voce tare, ridicând receptorul. Vocea de la celălalt capăt vorbea precipitat în italian ă. Operatorul recunoscu vag accentul obişnuit al Gărzii Elveţiene o italian ăfluent ă cu inflexiuni franco-elveţ iene. Apelantul nu făcea îns ă în nici un caz parte din Garda Elveţian ă. La auzul vocii de femeie, operatorul se ridic ăbrusc în picioare, aproape răsturnându-ş i ceaşca de ceai. Privi din nou linia telefonic ă: nu greşise. O derivaţ ie. Apelul venea din interior. O femeie în Cetatea Vaticanului? În seara asta? Femeia vorbea repede şi era furioas ă. Operatorul petrecuse ani îndelungi la telefon şi ş tia când avea de-a face cu un pazzo 6. Individa asta nu părea deloc trăsnit ă. Avea un ton precipitat, dar raţional. Calm ş i eficient. Omul îi ascult ăcererea uluit. Il camerlengo? întreb ă el, încercând să- ş i dea seama de unde provenea apelul. Dar nu v ă pot face legătura... da, ştiu c ăse afl ă în biroul papei, dar... Cine spuneaţi c ă sunteţ i dumneavoastr ă...? Şi vreţi să-l avertizaţi cu privire la... Operatorul asculta din ce în ce mai alarmat: Toat ă lumea este în pericol? Cum asta? Şi de unde sunaţi? Poate c ăar trebui s ăv ă fac legătura cu Garda... Omul îşi întrerupse brusc fraza, apoi relu ă: Unde spuneţi c ăv ă aflaţi? Unde? Ascult ă răspunsul înmărmurit, apoi lu ă o hotărâre: Rămâne ţi pe fir, v ă rog! Lăsând linia în aşteptare înainte ca femeia s ăpoat ăreplica, apel ă biroul comandantului Olivetti pe linia direct ă. În nici un caz femeia aceea nu se poate afla în... La celălalt capăt al firului cineva ră spunse imediat: Per l'amore di Dio! răsun ăvocea feminin ă, deja familiar ă. Fă-mi odat ă legătura aceea! Uşa centrului de comand ă al Gărzii Elveţiene se deschise şi oamenii se traser ă rapid în 5 Reporterii secundari, în italiană în original (n.tr.). 6 Nebun, în italiană în original (n.tr.). 74

75 lături, făcându -i loc comandantului Olivetti, care năvă li ca o rachet ă. Mergând că tre biroul său, comandantul îşi dădu seama c ă paznicul nu-l minţise: Vittoria Vetra vorbea la telefonul său personal. Che coglioni che ha questa! înjur ă în sinea lui. La dracu cu toate astea! Livid, se repezi la u şăşi înfipse cheia în broasc ă şi dădu uşa de perete: Ce faci acolo? zbier ă. Vittoria îl ignor ă. Da, spunea ea în receptor. Şi trebuie s ăatenţionez... Olivetti îi smulse telefonul din mân ăşi-l duse la ureche: Cine dracului e-acolo? Pentru o frântur ăde secund ă, umerii comandantului căzur ă. Da, camerlengo, spuse apoi în receptor. Corect, signore... dar problemele de securitate impun... desigur c ă nu... Am reţinut-o aici pentru... Cu certitudine, îns ă... Da, domnule, replică el dup ă o îndelungat ă tăcere. Îi aduc imediat. 39 Palatul Apostolic este un conglomerat de clădiri în apropiere de Capela Sixtin ă, în colţ ul de nord-est al Cetăţii Vaticanului. Oferind o privelişte larg ă asupra celebrei Piazza San Pietro, palatul găzduie şte apartamentele pontificale şi biroul papei. Vittoria şi Langdon străbă tur ăun lung coridor rococo, urmându-l pe comandantul Olivetti, a cărui ceaf ă pulsa ritmic de furie. Dup ăce urcar ătrei şiruri de trepte, intrar ă pe un culoar slab luminat. Lucrările de art ă expuse pe pereţi erau copleş itoare busturi delicate, tapiserii, frize opere valorând sute de mii de dolari. Conduşi de Olivetti, ocolir ăo fântân ăartezian ă de alabastru, pătrun ser ă într-un alcov şi se apropiar ă de una din cele mai mari uş i pe care le văzuse Langdon în viaţa lui. Ufficio di Papa, declar ă el, aruncându-i Vittoriei o privire acid ă. Făr ă a clipi, ea întinse mâna pe lâng ă comandant şi ciocăni cu putere în u şă. Biroul papei, îşi spuse Langdon, aproape făr ăa-i veni s ă cread ă c ă se afl ăîn faţ a uneia din cele mai sacre încăperi din lume. Avanti! strig ă cineva dinăuntru. Când uşa se deschise, Langdon îşi puse mâna streaşin ă la ochi: lumina soarelui era orbitoare. Încet, reuşi să- şi focalizeze privirea. Biroul papei semăna mai degrab ăcu o sal ăluxoas ăde bal. Podeaua uria şăde marmură roşie era încadrat ă de ziduri decorate cu fresce pitoreş ti. Un candelabru enorm domina încăperea, iar şirul de ferestre boltite oferea o panoram ăextraordinar ăasupra pieţei scă ldate în soare. Dumnezeule, murmur ă Langdon, asta zic şi eu camer ăcu privelişte! În cealalt ă parte a încăperii, un bărbat stătea la un birou sculptat şi scria de zor. Avanti, striga el din nou, lăsând stiloul jos şi făcându -le semn s ă înainteze. Olivetti se apropie cu mersul lui milită resc. Signore, spuse pe un ton de scuz ă, no ho potuto... 7 Bărbatul îi făcu semn s ătac ă, se ridic ă şi îşi studie vizitatorii. Il camerlengo nu semă na deloc cu imaginea clericilor fragili, vârstnici şi senini pe care Langdon şi-i imagina bă tând culoarele Vaticanului. Nu avea în mân ăvreun şirag de mătă nii sau un crucifix. Nu purta o rob ă ornat ă, ci doar o sutan ă simpl ă, neagr ă, care îi scotea în eviden ţăsilueta solid ă. Pă rea a avea spre patruzeci de ani abia un copil dup ă standardele Vaticanului. Chipul lui radia o 7 Domnule, nu am putut... în italiana în original (n.tr.). 75

76 frumuseţe surprinzătoare, cu un smoc des de păr castaniu şi ochi verzi ce stră luceau atât de viu, încât păreau a fi iluminaţi de însăşi energia universului. Când ş ambelanul se apropie, Langdon observ ă îns ăîn privirea lui o oboseal ăextrem ă ca a unui suflet ce trecuse prin cele mai grele cincisprezece zile ale vieţii sale. Sunt Carlo Ventresca, spuse omul într-o englez ă perfect ă, şambelanul fostului pap ă. Vocea îi era amabil ă şi modest ă, cu o vag ătonalitate italian ă. Vittoria Vetra, se prezent ăfizician ă, făcând un pas înainte şi întinzându-i mâna. Vă mulţumesc c ăne-aţi primit. Olivetti tresări dur când şambelanul strânse mâna femeii. Dumnealui este Robert Langdon, continu ă Vittoria, istoric al religiilor de la Universitatea Harvard. Padre, şopti acesta, cu cel mai bun accent italian, aplecându-şi fruntea. Nu, nu, insist ă camerlengo, ridicându-l de umeri. Biroul Sfinţiei Sale nu-mi confer ă ş i mie sfinţenie. Eu sunt doar un preot, un şambelan care-şi face datoria la vreme de nevoie. Langdon îşi îndrept ă spatele. V ă rog s ă luaţi loc, îi îndemn ă omul Bisericii, trăgând câteva scaune în jurul biroului. Vittoria şi Langdon se aşezar ă, Olivetti prefer ăs ărămân ăîn picioare. Camedengo se aşez ăîn spatele biroului, îşi încruci şămâinile, oft ă şi aştept ă, cu ochii aţinti ţi la vizitatorii săi. Signore, spuse comandantul, ţinuta femeii este vina mea. Eu... Nu ţinuta dumneaei m ăintereseaz ăacum, interveni şambelanul, cu oboseal ă în glas. Când îns ă operatorul Vaticanului îmi telefoneaz ă cu o jumătate de or ă înainte de începerea conclavului pentru a-mi spune c ă o femeie sun ă din biroul dumneavoastr ă pentru a mă atenţiona cu privire la o ameninţare grav ă despre care nu am fost informat ei, asta chiar mă intereseaz ă! Olivetti încremenise, cu pieptul arcuit, ca un soldat la inspecţie. Langdon se simţea hipnotizat de prezenţa şambelanului. Deşi tânăr ş i foarte obosit, preotul avea aerul unui erou mitic, radiind carism ă şi autoritate. Signore, interveni comandantul, tot cu un ton de scuz ă în glas, dar la fel de ferm, nu trebuie s ă v ă îngrijoraţi dumneavoastr ă pentru problemele de securitate. Aveţ i alte responsabilităţi. Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele. Ştiu, de asemenea, c ă, în calitate de direttore intermediario, îmi revine şi responsabilitatea pentru binele şi siguranţ a tuturor participanţilor la acest conclav. Spuneţi-mi ce se întâmpl ă! Situaţia este sub control. Aparent, nu. Părinte, interveni Langdon întinzându-i faxul mototolit, priviţi! Comandantul Olivetti făcu un pas înainte, încercând s ăia el hârtia: Părinte, v ărog s ă nu v ă tulburaţi... Şambelanul lu ăfaxul, ignorându-l pe Olivetti pentru o vreme. Privi imaginea cadavrului lui Leonardo Vetra şi respiraţia i se acceler ă : Ce este aceasta? Acela este tatăl meu, spuse Vittoria cu o voce tremurând ă. A fost preot şi totodat ă om de ştiin ţă. A fost asasinat noaptea trecut ă. Expresia şambelanului se îndulci pe loc: Copilul meu drag, exclam ă el privind-o. Îmi pare atât de rău! Apoi se închin ă ş i studie din nou faxul, cu ochii plini de groaz ă: Dar cine ar fi...? Şi aceast ă arsur ăde pe... Şambelanul îşi întrerupse fraza şi apropie hârtia de ochi, pentru a vedea mai bine. Scrie Illuminati, explic ă Langdon. Nu m ă îndoiesc c ă sunteţ i familiar-izat cu acest nume. 76

77 O expresie stranie se aşternu pe figura preotului: Am auzit numele, într-adevăr, îns ă... Illuminati l-au ucis pe Leonardo Vetra pentru a fura o nou ăinvenţie pe care el... Signore, obiect ă Olivetti, e absurd! Illuminati? evident c ătotul este doar o fars ă bine pus ă la punct! Camerlengo cântări pentru o clip ăcuvintele comandantului, apoi se întoarse şi-l aţ inti pe Langdon cu o privire atât de grea, încât profesorul simţi c ă nu mai are aer: Domnule Langdon, mi-am petrecut întreaga via ţă în sânul Bisericii Catolice. Cunosc bine datele despre Illuminati... şi legenda simbolurilor înfierate. Totuşi, trebuie s ăv ăprevin că sunt un om al prezentului. Creştină tatea are destui duşmani reali, făr ăa mai fi nevoie să reînvie fantomele trecutului. Simbolul este autentic, replic ălangdon, poate pe un ton puţin prea defensiv, ş i roti faxul în faţa şambelanului. Văzând simetria perfect ă, acesta rămase tăcut. Nici chiar computerele moderne, adăug ăprofesorul, nu au reuşit s ă creeze o ambigram ă simetric ă a acestui cuvânt. Camerlengo îşi încruci şămâinile şi păstr ădin nou tăcerea o vreme: Illuminati au dispărut, spuse în cele din urm ă. Acum mult timp. Aceasta este realitatea istoric ă. Langdon încuviin ţă: Ieri a ş fi fost de acord cu dumneavoastr ă. Ieri? Înainte de evenimentele petrecute azi. Cred c ă Illuminati au ieşit la suprafa ţă pentru a-şi duce la îndeplinire un vechi legământ. Iertaţi-m ă, v ă rog. Cunoştinţ ele mele despre istorie scârţâie puţin. Despre ce legă mânt vorbiţi? Langdon trase adânc aer în piept: Distrugerea Cetăţii Vaticanului. Distrugerea Vaticanului? repet ăşambelanul, părând mai degrab ă nedumerit decât înspăimântat. Dar aşa ceva ar fi imposibil! Vittoria clătin ădin cap: Mi-e team ă c ă mai avem şi alte veşti rele. 40 Este adevărat? întreb ă ş ambelanul, privind uimit când la Vittoria, când la Olivetti. Signore, interveni acesta, recunosc c ăexist ăaici un fel de dispozitiv. Este vizibil pe unul dintre monitoarele noastre, dar în ceea ce priveşte afirmaţiile doamnei Vetra despre forţ a distructiv ă a acelei substanţe, pur şi simplu nu pot... Aşteapt ăo clip ă, îl întrerupse preotul. Adic ă puteţi vedea lucrul acela? Da, signore. Prin camera mobil ă numă rul 86. Şi atunci, de ce nu l-aţ i recuperat? Ar fi foarte dificil, signore. Olivetti îşi menţinu postura rigid ăîn vreme ce-i explic ă şambe lanului situaţia. Camerlengo ascult ă în tăcere, iar Vittoria aproape că-i simţea cum creş te îngrijorarea. Sunteţi sigur c ă obiectul se afl ă în interiorul Vaticanului? Poate c ăcineva a scos-o din complex şi transmite din alt ăparte. Imposibil, răspunse Olivetti. Zidurile exterioare sunt ecranate electronic pentru 77

78 protejarea comunicărilor din interior. Semnalul nu poate proveni decât din interior; altfel nu l-am recepţiona. Şi, presupun, interveni camerlengo, c ă acum căuta ţi aceast ă camer ă dispărut ă cu toate forţele de care dispuneţi. Comandantul clătin ădin cap: Nu, signore. Localizarea camerei ar putea dura sute de ore de munc ă. În prezent avem alte probleme de securitate şi, cu tot respectul pe care i-l datorez doamnei Vetra, pică tura de lichid despre care vorbeşte este foarte mic ă. Nu poate avea forţa exploziv ă pe care o pretinde dumneaei. Răbdarea Vittoriei ajunsese la limit ă: Picătura aceea este suficient ăpentru a nimici întreaga Cetate a Vaticanului! N-aţ i ascultat nici un cuvânt din ce v-am spus? Doamn ă, replic ă Olivetti cu o răceal ăde oţel în glas, am o bogat ăexperien ţă în domeniul explozibililor. Experienţa dumneavoastr ăeste rămas ăîn urm ă! În ciuda aspectului meu exterior, care văd c ă v ăderanjeaz ă, lucrez ca fizician principal la cea mai de seam ăinstituţie de cercetă ri sub-atomice a lumii. Eu însămi am conceput conteinerul care împiedic ăeş antionul de antimaterie s ă explodeze chiar în acest moment. Şi v ăprevin c ă, dac ănu găsiţ i acel recipient în următoarele şase ore, paznicii dumneavoastr ănu vor mai avea ce păzi aici, decât o gaură mare în pământ! Olivetti se răsuci spre camerlengo, cu ochii scânteind de furie: Signore, conştiinţ a nu-mi permite s ămai accept aşa ceva. Timpul dumneavoastr ă este irosit de nişte farsori. Illuminati?! O picătur ăce ne va distruge pe toţi?! Basta! Şambelanul rostise cuvântul cu voce joas ă, şi totuşi acesta părea s ămai zăboveasc ăîncă în camer ă. Dup ă un moment de tăcere, preotul continu ă: Periculos sau nu, Illuminati sau nu, lucrul acela, indiferent ce-o fi el, n-ar trebui s ă se afle în interiorul Vaticanului... cu atât mai mult în preajma conclavului. Vreau să-l găsiţ i ş i să-l îndepărtaţ i! Organizaţi imediat căută rile! Comandantul îns ă insist ă: Signore, chiar dac ă a ş folosi toţ i oamenii de care dispun, ar putea dura zile întregi pentru a găsi camera lips ă. De asemenea, dup ă ce am vorbit iniţial cu doamna Vetra, mi-am trimis unul dintre subordonaţi s ăconsulte cel mai avansat ghid de balistic ă pe care îl avem, pentru a vedea ce spune acesta despre o substan ţănumit ăantimaterie. Nu a găsit îns ă nici o menţiune. Nici una. Prostănac încrezut! îşi zise Victoria. Un ghid de balistic ă? Într-o enciclopedie ai încercat? La litera A! Olivetti înc ă mai vorbea: Signore, dac ă sugeraţi o cercetare amănunţ it ă a întregului complex al Vaticanului, trebuie s ă obiectez. Comandante, replic ă şambelanul cu mânie în glas. Îţi amintesc c ă atunci când mi te adresezi mie, te adresezi, de fapt, funcţiei pe care o reprezint. Îmi dau seama c ănu-mi iei poziţia în serios, şi totuşi, conform legii, eu conduc aici. Iar dac ănu greşesc, cardinalii se află în siguran ţăîn Capela Sixtin ă, astfel încât problemele de securitate vor fi minime pân ă la începerea conclavului. Nu înţeleg totuşi de ce ezitaţi s ăcăutaţ i acel dispozitiv. Dac ănu v-aş cunoaşte, a ş putea crede c ă puneţi conclavul în pericol în mod intenţionat. Olivetti îl privi furibund: Cum îndrăzniţ i!? L-am servit pe pap ă timp de doisprezece ani! Ş i pe papa dinaintea lui alţi paisprezece! Din 1483 Garda Elveţian ăa... Staţia de emisie-recepţie pe care o avea la centur ă începu s ă hârâie sonor, întrerupându-l: Comandante? 78

79 Olivetti apăs ăscurt o tast ă: Sono occupato! Cosa vuoi?! 8 Scusi, continu ă vocea. V ă sun din biroul de comunicaţii. Am considerat c ă trebuie să v ă informez: am primit o ameninţ are cu bomb ă. Olivetti nu părea câtuşi de puţin îngrijorat. Păi, ocupaţi-v ă! Urmaţi procedura obişnuit ă. Aşa am făcut, domnule, dar apelantul... Nu v-a ş fi deranjat, domnule comandant, dar cel care ne-a sunat a menţionat substanţa pe care mi-aţi spus s-o caut în ghid. Antimateria. Cei din încăpere schimbar ă priviri înmărmurite. A menţionat... ce? bâlbâi Olivetti. Antimateria, domnule. În timp ce încercam s ăidentifică m locul apelului, am mai fă cut câteva cercetări. Informaţiile despre antimaterie sunt... hm, sincer, sunt îngrijorătoare. Parc ă spuneai c ă ghidul de balistic ănu menţioneaz ăacea substan ţă. Am găsit ceva pe Internet. Aleluia! îşi zise Vittoria. Substanţa pare a fi foarte exploziv ă, continu ă subordonatul lui Olivetti. Este greu de crezut c ă aceast ă informaţie este corect ă, îns ă se spune aici c ă, la cantităţ i egale, antimateria are o încărcă tur ăexploziv ă de aproximativ o sut ă de ori mai mare decât cea a unui focos nuclear. Comandantul se încovoie; parc ă vedeai un munte prăbuş indu-se. Sentimentul de triumf al Victoriei dispăru instantaneu sub privirea îngrozit ă a şambelanului. Aţ i localizat apelul? se bâlbâi Olivetti. N-am reuşit. E un celular puternic încriptat. Liniile SAT sunt interschimbate, astfel că triangulaţia a fost eliminat ă. Semnăturile IF sugereaz ă c ăapelantul se afl ă undeva, în Roma, dar nu avem cum s ă aflăm mai multe. A făcut vreo cerere? întreb ăcomandantul, cu voce moale. Nu, domnule. Doar ne-a avertizat c ăîn interiorul complexului se afl ăascuns ă acea antimaterie. Părea surprins c ănu ştiam înc ă. M-a întrebat dac ă am văzut-o deja. Dumneavoastr ă mi-aţi spus despre antimaterie, aşa c ăam decis s ăv ăanun ţ. Ai procedat corect. Cobor într-un minut. Anunţă-m ă imediat dac ă sun ă din nou. Urm ă un scurt moment de pauz ă, apoi soldatul relu ăîn aparat: Apelantul e înc ă pe fir, domnule. Olivetti arăta de parc ă tocmai ar fi fost electrocutat. Adic ă linia e înc ă deschis ă? Da, domnule. Încercăm de zece minute s ălocalizăm apelul, dar nu obţ inem decât indicii vagi. Probabil ştie c ănu-l putem identifica, fiindc ă refuz ă s ă închid ă înainte de a vorbi cu il camerlengo. Fă-mi legătura, interveni şambelanul. Acum! Olivetti se întoarse spre el: Părinte, nu! Un negociator specializat al Gărzii Elveţ iene este mult mai indicat pentru aceast ă sarcin ă. Acum! Comandantul dădu ordinele necesare. Dup ă o clip ă, telefonul de pe biroul şambelanului Ventresca începu s ăsune. Preotul apăsă rapid tasta pentru teleconferinţe: Pentru numele lui Dumnezeu, cine te crezi? 41 8 Sunt ocupat! Ce doreşti?!, în italiana în original (n.tr.). 79

80 Vocea care răsun ădin difuzorul telefonului era rece, metalic ă, debordând de arogan ţă. Toţi cei din încăpere ascultau atenţi. Langdon încerc ăsă-i identifice accentul. Din Orientul Mijlociu, poate? Sunt mesagerul unei vechi confrerii, anun ţăvocea, într-o caden ţă stranie. O confrerie pe care aţi nedreptăţit -o vreme de secole. Sunt mesagerul Frăţiei Illuminati. Langdon simţi cum muşchii i se contract ă, în vreme ce ultimele dubii i se spulberau. Pentru o frântur ăde secund ăpuse stăpânire pe el aceeaşi combinaţie de emoţie, incitare ş i spaim ă brut ă care îl copleşise diminea ţă, când văzuse pentru prima dat ăambigrama. Ce vrei? întreb ă camerlengo. Sunt reprezentantul oamenilor de ştiin ţă. Oameni care, ca şi voi, caut ără spunsuri. Răspunsuri referitoare la destinul omului, la rolul şi la creatorul lui. Oricine ai fi, îl întrerupse şambelanul, eu... Silenzio! Ai face mai bine s ăasculţi. De dou ămii de ani Biserica voastr ă a dominat aceast ă căutare a adevărului. V-aţi strivit opoziţia sub minciuni şi profeţii întunecate. Aţ i manipulat adevărul pentru a servi scopurilor voastre, i-aţi asasinat pe cei ale că ror descoperiri v ă contraziceau planurile. Sunteţi surprinşi cumva c ăaţi devenit acum ţinta oamenilor ilumi- naţi din întreaga lume? Oamenii iluminaţi nu recurg la şantaj pentru a-şi susţine cauza. Şantaj?! Cel de la telefon izbucni în râs. Ăsta nu e ş antaj! Nimicirea Vaticanului nu este negociabil ă. Am aşteptat patru sute de ani ziua asta. La miezul nopţii, cetatea voastr ă va fi distrus ă. Nu puteţi face nimic pentru a împiedica acest lucru. Olivetti se repezi la microfonul telefonului: Accesul în ora ş e imposibil! N-aveaţi cum s ăfi amplasat explozibil aici! Vorbele tale sunt pline de credinţa ignorant ăa unui membru al Gărzii Elveţiene. Eş ti, poate, vreunul dintre ofiţeri? Cu certitudine trebuie s ă ştii c ăîn decursul secolelor Illuminati s-au infiltrat în cele mai elitiste organizaţii de pe glob! Chiar crezi c ăvaticanul este imun? Iisuse, îşi spuse Langdon, au un om înăuntru! Nu mai era câtuşi de puţin un secret că infiltrarea constituia principala arm ăşi specialitate a confreriei; Illuminati pătrunseser ă în rândurile masonilor, în interiorul marilor reţele bancare, în organismele guvernamentale. Churchill însuşi declarase odat ăîn faţa reporterilor c ă, dac ăspionii englezi ar fi reuşit s ă se infiltreze în armata nazist ăîn măsura în care o făcuser ăilluminati în Parlamentul Britanic, războiul s-ar fi încheiat în mai puţin de-o lun ă. Asta nu-i decât o cacealma nu prea reuşit ă! izbucni Olivetti. Este imposibil ca influenţa voastr ăs ă fie atât de puternic ă. De ce? Fiindc ăgarda Elveţian ăvegheaz ă? Fiindc ăpăzeş te toate colţiş oarele lumii voastre închise? Dar ce-aveţi de zis despre cei din Garda Elveţian ă? Nu sunt ş i ei oameni? Chiar credeţi c ă sunt gata să- şi dea viaţa pentru povestea cu tipul care mergea pe ap ă? Cum altfel credeţi c ă a ajuns conteinerul acela în cetatea voastr ă? Şi cum v-au dispă rut în după-amiaza asta patru dintre cele mai preţioase bunuri pe care le aveţi? Patru bunuri? lătr ăolivetti. Ce vrei s ăspui? Unu, doi, trei, patru. Înc ănu le-aţi simţit lipsa? Ce naiba tot vorbeşti acolo...? Dar Olivetti îşi înghiţi brusc restul cuvintelor şi căsc ăochii mari, de parc ă ar fi primit un pumn în plex. Ţi-a căzut fisa! replic ă apelantul. Să- ţ i citesc numele lor? Ce se întâmpl ăaici? întreb ă camerlengo, privind nedumerit în jur. Insul de la telefon râse: Ofiţerul nu te-a informat înc ă? Ce păcă tos! Dar nu m ă surprinde. Cu atâta orgoliu pe capul lui! Îmi închipui ce ruşine-i e să- ţi spun ăadevărul... c ă patru dintre cardinalii pe care a 80

81 jurat să-i apere au dispărut... De unde ai aceast ăinformaţ ie? izbucni Olivetti. Camerlengo, rânji apelantul, întreabă- ţi comandantul dac ă toţi cardinalii sunt prezenţ i în Capela Sixtin ă. Şambelanul se întoarse spre Olivetti, ochii săi verzi cerând o explicaţ ie: Signore, şopti acesta la urechea preotului, este adevărat c ă patru dintre cardinali nu au ajuns înc ă în Capela Sixtin ă, dar nu trebuie s ă v ă alarmaţi. Toţi au fost prezenţi de dimineaţă în sala de recepţie şi deci ştim c ăse afl ăîn siguran ţă, în Cetatea Vaticanului. Chiar dumneavoastr ă aţi luat ceaiul cu ei, cu numai câteva ore în urm ă. Pur ş i simplu au întârziat la reuniunea dinaintea conclavului. Îi căută m, dar sunt sigur c ăau pierdut noţiunea timpului ş i sunt pe undeva, admirând operele de art ă. Admirând operele de art ă? Orice urm ăde calm pierise din glasul ş ambelanului: Locul lor era în capel ă înc ă de acum mai bine de o or ă! Langdon îi arunc ă Vittoriei o privire uimit ă. Cardinali lipsă? Deci, pe aceştia îi că utau ei acolo, jos?! Poate c ă inventarul nostru v ăva convinge, relu ăindividul de la telefon. Avem aş a: cardinalul Lamassé din Paris, cardinalul Guidera de la Barcelona, cardinalul Ebner din Frankfurt... Olivetti părea c ăse face tot mai mic, cu fiecare nume rostit. Apelantul făcu o pauz ă, ca ş i când s-ar fi delectat cu savoarea ultimului nume. Iar din Italia... cardinalul Baggia. Şambelanul se înmuie ca pânzele unei corăbii pe o mare făr ăvânt. Clătinându-se, se lăsă în scaunul din spatele biroului. I preferiti, şopti stins. Cei patru favoriţ i... inclusiv Baggia... cel mai probabil succesor al suveranului pontif... Cum e posibil? Langdon citise destul despre alegerile papale moderne pentru a înţ elege disperarea din ochii şambelanului. Deş i în mod teoretic oricare dintre cardinalii cu vârsta sub optzeci de ani ar putea deveni pap ă, doar câţiva dintre aceştia aveau prestanţa necesar ăpentru a obţ ine majoritatea de dou ătreimi în lupta feroce a voturilor. Aceştia erau numiţi i preferiti. Iar acum dispăruser ă cu toţii! Fruntea şambelanului lucea de sudoare: Ce intenţii ai cu aceşti oameni? Ce intenţii crezi c ă am? Doar sunt un descendent al Hassassin-ului. Langdon simţi un fior; cunoştea bine acest nume. În cursul anilor Biserica îşi fă cuse câţiva duşmani de moarte, iar printre aceştia se afla Hassassin, Cavalerii Templieri care fuseser ă ori vânaţi, ori trădaţ i de Vatican. Eliberează-i pe cardinali, spuse camerlengo. Nu ţi-e suficient ăameninţ area de a distruge Cetatea lui Dumnezeu? Uită-i pe cardinali. Ei sunt deja pierduţi. Fii sigur îns ăc ămoartea lor va ră mâne în amintire... În amintirea a milioane de oameni. Visul fiecărui martir! O s ăfac din ei niş te stele ale presei. Unul câte unul. Ce rost are s ăschimbi lumea, dac ălumea nu se uit ă? Uciderile publice au ceva senzaţional în ele, nu-i aşa? Voi aţi demonstrat asta cu mult timp în urm ă... Inchiziţia, torturarea Cavalerilor Templieri, cruciadele... Şi, desigur, la purga. Il camerlengo amuţise. Nu-ţi aminteşti de la purga? Bineînţeles c ă nu, tu eşti doar un copil! Preoţ ii nu sunt istorici pricepuţi, oricum. Nu cumva fiindc ăistoria îi face s ăse ruşineze? La purga, se pomeni Langdon rostind cu voce tare. O mie şase sute şaizeci ş i opt. Biserica a înfierat patru savanţi Illuminati cu simbolul crucii. Pentru a-i curăţa de păcate. Cine a vorbit? întreb ă vocea de la telefon, părând mai mult intrigat ădecât îngrijorat ă. Cine se mai afl ă acolo? 81

82 Numele meu nu este important, spuse Langdon, încercând să- ş i alunge tremurai din voce. Se simţea nedumerit şi derutat vorbind cu un Illuminati în via ţă... de parc ă ar fi discutat pe viu cu George Washington. Sunt un om de ştiin ţăcare a studiat istoria confreriei din care faci parte, adăug ăel. Superb! răspunse celălalt. Sunt fericit c ămai exist ăoameni în via ţăcare îş i amintesc despre crimele comise împotriva noastr ă. Cei mai mulţi dintre noi v ă considerau dispăruţ i. O eroare pe care frăţia a promovat-o cu susţinute eforturi. Ce altceva mai ştii despre la purga? Langdon ezit ă. Ce altceva mai ştiu? C ătoat ăsituaţia de acum e o nebunie, asta ştiu! Dup ă ce au fost înfieraţi, cei patru savanţi au fost ucişi, iar trupurile lor au fost lă sate s ă putrezeasc ă în locuri publice din Roma, ca un avertisment pentru cei care-ar mai fi dorit să se alăture confreriei. Exact. Iar noi vom face la fel. Qui pro quo. Consideraţi-o o răzbunare simbolică pentru asasinarea fraţilor noştri. Cei patru cardinali ai voştri vor muri, câte unul în fiecare or ă, începând cu ora opt. Pân ăla miezul nopţii, lumea întreag ăse va fi cutremurat. Langdon se apropie de telefon: Chiar intenţionaţ i să-i înfieraţi şi să-i ucideţi pe cei patru? Istoria se repet ă, nu-i aşa? Desigur, noi vom da dovad ă de ceva mai mult ă elegan ţăş i îndrăzneal ădecât Biserica. Voi obişnuiaţ i s ăucideţ i pe ascuns, aruncând cadavrele când nu se uita nimeni. Atâta laşitate! Ce vrei s ăspui? întreb ălangdon. C ăîi veţi înfiera şi ucide în public? Exact! Numai c ă... depinde ce înţelegi prin public. Văd c ăazi puţ ini oameni mai vin la biseric ă. Langdon înţelese: Îi veţ i ucide în biserici? Ca un gest de amabilitate. Aş a Dumnezeu le va putea trimite sufletele în rai mai repede. Mi se pare just. Fireşte, presa se va bucura şi ea de spectacol, îmi închipui. E o cacealma! interveni Olivetti, cu vocea din nou calm ă. Nu poţ i ucide un om în biseric ă, aşteptându-te s ă scapi cu faţa curat ăpe urm ă. Cacealma? Ne mişcăm printre gărzile voastre elveţiene aidoma unor fantome, ră pim patru cardinali din cetatea voastr ăatât de bine păzit ă, amplasă m un dispozitiv letal în inima celui mai sfânt dintre templele voastre şi voi credeţi c ăasta e o cacealma?! Când vom începe s ă ucidem şi victimele vor fi găsite, presa va da năval ă. Pân ăla miezul nopţii toat ă lumea va afla despre cauza Illuminati. Şi dac ă amplasăm forţe de ordine în toate bisericile? replic ăolivetti. Individul râse: Mi-e team ă c ă natura prolific ă a religiei voastre va face imposibil ă o astfel de misiune. Ai mai ţ inut socoteala în ultima vreme? Sunt peste patru sute de biserici catolice în Roma. Catedrale, biserici, tabernacole, abaţii, mânăstiri, schituri, şcoli parohiale... Duritatea de pe chipul lui Olivetti persista. Peste nouăzeci de minute începe, relu ă omul cu un ton de finalitate în glas. Unul la fiecare or ă. O progresie matematic ăa morţii. Acum trebuie s ăplec. Aşteapt ă! ceru Langdon. Spune-mi despre simbolurile cu care intenţionaţ i să-i înfieraţ i pe cei patru. Ucigaşul părea amuzat: Presupun c ă ştii deja care vor fi aceste simboluri. Sau eş ti cumva vreun sceptic? Dar le vei vedea curând ca o dovad ă c ă vechile legende sunt adevărate. Langdon îşi simţea capul învârtindu-se; ştia exact ce voia s ă spun ă individul. Îş i aminti de 82

83 arsura de pe pieptul lui Leonardo Vetra. Tradiţia Illuminati menţ iona cinci simboluri. Au mai rămas patru simboluri şi avem patru cardinali lips ă. Am jurat, interveni şambelanul, s ăaduc un nou pap ăîn seara asta. Am jurat în faţ a lui Dumnezeu. Camerlengo, se auzi vocea apelantului, lumea nu are nevoie de un nou pap ă. După miezul nopţii, acesta nu va mai avea ce s ăpăstoreasc ă, decât un morman de ruine. Biserica Catolic ă e terminat ă. Dominaţia voastr ă asupra lumii a luat sfârşit. În încăpere domni tăcerea pentru câteva clipe. Şambelanul părea cuprins de o tristeţ e sincer ă: Te înşeli. Biserica înseamn ă mai mult decât piatr ă şi mortar. Nu poţi şterge pur ş i simplu dou ă mii de ani de credin ţă... indiferent despre ce credin ţăeste vorba. Nu poţ i zdrobi credinţa, distrugând doar manifestările ei pământe şti. Biserica Catolic ăva supravieţ ui cu sau făr ăcetatea Vaticanului. O minciun ănobil ă. Dar nu e decât o minciun ă. Amândoi ştim adevărul. Ia spune-mi, de ce este Vaticanul o fortărea ţă? Oamenii Domnului trăiesc într-o lume periculoas ă. Dar cât de tânăr eşti? Vaticanul e o cetate fortificat ă, fiindc ăjumă tate din averea Bisericii Catolice este adăpostit ăîntre zidurile sale picturi rare, sculpturi, giuvaeruri nepreţuite, cărţ i de valoare... Apoi mai sunt lingourile de aur şi documentele imobiliare din seifurile Băncii Vaticanului... Estimări din interior cifreaz ă valoarea activelor voastre la 48,5 miliarde de dolari. Ce mai cuib pe care staţi! Mâine totul va fi cenu şă. Active lichidate. Veţ i fi faliţi! Nici măcar oamenii în sutan ănu pot accepta s ămunceasc ăpe gratis. Veridicitatea acestor afirmaţii părea s ăse oglindeasc ăîn privirile ş ocate ale comandantului şi ale şambelanului. Langdon nu ştia ce anume e mai uluitor c ă Biserica Catolic ă avea atâţia bani sau c ă Illuminati aflaser ă despre ei. Il camerlengo suspin ă adânc: Credinţ a, nu banii constituie coloana vertebrala a acestei biserici. Alte minciuni! Anul trecut aţi cheltuit 183 de milioane de dolari în încercarea de a vă susţine diocezele din lumea întreag ă. Participarea la slujbele religioase a înregistrat un minimum absolut, scăzând cu patruzeci şi şase de procente în ultimul deceniu. Donaţ iile sunt pe jumătate din cât erau cu numai şapte ani în urm ă. Tot mai puţini băieţ i vin s ă urmeze cursurile seminariilor. Deşi nu vreţi s ărecunoaşteţ i, Biserica voastr ămoare. Consideraţ i asta o şans ăde a se stinge cu un bum! Olivetti făcu un pas înainte. Avea acum un aer mai puţin combativ, de parc ă ar fi realizat, în sfârşit, realitatea cu care se confrunta. Părea un om care caut ă cu disperare o ieş ire. Orice ieşire: Şi dac ă o parte din lingourile acelea ar veni s ăfinanţeze cauza voas-tr ă? Nu ne insulta pe amândoi! Avem bani. Şi noi. Mai mulţi decât îţi poţi închipui. Langdon îş i aminti despre presupusele comori ale confreriei vechile averi ale masonilor bavarezi, ale clanurilor Rothschild, Bilderberger, legendarul diamant Illuminati... I preferiti, interveni şambelanul rugător, schimbând subiectul. Cruţă-i. Sunt bă trâni. Sunt... Sunt fecioarele sacrificate! râse necunoscutul. Spune-mi chiar crezi c ă sunt virgini? Vor chelălă i mieluşeii când vor fi ucişi? Sacrifici vergini nell' altare di scienza. Şambelanul rămase tăcut mult ă vreme: Sunt oameni credincioşi, răspunse el, în cele din urm ă. Nu se tem de moarte. Individul rânji: Şi Leonardo Vetra era un om credincios şi totuşi am vă zut frica în ochii lui, noaptea 83

84 trecut ă. O fric ă pe care am exterminat-o. Vittoria, care tăcuse pân ă în acel moment, ţâşni deodat ă în picioare, cu trupul încordat de ur ă: A sino! Era tatăl meu! Un chicot răzbă tu din telefon: Tatăl tău? Dar ce-i asta? Vetra avea o fiic ă? Ar trebui s ă ştii c ătăticu ţul tă u a scâncit la sfârşit ca un ţânc. Jalnic! Un individ patetic! Vittoria se trase înapoi, ca izbit ăde cuvintele asasinului. Langdon se îndrept ă spre ea, dar tânăra îşi regăsi echilibrul şi îşi aţinti ochii întunecaţi asupra telefonului: Jur pe viaţa mea c ă, înainte de ivirea zorilor, te voi găsi. Vocea i se ascuţi, ca o rază laser: Iar când te voi găsi... Hassassin-ul izbucni într-un râs grosolan: O femeie de spirit! Sunt excitat. Poate c ă, înainte de finele acestei nopţi, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi... Cuvintele străpunseser ăaerul ca o lam ă. Apoi legătura se întrerupse. 42 Cardinalul Mortati era lac de sudoare în roba sa neagr ă. Nu numai c ăîn Capela Sixtină era deja cald ca într-o saun ă, dar mai rămă seser ădoar douăzeci de minute pân ă la deschiderea conclavului şi înc ă nu avea nici o veste despre cei patru cardinali care lipseau. În absenţ a lor, şoaptele de nedumerire schimbate de ceilalţi prelaţi între ei se transformaser ă în îngrijorare vădit ă. Mortati nu-şi putea imagina unde ar putea fi chiulangiii. Cu il camerlengo, poate? Ş tia c ă şambelanul se întreţinuse cu cei patru la un ceai intim în cursul după-amiezei, dar asta fusese cu câteva ore în urm ă. S ă fie oare bolnavi? Au mâncat ceva ce nu le-a priit? Mortati se cam îndoia. Chiar aflaţi pe patul de moarte, i preferizi ar fi fă cut tot posibilul pentru a fi aici. Şansa de a fi ales pontif suprem i se oferea unui cardinal doar o dat ăîn via ţă iar în cele mai multe cazuri niciodat ă iar legile Vaticanului spuneau c ă, pentru a fi eligibil, un cardinal trebuia neapărat s ă se afle în interiorul Capelei Sixtine în momentul votului. Deşi aceştia erau cei patru preferiti, puţini cardinali mai aveau dubii în privinţ a celui ce avea s ădevin ă următorul pap ă. În ultimele cincisprezece zile se înregistrase o veritabilă avalan şăde faxuri şi telefoane în care se discuta problema potenţialilor candidaţi. Aş a cum era obiceiul, fuseser ăaleşi patru prelaţi preferaţi, fiecare dintre aceştia îndeplinind cerinţ ele tradiţionale de eligibilitate: s ăfie vorbitor de italian ă, spaniol ă şi englez ă. S ănu aib ă secrete ci un trecut făr ăpat ă. S ă aib ă o vârst ă cuprins ă între şaizeci şi cinci şi optzeci de ani. Ca de obicei, unul dintre preferiti se detaşase de ceilalţ i trei în opiniile colegiului elector. Acesta era cardinalul Aldo Baggia, din Milano. Trecutul său personal şi religios nepă tat, combinat cu excelenta stăpânire a limbilor străine ş i cu abilitatea de a transmite mesajul spiritual îi conferise calitatea de favorit. Dar unde naiba este acum? se întreb ămortati. Venerabilul prelat era iritat de absenţa celor patru în primul rând fiindc ă lui îi revenise sarcina de a conduce lucrările conclavului. Cu o săptă mân ăîn urm ă, Colegiul Cardinalilor îl alesese în unanimitate pentru funcţ ia de Mare Elector maestrul de ceremonii al conclavului. Deşi şambelanul ocupa în acest moment cea mai înalt ătreapt ă în cadrul Bisericii, acesta era doar un preot şi nu cunoştea bine complexitatea procesului electiv, astfel c ă se impusese alegerea unui cardinal care s ăconduc ă ceremonia din interiorul Capelei Sixtine. Cardinalii glumeau adesea spunând c ăa fi ales Mare Elector era cea mai crud ă onoare a 84

85 creştină tăţii. Cel care primea aceast ă responsabilitate pierdea dreptul de a mai candida la alegerile respective şi, totodat ă, era obligat s ăpetreac ămult timp în zilele dinaintea con- clavului, studiind Universi Dominici Gregis pentru a se familiariza cu subtilităţ ile ritualurilor secrete ale conclavului şi a asigura astfel buna desfăşurare a procesului electiv. Totuşi, Mortati nu avea resentimente; ştia c ăalegerea sa fusese una logic ă. Pe lângă faptul c ă era cel mai vârstnic cardinal, fusese totodat ăun apropiat al defunctului pap ă, ceea ce-l ridicase în ochii celorlalţi. Cu toate c ăse încadra înc ăîn limitele de vârst ă, era prea copt pentru a fi un candidat serios. La şaptezeci şi nou ă de ani, trecuse deja pragul tacit dincolo de care colegiul mai putea avea încredere c ăstarea lui de sănă tate ar fi făcut faţă programului de lucru riguros pe care îl presupunea pontificatul. În mod obiş nuit, papa lucra paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptă mân ă, şi se stingea extenuat, în medie, dup ă 6,3 ani de serviciu. O glum ă care circula în rândul cardinalilor spunea c ă papalitatea era cea mai rapid ă cale spre rai pentru un cardinal. Mulţi credeau c ămortati ar fi putut deveni pap ăcu câţiva ani în urm ă, dac ă ar fi fost mai puţin deschis la minte. Când era vorba despre candidatura la scaunul pontifical, de baz ă era o sfânt ă treime: conservatorism, conservatorism, conservatorism. Lui Mortati i se păruse întotdeauna o ironie amuzant ăfaptul c ăultimul pap ă, Domnul să-l odihneasc ă! se dovedise surprinzător de liberal, o dat ă ce preluase funcţia suprem ă. Sesizând poate c ă lumea modern ă se îndepărteaz ă de Biseric ă, pontiful operase numeroase deschideri, relaxând poziţia Bisericii fa ţăde ştiin ţăşi chiar donând bani pentru anumite cauze ştiinţ ifice. Din fericire, aceasta a constituit pentru el o sinucidere politic ă. Catolicii conservatori l-au declarat senil, în vreme ce puritanii ştiinţ ei l-au acuzat c ăîncearc ă s ă extind ă influenţ a Bisericii şi acolo unde nu-i era locul. Aşadar, unde sunt cei patru? Mortati se întoarse. Unul dintre cardinali îl bătea pe umăr: Domnia ta ştii unde sunt, nu-i aşa? Mortati încerc ă s ă nu se arate prea îngrijorat: Poate c ă se afl ă înc ă la şambelan. La ora aceasta? Ar fi complet neobişnuit, replic ăomul neîncrezător. S ă fi pierdut il camerlengo noţiunea timpului? Mortati se îndoia cu siguran ţă, dar nu spuse nimic. Era conştient c ă majoritatea cardinalilor nu-i acorda şambelanului o importan ţăprea mare, considerându-l prea tână r pentru a-l sluji pe pap ăatât de îndeaproape. Lui i se părea c ămulţi erau, de fapt, invidioş i, dar el îl admira pe tânărul preot, aprobându-l tacit pe ultimul pap ăfiindc ăîi acordase funcţ ia de camerlengo. Cind privea în ochii şambelanului, Mortati nu vedea decât convingere şi ştia c ă, spre deosebire de majoritatea cardinalilor, el punea credinţa ş i Biserica pe primul plan, înaintea politicilor meschine. Il camerlengo era cu adevărat un om al lui Dumnezeu. Pe parcursul mandatului său, devotamentul ferm şi neclintit de care dăduse dovadă tânărul prelat devenise legendar; mulţi i-l atribuiau întâmplării miraculoase din copilă ria lui... o întâmplare care ar fi lăsat urme adânci în inima oricărui om. Miracolul ş i minunea lui, gândea Mortati, dorindu-şi adesea ca şi în copilăria lui s ă se fi petrecut o întâmplare din care se putea naşte o credin ţăatât de ferm ă. Din nefericire pentru Biseric ă, Mortati ştia c ă il camerlengo nu va deveni pap ă niciodat ă. Accederea la scaunul pontifical implica un anumit nivel de ambiţie politic ă un lucru care-i lipsea tânărului şambelan; de multe ori refuzase propunerile papei de a-i oferi funcţ ii clericale mai înalte, spunând c ăprefer ăs ăslujeasc ăbiserica şi credinţa ca un om simplu. Şi acum ce facem? întreb ă cardinalul, bătându -l din nou pe umăr. Poftim? Au întârziat! Noi ce facem acum? Ce putem noi s ă facem? replic ă bătrânul. S ă aşteptă m. Şi s ă avem credin ţă. 85

86 Părând profund nemulţumit de ră spunsul primit, cardinalul se retrase din nou în întunericul capelei. Mortati rămase locului o clip ă, ştergându-şi fruntea de sudoare şi încercând să- ş i limpezeasc ăgândurile. Într-adevăr, ce vom face? Îşi îndrept ă privirile dincolo de altar, spre celebra fresc ă a lui Michelangelo, Judecata de Apoi. Lucrarea nu-i oferi îns ănici un ră spuns. Era o ilustrare cutremurătoare, înalt ă de un metru şi jumătate, a lui Iisus Hristos împărţ ind omenirea în drepţi şi păcă toş i şi azvârlindu-i pe ultimii în iad: cărnuri sfârtecate, trupuri arzând şi chiar unul dintre rivalii artistului, reprezentat cu urechi de mă gar. Guy de Maupassant scrisese odat ăc ă fresca semăna cu un desen de bâlci realizat de un că rbunar ignorant. Iar cardinalul Mortati împărtăş ea opinia scriitorului. 43 Langdon stătea nemişcat în faţa unei ferestre blindate şi privea aglomerarea de furgonete şi trailere ale presei din Piazza San Pietro. Incredibila convorbire telefonic ăîl lăsase nă uc... oarecum aerian; parc ă nu mai era el însuşi. Aidoma unui şarpe din tenebrele uitate ale istoriei, Illuminati reveniser ă la via ţăş i se încolăciser ăîn jurul unui vechi duşman. Făr ărevendicări. Făr ănegocieri. Doar ră zbunare. Diavolesc de simplu. Sufocant. O răzbunare pregătit ă timp de 400 de ani. Ca şi cum, după secole de persecuţie, ştiinţ a contraataca. Aşezat la biroul său, il camerlengo privea fix telefonul. Olivetti rupse primul tăcerea. Carlo, i se adres ă el pe numele de botez, mai degrab ă ca un prieten îngrijorat decât ca un ofiţer la datorie. De douăzeci şi şase de ani mi-am dedicat viaţa apără rii acestui loca ş. Se pare c ă astăzi m-am dezonorat. Şambelanul clătin ădin cap: Noi doi Îl servim pe Dumnezeu în moduri diferite, dar slujirea Lui aduce totdeauna onoare. Evenimentele astea... nu-mi pot imagina cum... o asemenea situaţie... Olivetti părea copleşit: Îţi dai seama c ă nu avem decât o singur ă posibilitate de acţ iune. Eu sunt responsabil pentru securitatea Colegiului Cardinalilor. M ă tem c ă responsabilitatea aceasta îmi aparţine mie, signore! Atunci oamenii tăi vor asigura imediat evacuarea. Signore? Celelalte opţiuni pot fi aplicate mai târziu că utarea acestui dispozitiv, a cardinalilor lips ă şi a răpitorilor. Acum îns ă, ceilalţi cardinali trebuie puşi la adă post. Caracterul sacru al vieţilor omeneşti este mai presus de orice. Oamenii aceia constituie însăşi fundaţ ia Bisericii noastre. Sugeraţi s ă anulăm chiar acum conclavul? Avem de ales? Dar cum rămâne cu datoria dumneavoastr ăde a oferi lumii un nou pap ă? Tânărul şambelan suspin ăşi se întoarse spre fereastr ă, privind oraş ul ce se întindea în zare: Sfinţia Sa mi-a spus odat ă c ă papa este un om prins între dou ălumi... lumea real ăş i cea divin ă. Şi m-a avertizat c ă, dac ă o ignor ăpe cea real ă, nici o Biseric ănu poate supravieţ ui pentru a se bucura de lumea divin ă. Dintr-o dat ă, vocea lui părea a transmite o înţelepciune prea profund ă pentru anii şambelanului: 86

87 Lumea real ă se bazeaz ă pe noi în seara aceasta. Am face o mare greşeal ădac ă am ignora-o. Orgoliul şi tradiţiile nu ne pot umbri raţiunea. Olivetti încuviin ţă, impresionat: V-am subestimat, signore. Şambelanul părea c ănu-l auzise, privirile sale continuând s ărătă ceasc ăpe fereastr ă. Voi vorbi deschis, signore. Lumea real ă este lumea mea. Eu am de-a face zi de zi cu hidoşenia ei, astfel încât ceilalţi să- şi poat ă urma aspiraţiile pure. Permiteţi-mi s ă v ă ofer sfaturile mele în situaţia actual ă. Pentru asta am fost pregătit. Deşi valoroase, instinctele dumneavoastr ă... s-ar putea dovedi dezastruoase. Preotul se întoarse. Olivetti inspir ăadânc şi continu ă: Evacuarea Colegiului Cardinalilor din Capela Sixtin ăar fi cea mai proast ă decizie pe care am putea-o adopta acum. Il camerlengo nu părea indignat, ci doar confuz: Şi ce sugerezi? S ă nu le spunem nimic cardinalilor. S ăsigilă m conclavul. Astfel vom avea timp pentru a încerca şi alte opţiuni. Şambelanul îl privi cu un aer tulbure: Adic ă s ă încui întregul Colegiu al Cardinalilor deasupra unei bombe cu ceas? Da, signore. Deocamdat ă. Mai târziu, dac ă va fi nevoie, ne vom ocupa de evacuare. Amânarea ceremoniei chiar înainte de a începe ar stârni numeroase întrebări, însă dup ă ce uşile se vor închide, nimeni nu va mai putea interveni. Procedurile obişnuite oblig ă... Lumea reală, signore! În aceast ă sear ă ne aflăm în lumea real ă! Ascultaţi-m ă bine, îi ceru Olivetti, vorbind de aceast ădat ăcu tonul autoritar al militarului. Ar fi o nesăbuin ţăsă deplasăm prin Roma o sut ă şaizeci şi cinci de cardinali nepregătiţ i şi neprotejaţi. Am risca să provocăm temeri şi chiar panic ăîn rândul unor oameni foarte bătrâni şi, sincer s ă fiu, un infarct fatal în aceast ălun ăa fost suficient. Un infarct fatal! Cuvintele comandantului îi reamintir ă lui Langdon de titlurile pe care le citise în ziare împreun ăcu un grup de studenţi: Papa a suferit un infarct ş i a decedat în somn. În plus, continu ăolivetti, Capela Sixtin ăeste o fortărea ţă. Deşi nu ne lăudă m cu acest lucru, structura este puternic armat ă şi poate rezista la orice atac, cu excepţ ia celui cu rachete. În aceast ă după-amiaz ăam cercetat fiece colţişor al capelei, în căutarea microfoanelor ş i a altor dispozitive de ascultare. Capela este curat ă, sigur ă şi sunt convins c ă antimateria nu se afl ă înăuntru. Pe moment, nu exist ă loc mai sigur pentru Colegiul Cardinalilor. Dac ă se va ajunge la aşa ceva, vom putea discuta mai târziu despre evacuarea de urgen ţă. Langdon era impresionat. Logica rece şi inteligent ă a lui Olivetti îi amintea de Kohler. Domnule comandant, interveni Vittoria, cu vocea încordat ă, mai exist ăş i alte probleme. Nimeni n-a mai creat pân ă acum o cantitate atât de mare de antimaterie. Nu pot decât s ă estimez raza ei de acţiune. Zona adiacent ăa Romei poate fi şi ea în pericol. Dacă recipientul se afl ă în subteran sau într-una dintre clă dirile centrale, efectul în afara acestor ziduri ar putea fi minim, îns ădac ăa fost amplasat în apropiere... În aceast ă clădire, de exemplu... Şi Vittoria nu-şi mai sfârşi ideea, mulţumindu-se să- ş i îndrepte privirile îngrijorate spre mulţimea adunat ă în Piazza San Pietro. Sunt perfect conştient de responsabilităţile mele fa ţăde lumea de afar ă, replică Olivetti. Protecţia acestui sanctuar a fost datoria mea timp de peste dou ă decenii. Nu am nici cea mai vag ăintenţie de a permite detonarea antimateriei. Şambelanul ridic ă ochii spre el: Crezi c ă o poţi gă si? Daţi-mi voie s ădiscut posibilităţile de acţiune cu câţiva dintre specialiştii mei. Dacă 87

88 întrerupem alimentarea electric ă în întregul Vatican, vom putea elimina zgomotul de fundal, obţ inând un mediu de lucru suficient de clar pentru a recepta ceva din câmpul magnetic al conteinerului. Vittoria îl privi mai întâi surprins ă, apoi chiar impresionat ă : Vreţi s ă stingeţi lumina în toat ă cetatea Vaticanului? Poate. Nu ştiu înc ă dac ăeste posibil, dar a ş vrea s ăcercetez aceast ăopţ iune. Cardinalii s-ar întreba, fireşte, ce anume s-a întâmplat. Olivetti clătin ădin cap: Conclavul se desfăşoar ăla lumina luminărilor; cardinalii nici nu şi-ar da seama. După încuierea uşilor, vom putea întrerupe energia electric ă în întregul perimetru, cu câteva mici excepţii, şi vom începe căutarea. O sut ă de oameni pot acoperi o arie mare în cinci ore. Patru ore! îl corect ă Vittoria. Trebuie s ă duc conteinerul înapoi la CERN. Detonarea nu poate fi evitat ă dac ă nu reîncarc bateriile. Nu le puteţi reîncărc a aici? Interfaţa e prea complex ă. Dac ăa ş fi putut, a ş fi adus-o cu mine. Atunci, patru ore, spuse Olivetti încruntat. Suficient timp. Panica nu ajut ă la nimic. Signore, aveţi la dispoziţie zece minute. Duceţi-v ă în capel ă şi sigilaţi conclavul. Lăsaţ i-le oamenilor mei timpul necesar pentru a-şi face treaba. Când ne vom apropia de ora critic ă, vom lua şi deciziile care se cuvin. Langdon se întreb ă cât de aproape de ora critic ă intenţiona comandantul s ă ajung ă. Şambelanul nu părea convins: Dar colegiul va întreba despre i preferiti... mai cu seam ă despre Baggia... va vrea să ştie unde sunt. Va trebui s ănăscoci ţi ceva, signore. Spuneţi-le c ă le-aţ i oferit celor patru un ceai care nu le-a priit. Preotul îl privi, oripilat: S ă stau la altarul Capelei Sixtine şi s ămint în faţa Colegiului Cardinalilor?!! Pentru siguranţa lor. Una bugia veniale. O minciun ănevinovat ă. Datoria dumneavoastr ă este aceea de a menţine calmul. Iar acum v ărog s ăm ăscuzaţi, fiindc ă trebuie s ă începem. Olivetti pornise deja spre u şă, dar il camerlengo interveni: Comandante, nu putem pur şi simplu s ă le întoarcem spatele celor patru cardinali dispăruţi. Ofiţerul se opri în pragul uşii. Baggia şi ceilalţi trei se afl ă în prezent în afara sferei noastre de influen ţă. Trebuie să renunţăm la ei... pentru binele general. Militarii numesc acest lucru triere. Vrei s ăspui abandonare! Vocea lui Olivetti deveni din nou ca de oţel: Dac ă ar exista vreo posibilitate, signore, una cât de mic ă, pentru a-i gă si pe cei patru cardinali, mi-a ş da viaţa în acest scop. Totuşi... continu ă el ară tând cu mâna spre fereastra prin care ultimele raze ale soarelui aureau marea de acoperişuri a Romei, că utarea a patru oameni într-un ora ş cu cinci milioane de locuitori este peste puterile mele. Nu voi irosi un timp preţ ios pentru a-mi linişti conştiinţ a cu o acţiune inutil ă.îmi pare rău. Vittoria interveni, pe neaşteptate: Dar dac ă l-am prinde pe asasin, nu l-aţi putea determina s ăvorbeasc ă? Olivetti o privi încruntat: Soldaţii nu-şi pot permite s ă fie sfinţi, doamn ăvetra. Credeţi-m ă, înţ eleg foarte bine dorinţa dumneavoastr ă de a-l prinde pe acest individ. Nu este doar o dorin ţăpersonal ă. Ucigaşul ştie unde se afl ăanti-materia... şi cei patru cardinali. Dac ăl-am putea găsi într-un fel... 88

89 S ă cădem de bun ă voie în plasa lui? Credeţi-m ă, dac ă a ş lă sa Vaticanul neprotejat pentru a supraveghea sutele de biserici din Roma a ş proceda exact aşa cum sper ă Illuminati că voi face... irosind timp şi forţe preţioase sau, mai rău, lăsând Banca Vaticanului complet neapărat ă. Făr ăa-i mai menţiona pe ceilalţi cardinali. Omul avea dreptate. Dar poliţia din Roma? întreb ă şambelanul. Am putea alerta forţele civile. S ăapelă m la ajutorul lor pentru a-l găsi pe răpitor. O alt ă greşeal ă, ripost ă Olivetti. Ştiţi ce părere au despre noi carabinierii romani. N-am obţine decât ajutorul şovăitor al câtorva Oameni, care ar vinde imediat ş tirea presei internaţionale. Exact ceea ce vor duşmanii noştri. Oricum, vom fi nevoiţi în curând s ă trată m cu mass-media. Voi face din cardinalii voştri stele ale presei, îş i aminti Langdon cuvintele asasinului. Trupul primului cardinal va apărea la ora opt. Apoi, câte unul în fiecare or ă. Presa se va delecta. Il camerlengo vorbea din nou, cu o uşoar ă iritare în voce: Comandante, nu putem accepta cu conştiinţ a curat ă s ă nu facem nimic pentru cardinalii dispăruţ i! Olivetti îi întoarse o privire îngheţat ă : Rugăciunea Sfântului Francisc, signore... V-o amintiţi? Tânărul preot rosti scurta rugă ciune, cu durere în glas: Dumnezeule, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Credeţi-m ă: acesta este unul dintre lucrurile acelea. Şi, în clipa următoare, ieşi din încăpere. 44 Birourile centrale ale British Broadcast Corporation (BBC) se afl ăîn Londra, puţ in la vest de Piccadily Circus. Centrala telefonic ă începu s ă sune şi o tânăr ăaspirant ă la funcţ ia de redactor ridic ă receptorul. BBC, spuse ea, strivindu-şi chiştocul de Dunhill. Vocea de la aparat era aspr ă, cu un accent care amintea de Orientul Mijlociu: Am o poveste de care postul voastru ar putea fi interesat. Tânăra lu ăun pix şi o coală de hârtie: Privitor la...? Alegerile papale. Fata se încrunt ă îngrijorat ă. BBC difuzase cu o zi în urm ă un scurt reportaj preliminar, iar audienţa fusese medie. Publicul nu prea mai era interesat de Vatican. Care-i ideea? Aveţi în Roma un reporter care se ocup ă de alegeri? Cred c ă da. Trebuie s ă vorbesc direct cu el. Îmi pare rău, dar nu v ă pot da numărul făr ăa ş ti cât de cât... Asupra conclavului planeaz ăo ameninţare. Asta-i tot ce v ă pot spune. Tânăra continua s ăia notiţe, apoi întreb ă : Numele dumneavoastr ă? Numele meu nu are nici o relevan ţă. Ziarista nu era deloc surprins ă: Şi aveţi dovezi în sprijinul acestei afirmaţii? 89

90 Am. A ş fi bucuroas ăs ă le aud, îns ă politica postului nostru nu ne permite s ăcomunică m numerele de telefon ale reporterilor noştri decât dac ă... Înţeleg. Voi suna la un alt post de televiziune. V ămulţ umesc pentru timpul dumneavoastr ă. La rev... Aşteptaţ i un moment! Puteţi rămâne pe fir? Tânăra îl lăs ăîn aşteptare şi îşi întinse gâtul, gânditoare. Arta identificării potenţ ialilor farsori nu era câtuşi de puţin o ştiin ţăperfect ă, dar individul de la telefon tocmai trecuse cele dou ă teste tacite ale BBC referitoare la autenticitatea unei surse telefonice: refuzase să- ş i spun ă numele şi era nerăbdă tor s ă încheie convorbirea. Ţicniţii ş i cei avizi de glorie de obicei insistau şi se văică reau. Din fericire pentru ea, reporterii trăiau cu eterna spaim ăa ratării unei ştiri de senzaţie, aş a c ă rareori se supărau fiindc ă le făcea legă tura cu vreun megaloman. Irosirea a cinci minute din timpul unui reporter era ceva scuzabil; ratarea unui titlu-bomb ă, nu. Căscând alene, deschise computerul şi tast ă Vatican într-un motor de că utare. Când vă zu numele reporterului care se ocupa de alegerile papale, chicoti în sinea ei. Era un tip nou, venit de curând de la o fiţuic ămurdar ădin Londra şi care urma s ă se ocupe de unele dintre subiectele mondene ale BBC. Acum era, probabil, plictisit de moarte, aşteptând o noapte întreag ă pentru a înregistra spotul vieţii lui, zece secunde în direct. În mod cert avea să-i fie recunoscător fiindcă-i întrerupea monotonia aşteptă rii. Tânăra copie numărul de telefon al reporterului de la Vatican şi apoi, aprinzându-şi o altă ţigar ă, i-l comunic ă anonimului de la celălalt capăt al firului. 45 Nu va reuşi, spuse Vittoria, plimbându-se de colo-colo prin biroul papei. Chiar dac ă o echip ă a Gărzii Elveţiene va reuşi s ă filtreze interferenţele, va trebui s ă se afle practic deasupra conteinerului pentru a reuşi s ădetecteze vreun semnal de la acesta. Ş i asta numai dac ă recipientul este accesibil neizolat de alte bariere. Dac ăe închis în vreo cutie metalic ă, undeva, într-una dintre clădirile astea? Sau dac ăe ascuns într-o conduct ă metalic ă de aerisire? Detectarea lui ar fi imposibil ă. Şi dac ăîn Garda Elveţian ă s-a infiltrat într-adevă r cineva din afar ă? Cine ne poate asigura de corectitudinea căută rilor? Şambelanul părea vlăguit: Şi ce propuneţi, doamn ă Vetra? Dar nu e evident? îi veni ei s ăstrige, înfuriat ă. Dar se mulţumi s ă explice: Propun, domnule, s ă luaţi imediat şi alte măsuri de precauţ ie. Putem spera, prin absurd, c ă rezultatele căută rilor vor fi pozitive. Totuşi, priviţi pe fereastr ă. Îi vedeţi pe toţ i acei oameni? Şi clădirile acelea de dincolo de pia ţă? Maşinile presei? Turiştii? Probabil c ăse află cu toţii în raza de acţiune a exploziei. Trebuie s ăfaceţi ceva acum! Il camerlengo înclin ă uşor din cap. Vittoria se simţea frustrat ă. Olivetti îi convinsese pe toţi c ătimpul era suficient, dar ea ştia c ă, dac ă vestea despre situaţia Vaticanului se răspân dea, în numai câteva minute întreaga zon ă avea s ădevin ă un furnicar de oameni. Mai văzuse o asemenea situaţie o dat ă, în faţ a Parlamentului Elveţian. În timpul unei ameninţări cu bomb ă, complicat ă cu o luare de ostateci, mulţimea se adunase în jurul clădirii, pentru a vedea ce se mai întâmpl ă. În ciuda avertismentelor poliţiei cu privire la pericolul la care se expun, oamenii veneau în numă r tot mai mare. Nimic nu atrage interesul mulţimilor mai mult decât tragedia uman ă. 90

91 Signore, insist ă Vittoria, omul care mi-a ucis tatăl se afl ă pe aici, pe undeva. Fiecare celul ă din trupul meu ar vrea s ăporneasc ăimediat în urmărirea lui. Şi totuş i, eu stau în acest birou... fiindc ă am o responsabilitate fa ţăde dumneavoastr ă. Şi fa ţăde ceilalţi. Sunt vieţ i omeneşti în pericol, signore. M ă auziţi? Şambelanul nu-i răspunse. Vittoria îşi auzea inima bubuindu-i în piept. De ce nu poate Garda Elveţian ăsă-l localizeze pe blestematul acela care a sunat? Asasinul este cheia! El ştie unde se află antimateria... el ştie unde sunt cardinalii! Prinde ucigaşul şi totul e rezolvat! Tânăra îşi dădu seama c ărisc ăs-o ia razna o situaţie stranie, pe care şi-o amintea vag din copilărie, din anii de orfelinat: o frustrare pentru abordarea că reia nu avea instrumentele necesare. Ai instrumente, îşi spuse, întotdeauna ai instrumentele necesare. Făr ărost, îns ă. Gândurile i se învălmăş eau în minte, sugrumând-o. Ea era un cercetător, un om care soluţ iona cele mai diverse probleme. Aceasta era îns ăo problem ăfăr ăsoluţie. Ce date îţ i trebuie? Ce vrei? Se îndemn ă s ăinspire adânc, dar pentru prima dat ăîn viaţa ei, nu reuşi. Se sufoca. Langdon simţea că-i vuieşte capul şi c ăse afl ă undeva, la limita dintre raţional ş i iraţional. Privi spre Vittoria şi spre camerlengo, dar peste chipurile lor se suprapuneau imagini terifiante: explozii, îmbulzeala presei, camere de filmat, patru trupuri umane înfierate. Satan... Lucifer... Aducătorul de lumină... Satan... Îşi scutur ă capul pentru a scăpa de imaginile de coşmar. Terorism bine calculat, îş i aminti el, încercând s ăse agaţe de elementele raţionale. Haos planificat! Mintea îi zbur ă la un seminar pe care îl audiase cândva la Radcliffe, pe când studia simbolismul pretorian; de atunci percepţia despre terorism i se schimbase în mod radical. Terorismul, afirmase profesorul, are un unic scop. Care este acesta? Uciderea oamenilor nevinovaţi? suger ăun student. Incorect. Moartea este doar un produs secundar al terorismului. O etalare a forţei? Nu. Convingerile slabe nu exist ă. Provocarea terorii? Exact. Simplu spus, obiectivul terorismului este acela de a crea teroare, fric ă. Teama submineaz ă încrederea în autorităţi. Slăbeşte duşmanul din interior... cauzând mişcă ri de mas ă. Terorismul nu este o expresie a furiei, ci o arm ăpolitic ă. Elimin ăfaţ ada de infailibilitate a unui guvern şi ai distrus încrederea poporului. Pierderea încrederii... a credinţei... Asta s ăfie totul? Langdon se întreba cum va reacţiona lumea creştin ă la vederea cardinalilor mutilaţi aidoma unor câini. Dac ăputerea credinţei nu-l putea apă ra pe un slujitor al Domnului de uneltele Satanei, ce speranţe mai puteau avea restul oamenilor? Capul pro- fesorului se învârtea mai rău acum... voci slabe se războiau în mintea lui: Credinţ a nu te apăr ă. Medicamentele şi airbag-urile... astea sunt lucrurile care te apăr ă. Dumnezeu nu te apăr ă. Inteligenţa, da. Iluminarea. Încrede-te în ceva care d ărezultate palpabile. Cât de mult a trecut de când n-a mai mers nimeni pe ap ă? Miracolele moderne aparţin ştiinţ ei... computere, vaccinuri, staţii spaţiale... chiar şi miracolul divin al creaţiei. Materie din nimic... Într-un laborator. Cine mai are nevoie de Dumnezeu? Nu! Ştiinţa e noul dumnezeu! Vocea ucigaşului îi răsuna în minte: La miezul nopţii... o progresie matematic ă a morţii... sacrifici vergini nell' altare di scienza. Apoi brusc, ca o mulţime împrăştiat ăde bubuitul unei arme, vocile se stinser ă. Robert Langdon sări în picioare. Scaunul în care stătuse se răsturn ă cu zgomot pe podeaua din marmur ă. Vittoria şi şambelanul se repezir ăspre el: Mi-a scăpat, şopti Langdon uluit. Era chiar în faţa ochilor mei... Ce ţi-a scăpat? întreb ă Vittoria. Langdon se întoarse spre tână rul preot: 91

92 Părinte, de trei ani înaintez petiţii acestui birou, solicitând s ă mi se acorde acces la Arhivele Vaticanului. Am fost refuzat de ş apte ori. Domnule Langdon, îmi pare rău, dar nu mi se pare un moment potrivit pentru o asemenea solicitare. Am nevoie de acces imediat. Cei patru cardinali dispăruţ i. Cred că-mi voi putea da seama unde anume vor fi ucişi. Vittoria se holb ăla el, sigur ăc ănu înţelesese bine. Ş ambelanul avea o privire tulbure, ca şi cum fusese ţ inta unei glume crude: V ă aşteptaţ i cumva s ă cred c ă aceast ă informaţie se afl ă undeva, în arhivele noastre? Nu pot promite c ăo voi identifica în timp util, dar dacă-mi veţi permite s ă intru... Domnule Langdon, eu trebuie s ăajung în Capela Sixtin ă în patru minute. Arhivele se afl ă de cealalt ă parte a Cetăţii Vaticanului. Vorbeşti serios, nu-i aşa? interveni Vittoria, privindu-l pe Langdon adânc în ochi ş i resimţindu-i parc ă entuziasmul. Nu prea e momentul pentru glume! replic ăel. Tânăra se întoarse spre şambelan: Părinte, dac ă exist ă o şans ă... o şans ăcât de mic ă pentru a afla unde anume se vor petrece acele asasinate, vom putea încercui zonele şi... Dar arhivele? insist ăpreotul. Cum ar putea conţ ine ele vreun indiciu? Ar dura prea mult s ăv ăexplic. Dar dac ăam dreptate, am putea folosi aceste informaţ ii pentru a-l prinde pe Hassassin. Il camerlengo îl privi de parc ă voia să-l cread ă, dar nu putea. Cele mai sacre codice ale creştinismului se afl ă în arhivele acelea. Comori pe care eu însumi nu sunt demn s ăle admir. Sunt conş tient de acest lucru. Accesul este permis numai prin decret scris al curatorului ş i al Consiliului Bibliotecarilor din Vatican. Sau, insist ă Langdon, prin mandat papal. Aşa scria în fiecare ră spuns negativ pe care curatorul mi l-a trimis. Şambelanul încuviin ţă tăcut: Nu vreau s ă fiu nepoliticos, dar, dac ă nu m ă înş el, mandatul papal este eliberat în acest birou. Din câte ştiu eu, în aceast ăsear ădumneavoastr ă sunteţi responsabil aici. Şi ţ inând seama de circumstanţe... Preotul scoase un ceas din buzunarul sutanei şi îl privi. Când îi vorbi, Langdon nu sesiză în ochii lui decât profundul adevăr: Domnule profesor, sunt gata să-mi dau viaţa în aceast ăzi pentru salvarea Bisericii. Credeţi cu adevărat c ă acel document se afl ă aici? Şi c ă ne poate ajuta s ăidentifică m cele patru biserici? N-a ş fi solicitat accesul în mod repetat, dac ăn-şi fi fost convins. Italia este destul de departe de Statele Unite pentru a călă tori aici aşa, de-un moft, pe un salariu de profesor. Documentul la care m ărefer este un vechi... V ă rog, îl întrerupse şambelanul. Iertaţi-m ă! În acest moment mintea mea nu mai poate procesa alte detalii. Ştiţi unde sunt amplasate arhivele? Langdon simţi un val de emoţie: În spatele Porţii Santa Ana. Impresionant! Majoritatea specialiştilor sunt convinşi c ăse afl ădincolo de uşa secretă de dup ă Tronul Sfântului Petru. Nu. Acolo este Archivio della Reverenda di Fabbrica di San Pietro. O eroare frecvent ă. Un bibliotecar docent îi însoţeşte totdeauna pe cei care intr ă, făr ăexcepţie. În această sear ă nu se mai afl ăaici nici un docent. Dumneavoastr ăîmi cereţ i, de fapt, acces liber. Nici 92

93 cardinalii noştri nu intr ă singuri acolo. Voi da dovad ă de cel mai înalt respect şi de grij ăatent ăfa ţă de documentele dumneavoastr ă. Bibliotecarii nu vor vedea nici o urm ăa trecerii mele prin arhive. Undeva deasupra lor, clopotele Bazilicii San Pietro începur ăs ăsune. Şambelanul îş i verific ă din nou ceasul: Trebuie s ă plec. Dup ă un moment de tăcere, îl măsur ădin ochi pe Langdon şi adăug ă : Voi trimite un membru al Gărzii Elveţiene s ăv ă aştepte la arhive. V ă acord încrederea mea total ă, domnule Langdon. Duceţi-v ă! Profesorul rămă sese făr ăglas. Tânărul preot părea s ăiradieze acum o stranie siguran ţăde sine. Întinse mâna şi-i strânse umărul lui Langdon cu o for ţăsurprinzătoare: Vreau s ă găsiţ i ceea ce căutaţ i. Repede! 46 Arhivele Secrete ale Vaticanului sunt situate la capătul îndepărtat al Curţ ii Borgia, pe culmea unei coline ce urc ă de la Poarta Santa Ana. Ele adăpostesc peste două zeci de mii de volume şi se spune c ă aici se afl ă adevărate comori, precum jurnalele lips ă ale lui Leonardo da Vinci şi chiar cărţ ile nepublicate vreodat ăale Bibliei. Langdon străbă tu în vitez ăvia della Fondamenta spre arhive, înc ănevenindu-i s ă creadă c ă va fi primit înăuntru. Vittoria mergea alături de el, ţinând pasul cu uşurin ţă. Pă rul ei cu miros de migdale flutura lin în vânt, iar Langdon îi inspira parfumul. Gândurile începur ă să i-o ia razna şi se strădui s ă le aduc ă pe făgaş ul normal: Îmi spui şi mie ce căută m? întreb ăea. O cărticic ăscris ă de un tip pe nume Galilei. Dar ştiu c ă nu te încurci! Ce-i în ea? Se presupune c ă în cuprinsul ei se afl ă ceva numit il segno. Semnul? Semnul, indiciul, semnalul... depinde cum traduci. Semnul pentru ce? Pentru o locaţie secret ă. Confreria Illuminati fondat ă de Galilei trebuia s ă se apere de Vatican şi de aceea au stabilit aici, în Roma, un loc secret de întrunire, pe care l-au numit Biserica Ilumină rii. Cam obraznic s ă numeşti biseric ă un bârlog satanist! Langdon clătin ădin cap: Grupul înfiinţat de Galileo nu era câtuşi de puţin satanist. Din el făceau parte savanţ i care visau la iluminarea ştiinţ ific ă. Locul de întrunire era doar unul în care s ăse poat ă reuni în siguran ţăpentru a discuta despre subiectele interzise de Vatican. Deşi se ştie c ă acest bârlog secret a existat, nimeni n-a aflat, nici pân ă în ziua de azi, unde anume era el situat. Se pare c ă Illuminati ştiau s ă păstreze un secret! Cu certitudine! De fapt, niciodat ăn-au dezvă luit cuiva din afara confreriei unde anume se reuneau. Aceast ăprecauţie le asigura protecţia, dar totodat ă ridica o dificultate când se punea problema recrutării de noi membri. Nu se puteau dezvolta dac ă nu-şi făceau publicitate, conchise Vittoria, mintea şi paş ii ei păstrând ritmul perfect. Exact. Vestea despre confreria lui Galilei a început s ăse răspândeasc ă pe la 1630, iar numeroşi savanţi din lumea întreag ă porneau în veritabile pelerinaje secrete spre Roma, sperând s ă devin ă membri Illuminati... dornici s ăpoat ă privi prin telescopul lui Galilei şi s ă ia cunoştin ţăde ideile maestrului. Din păcate îns ă, ca urmare a acelei discreţ ii extreme, când 93

94 ajungeau în Roma, oamenii de ştiin ţănu ştiau încotro s ăse îndrepte sau cu cine s ăvorbească făr ăa se trăda. Illuminati voiau noi membri, dar nu-şi puteau permite s ărişte făcându -ş i cunoscut locul de întrunire. Pare a fi o situazione senza soluzione. Exact! O fundătur ă. Şi atunci, ce-au făcut? Erau oameni de ştiin ţă: au studiat problema şi au găsit soluţia. Una cu adevă rat strălucit ă. Illuminati au creat un fel de hart ă ingenioas ă, care îi îndruma pe savanţ i spre sanctuarul lor. Dintr-o dat ă pe chipul Vittoriei se aşternu o expresie sceptic ă: Săgeţ i desenate pe zidurile caselor? întreb ăea, încetinin-du-şi paşii. Oarecum, îns ă mult mai subtil. Harta consta într-o serie de indicii disimulate, amplasate în diverse locuri publice din ora ş. Un indiciu te îndrum ăspre următorul... ş i apoi spre celălalt... şi aşa mai departe, iar în final ajungeai la sanctuarul Illuminati. Vittoria îl privi incredul ă: Parc ă ar fi o căutare a comorilor. Langdon râse uşor: Într-un fel, da, este. Illuminati numeau acest şir de indicii Calea Iluminării şi toţ i cei care doreau s ăse alăture confreriei erau nevoiţi s-o urmeze pân ă la capăt. Ca un fel de test. Dar dac ă Vaticanul ar fi vrut să-i găseasc ă, n-ar fi fost suficient s ă urmeze pur ş i simplu seria de indicii? Nu. Calea era ascuns ă. Ca un joc de puzzle construit în aşa fel încât doar anumiţ i oameni s ă poat ă identifica indiciile, aflând astfel unde anume era ascuns ăbiserica Ilumină rii. Confreria a dorit ca acest test s ăconstituie, oarecum, o iniţiere, funcţ ionând nu doar ca o măsur ăde siguran ţă, ci şi ca un element de triere, prin care doar cei mai iscusiţi savanţi să ajung ă la sanctuar. Nu-mi vine s ăcred! În secolul al XVII-lea, clericii erau printre cei mai educaţi ş i cei mai cultivaţi oameni din lume. Dac ă aceste indicii erau amplasate în locuri publice, cu certitudine la Vatican existau persoane capabile s ăle identifice. Sigur, replic ă Langdon, dac ă ei ar fi ştiut despre acele indicii. Dar nu ştiau. Şi nu le-au remarcat niciodat ă, fiindc ă Illuminati le-au conceput în aşa fel încât clericii s ănu-şi poat ă da seama ce sunt. Au folosit o metod ănumit ăîn simbolistic ă disimulare. Camuflaj! Langdon era impresionat: Cunoşti termenul! Dissimulazione. Cea mai bun ă metod ă de apărare a naturii. Încearc ăs ă remarci un peşte-trompet ă care înoat ă în sus înotând vertical printre alge! Bun! relu ă profesorul. Illuminati au utilizat acelaş i concept: au creat indicii care se pierdeau pe fundalul vechii Rome. Nu puteau folosi ambigrame sau simboluri ştiinţ ifice, fiindc ă ar fi fost evidente şi de aceea au apelat la un artist membru al confreriei acelaş i maestru anonim care concepuse ambigrama-simbol "Illuminati şi i-au cerut s ă realizeze patru sculpturi. Patru sculpturi Illuminati? Da, lucrări care s ă respecte dou ăprincipii directoare. În primul rând, statuile urmau să arate la fel ca restul operelor de art ădin Roma... astfel încât Vaticanul s ănu bănuiasc ă niciodat ă c ă ar aparţine confreriei. Aşadar, art ă cu specific religios. Langdon încuviin ţă, din ce în ce mai incitat, şi continu ăîntr-un ritm accelerat: Cel de-al doilea principiu impunea ca sculpturile s ă respecte patru teme specifice. Fiecare trebuia s ăfie un tribut adus unuia dintre cele patru elemente ale ştiinţ ei. Patru elemente? Dar sunt peste o sut ă! 94

95 În secolul al XVII-lea nu erau atâtea, îi reaminti profesorul. Primii alchimiş ti credeau c ă întregul univers este format din numai patru elemente: Pământul, Aerul, Focul şi Apa. Crucea precreştin ă, ştia Langdon, era cea mai frecvent ă reprezentare a acestor patru elemente: patru braţe corespunzătoare aerului, focului, apei şi pă mântului. Dincolo de asta, de-a lungul istoriei existaser ăefectiv zeci de reprezentă ri simbolice ale celor patru elemente ciclurile vieţii pitagoreice, Hong-Fan-ul chinezesc, rudimentele masculin ş i feminin din filozofia jungian ă, cvadrantele zodiacului... Chiar ş i musulmanii venerau cele patru elemente, deşi în Islam ele sunt numite pătrate, nori, fulgere şi valuri. Lui Langdon îns ă îi stârnise fiori totdeauna modul modern de aplicare a elementelor primordiale cele patru grade mistice de iniţiere absolut ă ale masonilor: Pământul, Aerul, Focul şi Apa. Vittoria părea uluit ă: Aşadar, acest artist Illuminati a realizat patru opere de art ăcu aspect religios, dar care erau, de fapt, un tribut adus Pământului, Aerului, Focului şi Apei? Exact, răspunse Langdon, cotind pe Via Sentinel spre arhive. Lucră rile se pierdeau în marea de opere de art ă religioas ădin Roma. Donându-le anonim anumitor biserici ş i apoi uzând de influenţa lor politic ă, membrii confreriei au facilitat amplasarea sculpturilor în patru biserici atent alese de ei. Fiecare statuie constituia un indiciu... sugerând subtil direcţia că tre următoarea biseric ă... unde aştepta un alt indiciu. Totul funcţiona ca o cale ascuns ă, di- simulat ă sub forma artei religioase. Dac ăun candidat Illuminati putea găsi prima biseric ă ş i indiciul pentru elementul Pământ, îl putea urma pân ăla Aer, de acolo la Foc, apoi la Ap ăş i, în cele din urm ă, la Biserica Iluminării. Vittoria părea din ce în ce mai derutat ă: Şi toate astea au ceva de-a face cu prinderea asasinului Illuminati? Langdon surise, scoţându-şi asul din mânec ă: Oh, da! Illuminati numeau aceste patru biserici cu un termen special: Altarele Ştiinţei. Îmi pare rău, dar asta nu-mi spune nim... Vittoria se întrerupse brusc şi, dup ăo clip ă, exclam ă: L' altare di scienza? Asasinul Illuminati ne-a avertizat că-i va sacrifica pe cei patru cardinali pe altarele ştiinţ ei! Patru cardinali. Patru biserici. Patru altare ale ştiinţ ei. Tânara îl privi împietrit ă: Vrei s ăspui c ă acele patru biserici în care vor fi sacrificaţi cardinalii sunt aceleaş i patru care marcheaz ăvechea Cale a Iluminării? Aşa cred. Dar de ce s ă ne fi oferit ucigaşul acest indiciu? De ce nu? îi replic ălangdon. Foarte puţini istorici ş tiu ceva despre cele patru sculpturi. Chiar şi mai puţini sunt de părere c ăele exist ăcu adevă rat. Iar amplasarea lor a rămas secret ă timp de patru sute de ani! Nu m ăîndoiesc c ăactualii Illuminati au considerat că pot păstra secretul înc ă cinci ore. În plus, ei nu mai au nevoie acum de acea cale! Ascunzătoarea secret ăa dispărut, probabil, de mult. Astăzi trăiesc şi ei în lumea modern ă. Se întrunesc în consiliile de administraţie ale băncilor, cineaz ăla cluburi selecte, se relaxeaz ă pe terenuri de golf private... În seara asta, vor să- şi fac ă public secretul. Acesta este momentul lor. Marea dezvăluire. Langdon se temea îns ăc ă aceast ă dezvăluire va avea o simetrie aparte, despre care încă nu pomenise nimic. Cele patru simboluri. Asasinul jurase c ă fiecare cardinal va fi înfierat cu un simbol diferit. Ca dovad ăc ă vechile legende sunt adevărate, spusese el. Legenda celor patru ambigrame era la fel de veche ca şi confreria însăşi: pă mântul, aerul, focul, apa patru cuvinte desenate perfect simetric. Exact ca şi termenul Illuminati. Fiecare cardinal urma s ă fie înfierat cu unul din anticele elemente ale ştiinţ ei. Zvonul c ă aceste patru simboluri nu erau în italian ă, ci în englez ă constituia înc ăun punct de controvers ă în rândul istoricilor. 95

96 Engleza părea o deviere aleatorie de la limba lor matern ă... iar Illuminati nu fă ceau nimic la întâmplare. Langdon coti pe aleea ce ducea spre clădirea arhivelor. Imagini fantomatice i se perindau prin minte. Urzeala Illuminati începea să- şi dezvăluie grandoarea. Confreria jurase s ărămână în subteran cât timp va fi nevoie, acumulând suficient ă putere şi for ţăde influen ţă pentru a putea reieşi la suprafa ţăfăr ăteam ă şi a-şi duce cauza la îndeplinire în vă zul întregii lumi. Deja Illuminati nu se mai ascundeau. Erau gata să- şi arate puterea, confirmând faptul c ă mitul devenise realitate. Iar în aceast ăsear ăavea loc marea inaugurare. Iat ă şi escorta noastr ă, spuse Vittoria, arătând spre un soldat al Gărzii Elveţ iene care alerga de-a latul unei peluze, spre uşa clădirii. Când îi văzu, soldatul se opri brusc şi se holb ăla ei, întrebându-se parc ă dac ă nu cumva are halucinaţii. Făr ăun cuvânt, se răsuci cu spatele la ei şi îşi scoase staţia de emisie-recepţ ie. Aparent nevenindu-i s ăcread ă, întreb ă ceva prin intermediul aparatului. Lă tratul furios care se auzea din staţie era indescifrabil pentru Langdon, dar mesajul era clar. Soldatul ridic ă din umeri, închise staţia şi se întoarse spre ei, cu o expresie nemulţumit ă. Nimeni nu rosti o vorb ăcând ei intrar ăîn clădire. Trecând prin patru uşi de oţel ş i alte dou ă parolate, coborâr ă o scar ă lung ă şi ajunser ă într-un hol cu dou ă încuietori cu cifru. Dincolo de o alt ă serie de porţi electronice îi aştepta un culoar lung, la capătul că ruia se aflau dou ă uşi masive de stejar, duble. Soldatul se opri, îi privi din nou şi, bombă nind abia auzit, se apropie de o cutie metalic ă fixat ă în zid. O descuie, o deschise şi tast ăun cod. Uşile începură s ă bâzâie şi încuietoarea ced ă. Elveţianul se întoarse spre ei şi le adres ă primele cuvinte: Arhivele se afl ă dincolo de aceast ău şă. Mi s-a ordonat s ă v ă escortez pân ă aici şi să m ă întorc pentru o alt ă misiune. Plecaţi? întreb ăvittoria. Garda Elveţian ănu are acces la Arhivele Secrete. Dumneavoastr ă v ă aflaţ i aici numai deoarece comandantul meu a primit un ordin direct în acest sens de la camerlengo. Dar noi cum vom mai ieş i? Securitate monodirecţional ă. Nu veţi avea nici o problem ă. Aceasta fiind toat ă conversaţia, soldatul se răsuci pe călcâie şi porni înapoi pe culoar. Vittoria mai coment ăceva, dar Langdon n-o auzi. Nu mai vedea decât uşile duble din faţ a lui, întrebându-se ce secrete şi ce mistere se aflau dincolo de ele. 47 Deşi ştia c ănu are mult timp la dispoziţie, şambelanul Carlo Ventresca mergea cu paş i rari. Avea nevoie s ă rămân ăpuţin singur pentru a-şi aduna gândurile înaintea rugă ciunii de deschidere. Se întâmplaser ă atât de multe! Traversând singur coridoarele ce duceau spre aripa de nord, încercările ultimelor cincisprezece zile apăsau înc ăgreu asupra umerilor săi. Îşi urmase îndatoririle sfinte pân ăla ultima liter ă. Conform legilor Vaticanului, dup ămoartea papei, şambelanul trebuia s ă confirme personal decesul, plasându-şi degetele pe carotida pontifului, ascultându-i răsuflarea ş i apoi strigându-l pe nume de trei ori. Legea nu permitea o autopsie. Apoi sigilase dormitorul papal, distrusese inelul pontifical în form ăde peşte, împrăştiase cerneala folosit ăla sigiliile papale ş i organizase ceremonia funerar ă. Odat ărezolvate aceste lucruri, începuse pregă tirile pentru conclav. Conclavul, îşi spuse. Ultimul obstacol! Una dintre cele mai vechi tradiţ ii ale creştină tăţii. În prezent, fiindc ă rezultatul ajunsese s ă fie cunoscut de obicei chiar dinainte de 96

97 începerea conclavului, întregul proces era criticat ca fiind demodat mai degrab ă o comedie burlesc ă decât o alegere propriu-zis ă. Totuşi, şambelanul ştia c ă aceasta era doar o neînţelegere. Conclavul nu se rezuma doar la o alegere, ci era un transfer antic, mistic, de pu- tere. Tradiţia era atemporal ă... discreţia extrem ă, bucăţelele de hârtie împă turite, arderea voturilor, amestecul unor vechi substanţe, semnalele de fum... Străbă tând Logiile Papei Grigore al XIII-lea, şambelanul se întreb ă dac ă Mortati intrase deja în panic ă. Remarcase, făr ăîndoial ă, absenţa celor patru preferiti. În lipsa lor, votarea putea dura toat ă noaptea. Numirea lui Mortati ca Mare Elector fusese o alegere bun ă ; cardinalul era deschis la minte şi nu se sfia să- şi spun ă răspicat pă rerea. În seara aceasta, conclavul va avea nevoie mai mult ca oricând de un lider. Când ajunse în capătul Scării Regale, il camerlengo se opri o clip ă cu senzaţia c ăse află în faţa provocării vieţii lui. Putea auzi chiar şi de aici forfota din Capela Sixtin ă conversaţiile tensionate dintre cei o sut ă şaizeci şi cinci de cardinali. O sut ă şaizeci şi unu de cardinali!, se corect ăel. Pentru o clip ă, simţi cum se prăbuş eşte spre iad, printre oameni urlând, înghiţit de flăcă ri, pe sub pietrele şi sângele care curgeau din cer. Apoi, tăcere. Când copilul îşi reveni, se afla în Rai. Totul în jurul lui era alb. Lumina era pur ăş i orbitoare. Deşi unii ar fi putut spune c ăun copil de zece ani nu are cum s ăînţeleag ă ce e raiul, micul Carlo Ventresca înţ elegea foarte bine. Iar acum era în Rai. Unde altundeva ar fi putut fi? În unicul deceniu petrecut de el pe Pământ, copilul simţise deja măreţ ia lui Dumnezeu sunetul tună tor al orgii, cupolele avântate spre cer, glasurile unite în cântec, vitraliile strălucind în auriu. Mama lui Carlo, Măria, îl ducea la slujb ă în fiecare zi. Biserica era casa lui. De ce venim noi la slujb ăchiar în fiecare zi? întrebase Carlo odat ă, deşi frecvenţa nu-l deranja câtuşi de puţin. Fiindc ă aşa I-am promis lui Dumnezeu, îi răspunsese mama lui. Şi o promisiune făcută lui Dumnezeu este cea mai important ădintre toate promisiunile. Niciodat ăs ănu-ţ i încalci cuvântul dat Domnului. Carlo îi promisese c ăn-o va face niciodat ă. O iubea pe mama lui mai mult decât pe oricine pe lume. Ea era îngerul lui sfânt. Uneori îi spunea Maria benedetta Maria cea binecuvântat ă deşi ei nu-i plăcea deloc. Îngenunchea şi el ală turi când ea se ruga, simţindu-i parfumul dulce al trupului şi ascultându-i murmurul vocii, în timp ce-ş i rotea rozariul: Sfânt ămarie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos pentru noi, păcă toş ii. Acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin! Unde este tatăl meu? o întreba Carlo câteodat ă, deşi ştia c ătată l lui murise înainte ca el s ă se nasc ă. Dumnezeu este tatăl tău acum, îi răspundea ea de fiecare dat ă. Eş ti un copil al Bisericii. Lui Carlo îi plăcea asta. Ori de câte ori ţi-e team ă, spunea ea, aminteşte- ţi c ă acum Dumnezeu este Tatăl tă u. El te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna. Domnul are planuri mari cu tine, Carlo. Băieţ elul ştia c ă mama lui are dreptate; deja Îl putea simţi pe Dumnezeu în sângele lui. Sânge... Sânge curgând din cer! Linişte. Şi apoi, Raiul. Acest Rai îşi dăduse Carlo seama când luminile orbitoare se stinseser ă era, de fapt, secţia de terapie intensiv ă a Spitalului Santa Clara, de lâng ă Palermo. Carlo fusese unicul supravieţuitor al unui atac terorist cu bomb ă, ce distrusese capela în care el ş i mama lui participau la slujb ăîn timpul vacanţei. Treizeci şi şapte de oameni muriser ă, inclusiv mama 97

98 lui. Ziarele numiser ăsupravieţ uirea lui Miracolul Sfântului Francisc. Pentru un motiv necunoscut, cu doar câteva clipe înaintea exploziei, Carlo plecase de lâng ămama lui ş i intrase într-un alcov mai ferit, pentru a privi o tapiserie care-l înfăţş i a pe Sfântul Francisc. Dumnezeu m-a chemat acolo, îşi spusese el în cele din urm ă. El a vrut s ăm ăsalveze. Durerea era chinuitoare. Înc ăo măi vedea pe mama lui îngenuncheat ă, trimiţându-i un sărut din vârful degetelor. Apoi, cu un zgomot asurzitor, trupul ei plă cut mirositor fusese sfârtecat. Înc ă mai simţea gustul răului uman. Sângele curgea din cer. Sângele mamei lui! Binecuvântata Maria! Dumnezeu te va apăra şi va veghea asupra ta totdeauna, îi spusese ea. Dar unde e Dumnezeu acum?! Apoi, ca o întruchipare lumeasc ăa adevă rului rostit de mama lui, un preot venise la spital. Nu era un preot oarecare. Un episcop! Ş i se rugase pentru Carlo. Miracolul Sfântului Francisc! Când copilul îşi revenise, preotul aranjase ca el s ălocuiasc ăîntr-o mic ămână stire de pe lâng ă catedrala în care predica episcopul. Astfel, Carlo trăise şi învăţase împreun ă cu călugă rii, ba chiar devenise băiatul de altar al protectorului său. Episcopul îi sugerase s ăur- meze şcoala public ă, dar copilul refuzase. Nică ieri nu ar fi putut fi mai fericit decât în noua lui cas ă. Acum ştia cu adevărat c ă trăieş te în casa Domnului. În fiecare sear ă, Carlo se ruga pentru mama lui. Dumnezeu m-a salvat pentru un motiv. Care este acel motiv? se întreba el. Când împlinise şaisprezece ani, conform legii italiene trebuia s ăfac ădoi ani de armat ă. Episcopul îi explicase c ă, dac ăar intra la seminar, ar fi scutit de aceast ă îndatorire. Dar Carlo îi răspunsese c ă, deşi avea de gând s ăurmeze seminarul, voia s ăînţeleag ă mai întâi ce e ră ul. Episcopul nu înţelesese. Dac ă avea să- şi petreac ă viaţa în sânul Bisericii, luptând împotriva ră ului, încercase băiatul să-i explice, trebuia mai întâi să-l înţeleag ă. Ş i ce loc ar fi fost mai potrivit pentru a înţelege răul, decât armata? Armata folosea arme şi bombe. Şi o bomb ă o ucisese pe binecuvântata lui mamă! Episcopul încercase să-l conving ăs ă se răzgândeasc ă, dar Carlo era hotărât. Ai grij ă, fiul meu, îi spusese preotul. Şi aminteşte- ţi c ăbiserica te aşteapt ă la întoarcere. Cei doi ani de armat ăfuseser ă cumpliţi. Băiatul îşi petrecuse copilăria în linişte ş i în reculegere. În armat ă îns ă, nu exista linişte. Zgomot continuu. Maşină rii uriaş e pretutindeni. Nici o clip ă de pace sufleteasc ă. Deşi soldaţii participau la slujba religioas ăo dat ă pe săptă mân ă, Carlo nu simţea prezenţa lui Dumnezeu în nici unul dintre colegii săi; minţ ile lor erau prea pline de haos pentru a-l zări pe Domnul. Băiatul ura aceast ănou ă via ţăa sa şi voia s ă plece acas ă. Dar era hotărât s ă reziste în continuare. Trebuia s ă înţeleag ărăul. Refuzase s ătrag ăcu arma, aşa c ămilitarii îl învăţaser ă s ă piloteze un elicopter sanitar. Carlo ura zgomotul şi mirosurile, dar cel puţin aş a se ridica în văzduh şi putea fi mai aproape de mama lui din ceruri. Când i se spusese c ă antrenamentul de pilot includea şi salturi cu paraşuta, simţise că-l cuprinde groaza. Şi totuşi, nu avusese de ales. Dumnezeu m ă va apăra, se încurajase el. Prima lui săritur ăcu paraşuta fusese cea mai incitant ă şi mai plin ă de entuziasm experien ţăpe care o trăise în viaţa lui. Parc ăzbura împreun ă cu Dumnezeu. Carlo nu se mai sătura acum... liniştea... plutirea... chipul mamei sale întreză rit în norii alburii... Dumnezeu are planuri mari pentru tine, Carlo! Când revenise din armat ă, intrase imediat la seminar. Asta se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urm ă. Astăzi, în vreme ce cobora Scara Regal ă, şambelanul Carlo Ventresca se străduia să înţeleag ăşirul de evenimente care îl adusese la aceast ărăspântie teribila. Las ă la o parte orice temeri, se îndemn ăsingur, şi încredinţeaz ăaceast ă noapte în mâinile lui Dumnezeu. 98

99 Vedea deja masiva u şăde bronz a Capelei Sixtine, vegheat ăde patru membri ai Gă rzii Elveţiene. Soldaţii descuiar ăuşa şi o deschiser ă. Înăuntru, toate capetele se întoarser ă spre el. Il camerlengo privi marea de sutane negre şi robe roşii din faţa lui. De-abia acum înţ elegea care era planul lui Dumnezeu. Soarta Bisericii era în mâinile sale. Şambelanul îşi făcu semnul crucii şi păş i peste prag. 48 Reporterul BBC Gunther Glick stătea asudând în furgoneta parcat ăpe latura estic ă a pieţii San Pietro şi-l înjura pe redactorul său. Deşi prima sa evaluare lunar ăfusese însoţit ă de superlative muncitor, inteligent, eficient iată-l acum, la Vatican, la pânda-papii. Ş tia bine c ă munca pentru BBC îi conferea mult mai mult ă credibilitate decât lucrul pentru o fiţuic ăprecum British Tattler, totuşi nu aşa înţelegea el munca de reporter. Datoria lui era una simpl ă, jignitor de simpl ă, trebuia s ăstea aici, aşteptând ca o grămadă de boşorogi să-l aleag ă pe următorul boşorog-şef, dup ăcare s ă ias ă din furgoneta asta şi să înregistreze un spot în direct de cincisprezece secunde, având Vaticanul pe fundal. Grozav! Lui Glick înc ănu-i venea s ă cread ăc ă BBC-ul înc ă mai trimitea reporteri în teren pentru o asemenea bufonerie. Vezi cumva şi vreuna dintre marile reţ ele de televiziune americane aici în seara asta? La naiba, nu! Fiindc ăbăieţ ii cei mari ştiau să- şi fac ă treaba. Ei se uitau la CNN, făceau un scurt rezumat şi apoi îşi filmau reportajul în direct în faţ a unui ecran gol, peste care suprapuneau apoi nişte imagini mai vechi, pentru a-i da o tu şărealist ă. MSNBC folosea chiar vânt şi ploaie artificial ă în studio, conferind reportajelor acea autenticitate de la faţa locului. Telespectatorii nu mai vor adevăr; tot ce doresc e cât mai mult ădistracţie. Glick privi prin parbriz, simţindu-se cu fiecare minut ce trecea tot mai deprimat. Fortăreaţ a imperial ă a Vaticanului se înălţa în faţa lui, parc ăpentru a-i ară ta ce puteau realiza oamenii când îşi puneau ceva în minte cu adevărat. Eu ce-am realizat în viaţa mea? se întreb ăel cu glas tare. Nimic! În cazul ăsta, renun ţă! răsun ăo voce de femeie în spatele lui. Glick tresări. Uitase c ă nu e singur, se ră suci spre bancheta din spate, unde cameramanul său, Chinita Macri, şedea tăcut ă, ştergându-şi ochelarii. Totdeauna îşi ş tergea ochelarii. Chinita era negres ă deşi prefera s ăi se spun ăafro-american ă puţintel cam grăsu ţăş i inteligent ă foc. Şi avea grij ă s ă nu te lase s ă uiţi lucrul ăsta. Era o pipi ţăciudat ă, dar Glick o plăcea. Iar acum chiar c ă simţea nevoia s ăschimbe o vorb ăcu cineva. Care-i problema, Gunth? întreba ea. Ce facem noi aici? Chinita continua să- şi lustruiasc ă ochelarii: Asistam la un eveniment interesant. Un grup de bătrânei încuiaţi în întuneric este interesant pentru tine? Ştii c ă te paşte iadul, nu-i aşa? Sunt deja acolo! Ia spune-mi! îl îndemn ă Chinita, exact aşa cum făcea mama lui. Vreau şi eu s ă las ceva în urm ă, s ăm ă fac cunoscut. Ai scris pentru The British Tattler. Da, dar nimic răsună tor. Ei, haide, am auzit eu c ăai scris un articol exploziv despre viaţa sexual ăsecret ă a reginei cu extratereştrii. Mulţumesc! 99

100 Ei, roata se întoarce! În seara asta ai s ă înregistrezi primele tale cincisprezece secunde de istorie. Glick mârâi. Deja putea auzi vocea crainicei de la ştiri: Mulţ umesc Gunther, excelent reportaj. Apoi crainica avea s ătreac ărepede la buletinul meteo. Trebuia s ă fi încercat şi eu pentru postul de crainic. Macri izbucni în râs: Făr ănici un pic de experien ţă? Şi cu barba asta? Las-o balt ă! Glick îşi trecu mâna prin smocul de păr roşcat din bărbie: Mi se pare că-mi d ă un aer mai inteligent. Telefonul furgonetei începu s ăsune, îndepărtându -l de la gândurile lui negre. Poate e de la redacţie, spuse, dintr-o dat ă plin de speran ţă. Poate c ă vor un spot în direct! Despre povestea asta? Visezi, băiete! Glick răspunse la telefon cu cea mai bun ăvoce de crainic pe care o reuşi: Gunther Glick, BBC, în direct de la Vatican. Individul de la celălalt capăt al firului avea un puternic accent arab. Ascultă-m ă cu atenţie, spuse acesta. Sunt pe punctul de a-ţi schimba viaţa. 49 Langdon şi Vittoria erau singuri lâng ăuşile duble ce duceau spre sala interioar ă a Arhivelor Secrete. Decoraţ iunile erau un amestec bizar de covoare ce acopereau complet podeaua de marmur ă şi camere video ce pândeau de lâng ă heruvimii sculptaţ i pe plafon. Renaştere Steril ă, numi Langdon acest stil în sinea sa. Dincolo de colonada de la intrare se vedea o plac ă mic ăde bronz: ARCHIVIO VATICANO Curatore, Padre Jaqui Tomaso. Părintele Jaqui Tomaso! Langdon recunoscu numele curatorului din scrisorile de refuz pe care le primise: Stimate domnule Langdon, Cu regret v ăscriu pentru a respinge... Cu regret... Aiurea! De când preluase Jaqui Tomaso funcţ ia de curator, Langdon nu întâlnise nici un american noncatolic căruia s ăi se acorde acces la Arhivele Secrete ale Vaticanului. Il guardiàno, îl numeau istoricii. Jaqui Tomaso era cel mai dur bibliotecar din lume. Păşind pragul sălii interioare, Langdon se aştepta aproape să-l vad ă pe pă rintele Jaqui în uniform ă militar ă, cu casca pe cap, stând de paz ăcu mitraliera. Sala era îns ăpustie. Linişte. Lumin ă difuz ă. Archivio Vaticano! Unul dintre visurile vieţii sale. Înc ă din primul moment, se simţi stânjenit, dându-ş i seama ce romantic incurabil era. Imaginea pe care şi-o făurise despre aceast ă sala în atâţia ani de aşteptare era total greşit ă. Îş i imaginase rafturi prăfuite, pline pân ăîn tavan cu volume ferfeniţite, preoţi catalogân-du-le la lumina sfeşnicelor şi a ferestrelor cu vitralii, călugă ri studiind vechi pergamente... Nici pe departe! La prima vedere, încăperea pă rea a fi un hangar imens cu luminile stinse, în care cineva construise vreo zece terenuri de racquet-ball. Desigur, Langdon ş tia ce anume erau cubiculele acelea de sticl ă. Nu era deloc surprins s ăle vad ă; umiditatea şi căldura riscau s ădistrugă vechile pergamente, astfel c ăprocesul de conservare impunea incinte ca acestea galerii etanşe ce fereau cărţ ile de umiditatea şi acizii prezenţ i în mod natural în aer. Langdon se mai aflase de multe ori în săli ermetic închise şi niciodat ănu se simţise în largul lui... nu-i plă cea ideea de a intra într-un conteiner etan ş, în care nivelul oxigenului era reglat de un bibliotecar. 100

101 Galeriile erau întunecate, fantomatice chiar, prost luminate de becuri slabe aş ezate la capătul fiecărui şir de rafturi. În bezna fiecărui cubicul, Langdon simţea parc ăstafiile uriaş e şir dup ă şir de rafturi încărcate de istorie. Era o colecţie dat ănaibii! Vittoria părea şi ea năucit ă. Lâng ăel, privea în tăcere uriaşele cuburi de sticl ă. Timpul era îns ă scurt şi începu s ă caute cu privirea un catalog un catastif masiv în care s ă fie înscrise toate volumele din arhiv ă. Nu văzu îns ănimic altceva decât licărirea palid ă a câtorva monitoare de computer. Se pare c ă au un Biblion. Indexul este computerizat. Asta ar grăbi mult căută rile, răspunse Vittoria cu speran ţăîn glas. Langdon ar fi vrut să-i împărtăş easc ăentuziasmul, dar nu reuş ea. Se apropie de un monitor şi începu s ătasteze câteva cuvinte. Imediat îşi vă zu temerile confirmate: Vechea metod ă ar fi fost mai bun ă, spuse cu voce tare. De ce? Deoarece cărţ ile nu au parole de protecţie. Îmi închipui c ăo fizician ă ca tine nu se pricepe s ă sparg ă coduri şi parole. Vittoria clătin ă din cap: M ă pricep la spart pahare, atâta tot. Langdon trase adânc aer în piept şi se întoarse spre straniul ş ir de galerii transparente. Se apropie de prima şi îşi lipi fruntea de sticl ă. În interiorul slab luminat se ză reau câteva siluete amorfe, pe care le recunoscu drept rafturi obişnuite, suluri de pergament şi mese de studiu. Îş i ridic ă apoi ochii spre tăbliţ ele de identificare de la capătul fiecărui ş ir. La fel ca în orice bibliotec ă, acestea indicau conţinutul respectivului şir. Langdon le trecu rapid în revist ă, dân-du-le ocol pe dinafar ă sticlei protectoare: PIETRO IL ERMITO... LE CROCIATE... URBANO II... LEVANT... Sunt etichetate, spuse el, dar nu în ordinea alfabetic ă a autorilor. Nu era deloc surprins. Vechile arhive nu erau aproape niciodat ă aranjate alfabetic, deoarece mulţ i dintre autori erau necunoscuţi. Nici titlurile nu puteau fi luate ca referin ţă, fiindc ănumeroase documente istorice erau doar fragmente de papirus sau epistole făr ătitlu. Catalogarea se fă cea de cele mai multe ori cronologic. În mod bizar îns ă, aici lucrările nu pă reau a fi aranjate în ordine cronologic ă. Langdon simţea cum un timp preţ ios se scurge în zadar: Se pare c ă Vaticanul are propriul sistem. Ce surpriz ă! Profesorul studie din nou etichetele. Documentele acopereau perioade de secole, dar toate cuvintele-cheie, îşi dă du el seama, erau interconectate. Cred c ăavem de-a face cu o clasificare tematic ă. Tematic ă? repet ă Vittoria cu tonul incredul al omului de ştiin ţă. Îmi pare ineficient ă. De fapt, îşi spuse Langdon gânditor, s-ar putea s ă fie cea mai iscusit ă clasificare pe care am văzut-o vreodat ă. Totdeauna îşi îndemnase studenţii s ădisceam ătonurile ş i aspectele generale ale unei perioade artistice, în loc s ăse piard ăîn elemente de detaliu ş i date precise. Arhivele Vaticanului erau catalogate, aparent, conform aceluiaşi principiu. Tuşe largi... Totul în aceast ă galerie, spuse el ceva mai încreză tor, secole întregi de lucrări se referă la cruciade. Aceasta-i tema galeriei de aici. Da, totul despre cruciade se afla acolo. Relatări istorice, epistole, lucră ri de art ă, informaţii socio-politice, analize moderne. Totul la un loc... facilitând o mai profundă înţelegere a subiectului. Strălucit! Vittoria se încrunt ă: Dar o anumit ă informaţie poate face referire la mai multe teme simultan! De aceea au referinţe încrucişate. Şi Langdon îi arăt ăo serie de tăbliţ e colorate, amplasate printre lucră rile de pe rafturi. Aceste semne indic ădocumente secundare, aş ezate pe alt raft decât cel corespunză tor 101

102 temei principale. Perfect! exclam ă ea, părând gata s ă renunţe. Apoi îşi puse mâinile în şold şi privi în jurul ei. Dup ăo clip ă, privi spre Langdon: Aşadar, domnule profesor, cum se cheam ăchestia aceea a lui Galilei pe care o căută m noi? Langdon nu-şi putu opri un zâmbet. Aproape c ă înc ănu-i venea sa cread ă c ă se afla în aceast ă încăpere. Este aici, îşi spuse. Undeva în întuneric, m ăaşteapt ă. Vino dup ă mine! Şi porni cu paşi repezi de-a lungul primei galerii, examinând tăbliţ ele indicatoare ale tuturor rafturilor. Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre Calea Iluminării? Cum îş i recrutau Illuminati noii membri prin intermediul unui test complex? Vânătoarea comorilor, da. Problema cu care s-a confruntat confreria dup ă amplasarea indiciilor era aceea că trebuia s ă spun ăîntr-un fel comunităţii ştiinţ ifice c ă aceast ă cale exista. Logic! Altfel, nimeni n-ar fi ştiut c ă trebuie s-o caute. Într-adevăr, şi chiar dac ă ar fi ştiut c ă exista, savanţ ii nu ar fi avut habar de unde să înceap ă. Roma e uria şă. Ai dreptate. Langdon trecu la cealalt ă galerie, citind tăbliţ ele, în vreme ce vorbea. Cu aproximativ cincisprezece ani în urm ă, împreun ăcu câţ iva istorici de la Sorbona am descoperit o serie de scrisori Illuminati în care existau numeroase referiri la il segno. La semn. Adic ă anunţul despre Calea Iluminării ş i despre locul în care aceasta începea. Da. Şi de atunci, numeroşi profesionişti, printre care şi eu, au găsit alte referinţe la il segno. Astăzi este aproape unanim acceptat ă teoria conform căreia indiciile exist ă şi c ă Galilei le-a comunicat comunităţii ştiinţ ifice din vremea lui, făr ăca Vaticanul s ăaib ăhabar. Cum? Nu suntem siguri, dar cel mai probabil prin intermediul publicaţiilor tipărite. De-a lungul anilor, Galilei a publicat numeroase cărţi şi broş uri. Pe care Vaticanul, în mod cert, le-a vă zut. Pare cam riscant. Într-adevăr. Şi totuşi, il segno a fost distribuit. Şi nimeni nu l-a identificat? Nu. Oricât de ciudat ar părea, peste tot acolo unde apar aluzii la il segno jurnale masonice, vechi periodice ştiinţ ifice, epistole Illuminati acestea iau de cele mai multe ori forma unui număr. 666? Langdon zâmbi: De fapt, 503. Adic ă? N-am reuşit s ă ne dăm înc ă seama ce înseamn ă. Eu, unul, am devenit fascinat de numărul 503, încercând orice pentru a-i desluşi semnificaţia numerologie, referinţ e cartografice, latitudini. Între timp, Langdon ajunsese la capătul galeriei, o ocoli şi se grăbi s ăciteasc ăurmă torul şir de tăbli ţe, continuându-şi explicaţiile: Timp de mulţi ani, singurul indiciu părea s ăfie faptul c ă 503 începe cu cifra 5... una dintre cifrele sacre ale confreriei. Se opri. Ceva îmi spune c ă recent ţi-ai dat îns ă seama de semnificaţie şi c ăde aceea ne află m acum aici. Corect, replic ă profesorul, mândrindu-se un moment de munca sa. Ai auzit despre o 102

103 carte a lui Galilei numit ă Dialogo? Desigur. Este celebr ăprintre savanţi ca fiind cea mai tare în domeniul ştiinţ ei. Cea mai tare nu era chiar expresia pe care ar fi folosit-o Langdon, îns ă el ş tia ce voia Vittoria s ăspun ă. Între 1630 şi 1635, Galiei intenţiona s ăpublice o carte în care s ăsusţină modelul heliocentric al sistemului solar, propus de Copernic, dar Vaticanul nu a permis apariţia cărţ ii decât cu condiţia ca savantul s ăinclud ă, la fel de bine fundamentat, ş i modelul geocentric a-great de Biseric ă un model despre care Galilei ştia c ăeste complet greşit. Însă nu a avut de ales şi a fost nevoit s ăpublice cartea oferind spaţiu egal ambelor modele. Dup ă cum probabil ştii, relu ălangdon, în ciuda acestui compromis, Diălogo a fost considerat ă eretic ă şi Vaticanul l-a condamnat pe Galilei la arest la domiciliu. Nici o fapt ă bun ă nu rămâne nepedepsit ă! Aşa e, surise profesorul. Totuş i, Galilei era un om tenace. În timpul acelui arest la domiciliu, a scris în tain ăo lucrare mai puţin cunoscut ă, pe care istoricii o confund ă uneori cu Diă logo. Aceasta din urm ă se numeşte Discorsi. Am auzit de ea. Discurs asupra mareelor. Langdon se opri pentru o clip ă, uimit c ă ştia despre o publicaţie obscur ă care trata mişcarea planetelor şi efectul ei asupra mareelor. Ei, exclam ă Vittoria, ai uitat c ăvorbeşti cu un fizician italian al cărui tat ă îl venera pe Galilei? Profesorul râse. Oricum, Discorsi nu era cartea pe care o că utau ei; concomitent cu aceasta, istoricii erau de părere c ăgalilei mai scrisese o alt ăbroşur ăfoarte puţin cunoscut ă, intitulat ă Diagramma. Diagramma della Verità, spuse el. Diagrama Adevărului. De asta n-am auzit. Nu m ă surprinde. Diagramma a fost cea mai secret ă lucrare a Savantului un fel de tratat asupra unor date ştiinţ ifice pe care le considera reale, dar nu avea voie s ă le dea publicităţii. La fel ca unele dintre manuscrisele sale anterioare, Diagramma a fost scoas ăclan- destin din Roma de un prieten şi publicat ă în tain ă, în Olanda. Broş ura a devenit în scurt timp popular ă în cercurile lumii para-ştiinţ ifice ale vremii. Apoi Vaticanul a prins de veste ş i a început o campanie de ardere a cărţilor. Vittoria îl privea intrigat ă: Şi crezi c ă Diagramma conţinea acele indicii? Il segno? Informaţ iile despre Calea Iluminării? Prin Diagramma au fost ele comunicate celorlalţi savanţi. Sunt sigur de asta. Langdon ajunse la a treia galerie şi începu s ăciteasc ă şi aici tăbliţ ele indicatoare: Arhiviştii caut ăde ani buni un exemplar din aceast ă lucrare. Dar pe fondul arderilor ordonate de Vatican şi al rezistenţei ei scăzute, broşura a dispărut de pe faţa pământului. Rezisten ţăscăzut ă? Arhiviştii clasific ă documentele pe o scar ăde la unu la zece în funcţ ie de integritatea lor structural ă. Diagramma a fost tipărit ăpe hârtie de rogoz subţire ca foiţa de ţigar ă. Nu rezist ă mai mult de un secol. De ce n-au tipărit -o pe ceva mai rezistent? Aşa a vrut Galilei. Pentru a-i proteja pe discipolii săi. În acest fel, savanţii prinş i cu broşura o puteau arunca pur şi simplu în ap ăşi cartea se dezintegra. Era o găselni ţăgrozavă pentru distrugerea probelor incriminatorii, îns ă un coşmar pentru arhivişti. Se crede c ă un singur exemplar din Diagramma a supravieţuit dincolo de secolul al XVIII-lea. Numai unul? bâigui Vittoria, privind înmărmurit ăîn jurul ei. Ş i exemplarul acela se afl ă aici? Confiscat de Vatican din Olanda la scurt timp dup ă moartea lui Galilei. De ani de zile solicit acces aici pentru a-l vedea de când mi-am dat seama ce conţine. De parc ă i-ar fi citit gândurile, Vittoria pă trunse între celelalte galerii, citind restul de 103

104 tăbliţ e indicatoare. Mulţumesc, spuse el. Caut ă acele tăbliţ e care au ceva de-a face cu Galilei, ştiin ţă, savanţi... Vei înţelege când vei vedea. Bine, dar înc ă nu mi-ai spus cum ţi-ai dat seama c ă în Diagramma se ascundea acea informaţie. E ceva în legătur ăcu numărul pe care-l tot vedeai în epistolele Illuminati, 503? Da. Mi-a luat ceva vreme, dar într-un târziu am realizat c ă 503 e doar un cod. Care se refer ă la Diagramma. Pentru o clip ă, Langdon retrăi acel moment de neaşteptat ărevelaţ ie: 16 august, cu doi ani în urm ă. Stătea pe malul lacului, la nunta fiului unui coleg. În sunet de cimpoi, nuntaşii îş i făcuser ăapariţia traversând lacul pe o barj ă. Vasul era decorat cu flori ş i ghirlande, iar la prova se vedea desenat cu vopsea un număr scris cu cifre romane: DCII. Nedumerit, Langdon îl întrebase pe tatăl miresei: Ce înseamn ă acel 602? 602?! DCII este numeralul roman 602, spusese el, arătând barja. Omul izbucnise în râs: Nu e un numeral roman! E numele barjei! DCII? Dick şi Connie II. Langdon simţise cum i se înroşesc urechile; Dick ş i Connie erau mirii. Barja fusese, în mod evident, botezat ăîn cinstea fericitului cuplu. Dar ce s-a întâmplat cu DCI? întrebase el. S-a scufundat ieri în timpul repetiţiei generale. Fusese rândul lui Langdon s ărâd ă: Îmi pare rău s ă aud asta. Apoi căzuse pe gânduri, cu ochii la barj ă. DCII, îşi spusese el, ca un QEII în miniatur ă. În clipa următoare îşi dăduse seama. Acum se răsuci spre Vittoria: Aşa cum am menţionat, 503 e un cod un truc prin care IUuminati voiau s ă ascundă ceea ce, iniţial, trebuia s ă fie un numeral roman. Scris cu cifre romane, 503 este... DIII. Eşti rapid ă! Te rog să-mi spui c ănu faci şi tu parte dintre Illuminati! Ea râse: Folosesc cifrele romane pentru a codifica straturile pelagice. Desigur, mormăi Langdon neauzit, era la mintea cocoşului! Şi ce înseamn ă DIII? DI, DII şi DIII sunt abrevieri foarte vechi. Erau folosite de savanţii de odinioar ă pentru a face deosebirea între documentele lui Galilei, pentru c ăse făceau confuzii frecvente. Vittoria trase aer în piept: Diàlogo... Discorsi... Diagramma. D-l, D-2 şi D-3. Toate ştiinţ ifice. Toate controversate. 503 este DIII. Diagramma. Cea de-a treia carte a sa. Dar un lucru tot nu se potriveşte. Dac ăacest segno, acest indiciu, aceast ă informare despre Calea Iluminării se afla cu adevărat în Diagramma lui Galilei, cum de n-a văzut-o ş i Vaticanul când a confiscat toate exemplarele? Poate c ă a văzut-o, dar nu şi-a dat seama. Îţi aminteşti de indiciile Illuminati? Obiecte ascunse la vedere...? Disimulare...? Se pare c ă il segno era încifrat în mod similar foarte vizibil. Invizibil îns ăpentru cei care nu-l căutau şi tot invizibil pentru cei care nu-l înţ elegeau. Adic ă? Adic ă Galilei l-a ascuns bine. În conformitate cu datele istorice, il segno era reprezentat în ceea ce Illuminati numeau lingua pura. 104

105 Limba pur ă? Da. Cu alte cuvinte, matematica. Aşa cred şi eu. Pare, totuşi, evident. La urma urmei, Galilei era om de ştiin ţăş i scria pentru oamenii de ştiin ţă. Matematica ar fi fost limbajul logic pe care l-ar fi folosit pentru a-şi codifica semnul. Broşura este intitulat ă Diagramma, deci diagramele matematice pot face şi ele parte din acest cod. În vocea Vittoriei se întrezărea speranţa: Bănuiesc c ă Galilei a creat un soi de cod matematic pe care clerul nu l-a remarcat. Nu pari prea convins ă. Nu sunt fiindc ă nici tu nu eşti. Dac ă ai fost atât de sigur cu privire la DIII, de ce n-ai publicat nimic referitor la acest lucru? Dac ăai fi făcut-o, cineva care ar fi avut acces la Arhivele Vaticanului, ar fi venit aici şi ar fi verificat deja Diagramma. N-am vrut s ă public nimic. Am lucrat din greu pentru a descoperi acea informaţie şi... Se întrerupse, stânjenit. Voiai gloria! Dintr-un punct de vedere, da, spuse el, roşind uşor. Numai c ă... Nu trebuie s ăte jenezi! Doar vorbeşti cu un om de ştiin ţă! Publică m sau pierim! Noi la CERN spunem: Demonstrăm sau ne sufocăm. Nu voiam doar întâietatea. M ăîngrijora faptul c ă, ajunse în niş te mâini nepotrivite, informaţiile despre Diagramma ar fi riscat s ădispar ă. Mâinile nepotrivite fiind cele ale Vaticanului? Nu susţin c ăsunt nepotrivite în sine, dar Biserica a luat totdeauna în derâdere ameninţările Illuminati. La începutul secolului XX, Vaticanul a mers pân ăîntr-acolo, încât a declarat c ăilluminati nu este decât produsul unei imaginaţii prea bogate. Clerul era de pă rere şi, poate, pe bun ă dreptate c ă ultimul lucru de care aveau nevoie creştinii era s ăafle că exista o mişcare anticreştin ăextrem de puternic ă, infiltrat ăîn finanţe, politic ă şi învăţământ. Foloseşte timpul prezent, Robert, îşi aminti el singur. EXIST Ă o for ţăanticreştin ă foarte puternic ă, infiltrat ăîn finanţe, politic ă şi învăţământ. Deci, crezi c ăvaticanul ar fi ascuns toate dovezile referitoare la ameninţ area Illuminati? Posibil. Orice ameninţare, real ăsau imaginar ă, submineaz ăîncrederea în forţ a Bisericii. Înc ă o întrebare. Vittoria se întoarse spre el şi îl privi lung, de parc ăar fi fost cine ş tie ce arătare: Vorbeşti serios? Cum adic ă? Adic ă, ăsta este planul tău de salvare în situaţia de fa ţă? Langdon nu-şi dădea seama dac ă în ochii ei se oglindeşte doar un sentiment de milă amestecata cu amuzament sau teroare pur ă. Te referi la găsirea Diagrammei? întreb ă el, confuz. M ă refer la găsirea Diagrammei, la identificarea unui semn vechi de patru sute de ani, la descifrarea unui cod matematic şi la parcurgerea unui drum marcat de un ş ir de vechi opere de art ă pe care numai cele mai strălucite minţi ale istoriei au reuşit s ăle recunoasc ă... ş i toate astea în următoarele patru ore! Langdon ridic ă din umeri: Sunt gata s ă accept şi alte sugestii

106 Robert Langdon se afla în dreptul galeriei cu numărul 9 ş i citea etichetele de pe rafturi: BRAHE... CLAVIUS... COPERNIC... KEPLER... NEWTON... Parcurgând numele înc ă o dat ă, brusc se simţi alarmat. Aceştia sunt oamenii de ştiin ţă... dar unde e Galilei? Se întoarse spre Vittoria, care verifica galeria alăturat ă. Am găsit tema, dar nu ş i pe Galilei. Nu, nici eu, răspunse ea în timp ce trecea la galeria următoare. Aici e! Dar sper c ă ţi-ai adus ochelarii, fiindc ălui îi este dedicat ă toat ă galeria asta. Profesorul se apropie în fug ă, Vittoria avea dreptate. Toate tăbliţele indicatoare din galeria 10 purtau acelaşi nume: IL PROCESSO GALILEANO. Langdon fluier ă uimit, dându-şi seama de ce savantului îi fusese dedicat ă o galerie întreag ă. Procesul lui Galilei! ş opti el privind prin sticla protectoare rândurile de manuscrise. Cea mai scump ă şi cea mai îndelungat ăacţiune judiciar ă din istoria Vaticanului. Paisprezece ani şi şase sute de milioane de lire cheltuite! Şi totul se afl ă aici. Câteva documente juridice! Cred c ăavocaţii nu s-au schimbat prea mult de-a lungul secolelor. Nici rechinii n-au făcut-o! Langdon se apropie de un buton galben amplasat pe partea lateral ăa galeriei. Îl apăs ăş i în interior se aprinser ăun şir de becuri. Lumina era de un roşu întunecat ş i transforma cubul de sticl ă într-o caset ă purpurie... un labirint de rafturi înalte pân ăsub plafon. Dumnezeule! exclam ăvittoria. Ne bronzăm sau lucrăm? Pergamentul se decoloreaz ă ş i de aceea iluminarea în galerii se face totdeauna cu lumin ă întunecat ă. Poţi s-o iei razna acolo, înăuntru! Sau mai rău, îşi spuse profesorul, îndreptându-se spre unica intrare a galeriei. Un mic avertisment: oxigenul este un oxidant puternic; prin urmare, în galerii nivelul său e foarte scăzut. În interior este un vid parţial. Respiraţia ne va fi îngreunat ă. Ei, dac ă nişte cardinali bătrâni supravieţuiesc, vom izbuti şi noi! Da, s ă sperăm c ă vom fi atât de norocoşi! Intrarea în galerie se făcea printr-o u şăelectronic ă turnant ă. Langdon remarc ă dispunerea obişnuit ăa celor patru butoane de acces pe tocul interior al uş ii, câte unul pentru fiecare compartiment. Când se apăsa pe buton, uşa era acţionat ăşi schiţa o jumătate de rotaţ ie, apoi se oprea scurt o procedur ă standard, menit ăs ămenţin ăatmosfera din interior. Dup ă ce intru eu, îi explic ălangdon, apas ăbutonul şi vino dup ămine. Înă untru umiditatea este de numai opt procente, aşa c ăobişnuieş te-te s ă respiri cu gura uscat ă. Acestea fiind zise, păşi în compartimentul rotativ şi apăs ăpe buton. Uşa bâzâi sonor ş i începu s ăse roteasc ă. Urmând-o, Langdon îşi pregăti corpul pentru ş ocul fizic pe care îl suferea întotdeauna în primele secunde petrecute într-un spaţiu închis ermetic. Intrarea într-o galerie etan şăsemăna cu trecerea brusc ă de la altitudine zero la ş ase sute de metri adâncime. Greaţa şi ameţelile erau obişnuite în aceste circumstanţe. Vezi dublu şi pici jos, îş i aminti el refrenul arhiviştilor. Simţi cum îi pocnesc urechile. Cu un şuierat, uşa se mai roti o dat ă ş i încremeni. Era înăuntru. Înc ă din primul moment îşi dădu seama c ăaerul era mai rarefiat decât se aş teptase. Vaticanul îşi lua deci arhivele mai în serios decât alţii. Langdon încerc ă să- ş i controleze senzaţia de sufocare şi îşi relaxa cutia toracic ă, astfel ca plămânii s ăi se dilate. Senzaţ ia de apăsare trecu repede. Iat ăc ă turele lui zilnice de bazin tot îi foloseau la ceva. Respirând mai normal acum, privi în jurul său. În ciuda pereţilor transparenţi, el resimţea anxietatea 106

107 cunoscut ă. Sunt închis într-o cutie, îşi spuse. Într-o cutie roşie ca sângele. Uşa bâzâi în spatele lui şi Vittoria intr ă. În clipa în care păşi în galerie, ochii începur ăsă-i lăcrimeze, iar respiraţia i se acceler ă. Ai puţin ărăbdare, îi spuse Langdon. Dac ăameţeşti, apleacă-te! M ă... simt... şopti ea, de parc ă... a ş face scufundări... cu o proporţie greşit ă... de oxigen. Profesorul aştept ăca ea s ăse obişnuiasc ă, făr ăs ăse îndoiasc ă de acest lucru. Vittoria Vetra era într-o form ă fizic ă excepţional ă spre deosebire de o fost ă absolvent ă de la Radcliffe pe care o însoţise el odat ă în arhivele ermetice ale Bibliotecii Widener. La sfârş it, fusese nevoit să-i fac ă respiraţie gur ă la gur ăbietei femei, care aproape că- şi înghiţ ise proteza dentar ă. Te simţi mai bine? Vittoria înclin ădin cap, în semn c ăda. Eu am zburat cu blestematul vostru de avion spaţial, aşa c ăacum m ărăzbun, glumi el. Ea surâse: Touché! Langdon căut ăîn cutia de lâng ă u şăşi scoase câteva mănuş i albe de bumbac. Ţinut ă oficiala? întreb ă Vittoria. Pentru aciditatea pielii. Nu putem atinge vechile documente făr ămănuş i. Ia-ţ i o pereche! Cât timp mai avem? întreb ăea, în vreme ce-şi punea mănuş ile. Langdon îţi verifică ceasul cu Mickey Mouse: A trecut de ora şapte. Trebuie s ă găsim chestia aceea în mai puţin de o or ă. De fapt, nu avem chiar atât de mult timp, răspunse el, arătându -i un filtru de aerisire de deasupra capului. În mod normal, când cineva se afl ăînăuntru, curatorul pune în funcţ iune sistemul de reoxigenare. Astăzi îns ă, nu. Dup ădouăzeci de minute, amândoi vom rămâne fără aer. Cu toat ălumina roşie din încăpere, paloarea brusc ăa Vittoriei era vizibil ă. Profesorul zâmbi şi îşi netezi mănuş ile: Demonstrăm sau murim, doamn ăvetra. Mickey ticăie de zor! 51 Gunther Glick, reporterul BBC, se holb ă timp de zece secunde la telefonul din mâna sa înainte de a-l închide. Chinita Macri îl privea lung de pe bancheta din spate a furgonetei: Ce s-a întâmplat? Cine era? Glick se întoarse spre ea, ca un copil care tocmai a primit din greşeal ăo jucărie ş i se teme c ă i-o va lua altul: Am primit un pont, suse el. Ceva se petrece la Vatican. Se numeşte conclav, rican ă Chinita. Ce mai pont! Nu, altceva. Ceva tare! Oare informaţia primit ăera chiar adevărat ă? Glick simţi un val de ruşine când îşi dă du seama cât de mult se ruga s ăfie adevărat ă. Ce-ai zice dac ă ţi-a ş spune c ăpatru cardinali au fost răpiţ i şi urmeaz ăs ăfie uciş i în patru biserici diferite în seara asta? A ş zice c ăai fost luat în balon de vreun amic de la birou cu un sim ţ al umorului cam bizar. 107

108 Şi dac ă a ş mai adăuga c ăni se va comunica locul exact al primei execuţii? A ş vrea s ă ştiu cu cine ai vorbit. Nu mi-a spus. Şi dac ă doar mânca rahat? Cinismul Chinitei era ceva de aşteptat, dar ea uita c ă ţicni ţii şi mincinoşii fuseseră specialitatea lui la British Tattler, vreme de un deceniu. Or tipul care îl sunase nu era nici ţicnit, nici mincinos. Cuvintele lui erau teribil de reale. Logice: Am s ă te sun din nou chiar înainte de ora opt, ca să- ţ i spun unde va avea loc primul omor. Imaginile pe care le vei filma te vor face celebru. Când Glick îl întrebase de ce-i ofer ă lui asemenea informaţii, ră spunsul primit fusese la fel de rece ca şi accentul arab al individului: Presa este braţ ul drept al anarhiei. Mi-a mai spus ceva, adăug ăreporterul pe un ton mai ridicat. Ce? C ă Elvis Presley tocmai a fost ales pap ă? Intr ă, te rog, în baza de date a BBC-ului. Vreau s ă văd ce s-a mai scris despre tipii ăştia. Ce tipi? Fă-mi pe plac! Macri oft ă şi făcu întocmai: O s ă ne ia un minut. Mintea lui Glick o lu ăla galop: Individul a vrut neapărat s ă ştie dac ăam cu mine şi un cameraman. Videograf! Şi dac ă putem transmite în direct. Unu virgul ă cinci trei şapte megaherzi. Despre ce-i vorba? Se auzi piuitul bazei de date. Bun, am intrat. Ce anume căută m? Glick îi spuse termenul. Macri ridic ă ochii spre el şi îl privi mirat ă: Sper din tot sufletul c ăglumeşti! 52 Organizarea intern ă a galeriei 10 nu era atât de logic ă pe cât sperase Langdon, iar manuscrisul Diagrammei nu părea a fi aşezat alături de celelalte publicaţ ii similare ale lui Galilei. Făr ăacces la clasificarea computerizat ă şi făr ăun reper de referin ţă, nu puteau face prea multe. Eşti sigur c ă Diagramma se afl ă aici? întreb ă Vittoria. Da. Apare atât în Uficcio della Propaganda delle Fede... Bine. Dac ă eşti sigur... Ea se îndrept ă spre stânga, iar el la dreapta. Langdon începu s ă caute. Avea nevoie de toat ă voinţa sa pentru a nu se opri ş i a citi fiecare manuscris pe lâng ă care trecea. Colecţ ia era impresionant ă: Probatorul... Mesagerul înstelat... Observaţ ii Asupra petelor solare... Scrisoare către Marea Duces ă Christina... Apologia pro Galileo... Şi aşa mai departe. Ajuns ă la capătul galeriei, Vittoria găsi ceva. Cu vocea sugrumat ă, strig ă : Diagramma della Verită! Langdon se repezi prin labirintul roş iatic spre ea: Unde? 108

109 Ea îi arăt ăşi profesorul îşi dădu imediat seama de ce nu gă sise nimic mai devreme. Manuscrisul nu se afla pe vreun raft, ci într-o caset ă cu volume in-folio. De obicei aş a se pă strau paginile nelegate. Eticheta de pe caset ănu lăsa loc de dubii cu privire la conţinut: DIAGRAMMA DELLA VERITA Galileo Galilei, Langdon căzu în genunchi, în vreme ce inima îi bătea frenetic: Diagramma... Bravo! Ajută-m ă s ăscot caseta asta. Vittoria îngenunche lâng ăel şi împinser ăamândoi. Suportul de metal pe care era aşezată caseta alunec ă spre ei, scoţând la iveal ă partea de sus a conţinutului. Nu e încuiat ă? se mir ă tânăra la vederea ivărului simplu. Niciodat ă. Uneori documentele trebuie evacuate în mare vitez ă. În caz de inundaţ ie sau de incendiu. Atunci, deschide-o! Langdon nu mai avea nevoie de alte îndemnuri. Visul său de o via ţăse afla chiar în faţ a lui, aerul se rarefia cu fiecare clip ă, aşa c ănu era vreme de zăbovit. Trase ivărul şi dă du capacul la o parte. Înăuntru, pe fundul casetei, se afla un fel de buzunar din pânz ăgroas ă, neagr ă. Permeabilitatea la aer a pânzei era vital ăpentru conservarea conţ inutului. Apucând buzunărelul cu ambele mâini şi ţinându-l orizontal, Langdon îl scoase din caset ă. M ă aşteptam la un cufăr cu comori, spuse Vittoria, dar seamăn ămai degrab ăcu o faţă de pern ă. Vino dup ă mine. Ţinând săcule ţul în faţa lui, ca pe o ofrand ă de pre ţ, profesorul se apropie de masa de studiu aflat ă în mijlocul galeriei. Deşi aceast ăamplasare central ăera menit ăs ăreduc ă efortul de deplasare a documentelor, cercetătorii apreciau intimitatea pe care le-o ofereau ş irurile de rafturi din jur. În marile arhive ale lumii aveau loc marile descoperiri şi nici unui savant nu-i plăceau privirile curioase, peste umărul său ale rivalilor. Langdon aşez ăsăcule ţul pe mas ă şi îi desfăcu şnurul. Că utând în cutia cu instrumente a arhiviştilor, găsi penseta dublat ă cu fetru, poreclit ă chimval de deget o penset ă mare, prevăzut ăla capete cu nişte discuri. Prad ăunui entuziasm ce creştea de la o secund ă la alta, Langdon încerc ă pentru o clip ă teama c ă se va trezi dintr-un moment în altul în biroul să u de la Harvard, cu un teanc de lucrări de corectat. Inspirând adânc, deschise buzunărelul ş i, cu degetele tremurându-i în mănuş ile de bumbac, introduse penseta. Linişteş te-te, şopti Vittoria. E hârtie, nu plutoniu! Langdon glis ăpenseta de-a lungul filelor din interior, având grij ăs ă aplice o presiune egal ă. Apoi, în loc s ătrag ădocumentele afar ă, le ţinu în loc cu penseta şi îndepărt ăsăcule ţ ul procedura standard pentru a evita pe cât posibil vătă marea filelor. Abia dup ăce eliberă complet documentele şi aprinse sursa de lumin ăîntunecat ăde dedesubt putu s ă respire din nou. Vittoria arăta ca o fantom ă, învăluit ăîn lumina stranie care venea de sub masa de sticl ă. File micuţe, şopti ea impresionat ă. Profesorul încuviin ţătăcut. Teancul de file semăna cu nişte foi desprinse dintr-un roman de dimensiuni foarte reduse. Cea de deasupra era o copert ă ornamentat ă cu cerneal ă, pe care se zăreau titlul, data şi numele lui Galilei, scris chiar de mâna savantului. Într-o frântur ă de secund ă, Langdon uit ă de spaţiul închis, de oboseal ă ş i de evenimentele cumplite care îl aduseser ăpân ăaici. Nu mai putea decât s ăpriveasc ă, fascinat. Întâlnirile de gradul trei cu istoria îl aduceau totdeauna într-o stare de tulburare reverenţioas ă... de parc ăl-ar fi văzut pe da Vinci trasând ultimele tuşe ale Giocondei. Papirusul îngălbenit nu lăsa loc de îndoial ăîn privinţa vechimii şi a autenticităţ ii sale, dar dac ă lăsai la o parte inevitabila decolorare, documentul era într-o stare extraordinar ă. O uşoar ăalbire a pigmentului. O rărire nesemnificativ ă a pergamentului. Dar în rest... perfect conservat. Langdon studie scrisul ornat de pe copert ă, ochii îi lă crimau din cauza lipsei de 109

110 umiditate. Vittoria nu scotea o vorb ă. Dă-mi o spatul ă, te rog, îi ceru el, arătându -i o tăvi ţăcu instrumente de lucru din inox. Când i-o întinse, profesorul îşi trecu degetele peste ea pentru a îndepă rta electricitatea static ă şi, foarte atent, o introduse sub copert ă. Apoi, ridicând uşor spatula, deschise volumul. Prima pagin ă era scris ăde mân ă o caligrafie minuscul ă, stilizat ă, aproape ilizibil ă. Langdon îşi dădu imediat seama c ă pe pagina respectiv ă nu erau nici diagrame, nici numere; era un eseu. Heliocentricitatea, spuse Vittoria, traducând titlul primului in-folio, apoi parcurse repede textul. Se pare c ăgalilei a renunţ at definitiv la modelul geocentric. Era în italiana veche totuşi, aşa c ănu se aştepta la o traducere prea bun ă. Las-o balt ă! Noi căută m ceva din domeniul matematicii. Limbaj pur. Folosind spatula, trecu la pagina următoare. Nici formule matematice, nici diagrame; simţi cum mâinile încep să-i transpire în mănuş i. Mişcarea planetelor, traduse Vittoria titlul. Langdon se încrunt ă. În oricare alt ăzi, ar fi fost de-a dreptul încântat s ă poat ă citi totul; în mod incredibil, modelul actual al NASA privind orbitele planetare era aproape la fel cu ideile originale ale lui Galilei. Nu e matematic ă, declar ăvittoria. Vorbeşte aici despre mişcările retrograde ş i orbitele eliptice sau ceva de genul ăsta. Orbite eliptice! Profesorul îşi aminti c ă problemele juridice serioase ale lui Galilei începuser ă atunci când descrisese mişcările planetelor ca fiind eliptice. Vaticanul preamă rea perfecţiunea cercului şi de aceea insistase c ă mişcările cereşti nu puteau fi decât circulare. Confreria lui Galilei îns ăconsidera c ă şi în elips ăexist ăaceeaşi perfecţ iune, apreciind dualitatea matematic ăa celor dou ăpuncte focale. Elipsa Illuminati este şi astăzi frecvent întâlnit ăîn decoraţiunile masonice. Următoarea, ceru Vittoria. Langdon întoarse pagina. Fazele Lunii şi mareele, spuse ea. Făr ănumere, făr ădiagrame. O alt ă pagin ă. Nimic. Parcurser ă astfel vreo zece pagini. Nimic! Nimic! Nimic! Credeam c ă tipul ăsta a fost matematician! Aici e numai text! Profesorul simţi c ă nu mai poate respira; speranţele începuser ă şi ele s ădispar ă. În teancul de file mai rămă seser ădoar câteva. Nu-i nimic aici, conchise Vittoria. Matematic ă, deloc. Câteva date, câteva cifre banale, dar nimic care s ăsemene a indicaţie. Langdon răsfoi şi ultimul in-folio şi suspin ă. Şi acesta era tot un eseu. Scurt ă carte! exclam ă fizician ă. El încuviin ţătăcut. Merda, cum spunem noi în Roma. Rahat, traduse Langdon ca pentru sine. Chipul lui oglindit în sticla mesei părea că- ş i bate joc de el, ca şi imaginea reflectat ă diminea ţă, în fereastra casei sale. O fantomă îmbătrânit ă! Dar trebuie s ă fie ceva! exclam ă el şi disperarea răguş it ă din propria voce îl surprinse. Il segno este aici, undeva! Ştiu sigur! Poate c ă ai greşit în privinţa DIII... Langdon se întoarse şi o fix ăcu privirea. Bine, ced ă ea, chestia cu DIII este perfect logic ă. Dar poate c ă semnul acela nu este matematic. Lingua pura. Ce altceva ar putea fi? Art ă? Dar nu exist ă nici diagrame, nici imagini în carte! 110

111 Tot ce ştiu este c ă lingua pura se refer ă la altceva decât la limba italian ă. Matematica mi se părea o alegere logic ă. Sunt de acord cu tine. Langdon refuza s ă se recunoasc ă învins atât de repede: Numerele sunt scrise, probabil, în cuvinte. Matematica trebuie s ăfie nu sub form ă de ecuaţii, ci de text. Ne va lua ceva timp s ăcitim toate paginile acelea. Tocmai timpul ne lipseşte. Va trebui s ăne împărţim munca, conchise el, refă când teancul iniţial de file. Eu ştiu suficient ăitalian ă pentru a identifica numerele. Folosind spatula, tăie teancul ca pe un pachet de cărţ i şi împinse primele ş ase pagini în faţa Vittoriei: Trebuie s ă fie pe aici, pe undeva. Sunt sigur. Vittoria se aplec ă şi întoarse prima fil ăcu mâna. Spatula! strig ă Langdon, luând un alt instrument din tăvi ţăşi întinzându-i-l. Foloseş te spatula! Dar port mănuş i! bombăni ea. Ce rău le pot face? Folseş te spatula! Vittoria se supuse. Te simţi şi tu cum m ă simt eu? Încordat? Nu. Făr ăaer. Da, şi el respira din ce în ce mai greu. Aerul se rarefia mai rapid decât îş i închipuise. Trebuiau s ă se grăbeasc ămai tare. Enigmele arhivistice nu constituiau o noutate pentru el, dar de obicei avea la dispoziţie mai mult de câteva minute pentru a le rezolva. Făr ă a mai rosti vreun cuvânt, se aplec ă şi începu s ă citeasc ăprima pagin ădin jumătatea sa de teanc. Arată-te, pentru numele lui Dumnezeu! Arată-te! 53 Undeva în adâncurile Romei, umbra coborî o ramp ăde piatr ă şi intr ăîntr-un tunel subteran. Vechiul pasaj era luminat numai de torţe, aerul era greu ş i înfierbântat. Undeva sus, vocile înspăimântate ale unor bătrânei strigau în van, doar ecoul le răspundea. Când coti pe culoar, îi văzu: exact la fel cum îi lăsase: patru bătrâni îngroziţi, închiş i în dosul unor bare de fier ruginit, într-o ni şăde piatr ă. Qui êtes-vous? Cine eşti? întreb ă unul dintre ei în francez ă. Ce vrei s ă faci cu noi? Hilfe! Ajutor! strig ăaltul în german ă. Dă-ne drumul de aici! Ştii cine suntem? întreb ă altul într-o englez ă cu accent spaniol. Linişte! ordon ă vocea aspr ă. Cel de-al patrulea prizonier, un italian tăcut şi gânditor, îşi aţ inti privirile în ochii întunecaţi şi goi ai răpitorului, putând s ă jure c ă tot ce vedea acolo era chiar iadul. Dumnezeu s ă ne ajute, murmur ă ca pentru sine. Ucigaşul se uit ă la ceas şi apoi îşi întoarse privirea spre prizonieri. Şi acum, spuse el, cine va fi primul? 54 În Galeria 10 a Arhivelor Vaticanului, Robert Langdon recita numere în italian ă, în vreme 111

112 ce parcurgea în vitez ă manuscrisele: Mille... centi... uno, due, tre... cinquanta. Am nevoie de o referin ţănumeric ă, ceva, la naiba! Când ajunse la finele volumului, ridic ăspatula pentru a întoarce pagina. Încercând să alinieze lama acesteia pe fila următoare, mâna începu să-i tremure. Câteva minute mai târziu, îşi dădu seama c ă a renunţat la instrument, întorcând paginile cu mâna. Ah, exclam ă în sinea lui, simţindu-se vinovat. Lipsa de oxigen îi afecta puterea de concentrare. Se pare că m ă paşte iadul arhiviştilor! Era şi timpul! exclam ă Vittoria când îl văzu c ă întoarce paginile cu mâna, apoi o arunc ă pe a ei şi-i urm ă exemplul. Ai găsit ceva? Vittoria neg ă, clătinând din cap: Nimic care s ă par ămatematic ăpur ă. Citesc în vitez ă... dar nimic de aici nu pare a fi vreun semn sau indiciu. Langdon continua s ătraduc ă din ce în ce mai greu paginile manuscrisului. Cunoştinţ ele lui de italian ăerau sumare, iar scrisul foarte mic şi limba veche îngreunau ş i mai mult lucrurile. Vittoria ajunse la capătul teancului înaintea lui şi îl privi descurajat ă, apoi întoarse filele şi o lu ăiar de la capăt, inspectându-le înc ă o dat ă cu mai mult ăatenţie. Când sfârşi de citit ultima pagin ă, Langdon înjur ăîn şoapt ăşi privi spre fizician ă care se aplecase şi studia îndeaproape unul dintre volumele ei. Ce s-a întâmplat? o întreb ă. Pe paginile tale sunt note de subsol? se interes ăea, făr ăa-i răspunde. N-am observat vreuna. De ce? Pe cea de aici este una. Ascuns ăîntr-o îndoitur ă a hârtiei. Langdon se apropie s ăvad ă, dar nu reuşi s ădisting ădecât numărul paginii scris în colţ ul din dreapta sus: Folio 5. Realiz ăcoincidenţa abia dup ăcâteva secunde şi chiar ş i atunci legătura părea prea vag ă. Folio cinci. Cinci, Pitagora, pentagrame, Illuminati. Oare confreria ar fi ales pagina cinci pentru a-şi ascunde indiciul? Prin lumina ceţoas ăşi roşie care-i înconjura, profesorul sesiz ăo firav ăraz ăde speran ţă. Nota aceea de subsol are ceva matematic în ea? Vittoria clătin ădin cap: E numai text Un singur rând. Litere foarte mici. Aproape ilizibile. Speranţa i se nărui. Dar trebuie s ă fie matematic ă! Lingua pura! Da, ştiu... Totuşi, poate ar fi bine s ăauzi asta. În vocea ei răsunase de data aceasta un dram de entuziasm. Citeşte! Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. Fraza nu semăna câtuşi de puţin cu ce s-ar fi aşteptat el: Poftim?! Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. Calea de lumin ă? Asta spune! Calea de lumin ă. În vreme ce sensul cuvintelor îi pătrundea în minte, avu un brusc moment de revelaţ ie. Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. N-avea idee cum îi putea ajuta asta, dar fraza constituia o referire cât se poate de direct ăla Calea Iluminării. Calea de lumin ă. Testul sfânt. Creierul lui părea c ă d ă rateuri, aidoma unui motor alimentat cu combustibil prost. Eşti sigur ă c ă ai tradus corect? Păi... ezit ă ea, aruncându-i o privire ciudat ă. Nu a fost nevoie s ătraduc. Fraza e scrisă în englez ă. Pentru un moment, Langdon avu impresia c ăacustica galeriei i-a afectat auzul: 112

113 În engleză?!! Vittoria îi împinse documentul în fa ţăş i profesorul citi literele minuscule din partea de jos a paginii. The path of light is laid, the sacred test. Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. Englez ă??! Ce caut ă engleza într-o carte scris ă în limba italian ă? Vittoria ridic ădin umeri, privindu-l la fel de nedumerit ă: Poate engleza reprezenta pentru ei lingua pura... Astăzi este considerat ă limba internaţional ăa ştiinţ ei. Noi la CERN vorbim cu toţii în englez ă. Dar cartea asta a fost scris ăîn secolul al XVII-lea! argument ă Langdon. Nimeni nu vorbea engleza în Italia, nici măcar... nici măcar clerul! Abia acum realiz ă ceea ce spunea. Mintea lui începu s ăgoneasc ă: În secolul al XVII-lea, relu ă el vorbind tot mai repede, engleza nu fă cea parte dintre limbile acceptate de Vatican. Clerul folosea italiana, latina, germana, ba chiar spaniola ş i franceza, dar engleza le era complet străin ă. Oamenii Bisericii o considerau o limb ămurdar ă, limba liber-cugetătorilor, precum Chaucer şi Shakespeare. Gândul îi zbur ă imediat la simbolurile Illuminati pentru Pământ, Aer, Foc şi Ap ă. Legendele care susţineau c ă acestea erau scrise în englez ă căpă tau acum o nou ă semnificaţie. Vrei s ăspui c ă Galilei considera engleza lingua pura fiindc ă era una dintre limbile pe care Vaticanul nu le stăpânea? Da. Sau poate c ă, scriind indiciul în englez ă, maestrul se asigura c ăvaticanul nu-l va pricepe. Dar nici măcar nu e un indiciu! Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. Ce naiba vrea s ă însemne asta? Are dreptate, îşi spuse profesorul. Fraza nu-i ajuta în nici un fel. Dar, rostind-o iar ş i iar în gând, îi veni brusc o idee. Ei, asta ar fi de-a dreptul ciudat! îşi spuse. S ă fie, oare, posibil? Trebuie s ă ieşim de aici! exclam ă Vittoria cu voce sugrumat ă. El îns ă n-o auzi. Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt. The path of light is laid, the sacred test. E un vers în pentametru iambic! strig ăel deodat ă, numă rând din nou silabele. Cinci perechi de silabe, cele accentuate alternând cu cele neaccentuate. Vittoria îl privi, buimac ă : Un vers în ce? Pentru o frântur ăde secund ă, Langdon se revăzu din nou pe băncile universităţ ii, la cursul de englez ă. Iadul pe pământ! Vedeta echipei de base-ball a ş colii, Peter Greer, nu putea ţine minte numărul de perechi de silabe dintr-un pentametru iambic shakespearean. Profesorul, un ins agitat pe nume Bissell, se repezise la tabl ă şi urlase: Penta-metru, Greer! Gândeşte-te la plăcuţ a de serviciu de pe stadion! Un penta-gon! Cinci laturi! Penta! Penta! Penta! Dumnezeule! Cinci perechi. Fiecare pereche având, prin definiţie, dou ăsilabe. Nici nu-i venea că cread ă c ă, în întreaga lui carier ă, nu sesizase legă tura. Pentametrul iambic era un metru simetric, bazat pe cifrele sacre ale Illuminati: 5 şi 2! E prea mult! îşi spuse el, încercând să- şi alunge ideea din minte. E o coinciden ţăfăr ă nici o semnificaţie! Dar gândul nu voia s ăplece. Cinci... pentru Pitagora şi pentagram ă. Doi... pentru dualitatea tuturor lucrurilor. Dup ă o clip ă, o alt ă revelaţie făcu s ă i se înmoaie picioarele. Datorit ăsimplităţ ii sale, pentametrul iambic era adesea numit metru pur sau vers pur. La lingua pura? Acesta să fie limbajul pur la care se refereau Illuminatil The path of light is laid, the sacred test... Ho-paa! exclam ă Vittoria. Langdon se întoarse spre ea şi o vă zu rotind pagina cu susul în jos. O, nu din nou! Fraza asta nu are cum s ăfie o ambigram ă! 113

114 Nu, nu e o ambigram ă... dar este... Făr ăsă- şi continue ideea, Vittoria se mulţumea s ăroteasc ămereu pagina cu câte nouă zeci de grade. Este ce? Nu e singura fraz ă. Mai e una? Pe fiecare margine a paginii e scris ăcâte o fraz ă. Sus, jos, la dreapta ş i la stânga. Cred c ă e o poezie. Patru versuri? Galileo era poet? Dă-mi s ă văd! Vittoria îl ignor ă, continuând s ărăsuceasc ăpagina: N-am văzut versurile pân ă acum, fiindc ă sunt scrise chiar pe margini. Apoi, îşi lăsă capul pe umăr pentru a citi ultimul rând, exclam ă: Ha! Ştii ce? Nici măcar nu le-a scris Galilei! Poftim?! Poemul este semnat John Milton. John Milton? Contemporan cu Galilei, autorul Paradisului pierdut fusese un poet ş i un savant pe care maniacii consipraţiilor îl plasaser ădintotdeauna în fruntea listei cu suspecţi Illuminati, Afilierea sa la confreria lui Galilei era un zvon pe care Langdon îl considerase dintotdeauna adevărat. Pe lâng ăfaptul c ă întreprinsese în 1638 un pelerinaj la Roma pentru a se întreţ ine cu bărbaţ i iluminaţi, poetul se întâlnise cu Galilei în vremea când acesta era arestat la domiciliu, întruniri ilustrate în numeroase tablouri renascentiste, printre care şi celebrul Galilei ş i Milton, expus chiar şi astăzi în Museo della Signoria, în Florenţa. Milton îl cunoştea pe Galilei, nu-i aşa? întreb ă Vittoria, întinzându-i în sfârş it pagina lui Langdon. Poate c ă a scris poemul pentru el. Profesorul îşi încleşt ădinţii şi, aşezând fila fragil ă pe mas ă, citi versul din partea de sus. Apoi roti pagina cu nouăzeci de grade şi trecu la rândul scris pe marginea din dreapta. O altă rotaţie şi-l citi pe cel de jos. Înc ă o dat ă, marginea din stânga. Cu o ultim ărăsucire, pagina reveni în poziţia iniţial ă. În total, patru versuri. Primul pe care îl descoperise Vittoria era, de fapt, cel de-al treilea al poemului. Tulburat la culme, Langdon citi din nou cele patru rânduri, în sensul rotirii acelor de ceas: sus, dreapta, jos, stânga. Când isprăvi, răsufl ă adânc, de aceast ă dat ăfăr ăurm ăde îndoial ă: Ai reuşit, doamn ă Vetra! Ea îi surise uşor: Bun, acum putem ieşi naibii de aici? Trebuie s ă copiez versurile astea. Am nevoie de hârtie şi de un creion. Vittoria clătin ăenergic din cap: Las-o balt ă, profesore! N-avem timp s ă ne jucam de-a scribul. Mickey ticăie. Şi smulgându-i pagina din mân ă, porni spre u şă. Langdon sări în picioare: Nu poţi s ă scoţi fila de aici! Este o... Dar Vittoria era deja afar ă. 55 Cei doi năvă lir ăîn curticica aflat ă lâng ăarhivele Secrete. Aerul curat pă rea ca un drog în plămânii lui Langdon. Petele roşietice care-i jucau în faţa ochilor se stinser ă în scurt timp spre deosebire de sentimentul de vinovăţ ie. Tocmai fusese complice la furtul unei relicve nepreţuite din cea mai bine păzit ăarhiv ă a lumii. Il camerlengo îi acordase încrederea lui 114

115 deplin ă. Repede, strig ă Vittoria, ţinând înc ăfila în mân ă ş i alergând pe Via Borgia, spre biroul lui Olivetti. Dac ă vreo picătur ăde ap ă ajunge pe pergamentul acela... Calmează-te! Când vom descifra ghicitoarea asta, le vom putea înapoia preţ iosul lor Folio 5! Langdon se grăbi pentru a ţine pasul cu ea. Pe lâng ăfaptul c ăse simţ ea ca un infractor, era înc ă năucit de implicaţiile incredibile ale documentului. John Milton era un Illuminatus. A compus un poem pe care Galilei l-a publicat în al să u Folio 5... departe de ochii Vaticanului. Ieşind din curte, Vittoria îi întinse pagina: Crezi c ă poţi s ă descifrezi chestia asta? Sau ne-am stors creierii pân ă acum degeaba? Profesorul lu ă cu grij ă documentul şi, făr ăcea mai mic ă ezitare, îl puse în buzunarul de la piept al sacoului său, la adăpost de lumina zilei şi de umezeal ă. Am descifrat-o deja. Vittoria se opri brusc: Ce-ai făcut? Langdon îşi continu ă mersul alert, iar tânăra se repezi dup ăel: Ai citit-o doar o dat ă! Credeam c ă trebuie s ăfie ceva greu de descifrat! Profesorul ştia c ăea are dreptate şi totuşi desluşise il segno dup ă o singur ă lectur ă a poemului. O strof ă perfect ăîn pentametru iambic şi primul altar al ştiinţ ei i se dezvăluise fără umbr ă de îndoial ă. Într-adevăr îns ă, uşurinţ a cu care izbutise îl neliniş tea. La urma urmelor, era adeptul vechii etici puritane; aproape c ăauzea şi acum vocea tatălui să u repetând vechiul şi cunoscutul aforism: Dac ăn-a fost foarte dificil, înseamn ăc ăai greşit. Acum îns ă, Langdon spera c ă zicala era fals ă. Ştiu unde se va petrece primul asasinat. Trebuie să-l anunţăm pe Olivetti. Dar cum poţi s ăştii atât de repede? Dă-mi s ă mai văd şi eu poemul o dat ă! Şi, cu mişcarea agil ă a unui boxer, îşi strecur ă mâna în buzunarul de la pieptul lui ş i scoase pergamentul. Ai grij ă! strig ă el. Nu poţi s ă... Dar Vittoria îl ignor ă. Ţinând documentul în mân ăşi înclinându-l pentru a prinde mai bine razele apusului, îi studie marginile făr ă a se opri din mers. Langdon se întinse pentru a reintra în posesia paginii, dar renun ţă rapid, încântat de engleza cu accent mediteranean a Vittoriei, care rostea silabele în caden ţăperfect ăcu paşii lor grăbiţ i. Pentru o clip ă, auzind versurile, se simţi de parc ăar fi făcut un salt înapoi în timp... ca ş i când ar fi fost contemporan cu Galilei şi ar fi ascultat poemul pentru prima dat ă... ştiind că era, de fapt, un test, o hart ă, o aluzie la cele patru altare ale ştiinţ ei... la cele patru indicii care marcau o cale secret ăprin Roma. Poemul curgea de pe buzele Vittoriei, aidoma unei melodii: De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac, Misticele elemente-ncruci ş în Roma se desfac. Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt, Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând. Vittoria citi strofa de dou ăori şi rămase apoi tăcut ă, de parc ăaştepta ca ecoul lor s ă se sting ă de la sine. De la al lui Sanzio pământesc cavou, repet ă Langdon în gând. Aici, poemul era cât se poate de limpede: Calea Iluminării începea de la mormântul lui Sanzio. De acolo, de-a latul Romei, indiciile sugerau calea: De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac, 115

116 Misticele elemente-ncruci ş în Roma se desfac. Misticele elemente... La fel de clar: Pământul, Aerul, Focul, Apa. Elementele ştiinţ ei, cele patru indicii Illuminati, disimulate sub forma unor sculpturi religioase. Primul indiciu, spuse Vittoria, pare a fi mormântul lui Sanzio. Ţi-am zis eu c ă nu e chiar atât de greu! Dar cine-i Sanzio? Şi unde e mormântul lui? Langdon surise, încântat de entuziasmul din vocea ei ş i amuzat de întrebare. Era uimit cât de puţini oameni auziser ă de Sanzio, numele de familie al unuia dintre cei mai celebri artiş ti ai Renaşterii. Prenumele lui era cunoscut în toat ă lumea... copilul-minune care la vârsta de douăzeci şi cinci de ani lucra deja pentru papa Iuliu al II-lea, iar când se stinsese, la numai treizeci şi opt de ani, lăsase în urm ă cea mai impresionant ă serie de fresce din întreaga lume. Sanzio fusese un monstru sacru al artei, iar faptul c ăera cunoscut doar dup ă prenume constituia o dovad ă a faimei sale, egalat ădoar de o elit ărestrâns ă oameni ca Napoleon, Michelangelo sau Iisus... şi, desigur, idoli actuali ale căror voci răsunau în că minele studenţeşti: Sting, Madonna, Jewel ş i artistul cunoscut înainte sub numele Prince, care folosea acum simbolul pentru a-şi scrie numele, fapt care îl determinase pe Langdon să-l porecleasc ă Litera Tau Intersectat ăde Bastonul Hermafroditic. Sanzio, spuse el cu voce tare, este numele de familie al pictorului renascentist Rafael. Vittoria îl privi surprins ă : Rafael? Celebrul Rafael? El însuşi. Aşadar, calea începe la mormântul lui Rafael? De fapt, e perfect logic, îi explic ălangdon, în vreme ce se îndreptau în grab ă spre birourile Gărzii Elveţiene. Illuminati i-au considerat adesea pe pictorii ş i pe sculptorii de excepţie membri onorifici ai confreriei lor şi probabil c ă au ales mormântul lui Rafael ca un tribut adus talentului său. Profesorul mai ştia şi c ă, la fel ca mulţi alţi reprezentanţi ai artei religioase, Rafael fusese bănuit de un ateism ascuns. Vittoria îi puse pergamentul înapoi în buzunarul sacoului: Şi unde se afl ă mormântul lui? M ă crezi sau nu, răspunse el trăgând adânc aer în piept, se afl ăîn Panteon. Tânăra îi arunc ă o privire sceptic ă : În celebrul Panteon? Celebrul Rafael, în celebrul Panteon. Langdon se văzu nevoit s ărecunoasc ă: nici el nu s-ar fi aşteptat ca primul indiciu s ă fie plasat tocmai în Panteon. I s-ar fi părut mai firesc ca primul altar al ştiinţ ei s ăfie o biserică liniştit ă, mai izolat ă ceva mai subtil. Chiar şi în secolul al XVII-lea, Panteonul, cu a lui cupol ă lui uria şă, cu domul deschis, era unul dintre cele mai cunoscute locuri din Roma. Dar este Panteonul cu adevărat o biseric ă? E cea mai veche biseric ă catolic ă din Roma. Şi chiar crezi c ă primul cardinal va fi ucis acolo? Panteonul este, probabil, una dintre cele mai aglomerate atracţii turistice ale capitalei. Langdon ridic ă din umeri: Illuminati au spus c ă vor ca toat ă lumea s ă priveasc ă spectacolul. Asasinarea unui cardinal în Panteon va atrage, cu certitudine, o sumedenie de spectatori. Dar cum îşi închipuie individul ăsta c ăva ucide un om acolo şi va scă pa neobservat? Ar fi imposibil! La fel de imposibil ca răpirea a patru cardinali din Cetatea Vaticanului? Poemul este foarte explicit. Şi eşti sigur c ă Rafael este înmormântat în Panteon? 116

117 I-am văzut mormântul de multe ori. Vittoria înclin ădin cap, părând înc ăneconvins ă: Cât e ceasul? Şapte şi jumătate. Panteonul e departe? Vreun kilometru şi jumătate. Avem timp. În poem se spune cavoul pă mântesc al lui Sanzio. Chestia asta îţi sugereaz ăceva? Pământesc? Nu cred c ăexist ă vreun loc mai pă mântesc în Roma decât Panteonul. Numele său provine de la religia practicat ăiniţ ial aici panteismul venerarea tuturor zeilor, îndeosebi a zeilor păgâni ai Mamei-Terra. Pe când era student la Arhitectur ă, Langdon aflase cu uimire c ădimensiunile să lii principale a Panteonului constituiau un tribut adus zeiţei Geea, Mama-Terra. Proporţ iile sale erau atât de exacte, încât în interiorul său putea fi introdus ăo sfer ăuria şă, care ar fi umplut tot spaţiul disponibil, cu precizie milimetric ă. Bine, spuse Vittoria, ceva mai convins ă. Ş i, gaura de drac? De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac... Langdon nu mai era atât de sigur în aceast ăprivin ţă: Gaura de drac trebuie s ăse refere la oculus celebra deschidere circular ă din cupola Panteonului. Dar e o biseric ă! De ce i-ar spune deschiderii aceleia gaur ăde drac? Profesorul se întreba şi el acelaşi lucru. Nu mai auzise niciodat ă expresia gaur ă de drac, dar îşi amintea câteva cuvinte din secolul al VI-lea, care acum pă reau, în mod ciudat, potrivite. Venerabilul Bede scrisese la un moment dat c ădeschiderea din acoperiş ul Panteonului fusese făcut ăde dracii care încercaser ăs ăscape din clădire la sfinţ irea acesteia, în timpul papei Bonifaciu al IV-lea. Şi de ce, adăug ăvittoria, în vreme ce intrau într-o alt ă curte, de ce ar fi folosit Illuminati numele Sanzio, dac ă pictorului i se spunea mai cu seam ărafael? Pui cam multe întrebări. Şi tata obişnuia să-mi spun ă asta. Sunt dou ă motive posibile. Unu, numele Rafael are prea multe silabe şi nu s-ar fi încadrat în pentametrul iambic al poemului. Pare cam exagerat. Ai dreptate. Atunci, poate c ă au folosit numele Sanzio pentru a face indiciul mai greu de desluşit, aşa încât numai cei cu adevărat iluminaţi să- şi dea seama c ă se refer ă la Rafael. Vittoria părea c ă are şi de aceast ă dat ă ceva de obiectat: Sunt sigur ă c ă, în timpul vieţii lui Rafael, numele său de familie era bine cunoscut. În mod surprinzător, nu! Folosirea exclusiv ă a prenumelui constituia un indiciu al statutului social. Pictorul îşi evita numele de familie, exact aş a cum fac vedetele pop în ziua de azi. Madonna, de exemplu, nu-şi foloseşte niciodat ă numele de familie, Ciccone. Tânăra îl privi amuzat ă: Ştii care e numele de familie al Madonnei? Langdon regreta deja c ă a ales acest exemplu; era uimitor câte nimicuri se adunau în mintea unui om ce trăia zi de zi printre zece mii de adolescenţi! Trecuser ă de ultima poart ă ce ducea spre biroul Gărzii Elveţiene, când în spatele lor tună o voce: Para! Răsucindu -se pe loc, Langdon şi Vittoria se pomenir ăprivind în ţ eava rece a unei carabine: Attento! exclam ăvittoria, trăgându -se înapoi. Ai grij ăcu... Non sportarti! 117

118 Soldato! Vocea răsunase din celălalt capăt al curţii, unde Olivetti tocmai ieşea din clădire: Lasă-i în pace! Soldatul îl privi nevenindu-i s ă cread ă: Ma, signore, è una donna... Treci înăuntru! îi strig ăolivetti soldatului. Signore, non posso... Acum! Aveţi noi ordine. Căpitanul Rocher va informa trupele în dou ă minute. Vom organiza o căutare. Uluit, soldatul se grăbi s ăintre. Olivetti se apropie de Langdon, rigid şi furibund: Arhivele noastre secrete? Vreau o explicaţie! Avem veşti bune, replic ă profesorul. Ochii comandantului se îngustar ă: Sper s ăfie al naibii de bune! 56 Cele patru Alfa Romeo 155 T-Sparks făr ănumere de înmatriculare ţâşnir ă pe Via dei Coronari aidoma unor avioane de atac de pe pista de decolare. În maş ini se aflau doisprezece membri ai Gărzii Elveţiene în civil, înarmaţi cu arme semiautomate Cherchi-Pardini, flacoane cu gaze paralizante şi dispozitive cu electroşocuri cu raz ă lung ăde acţiune. Cei trei trăgă tori de elit ă aveau carabine cu căutare laser. Aşezat pe bancheta din fa ţăa primului automobil, lâng ăş ofer, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria. În ochii lui se citea aceeaşi furie acerb ă: M-aţi asigurat că-mi veţi da o explicaţie raţional ăşi acum primesc asta?! Profesorul simţea c ă nu are loc în maşina mic ă şi înghesuit ă. V ă înţeleg... Nu, nu înţ elegi nimic! Olivetti nu ridicase vocea, dar tonul lui era mult mai intens: Tocmai am scos din Vatican doisprezece dintre cei mai buni oameni ai mei, chiar înainte de începerea activităţii conclavului. Am făcut asta pentru a păzi Panteonul, pe baza mă rturiei unui american de care n-am auzit în viaţa mea şi care tocmai a interpretat o poezie veche de patru sute de ani. Totodat ă, am lăsat căutarea antimateriei pe mâinile unor ofiţ eri de rang inferor. Pe Langdon îl ardeau mâinile s ăscoat ăpergamentul din buzunar şi să-l fluture în faţ a comandantului, dar se abţinu şi replic ă: Tot ce ştiu este c ă informaţia pe care am găsit-o se refer ă la mormântul lui Rafael, iar acest mormânt se afl ă în Panteon. Soldatul aflat la volan înclin ădin cap: Are dreptate, domnule comandant. Eu şi soţia mea... Taci şi vezi-ţi de drum! lătr ă Olivetti. Apoi se întoarse din nou spre Langdon: Cum ar putea asasinul să- şi ucid ă victima într-un loc atât de aglomerat şi s ăscape nevăzut? Nu ştiu, dar este evident că Illuminati au resurse nebănuite. Au reuşit s ă pătrund ăş i în CERN, şi în Vatican. E un noroc c ă ne-am dat seama unde va avea loc prima crim ă. Panteonul e unica dumneavoastr ă şans ăde a-l prinde pe individ. Te contrazici! Unica şans ă? Parc ă spuneai c ă e un fel de cale, o serie de indicii. Dacă n-ai greşit cu Panteonul, înseamn ăc ă putem urma calea aceea spre celelalte indicii! Vom avea deci patru şanse de a-l prinde pe individ. Aşa speram şi eu, răspunse Langdon. Şi am fi avut patru şanse... cu un secol în urm ă. 118

119 Momentul în care îşi dăduse seama c ăpanteonul era primul altar al ştiinţ ei fusese unul dulce-amărui pentru profesor. Istoriei îi plăcea uneori s ă joace renghiuri crude celor care o studiau. Ar fi fost greu de crezut c ă, dup ăatâţia ani, Calea Iluminării mai exista înc ăintact ă, cu toate statuile la locul lor; totuşi, lui Langdon i-ar fi plăcut s-o poat ă urma pân ă la capăt ş i s ă descopere ascunzătoarea confreriei. Din pă cate, acesta era doar un vis irealizabil. La sfârşitul secolului al XlX-lea, Vaticanul a ordonat îndepărtarea ş i distrugerea tuturor statuilor din Panteon. Vittoria îl privi şocat ă : De ce? Statuile erau reprezentări ale zeilor olimpieni, păgâni. Din nefericire, asta înseamn ăcă primul nostru indiciu a dispărut... şi o dat ăcu el... Orice speran ţăde a mai găsi Calea Iluminării ş i celelalte indicii, spuse Vittoria în locul lui. Langdon înclin ă din cap: Avem o singur ă şans ă. Panteonul. Dup ă asta, calea dispare. Olivetti se holb ăla ei pre ţ de câteva secunde, apoi se întoarse cu faţa spre parbriz: Trage pe dreapta! îi ceru el şoferului. Acesta vir ă scurt şi apăs ăpe frân ă. Celelalte maşini din spate oprir ă brusc în urma lor, cu un scârţâit puternic de pneuri. Dar ce faci? întreb ă Vittoria. Îmi fac meseria, replic ăolivetti, întorcându-se din nou spre ei; vocea lui era ca de ghea ţă. Domnule Langdon, când mi-ai spus că-mi vei explica situaţ ia pe drum, am presupus c ă ne vom apropia de Panteon ştiind bine ce caut ă oamenii mei acolo. M-am înşelat. Fiindc ă, dac ă vin aici îmi neglijez alte îndatoriri esenţiale şi fiindc ă teoria asta a dumitale despre sacrificii ale fecioarelor şi poezii vechi mi se pare o aiureal ă, conştiinţ a nu-mi permite să continui. Anulez imediat aceast ămisiune. Apoi scoase din buzunar staţia de emisie-recepţie ş i o deschise. Vittoria se întinse peste spătarul banchetei şi-l prinse de bra ţ: Nu poţi face una ca asta! Olivetti trânti staţia pe bordul maşinii şi o străfulger ăcu priviri furibunde: Aţi fost vreodat ă la Panteon, doamn ă Vetra? Nu, îns ă... Daţi-mi voie s ăv ă spun ceva despre el. Panteonul este o încăpere unic ă. O sală circular ă, construit ădin piatr ă şi ciment. Are o singur ă intrare. Făr ăferestre. O singur ă intrare îngustă. Flancat ă permanent de nu mai puţin de patru poliţişti înarmaţi, al căror rol este să protejeze acest obiectiv de vandali, de teroriştii anticreştini ş i de gunoaiele amestecate printre turişti. Ce vreţi s ăspuneţi cu asta? îi spuse ea cu răceal ă. Ce vreau s ăspun? Vreau s ăspun c ătot ce mi-aţi povestit dumneavoastr ă nu are cum s ă aib ă loc! Îmi puteţ i oferi un singur scenariu plauzibil despre modul în care cineva ar putea ucide un cardinal în interiorul Panteonului? Sau cum ar putea aduce mă car un ostatic înăuntru, trecând pe lâng ăpaznicii înarmaţi? Nu mai vorbesc de uciderea lui ş i de fuga de la locul crimei! Şi asta făr ăs ăfie observat! Olivetti se aplec ăpeste spătarul banchetei, izul de cafea din răsuflarea lui izbindu-l pe Langdon în fa ţă: Cum, domnule Langdon? Oferiţi-mi un singur scenariu plauzibil! Profesorul avea senzaţia c ă maşina neîncăpă toare se strânge ş i mai mult în jurul lui. Habar n-am! Nu eu sunt asasinul! Nu ştiu cum o va face! Nu ştiu decât c ă... Un scenariu? contraatac ăvittoria. Ce părere aveţ i despre asta? Asasinul vine cu un elicopter şi îi d ă drumul prin deschiderea din cupol ăcardinalului înfierat şi urlând de spaim ă. 119

120 Cardinalul se izbeşte de podeaua din marmur ăşi moare pe loc. Toţi cei din maşin ăse întoarser ăspre ea. Langdon nu ştia ce s ămai cread ă. Ai o imaginaţie bolnav ă, cucoan ă, dar ştiu c ă eşti rapid ă! Olivetti se încrunt ă: E posibil, recunosc, dar dificil s ă... Sau ucigaşul îl drogheaz ăpe cardinal, continu ăvittoria, îl aduce la Panteon într-un scaun cu rotile, ca pe un turist bătrân şi infirm, intr ă, îi taie gâtul făr ăa face vreun zgomot ş i apoi pleac ă liniştit. Olivetti părea acum uşor descumpănit. Nu-i rău! îşi zise Langdon în sinea lui. Sau, relu ă ea, ucigaşul ar putea... Suficient, replic ăolivetti. V-am auzit! Comandantul trase adânc aer în plămâni, pe gânduri. Cineva bă tu energic în geamul portierei şi toat ă lumea din maşin ătresări. Era un soldat din maş inile din spate. Olivetti coborî geamul. E totul în regul ă, domnule comandant? Şi ridicându-şi mâneca pentru a-i ară ta ceasul militar, adăug ă: E şapte patruzeci. Avem nevoie de timp pentru a ne ocupa poziţiile. Olivetti dădu uşor din cap, dar nu răspunse, mulţumindu-se să- ş i plimbe degetul pe bordul maşinii, lăsând urme în praful depus. Tă cut, îl studie pe Langdon în oglinda retrovizoare. Într-un târziu, se întoarse spre soldatul de-afar ă. În tonul său nu se simţea o con- vingere ferm ă: Vreau să-l încercuiţi. Maş ini în Piazza della Rotunda, Via degli Orfani, Piazza Sant' Ignacio şi Sănt' Eustachio. Nu mai aproape de dou ăcvartale. Parcaţi, pregătiţ i-v ă şi aşteptaţ i ordinele mele! Trei minute! Foarte bine, domnule! Soldatul se întoarse la maşina lui. Langdon îi arunc ă Vittoriei o privire de apreciere. Ea îi zâmbi şi, pentru o clip ă, profesorul simţi o neaşteptat ăcăldur ă, o urm ăde magnetism între ei. Comandantul se întoarse spre ei şi-l ţ inti pe Langdon cu privirea: Domnule Langdon, ar fi bine ca toat ăchestia asta s ănu ne explodeze în fa ţă. Profesorul surâse chinuit. Cum ar putea exploda? 57 Directorul CERN, Maximilian Kohler, deschise ochii animat de valul de cromolin ăş i leucotrien ă din sângele său, care-i dilata bronhiile ş i capilarele pulmonare. Respira din nou normal. Se afla într-o rezerv ă a infirmeriei CERN, iar scaunul său cu rotile îl aştepta lângă pat. Privi în jur, studiind halatul în care îl îmbrăcaser ă. Hainele lui erau împă turite, pe un scaun alăturat. Afar ăse auzeau paşii unei asistente şi directorul aştept ă un lung moment, ascultând atent. Apoi, făr ăa face nici cel mai mic zgomot, se ridic ăpe marginea patului, îş i lu ă hainele şi, chinuindu-se să- şi mişte picioarele paralizate, se îmbrăc ăş i se târî în scaunul său. Înăbuşindu -şi tusea, se apropie de u şă, acţionând scaunul manual, cu grij ă s ă nu porneasc ă motorul. Când ajunse în prag, întredeschise uşa şi arunc ăo privire rapid ă. Holul era gol. În linişte deplin ă, Maximilian Kohler se furi şăafar ădin infirmerie

121 Şapte patruzeci şi şase de minute ş i treizeci de secunde... fix. Nici atunci când vorbea în staţia de emisie-recepţie, vocea lui Olivetti nu părea s ărăsune mai tare decât o şoapt ă. Langdon începuse deja s ătranspire pe bancheta din spate a maş inii parcate în Piazza de la Concorde, la trei cvartale distan ţăde Panteon. Vittoria şedea lâng ăel, părând fascinat ă de Olivetti, care le transmitea oamenilor săi ultimele ordine. Veţi intra în dispozitiv la opt punct. Întregul perimetru, lăsând liber ă intrarea. Este posibil ca ţinta s ă v ă cunoasc ă, deci veţi fi pas visible. Făr ăpierderi de vieţi omeneş ti. Cineva trebuie s ă asigure acoperişul. Ţinta e obiectivul principal. Victima e secundar ă. Iisuse! exclam ă Langdon neauzit, înmărmurit de nepă sarea rece cu care Olivetti le comunicase oamenilor săi c ăbătrânul cardinal era lipsit de importan ţă. Victima e secundar ă. Repet. Acţiune făr ăpierderi de vieţi omeneşti. Avem nevoie de ţint ăvie. Daţi-i drumul! Olivetti îşi închise staţia. Vittoria îl privi uluit ă, aproape furioas ă: Domnule comandant, înăuntru nu se duce nimeni? Înăuntru? În Panteon! Unde se presupune c ăva avea loc crima! Attento! Dac ă trupele mele au fost infiltrate, este posibil ca asasinul să-mi cunoască oamenii. Colegul dumneavoastr ătocmai m-a avertizat c ă aceasta va fi unica noastr ă şans ă de a captura ţinta. N-am de gând s ă sperii pe cineva punându-mi oamenii s ă mărşă luiasc ă în interior! Dar dac ă ucigaşul este deja înăuntru? Olivetti se uit ăla ceas: Ţinta a fost foarte precis ă: opt fix. Mai avem cincisprezece minute. A spus că-l va ucide pe cardinal la ora opt fix, dar se poate să-l fi adus deja înă untru, într-un fel sau altul. Dac ă oamenii dumneavoastr ă văd ţinta ieşind, dar nu-şi dau seama c ă e ea? Cineva trebuie s ă se asigure c ă interiorul este curat. Prea riscant! Nu şi dac ă persoana care intr ă nu poate fi recunoscut ă. Deghizarea oamenilor mei cere timp şi... M ă refeream la mine! replic ă Vittoria. Langdon se întoarse şi se holb ăla ea. Olivetti clătin ădin cap: În nici un caz! Mi-a ucis tatăl! Exact, deci v ă poate recunoaşte. L-aţi auzit la telefon! Nici nu-i trecuse prin minte c ăleonardo Vetra avea o fiic ă! Aş a c ă, în mod cert, nu ştie cum arăt. A ş putea intra ca un turist obişnuit. Dac ăvă d ceva suspect, ies şi le transmit oamenilor dumneavoastr ăs ăintre. Regret, nu pot permite aşa ceva. Comandante? răsun ăo voce în staţia lui Olivetti. Avem o problem ăla poziţ ia din nord. Fântâna ne blocheaz ă câmpul vizual. Nu putem vedea intrarea decât dac ăne deplasă m în mijlocul pieţei. Ce alegeţi? Ne vreţi orbi sau vulnerabili? Vittoria decise c ăa aşteptat destul: Asta e! M ă duc! Deschise portiera şi coborâ. Olivetti îşi trânti staţia, sări din maşin ăş i se repezi spre ea. Langdon îl urm ă imediat. Ce dracu' face femeia asta?! Comandantul se post ă în faţa Vittoriei: Doamn ă Vetra, intuiţia dumneavoastr ăa fost corect ă, dar nu pot permite unui civil să se amestece. S ă se amestece? Nu vedeţi c ăşi dumneavoastr ăacţionaţ i pe bâjbâite? Lăsaţ i-m ă s ă vă 121

122 ajut! A ş vrea s ă pot avea un ochi în interior, dar... Dar ce? Dar sunt femeie, asta e? Olivetti nu răspunse. Sper c ă nu asta aveaţi de gând s ă spuneţi, domnule comandant, fiindc ă ştiţ i foarte bine c ă ideea mea este una a naibii de bun ăşi, dac ă ţineţ i cumva la vechea poveste cu rahatul macho care... Lăsaţ i-ne s ăne facem meseria! Lăsa ţi-m ă s ă v ă ajut! E prea periculos. N-am avea cum s ă comun icăm cu dumneavoastr ă. Dac ă v-aş împrumuta o staţie de emisie-recepţie, imediat v-aţi da de gol. Vittoria duse mâna la buzunarul bluzei şi scoase telefonul mobil. O sumedenie de turişti au telefoane! Comandantul îşi încreţi fruntea, nehotărât. Vittoria deschise telefonul, prefăcându -se că formeaz ă un număr: Bun ă, drag ă, uite, sunt în Panteon. Ar trebui s ăvezi şi tu minunăţia asta! Apoi închise aparatul ş i se repezi din nou la Olivetti: Cine o să- şi dea seama? Nu implic ă nici un risc! Lăsaţ i-m ă s ă fiu omul vostru din interior! Apoi, arătând telefonul mobil prins de Cureaua lui, întreb ă: Care e numă rul dumneavoastr ă? Olivetti nu îi răspunse. Şoferul ascultase întreaga discuţie şi părea s ăaib ăo idee. Ieş i din maşin ăşi-l trase pe comandant de-o parte. Dup ă zece secunde de conversaţie în şoapt ă, Olivetti dădu din cap şi se întoarse: Introduceţi în memoria telefonului dumneavoastr ănumărul ăsta. Şi începu să-i dicteze cifrele. Dup ă ce Vittoria program ănumărul, îi ceru: Acum, apelaţi-m ă! Tânăra făcu întocmai şi aparatul de la brâul comandantului începu s ă sune. Olivetti răspunse şi şopti în receptor: Intr ă în clădire, doamn ăvetra, priveşte în jur, ieşi şi apoi sună-m ă pentru a-mi spune ce-ai văzut. Vittoria închise telefonul: Mulţumesc, domnule. Langdon simţi un impuls brusc şi neaş teptat de instinct protector. Staţi puţin, spuse el adresându-i-se lui Olivetti. O trimiteţi acolo de una singur ă? Vittoria se încrunt ăspre el: O s ă m ădescurc, Robert! Şoferul Gărzii Elveţiene începu s ăvorbeasc ă din nou cu şeful său. E periculos! o avertiz ă Langdon. Are dreptate, interveni Olivetti. Nici chiar cei mai buni oameni ai mei nu lucrează singuri. Iar locotenentul tocmai mi-a sugerat c ă toat ă mascarada asta ar fi mai convingă toare dac ă aţi intra amândoi. Amândoi? ezit ă Langdon. Eu, de fapt, voiam... Dac ă veţi intra împreun ă, veţi părea un cuplu în vacan ţă. V ă veţ i putea chiar ajuta unul pe celălalt; prefer modalitatea asta. Vittoria ridic ă din umeri: Bine, dar trebuie s ă ne mişcăm repede. Grozav ă mutare, băiete! mormăi Langdon ca pentru sine. Olivetti începu s ăle dea indicaţ ii: Prima strad ăpe care veţi ajunge este Via degli Orfani. Luaţi-o la stânga! Duce direct la Panteon. V ă plimbaţi pe acolo dou ă minute, cel mult. Eu rămân aici, îmi poziţ ionez oamenii 122

123 şi aştept telefonul vostru. Nu vreau s ăv ălas complet lipsiţi de apărare. Ştie vreunul din voi să trag ă? Şi scoase din buzunar un revolver. Lui Langdon îi sări inima din piept. Dar n-avem nevoie de pistol! Vittoria întinse mâna dup ăarm ă : Pot s ă tranchilizez o ţestoas ăde la patruzeci de metri, de pe o barc ăîn tangaj. Bun! Olivetti îi întinse revolverul şi adăug ă: Va trebui să-l ascunzi. Tânăra îşi privi dezarmat ăşortul, apoi arunc ă o privire spre Langdon. Oh, nu, s ănici nu te gândeşti! Dar Vittoria se mişc ă prea repede pentru a mai apuca el s ă îi spun ă ceva. Cu un singur gest, îi deschise sacoul şi dădu drumul armei într-unui dintre buzunarele de la piept. Pistolul atârna ca un pietroi, dar măcar avea consolarea c ă Diagramma se afla în celălalt buzunar. Avem un aer inofensiv, decise Vittoria. S ămergem! Şi, luând braţ ul profesorului, pomi în josul străzii. Bra ţ la bra ţ e bine! strig ă şoferul în urma lor. Nu uitaţi, sunteţi turiş ti! Poate chiar proaspăt căsă toriţ i. Ce-ar fi s ă v ă ţineţi de mân ă? În vreme ce coteau rapid, Langdon ar fi putut s ăjure c ăzăreş te urma unui zâmbet pe chipul Vittoriei. 59 Sala de consiliu a Gărzii Elveţiene este situat ălâng ăcorpo di Vigilanza şi este folosită îndeosebi pentru planificarea mă surilor de securitate în cazul diverselor evenimente publice de la Vatican şi apariţiilor papei în Piazza San Pietro. În aceast ăzi îns ă, destinaţ ia ei era cu totul alta. Cel care se adresa trupelor reunite era comandantul adjunct al Gărzii Elveţiene, că pitanul Elias Rocher un tip vânjos, cu trăsă turi moi, ca de lut. Era îmbrăcat în tradiţ ionala uniform ă albastr ăa ofiţerilor, la care adăugase un accent personal, o beret ă roşie lăsat ă pe o parte. Avea o voce surprinzător de cristalin ăpentru un bă rbat atât de solid, iar când vorbea, glasul lui ră suna cu limpezimea unui instrument bine acordat. În ciuda privirilor directe, ochii îi părea uşor înceţoşa ţi, ca aceia ai unor mamifere nocturne. Subalternii îl porecliser ă orso ursul şi uneori glumeau spunând c ă este ursul care merge în umbra viperei. Desigur, comandantul Olivetti era vipera. Rocher era la fel de periculos ca şi vipera, dar mă car îl puteai vedea apropiindu-se. Oamenii îl ascultau acum în poziţie de drepţi, făr ăa li se clinti vreun muşchi, deş i informaţiile care tocmai le fuseser ăcomunicate erau de natur ăs ă le ridice tensiunea arterială cu câteva linii, cel puţin. Tânărul locotenent Chartrand stătea undeva mai în spate, dorindu-şi s ă se fi aflat printre cei 99 la sut ă dintre candidaţii care nu fuseser ă admişi în aceast ăunitate. Avea două zeci de ani şi era cel mai tânăr dintre oamenii de aici; se afla la Vatican abia de trei luni. La fel ca toţ i ceilalţi din încăpere, fusese antrenat în cadrul Armatei Elveţiene şi trecuse printr-un program suplimentar de Ausbildung cu durata de doi ani, în Berna, înainte de a fi admis la extrem de dura prova pentru Vatican, care se desfăşurase într-o locaţie secret ă, în afara Romei. Totuş i, nimic din toate aceste antrenamente nu-l pregătise pentru o asemenea criz ă. Iniţial, Chartrand crezuse c ă informarea era doar un soi bizar de exerciţ iu. Arme futuriste? Culte de mult dispărute? Cardinali răpiţ i? Apoi Rocher le ară tase imaginile video cu respectiva arm ă. Prin urmare, nu era deloc un exerciţiu! Vom întrerupe alimentarea cu energie electric ă în anumite zone, spunea Rocher, pentru a elimina interferenţ ele de câmp magnetic. Ne vom deplasa în echipe de câte patru. 123

124 Vom purta ochelari cu raze infraroşii. Recunoaşterea va fi făcut ăcu obiş nuitele detectoare, recalibrate pentru fluxuri de sub trei ohmi. Aveţi întrebări? Nici una. Mintea lui Chartrand abia dac ă mai ţ inea pasul: Şi dac ă nu găsim arma în timp util? întreb ă, aproape instantaneu dorindu-şi s ă n-o fi făcut. Ursul îi arunc ă o privire îngheţat ăpe sub bereta sa roşie. Apoi îş i expedie oamenii cu un salut sumbru: Viteza-ntâi, băieţ i! 60 La dou ă străzi de Panteon, Langdon şi Vittoria treceau pe lâng ăun ş ir de taxiuri parcate, ai căror şoferi moţăiau la volan. Moţă iala era tradiţional ăîn Cetatea Etern ă aţ ipeala oriunde în public fiind o prelungire fireasc ăa siestei caracteristice mediteranienilor. Langdon se străduia să- şi păstreze mintea limpede, îns ă întreaga situaţie era prea bizară pentru logica sa. Cu şase ore în urm ă, dormea dus în campusul de la Harvard. Acum se afla în Europa, prins în băt ălia suprarealist ăa unor vechi titani, cu o armă semiautomat ă în sacou ş i ţinând de mân ăo femeie pe care de-abia o cunoscuse. Îşi îndrept ăochii spre Vittoria. Ea privea drept înainte, iar mâna ei îl ţinea strâns, cu forţ a tipic ă unei femei independente şi hotărâte. Degetele i le învăluiser ă pe ale lui cu fermitatea siguranţei de sine înnăscute. Făr ăezitare. Se simţea din ce în ce mai atras de ea. Revino-ţ i! se mustr ă singur. Vittoria părea să-i fi sesizat tulburarea: Relaxează-te, îi spuse făr ăa-şi întoarce faţa spre el. Ar trebui s ă avem aerul unor proaspăt căsă toriţ i. Sunt relaxat. Îmi striveşti degetele! Roşind uşor, îşi mai slăbi strânsoarea. Respir ă prin ochi, îl îndemn ă ea. Poftim? Este relaxant pentru musculatur ă. Se numeşte pranayama. Piranha? Las ă peştii! Pranayama. Dă-o-ncolo! renun ţăea. Când intrar ă în Piazza della Rotunda, în faţa lor apăru imediat clă direa Panteonului. Ca de fiecare dat ă, Langdon o privi cu o respectuoas ăadmiraţ ie. Panteonul. Templul tuturor zeilor. Zei păgâni. Ai naturii şi ai Pământului. Construcţia părea mai robust ă decât şi-o amintea el. Coloanele verticale şi frontonul triunghiular aproape c ă ascundeau cupola circular ă. Totuşi, inscripţia orgolioas ăde deasupra intrării nu confirma faptul c ă se aflau acolo unde trebuie. Langdon o traduse, ca de fiecare dat ă, amuzat: Marcus Agrippa, consul pentru a treia oar ă, a construit acest templu. S ă nu mai amintim de modestie, îşi spuse el, privind împrejurimile. Zona era înţesată de turişti cu camere video. Câţiva savurau cea mai bun ăcafea cu ghea ţădin Roma, aşezaţ i la mesele în aer liber ale cafenelei La Tazza di Oro. Lâng ăintrarea în Panteon, patru poliţiş ti înarmaţi vegheau, exact aşa cum spusese Olivetti. Totul pare liniştit, constat ăvittoria. Langdon încuviin ţă, îns ă nu prea convins. Acum, c ăse afla aici, întregul scenariu îi pă rea de domeniul suprarealismului. În ciuda încrederii pe care o arătase Vittoria în raţ ionamentul 124

125 lui, îşi dădu seama, tensionat, c ă datorit ălui toate forţele fuseser ă masate aici. Poemul Illuminati îi reveni în minte: De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac... DA, îşi spuse. Ăsta e locul. Mormăitul lui Sanzio! Mai fusese aici de multe ori înainte ş i, de sub oculus, admirase locul de veci al celebrului Rafael. Cât e ceasul? întreb ă Vittoria. Şapte cincizeci. Zece minute pân ă la primul gong! Sper ca soldaţii aceia să- şi ştie meseria, spuse ea, privindu-i pe turiştii care intrau ş i ieşeau din Panteon. Dac ă se întâmpl ăceva înăuntru, vom fi cu toţii în bătaia focului. Langdon oft ă adânc. Simţea revolverul atârnându-i greu în buzunar. Oare ce s-ar întâmpl ă dac ă poliţiştii de la intrare l-ar percheziţiona şi ar găsi arma? Dar nimeni nu-i dă du nici o atenţie; deghizarea lor era convingătoare, pesemne. Ai mai tras vreodat ă şi cu altceva în afar ăde tranchilizante? o întreb ăîn şoapt ă. N-ai încredere în mine? S ă am încredere? Abia dac ăte cunosc! Vittoria se încrunt ă: Şi eu care credeam c ăsuntem proaspăt căsă toriţ i! 61 În Panteon, aerul era rece şi umed, mustind de istorie. Bolta semisferic ă se arcuia deasupra, parc ălipsit ăde orice greutate, deschiderea ei fiind chiar mai mare decât cea a cupolei de la San Pietro. Ca de fiecare dat ă, Langdon se înfior ăcând pătrunse în unica sală circular ă, o remarcabil ă îmbinare a artei cu ingeniozitatea tehnic ă. Deasupra lor, prin celebra deschidere rotund ă din cupol ă intrau razele palide ale asfinţitului. Oculus! Gaura de drac. Se aflau chiar sub ea. Privirile profesorului mângâiar ăplafonul boltit, zidurile marcate de coloane ş i podeaua de marmur ă lustruit ă. Ecoul slab al paşilor şi vocile murmurate ale turiş tilor creau un fond sonor delicat. Langdon îi studie pe cei zece-cincisprezece turişti ce se foiau de colo-colo în penumbr ă. Eşti printre ei? întreb ăel neauzit. Totul pare în regul ă, spuse Vittoria, ţinându-l înc ă de mân ă. Profesorul înclin ădin cap, afirmativ. Unde e mormântul lui Rafael? Langdon încerc ă s ă se concentreze şi privi în jur. Morminte. Altare. Pilaştri. Nişe. Fă cu semn spre o capel ă cu decoraţiuni deosebite, aflat ă la stânga lor, de cealalt ăparte a sălii: Cred c ăacolo e. Vittoria trecu în revist ăîntreaga încăpere: Nu văd pe nimeni care s ă semene cu un asasin pe punctul de a ucide un cardinal. Ne uităm puţin jur? Nu-i decât un singur loc aici în care s-ar putea ascunde un criminal. Hai s ăverifică m le rientranze. Firidele? Da. Nişele din zid. De jur împrejurul incintei, alternând cu altarele ş i monumentele funerare, se aflau o serie de nişe semicirculare. Deşi nu foarte vaste, acestea erau suficient de încăpă toare pentru a permite cuiva s ă se ascund ă în ele. Odinioar ăele adăpostiser ă statuile zeilor olimpieni, dar, când Vaticanul transformase Panteonul în biseric ăcreştin ă, toate aceste sculpturi pă gâne fuseser ă distruse. Pentru Langdon era teribil de frustrant să- şi dea seama c ă se afl ă în faţ a primului altar al ştiinţ ei şi c ăindiciul plasat iniţial aici dispăruse. I-ar fi plăcut s ă ş tie care 125

126 dintre statui fusese indiciul şi încotro arăta ea. Ce ar fi putut fi mai incitant decât s ăgăseasc ă un indiciu Illuminati o statuie care să-i arate încotro se îndrepta Calea Iluminării? Şi cine să fi fost sculptorul anonim care o realizase? Eu m ăduc în partea din stânga, spuse Vittoria. Tu ia-o la dreapta şi ne întâlnim dup ă o sut ă optzeci de grade. Langdon surâse strâmb. Dup ăce se despărţ i de ea, oroarea întregii situaţ ii îi reveni în minte. În vreme ce se îndrepta spre jumătatea dreapt ăa circumferinţei, vocea asasinului pă rea s ă şopteasc ă undeva, în apropierea lui: La ora opt. Sacrificii pe altarele ştiinţ ei. O progresie matematic ă a morţii. Opt, nou ă, zece, unsprezece şi apoi... miezul nopţii. Langdon se uit ă din nou la ceas: Opt minute. Când se apropie de prima firid ă, trecu pe lâng ă mormântul unuia dintre regii catolici ai Italiei. La fel ca multe altele în Roma, sarcofagul era poziţionat puţin piezi ş fa ţă de zid. Un grup de vizitatori părea nedumerit de acest fapt, dar profesorul nu se opri s ă le explice. Mormintele creş tine se încadrau rareori în aliniamentul arhitectural, fiind dispuse astfel încât s ă priveasc ă totdeauna spre est. Era o veche superstiţie, pe care o discutase chiar luna trecută la cursul de simbolistic ă. E absolut neverosimil! izbucnise o student ă din primul rând când Langdon le dezvăluise motivul orientării spre răsă rit a mormintelor. De ce s ăprefere creştinii ca morţ ii lor s ă stea cu faţa spre soare-răsare? Doar vorbim aici despre creş tinism, nu despre venerarea Zeului-Soare! Langdon zâmbise, în timp ce se plimba prin spatele catedrei, muşcând dintr-un mar. Domnule Hitzrot! strigase apoi. Un tânăr ce moţăia undeva, în spatele sălii, sărise în picioare: Ce? Eu? Cine-i bărbatul îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu? îl întrebase profesorul, indicând o reproducere a unei picturi renascentiste de pe un perete. Păi... un sfânt. Excelent! Şi de unde ştii c ă e un sfânt? Fiindc ă are o aureol ăîn jurul capului. Bun! Iar aceast ă aureol ă îţi spune ceva? Hitzrot zâmbise larg: Da! Îmi aminteşti de chestiile acelea egiptene despre care am învăţ at semestrul trecut. Acele... discuri solare! Mulţumesc, Hitzrot. Culcă-te la loc! Apoi, întorcându-se cu faţa spre ceilalţi studenţ i, Langdon continuase: La fel ca majoritatea simbolurilor creş tine, aureolele au fost împrumutate de la antica religie egiptean ă, care venera Soarele. Creş tinismul este plin de exemple ale adorării Soarelui. Ce? exclamase tânăr ădin primul rând. M ăduc în fiecare zi la biseric ă, dar nu vă d pe nimeni venerând Soarele! Aşa s ă fie? Dar pe douăzeci şi cinci decembrie ce sărbă toriţi dumneavoastr ă? Crăciunul. Naşterea lui Iisus Hristos. Şi totuşi, conform Bibliei, Iisus s-a născut în martie. Atunci, oare ce sărbă torim de fapt la sfârşitul anului? Tăcere. Pe douăzeci şi cinci decembrie, prieteni, reluase Langdon, îl celebrau anticii pe Sol Invictus Soarele Neînvins zi care coincidea cu solstiţiul de iarn ă: acea perioadă minunat ă a anului în care soarele revine mai mult pe bolt ă, iar zilele încep s ăse măreasc ă. Muşcând înc ă o dat ă din mărul său, profesorul continuase: Religiile cuceritoare adopt ăfrecvent sărbă torile poporului cucerit, pentru a facilita convertirea acestuia. Procesul se numeşte transmutare şi e menit să-i ajute pe învinşi s ă se 126

127 familiarizeze cu noua credin ţă. Credincioşii păstreaz ăaceleaşi date ale sărbă torilor, se roagă în aceleaşi locuri sfinte, folosesc simboluri similare... înlocuind pur ş i simplu doar zeul pe care-l venereaz ă. Acum fata din primul rând părea de-a dreptul furioas ă : Cu alte cuvinte, afirmaţi c ă religia creştin ănu e altceva decât o adorare a Soarelui într-un alt ambalaj! Ba deloc! Creştinismul nu s-a inspirat doar din venerarea Zeului- Soare. Ritualul canonizării este preluat din anticul rit al zeifică rii al lui Euhemerus. Practica de a mânca din carnea zeului Sfânt ă Împărtăş anie a fost împrumutat ă de la azteci. Chiar şi conceptul morţii lui Iisus pentru păcatele noastre nu este pe deplin creş tin: sacrificiul de sine al unui tânăr pentru a-i absolvi de păcate pe semenii săi apare în cele mai vechi tradiţ ii legate de Quetzalcoatl. Şi atunci, exist ămăcar un singur lucru original în creştinism? mârâise fata. Foarte puţine lucruri, în orice religie, sunt cu adevărat originale. Credinţ ele nu se nasc din nimic, ci deriv ăunele din altele. Religia modern ăeste un colaj... o mărturie istoric ă a dorinţei omului de a înţelege divinul. Păi... staţi puţin, intervenise Hitzrot, dând semne c ăse trezise din nou. Ş tiu eu ceva original în creştinism. Ce ziceţi de imaginea noastr ă despre Dumnezeu? Arta creştin ănu L-a reprezentat niciodat ă pe Dumnezeu sub forma vreunui vultur, a unui erou aztec sau a altei chestii la fel de ciudate. Totdeauna L-a portretizat cu chipul unui bătrân cu barb ăalb ă. Aşa c ă, măcar imaginea noastr ă despre Dumnezeu este una original ă, sper! Langdon surâsese: Când primii oameni convertiţi la creştinism au renunţat la foştii lor zei zei pă gâni, romani, greci, egipteni, de care vreţi i-au întrebat pe reprezentanţii Bisericii cum ară ta noul zeu pe care urmau să-l venereze. Înţelepţi, preoţii au ales cel mai temut, mai puternic ş i mai... familiar chip din întreaga istorie. Hitzrot îl privise sceptic: Un bătrân cu barba alb ă, lung ă? Langdon indicase o serie de reprezentări ale zeităţilor antice expuse de-a lungul peretelui. În fruntea lor se afla un bătrân cu o barb ăalb ă, fluturând ă : Figura lui Zeus ţi se pare cumva familiar ă? În clipa aceea, cursul luase sfârşit. Bun ă seara, i se adres ă un bărbat. Langdon tresări, amintindu-şi c ă se afl ă în Panteon. Se întoarse şi dă du cu ochii de un ins bătrâior, cu o cap ăalbastr ă şi o cruce roşie pe piept. Omul îi oferi un zâmbet cenuşiu şi-l întreb ă într-o englez ă cu un puternic accent toscan: Sunteţi britanic, nu-i aşa? Langdon se holb ă la el, nedumerit: Nu. Sunt american. Oh, Doamne, v ă rog s ă m ăiertaţi! Sunteţi atât de frumos îmbrăcat, c ămi-am închipuit... Scuzele mele! V ă pot ajuta cu ceva? întreb ă Langdon, simţindu-şi inima în gât. Păi, m-am gândit c ă eu v-a ş putea ajuta pe dumneavoastr ă. Sunt ciceronele acestui loca ş, explic ă omul, arătându -ş i cu mândrie ecusonul emis de municipalitate. Este de datoria mea s ăv ăfac mai interesant ăvizita în Roma. Mai interesant ă? Pentru Langdon era, oricum, suficient de interesant ă. Păreţ i un om distins, continu ăghidul, făr ăîndoial ămai interesat de cultur ă decât majoritatea celor de aici. V-a ş putea oferi câteva informaţii istorice despre aceast ăconstrucţ ie 127

128 fascinant ă. Langdon surise politicos: Amabil din partea dumneavoastr ă, dar eu sunt însumi istoric de art ă ş i... Superb! Ochii bătrânelului se luminar ă, de parc ăar fi dat peste cufărul cu comori: Atunci, nu m ăîndoiesc c ă ideea mea vi se pare excelent ă. Cred c ăa ş prefera s ă... Panteonul, începu omul s ă peroreze, a fost construit de Marcus Agrippa în anul 27 î.hr. Da, îl întrerupse Langdon, ş i a fost reconstruit de Adrian în 119 d.hr. A fost cea mai mare aren ăde sine-stătă toare, pân ă în 1960, când a fost construit stadionul Superdome din New Orleans! Langdon suspin ă ; individul era de neoprit. Iar un teolog din secolul al cincilea a numit Panteonul Casa Diavolului, avertizând c ă deschiderea din cupol ă constituia locul de intrare al demonilor. Profesorul nu-l mai asculta. Ridic ăochii spre oculus şi îş i aminti scenariul imaginat de Vittoria... un cardinal înfierat care se prăbuş ea prin deschidere şi lovindu-se de podeaua de marmur ă, mort. Ei, ăsta da eveniment mediatic! Instantaneu, începu s ăse uite în jur după reporteri. Nu se vedea nici unul. Trase adânc aer în piept şi îşi spuse c ă scenariul era unul absurd. Logistica necesar ăunei asemenea cascadorii era inimaginabil ă. Porni mai departe pentru a continua inspectarea firidelor, dar ghidul se ţinea dup ă el, ca un căţelu şlihnit. S ă nu uit vreodat ă, îşi spuse Langdon, c ă nimic nu poate fi mai ră u decât un împătimit istoric al artei. În cealalt ă parte a incintei, Vittoria îşi conducea propriile investigaţii. Rămânând singură pentru prima dat ă de când aflase c ă tatăl ei fusese ucis, începu s ăsimt ă crunta realitate a ultimelor opt ore cum se strânge sufocant în jurul ei. Leonardo Vetra fusese ucis cu cruzime, pe neaşteptate. Aproape la fel de dureros era gândul c ărealizarea tatălui ei fusese pângărit ă, transformat ă în arm ă a teroriştilor. O copleşea sentimentul de vinovăţie, fiindc ă ea era cea care concepuse sistemul de transport al antimateriei... conteinerul aflat acum undeva, în Cetatea Vaticanului. În încercarea de a-şi ajuta tatăl, devenise complicea celor care declan- şaser ăacest haos. În mod straniu, singurul lucru care părea normal acum în viaţa ei era prezenţ a acelui individ complet necunoscut: Robert Langdon. În ochii lui îşi gă sea un inexplicabil refugiu... ca în armonia oceanului pe care-l lăsase în urm ă diminea ţă. Era bucuroas ăc ă el se afla aici. Pe lâng ă faptul c ă reprezenta pentru ea o surs ă de speran ţăş i de încredere, Langdon folosise mintea aceea ascuţit ăa lui pentru a le oferi o şans ă, unic ă, de a-l prinde pe asasinul tatălui ei. Vittoria se străduia s ărespire adânc, în vreme ce inspecta nişele; se simţea copleşit ă de gândurile de răzbunare care o bântuiser ă pe întreaga durat ă a zilei. Ea, o susţinătoare ferventă a dreptului la via ţăal tuturor făpturilor, voia moartea ucigaşului. Oricât de rea i-ar fi devenit astfel karma, tot nu ar fi fost în stare s ăîntoarc ăresemnat ă şi celălalt obraz. Alarmat ă ş i tensionat ă, simţea cum ceva neobişnuit îi fierbe în sângele ei italian... şoaptele strămoş ilor sicilieni care-şi apărau onoarea familiei cu orice pre ţ. Vendetta, îşi aminti ea, înţ elegând pentru prima dat ă spiritul înaintaşilor ei. Gândul răzbun ării îi dădu noi aripi. Se apropia, în sfârş it, de mormântul lui Rafael. Chiar de la distan ţăse vedea c ămonumentul era cu totul ş i cu totul special. Spre deosebire de celelalte, sicriul era protejat de o apără toare din plexiglas. Prin acest ecran transparent, se vedea partea din fa ţăa sarcofagului: RAFFAELLO SANZIO, Vittoria privi cu atenţie mormântul şi dup ăaceea citi plăcuţ a informativ ăaşezat ăalături. 128

129 Apoi o mai citi o dat ă. Şi înc ă o dat ă. O clip ă mai târziu, o lu ăla fug ăstrigând în gura mare: Robert! Robert! 62 Langdon îşi continua cu greu cercetările în jumătatea sa de Panteon, urmat îndeaproape de neobositul ghid şi de explicaţiile neîntrerupte ale acestuia: Îmi dau seama c ăsunteţi cu adevărat pasionat de aceste firide! exclam ă el la un moment dat, părând încântat. V ă daţi seama c ăgrosimea inegal ăa zidurilor, mai mic ă în partea de sus, face bolta s ăpar ălipsit ăde greutate? Langdon dădu maşinal din cap, pregătindu -se s ăcontroleze o alt ă ni şă. Brusc, cineva îl înh ăţăde umăr. Era Vittoria. Gâfâia şi îl trăgea de bra ţ. Dup ăteroarea întipărit ă pe chipul ei, lui Langdon nu îi veni în minte decât un singur lucru: găsise un cadavru. Ah, soţia dumneavoastr ă! exclam ăghidul, evident bucuros s ăaib ă un nou client. Apoi, arătând spre pantalonii ei scurţi şi spre ghetele cu care era încălţat ă: Ei, la dumneavoastr ă se vede c ă sunteţi din America! Sunt italianc ă! Zâmbetul ghidului se stinse: Oh, Doamne! Robert, şopti Vittoria, trăgându -l de-o parte, astfel încât s ănu-i aud ă ghidul. Dă-mi Diagramma lui Galilei. Trebuie s-o vă d! Diagramma? Bătrânelul se repezi din nou între ei: Dar ştiu c ăv ăpricepeţ i la istorie! Din păcate, acel document nu este disponibil, fiind păstrat în arhivele secrete ale Va... Ne puteţi scuza un moment? îl rug ălangdon, nedumerit de panica din glasul Vittoriei. Apoi o împinse într-o margine a sălii şi scoase fila din buzunar. Ce s-a întâmplat? Ce dat ă poart ă chestia asta? întreb ăea, studiind pergamentul. Ghidul se apropiase iar de ei, cu ochii lipiţi de document şi cu gura căscat ăde uimire: Dar ă sta nu e... chiar... E o reproducere pentru turişti, minţi Langdon. V ămulţumim pentru ajutor. V ă rog, eu şi soţia mea vrem s ă vorbim o clip ă între patru ochi. Ghidul se retrase doi paşi, făr ăa-ş i lua privirea de la pergament. Data, insist ăvittoria. Când a publicat Galilei...? Profesorul îi arăt ăcifrele romane de pe marginea inferioar ăa filei: Asta-i data publicării. Ce s-a întâmplat? 1639? Da. Ce nu e în regul ă? Chipul Vittoriei se întunec ă : Avem probleme, Robert. Probleme mari. Datele nu se potrivesc. Ce date nu se potrivesc? De pe mormântul lui Rafael. Pictorul a fost îngropat aici abia în La un secol dup ă ce Diagramma a fost publicat ă. Langdon rămase cu ochii aţintiţ i la ea, încercând s ă pătrund ăsensul cuvintelor rostite. Ba nu, spuse el. Rafael a murit în 1520, cu mult înainte de publicarea Diagrammei. Da, dar a fost îngropat aici mult mai târziu! Nu înţeleg ce vrei s ăspui. 129

130 Tocmai am citit. Trupul lui Rafael a fost adus în Panteon în 1758 un tribut istoric adus oamenilor de seam ă ai Italiei. Când îşi dădu seama de sensul cuvintelor ei, Langdon simţi cum îi fuge pă mântul de sub picioare. Când a fost scris poemul acela, continu ăvittoria, mormântul lui Rafael se afla în altă parte. Pe atunci, Panteonul nu avea nimic de-a face cu Rafael Sanzio! Dar... asta înseamn ă... se bâlbâi profesorul. Da, înseamn ă c ă am venit unde nu trebuie! Langdon simţi c ăameţeş te. Imposibil! Eram sigur c ă... Vittoria ţâşni de lâng ăel şi se repezi la ghid, trăgându -l de bra ţ: Signore, scuzaţi-ne! Unde era trupul lui Rafael în secolul al XVII-lea? La Ur... Urbino, bâigui omul, năucit. Acolo unde s-a născut! Imposibil! Altarele Illuminati ale ştiinţ ei se aflau toate în Roma! exclam ă Langdon. Sunt sigur de asta! Illuminati? bălmă ji ghidul, holbându-se din nou la pergamentul din mâna profesorului. Dar cine sunteţi voi, oameni buni? Vittoria prelua iniţ iativa: Căută m ceva ce se numeşte cavoul pământesc al lui Sanzio. Aici, în Roma. Ne puteţ i spune unde ar fi? Ghidul o privi, confuz: Acesta este singurul mormânt din Roma al lui Rafael. Langdon încerca s ă gândeasc ă, dar mintea refuza să-l mai ajute. Dac ă mormântul pictorului nu se afla în 1655 în Roma, atunci la ce se referea poemul? Al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac. Ce naiba poate fi asta? Gândeşte! A mai existat un artist pe nume Sanzio? întreb ă Vittoria. Eu nu mai ştiu altul, ră spunse ghidul. Dar o alt ă personalitate, din orice alt domeniu? Un om de ştiin ţă, un poet sau un astronom pe care să-l fi chemat Sanzio? Bătrânelul arăta de parc ă ar fi vrut s-o rup ă la fug ă de-acolo: Nu, doamn ă. Singurul Sanzio de care am auzit a fost Rafael, arhitectul. Arhitect? Dar credeam c ă a fost pictor! A fost şi una, şi alta, desigur. La fel ca Michelangelo, ca da Vinci... Langdon nu ştia dac ă spusele ghidului sau mormintele bogat decorate din jur îl ajutaseră să- şi dea seama, dar oricum, nu asta conta. Important era c ă ideea îi venise. Sanzio fusese arhitect! De aici, gândurile începur ăs ăi se înşiruie în mod logic. În Renaştere, arhitecţ ii aveau dou ăscopuri în via ţă: preamărirea lui Dumnezeu prin intermediul bisericilor construite şi glorificarea mai-marilor zilei prin mormintele impresionante pe care le concepeau. Cavoul lui Sanzio. Aşa s ă fie, oare? Imaginile se succedau mai repede acum în mintea lui. Mona Lisa lui da Vinci. Nuferii lui Monet. David al lui Michelangelo. Cavoul pământesc al lui Sanzio... Sanzio a proiectat cavoul! spuse Langdon cu voce tare. Poftim? Poemul nu se refer ă la locul în care a fost înmormântat Rafael, ci la un mormânt conceput de el. Despre ce vorbeş ti acolo? Am interpretat indiciul în mod greşit. Nu locul de îngropă ciune al artistului trebuie să-l căută m, ci un mormânt pe care el l-a proiectat pentru altcineva. Nu pot s ă cred c ă m-am 130

131 înşelat atât de rău! Jumătate din sculpturile realizate în Roma în epocile renascentist ă ş i baroc ă erau destinate monumentelor funerare. Rafael a proiectat probabil sute de cavouri! adăug ăel, făr ăa-şi putea stăpâni un zâmbet. Vittoria nu părea deloc vesel ă : Sute? Oh! făcu Langdon, revenit cu picioarele pe pă mânt. Şi e vreunul dintre ele pământesc, profesore? Dintr-o dat ă, începu s ă se simt ă stingherit; ştia jenant de puţ ine lucruri despre opera lui Rafael. Cu Michelangelo era altceva, dar operele lui Rafael nu-l pasionaser ădeloc. Abia dacă ştia vreo dou ădintre cele mai celebre monumente funerare ale sale, îns ă nici despre acestea nu era foarte sigur cum arat ă. Parc ă sesizând complexele lui Langdon, Vittoria se întoarse spre ghid, care începuse deja s ă se depărteze cu paşi mici, îl prinse de bra ţ şi-l trase înapoi: Am nevoie de un mormânt, îi spuse. Proiectat de Rafael. Un mormânt care s ăpoat ă fi considerat pământesc. Bătrânelul părea acum de-a dreptul nefericit: Un mormânt conceput de Rafael? Nu ştiu... A proiectat atât de multe... Şi probabil că v ă referiţi la o capel ă realizat ă de el, nu la un mormânt. Arhitecţ ii proiectau totdeauna capelele împreun ă cu mormintele. Langdon îşi dădu seama c ă omul avea dreptate: Exist ă capele sau monumente funerare concepute de Rafael care s ăpoat ă fi considerate pământe şti? Ghidul ridic ă din umeri: Îmi pare rău. Nu ştiu la ce v ă referiţi. Termenul pă mântesc nu descrie nimic din ceea ce ştiu eu. Iar acum, ar trebui s ă plec. Vittoria îl înh ăţădin nou de bra ţ şi citi primul vers al poemului de pe pergament: De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac. Cuvintele astea v ă spun ceva? Absolut nimic. Bărbia lui Langdon zvâcni în sus; pe moment, uitase partea a doua a versului. Gaur ă de drac?! Da! se repezi el la ghid. Asta e! Exist ăvreo capel ăproiectat ăde Rafael care s ăaib ă o deschidere în plafon, un oculus? Din câte ştiu eu, Panteonul este unic din acest punct de vedere. Dar... Dar ce? exclamar ăvittoria şi Langdon la unison. Bătrânelul înclin ă capul şi făcu un pas spre ei: O gaur ă de drac? murmur ă ca pentru sine, gânditor. Gaur ă de drac... Asta înseamn ă cumva... buco diàvolo! Exact, încuviin ţăvittoria. Păi, este o expresie pe care n-am mai auzit-o cam de mult. Dac ă nu m ăînşel, buco diàvolo se refer ă la ceva subteran, la... La o cript ă, adic ă? sări Langdon. Da, dar la un tip anumit de cript ă. Cred c ă gaur ă de drac este un termen vechi care desemna o vast ă incint ă funerar ă amplasat ăîntr-o capel ă... sub un alt mormânt. Ca un osuar? întreb ă profesorul recunoscând imediat construcţ ia la care se referea ghidul. Exact! Acesta e cuvântul pe care îl căutam! Langdon rămase o clip ă pe gânduri. Osuarele constituiser ăo ieftin ăsoluţ ionare ecleziastic ă a unei dileme neplăcute. Atunci când o biseric ăîi cinstea pe cei mai de seamă enoriaşi ai ei, oferindu-le morminte impresionante în interiorul sfântului loca ş, adesea ceilalţ i 131

132 membri ai familiei solicitau, la rândul lor, s ăfie înmormântaţi alături de cei dragi, asigurân- du-şi astfel un loc de veci râvnit de mulţi alţii. Dac ăîns ăbiserica nu avea spaţ iu sau fonduri suficiente pentru a construi morminte luxoase pentru întreaga familie, apela adesea la să parea unui osuar o ni şăîn podea, lâng ămormântul principal, unde erau îngropaţ i membrii mai puţin merituoşi ai respectivei familii. Osuarul era apoi acoperit cu echivalentul renascentist al unui chepeng. Deşi convenabile, osuarele au ieş it rapid din uz din cauza duhorii care pătrundea uneori în catedral ă. Gaur ă de drac..., îş i spuse Langdon din nou. El, unul, nu auzise termenul niciodat ă; acum îns ă, părea s ăse potriveasc ăde minune. Inima continua să-i bat ăcu putere. De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac. O singur ă întrebare mai rămăsese nelămurit ă: Rafael a proiectat vreun mormânt care s ăaib ăo astfel de gaur ăde drac? Ghidul se scarpin ă în cap: Păi... Îmi pare rău, dar... nu-mi vine în minte decât unul singur. Numai unul? Profesorul nici nu şi-ar fi putut dori un răspuns mai bun. Unde? strig ă Vittoria. Omul le arunc ă o privire ciudat ă: Se numeşte Capela Chigi. Este mormântul lui Agostino Chigi şi al fratelui să u, ambii bogaţi patroni ai artelor şi ai ştiinţ ei. Ai ştiinţ ei?! exclam ălangdon. Unde? Dar ghidul ignor ă întrebarea Vittoriei, din nou bucuros s ăfie de ajutor: Cât despre faptul c ămormântul acesta este sau nu pământesc... nu ş tiu. Cu certitudine îns ă, este... cum s ăspun eu... differénte. Diferit? repet ă Langdon. Cum anume? Nu se încadreaz ă în peisaj. Rafael a fost doar arhitectul monumentului. Decoraţ iunile interioare au fost realizate de un alt sculptor. Nu-mi pot aminti numele lui. Langdon era numai urechi. Un maestru Illuminati anonim, poate? În orice caz, cel care a realizat interiorul a dat dovad ăde o cras ălips ă de gust, continu ăghidul. Dio mio! Atrocità! Cine ar vrea s ăfie îngropat sub pyramides? Piramide? întreb ălangdon, crezând c ănu a auzit bine. În capel ăsunt piramide? Da, ştiu, oribil, nu-i aşa? Vittoria îl înşfăc ădin nou de bra ţ: Signore, unde se afl ă aceast ăcapel ă Chigi? Cam la doi kilometri nord de aici, în Biserica Santa Maria del Popolo. Mulţumim, răsufl ăvittoria, uşurat ă. Hai s ă... Hei, o întrerupse ghidul. Tocmai mi-am amintit ceva. Ce prost sunt! V ă rog, nu ne spuneţi c ă v-aţi înşelat! Nu, dar trebuia să-mi fi dat seama mai devreme. Capela Chigi nu s-a numit totdeauna aşa. Iniţial, era cunoscut ăsub numele Capella della Terra. Capela Terrei? întreb ălangdon. Sau, spuse Vittoria pornind deja spre u şă, Capela Pă mântului! Ieşind în fug ă în Piazza della Rotunda, Vittoria Vetra scoase telefonul din buzunar: Domnule comandant Olivetti! Am greş it locul! Aţi greşit? bâigui militarul. Cum adic ă? Primul altar al ştiinţ ei este la Capela Chigi! Unde? Vocea lui Olivetti era furioas ă acum. Dar domnul Langdon a spus... La Santa Maria del Popolo. Doi kilometri spre nord. Trimiteţi-v ă oamenii acolo imediat! Avem patru minute! 132

133 Dar oamenii mei sunt pe poziţii aici! N-am cum s ă... Mişcaţi-v ă! Şi închise telefonul. În urma ei, Langdon ieşi din Panteon, nă uc. Vittoria îl prinse de mân ă şi-l trase spre şirul de taxiuri aparent lipsite de şoferi, care aşteptau lâng ă bordur ă. Ajunser ă la ele, bătu cu pumnul în capota primului şi şoferul sări în sus, deş teptat brusc din moţăial ă. Tânăra deschise portiera din spate şi-l împinse pe Langdon înă untru, aruncându-se şi ea apoi pe banchet ă: Santa Maria del Popolo! anun ţăea. Presto! Buimac şi pe jumătate speriat, şoferul călc ăpe pedala de acceleraţie. 63 Gunther Glick preluase controlul computerului de la Chinita Macri, care ş edea acum ghemuit ă pe bancheta din spate a furgonetei BBC, privind derutat ă peste umărul colegului ei. Ţi-am spus eu! exclam ă Glick, apăsând câteva taste. British Tattler nu e singurul ziar care public ă articole despre indivizii ăştia! Macri se aplec ă, s ă vad ămai bine. Glick avea dreptate. Baza de date a BBC arăta c ă, în ultimii zece ani, reţeaua difuzase şase reportaje despre Confreria Illuminati. Măi s ă fie!" exclam ă ea pentru sine. Şi cine sunt cei care au făcut reportajele astea? Nişte coate-goale? BBC nu angajeaz ă coate-goale. Ba te-a angajat pe tine! Nu pricep de ce eşti atât de sceptic ă. Exist ă numeroase documente istorice despre Illuminati. Ca şi despre vrăjitoare, OZN-uri şi monstrul din Loch Ness! Glick citi lista de articole şi de reportaje. Ai auzit cumva de un tip pe nume Winston Churchill? Parc ă! rican ă Chinita Macri. BBC a realizat cu ceva timp în urm ăun documentar istoric despre viaţ a lui Churchill. Apropo, omul era un catolic convins. Ştiai c ăîn 1920 a dat publicităţii o declaraţ ie prin care condamna Confreria Illuminati şi-i avertiza pe britanici cu privire la o conspiraţie mondială împoriva moralităţii? Macri îl privi neîncrezătoare: Unde a publicat-o? În British Tattler? În London Herald, zâmbi Glick. Pe 8 februarie Nu cred! Delectează-ţ i ochii! Macri se apropie pentru a privi mai bine. "London Herald, 8 februarie N-a ş fi zis!" Ei, Churchill era paranoic! Poate, dar nu era singurul, răspunse Glick, citind mai departe. Se pare c ă preş edintele SUA, Woodrow Wilson, a vorbit de trei ori la radio în 1921 ş i acuza controlul crescând al Illuminati asupra sistemului bancar american. Vrei un citat din transcrierea emisiunii radiofonice? Nu ţin neapărat. Dar Glick i-l oferi, oricum: Uite ce spunea: Este o for ţăatât de bine organizat ă, atât de subtil ă şi de răspândit ă, încât nimeni nu îndrăzneş te s-o critice pe fa ţă". N-am auzit niciodat ăde aşa ceva. 133

134 Poate fiindc ă în 1921 erai doar o puştoaic ă. Merci de compliment! Macri primise lovitura din plin. Ştia c ăîncepea să-ş i arate vârsta. La patruzeci ş i trei de ani, cârlionţii ei negri şi deşi aveau multe fire cărunte, iar ea era prea orgolioas ă pentru a le vopsi. De la mama ei, o femeie de credin ţăbaptist ă, învăţase respectul şi mulţ umirea de sine. Când eşti o femeie de culoare, obişnuia mama ei s ăspun ă, nu trebuie s ăte ascunzi. Încearcă şi în ziua aia ai murit. Ţine capul sus, zâmbeşte larg şi lasă-i pe toţi s ăse întrebe ce secret ş tii de eşti vesel ă mereu." Dar de Cecil Rhodes ai auzit? o întreb ă Glick. Bancherul britanic? Da, cel care a fondat bursele Rhodes. S ă nu-mi spui c ăşi el... Illuminati. Aiurea! Ba BBC! 16 noiembrie BBC a scris c ă, de fapt, Cecil Rhodes era membru al Confreriei Illuminati? Exact. Şi în conformitate cu reţeaua noastr ă, Bursele Rhodes sunt, de fapt, niş te fonduri înfiinţate cu secole în urm ă, pentru a recruta cele mai luminate minţi ale lumii. E ridicol! Unchiul meu a fost bursier Rhodes! Ca şi Bill Clinton! îi făcu Glick cu ochiul. Macri începea s ă se înfurie. Niciodat ănu-i plăcuser ăarticolele alarmiste, în goan ădupă senzaţional. Totuşi, ştia destule despre BBC pentru a-şi da seama c ă fiecare reportaj difuzat era înainte atent documentat şi verificat. Uite ceva ce n-o s ă uiţi uş or: BBC, 5 martie Chris Mullin, membru al unui comitet parlamentar, le-a cerut tuturor parlamentarilor masoni să-ş i declare aceast ăafiliere. Da, Chinita Macri îşi amintea. În cele din urm ă, solicitarea i-a inclus, pe lângă parlamentari, pe poliţişti şi pe judecători. Care a fost motivul? întreb ăea. Glick citi:... Îngrijorarea c ăfacţiuni secrete ale masoneriei exercit ăun control substanţ ial asupra organismelor politice şi financiare." Aşa e. A stârnit ceva zarv ă. Masonii din Parlament s-au înfuriat. Aveau ş i de ce! Cei mai mulţi s-au dovedit oameni de bună-credin ţă, care s-au alăturat masonilor din dorinţ a de a încheia nişte relaţii şi în scopuri caritabile, făr ăa avea vreo idee cu privire la afilierile trecute ale organizaţiei. Presupusele afilieri. Cum o fi! Uită-te la chestia asta! o îndemn ăglick. Unele relatări stabilesc o legătură între Illuminati şi Galileo Galilei, Guerenet-ii din Franţa ş i Alumbrados din Spania. Ba chiar cu Karl Marx şi Revoluţia Rus ă! Istoriei îi place s ăse rescrie, uneori. Bun, vrei ceva de actualitate? Priveş te aici! O referire la Illuminati într-un numă r recent al Wall Street Journal. Chiar aşa? Ia ghiceşte care este, în prezent, cel mai popular joc pe computer în America? Ia-te dup ă Pamela Anderson! Nu, dar eşti pe-aproape. Jocul se numeşte Illuminati: Noua Ordine Mondial ă. Macii citi peste umărul lui Glick: Firma Steve Jackson Games a dat o nou ălovitur ă... o aventur ăcvasiistoric ă în care o antic ă frăţie satanist ă din Bavaria încearc ă s ă pun ă stăpânire pe lumea întreag ă. Puteţi gă si 134

135 jocul on-line la..." Dintr-o dat ă, simţi c ăi se face rău: Şi ce au tipii ăştia, Illuminati, împotriva creştinismului? Nu numai împotriva creştinismului, o corect ăglick, ci împotriva religiei în general. Deşi de la individul care tocmai mi-a telefonat am înţeles c ă tipii chiar au o fixaţ ie cu Vaticanul. Ei, haide, ce naiba! Doar nu crezi cu adevărat c ă insul chiar e cine ţi-a spus c ă e! Un mesager al Confreriei Illuminati? Gata s ă ucid ă patru cardinali? Nu cred, ci sper din tot sufletul! 64 Taxiul străbă tu cei doi kilometri pe Via della Scrofa în nici dou ăminute ş i opri pe latura sudic ă a Pieţei del Popolo cu puţin înainte de ora opt. Langdon îi dădu şoferului mai mulţ i dolari decât făcea drumul, făr ăa mai aştepta restul, şi coborî însoţit de Vittoria. Piaţa era pustie; doar o mân ăde localnici se veseleau la o mas ăa Cafenelei Rosati un loc frecventat de literaţii italieni. O pal ăde vânt aduse aroma pastelor şi a cafelei espresso. Langdon înc ă nu-şi revenise dup ă greşeala pe care o făcuse la Panteon. O singur ă privire în jur îi stârni îns ăacum cel de-al şaselea sim ţ. Piaţa părea a iradia un subtil aer Illuminati. Pe lâng ă faptul c ă avea o form ă perfect eliptic ă, în centrul ei se înălţ a un obelisc egiptean o coloan ă rectangular ă de piatr ă cu vârful piramidal. Amintire a jafurilor din vremea Romei imperiale, obeliscurile puteau fi zărite în numeroase locuri din Roma ş i erau numite de simbolişti Piramide Înălţate" extensii spre cer ale sacrei conformaţii piramidale. În vreme ce studia monolitul, Langdon îşi simţ i privirile atrase de altceva din fundal. Ceva mult mai interesant: De data asta, chiar am nimerit locul, îi spuse el Vittoriei. Uită-te acolo! Şi-i arăt ăimpunătoarea Porta del Popolo, un arc de piatr ăce străjuia piaţ a de secole. Chiar în centru, în partea cea mai înalt ăa porţii, se vedea o inscripţie: Ţi se pare familiar ă? Vittoria privi simbolul gravat: O stea strălucind deasupra unei grămezi triunghiulare de pietre? O surs ă de lumin ă deasupra unei piramide. Ea se întoarse spre el, cu ochii măriţ i de uimire: La fel ca... Marele Sigiliu al Statelor Unite? Exact! Simbolul masonic de pe bancnota de un dolar. Vittoria trase adânc aer în piept, cercetând piaţa din priviri: Şi unde-i biserica aceea? Biserica Santa Maria del Popolo părea o nav ăde război aterizat ădin greşeal ă acolo, aşezat ăpiezi ş la baza unei coline, în colţul sud-estic al pieţei. Construit ăîn secolul al Xl-lea, aspectul ei era urâţit şi de schelăria ridicat ăpe faţad ă. Langdon încerc ă să- şi pun ă ordine în gânduri, în vreme ce alergau spre intrare. Chiar era posibil ca în biseric ă s ă aib ă loc o crim ă? Ar fi vrut ca Olivetti să- şi aduc ă mai repede oamenii; în buzunar, revolverul îi atârna mai greu şi parc ănelalocul lui. Scările de la intrare erau în ventaglio ca un evantai ospitalier o ironie a sorţ ii în acest caz, fiindc ă erau blocate de schele, materiale de construcţie ş i un panou pe care scria: Construzione. Non entrare." 135

136 Langdon îşi dădu seama c ă, închis ă pentru renovare, biserica era locul perfect pentru uciga ş spre deosebire de Panteon. Aici nu avea nevoie de nici un truc, nici de o strategie ingenioas ă; doar de a găsi o cale de acces. Vittoria se strecur ăfăr ăs ăezite printre schele şi urc ătreptele. Vittoria! o strig ăel. Dac ăindividul e înc ăînăuntru... Dar ea părea s ănu-l fi auzit, apropiindu-se de uşa închis ă a locaşului. Langdon se gră bi pe urmele ei. Înainte de a apuca să-i mai spun ă ceva, ea puse mâna pe mâner şi împinse. Uş a nu se clinti. Trebuie s ă mai fie o intrare! Probabil, spuse Langdon, dar Olivetti va ajunge şi el într-un minut. E prea periculos să intrăm singuri. Ar trebui s ăsupraveghem biserica de aici pân ăcând... Vittoria se întoarse spre el, fulgerându-l cu privirea: Dac ă mai exist ă o intrare, înseamn ăc ămai exist ă şi o ieşire! Iar dac ătipul ă sta dispare, suntem fungito! Profesorul ştia suficient ă italian ăpentru a înţelege c ăavea dreptate. Aleea din dreapta bisericii era îngust ă şi întunecat ă, mărginit ă de ziduri înalte de o parte şi de alta. Duhnea a urin ă o miasm ă obişnuit ăîntr-un ora ş în care barurile erau de două zeci de ori mai numeroase decât toaletele publice. Amândoi o luar ă la fug ă pe aleea fetid ă. Dup ăvreo cincisprezece metri, Vittoria îl prinse de bra ţ şi-i făcu semn. Langdon văzuse şi el. Drept în fa ţăse zărea o u şă de lemn, cu balamale mari obişnuita porta sacra, intrarea destinat ă doar clericilor. Multe dintre aceste intră ri auxiliare ieşiser ădin uz cu ani buni în urm ă, pe măsur ă ce noi clădiri fuseser ă construite în apropiere. Vittoria se repezi la u şă, dar se opri brusc cu ochii fixaţi pe clan ţăş i cu o expresie perplex ă pe figur ă. Langdon ajunse şi el şi vă zu mânerul inelar ciudat, în locul unde, în mod normal, ar fi trebuit s ă fie clanţa. Un annulus, şopti el. Apoi întinse mâna, prinse inelul metalic şi, făr ăs ăfac ă zgomot, îl trase spre el. Se auzi un clic şi atât. Vittoria tresări. La fel de tă cut, Langdon roti inelul în sensul acelor de ceasornic. Degeaba. Încruntându-se, încerc ă şi în sens invers, tot făr ănici un rezultat. Vittoria privi în faţa lor, pe alee: Crezi c ă mai exist ă vreo intrare? Nu credea. Majoritatea catedralelor renascentiste erau construite pentru a servi la nevoie drept fortăreţ e în cazul unui atac, aşa încât erau prevăzute cu cât mai puţine căi de acces. Dac ă mai exist ă o intrare, spuse el, probabil c ăe ascuns ă undeva, în partea din spate mai degrab ă o porti ţăde scăpare decât o intrare propriu-zis ă. Vittoria pornise deja. Langdon o urm ă în timp ce înaintau în semiobscuritatea aleii. Zidurile se înălţ au vertical pe lâng ăei. Undeva, un clopot începu s ăbat ă. Ora opt... Robert Langdon nu auzi atunci când Vittoria îl strig ă. Se oprise în dreptul unui vitraliu acoperit cu zăbrele şi încerca s ă priveasc ă înăuntru: Robert! De aceast ădat ă, şoapta ei sonor ă îi ajunse la urechi. Ridic ăochii şi o văzu la capă tul aleii. Arăta cu o mân ă spre partea din spate a bisericii şi cu cealalt ăîi făcea semn s ă se apropie. Făr ătragere de inim ă, se conform ă. La baza zidului din spate, un parapet din piatr ă ascundea o ni şăîngust ă un fel de tunel ce pătrundea direct în fundaţia bisericii. O intrare? întreb ă ea. Langdon încuviin ţă. O ieşire, de fapt, dar s ănu ne pierdem în amănunte!" 136

137 Vittoria îngenunche şi privi înăuntru: Hai s ăîncercam uşa: S ăvedem dac ă e descuiat ă. Langdon dădu s ă obiecteze, dar ea îl prinse de mân ă şi-l trase dup ă ea în deschizătur ă. Aşteapt ă! Se opri şi se întoarse spre el, nerăbdă toare. Profesorul oft ă: Intru eu primul! O alt ă dovad ă de cavalerism? întreb ăea. Vârsta înaintea frumuseţii. Ăsta a fost un compliment? Langdon îi surâse şi, trecând pe lâng ăvittoria, intr ăîn tunel. Ai grij ă la trepte, îi spuse. Pătrunse precaut în întuneric, sprijinindu-se cu o mân ă de zid. Piatra era aspr ăla pipă it. Pentru o clip ă, îşi reaminti străvechiul mit al lui Dedal şi modul în care bă iatul se deplasa prin labirint, făr ăa-şi lua mâna de pe zid, convins c ăva ajunge la capătul acestuia dac ă nu va întrerupe nici o clip ă contactul cu peretele. Langdon înainta încet, nu foarte sigur c ăvoia să ajung ă la capăt. Tunelul se îngusta uşor şi profesorul îşi rări paş ii. Vittoria era aproape, în spatele lui. La un moment dat, zidul coti spre stânga şi în faţa lor apă ru un alcov semicircular. În mod straniu, acolo se zărea o lumin ăslab ă. În licărirea ei, Langdon distinse conturul unei uş i masive de lemn. Oh! exclam ă el. E încuiat ă? A fost. A fost?! Vittoria se apropie şi Langdon îi arăt ăcu mâna. Învăluit ăîntr-o raz ă de lumin ă care provenea dinăuntru, uşa era întredeschis ă... atârnând într-o balama rupt ă de o dalt ă ce se vedea înc ă înfipt ă în lemn. Urm ă o clip ă de tăcere. Apoi, în întuneric, Langdon simţ i mâna Vittoriei urcând pe pieptul lui, uşor, strecurându-se pe sub sacou. Linişteş te-te, profesore! Vreau doar s ă pun mâna pe arm ă! În acea clip ă, în interiorul Muzeului Vaticanului, o echip ăa Gărzii Elveţiene se împrăş tie în toate direcţiile. Muzeul era cufundat în întuneric şi militarii purtau ochelari cu infraroş ii la fel ca puşcaşii marini americani. Prin ei, totul se vedea într-o fantomatic ă nuan ţă de verde. Fiecare om purta căşti conectate la un detector cu care îşi verifica drumul acelaş i dispozitiv pe care-l foloseau de dou ă ori pe săptă mân ăpentru a că uta microfoane în complexul Vaticanului. Soldaţii se deplasau metodic, căutând în spatele statuilor, în nişe ş i în firide, în dulapuri, pe sub mobilier. Detectorul începea s ă ţiuie îndat ă ce sesiza cel mai slab câmp magnetic. În aceast ăsear ăîns ă, nu primeau nici un semnal. 65 Interiorul Bisericii Santa Maria del Popolo era un fel de grot ăscăldat ăîntr-o lumină palid ă. Părea, mai degrab ă, o staţie de metrou neterminat ă, decât o catedral ă. Spaţ iul central era ticsit de cără mizi, dale de piatr ă, grămezi de moloz, roabe ş i chiar un baros ruginit. Coloane gigantice se înălţ au din podea, susţinând cupola. În lumina slab ă a vitraliilor, praful dansa lene ş, iar sub o fresc ă de Pinturicchio, Langdon şi Vittoria studiau interiorul cavernos. 137

138 Nimic nu se mişca. Tăcere de mormânt. Fiziciana ţinea pistolul îndreptat în fa ţă, cu ambele mâini. Langdon îşi verific ă ceasul: Suntem amândoi nebuni! îşi spuse. E mult prea periculos." Şi totuşi, ştia c ă, dac ă mai era în biseric ă, asasinul putea ieşi oricând, pe oricare dintre uşi, făr ăsă-l poat ă opri cineva. Singura soluţie era să-l prind ă înăuntru. Asta... dac ă mai era acolo. Greş eala lui de la Panteon avea să-i coste scump pe toţi şi Langdon se simţea copleşit de vinovăţie. Nu mai avea rost să insiste acum asupra precauţiilor; el era cel care îi adusese în aceast ăfundătur ă. Vittoria avea un aer sălbatic în vreme ce parcurgea cu privirea spaţiul gol al bisericii. Aşadar, şopti ea, unde e Capela Chigi? Langdon îşi miji ochii, studiind zidurile exterioare. Spre deosebire de concepţ iile încetăţenite, bisericile renascentiste aveau fiecare mai multe capele, catedralele cu adevă rat mari, ca Notre Dame din Paris, având mai mult de zece. Aceste capele nu erau propriu-zis încăperi separate, ci nişte intrânduri niş e semicirculare practicate în zidurile laterale ale locaşului. Veşti proaste", îşi spuse Langdon ză rind cele patru firide din fiecare perete. Opt capele în total. Deşi opt nu era un număr foarte mare, mai rău era faptul c ăîn faţa fiecă rui intrând atârna câte o folie uria şăde poliuretan translucid, probabil pentru a împiedica s ăpătrund ă în interior praful stârnit de lucrările de renovare. Poate fi oricare dintre nişele acelea acoperite, îi răspunse el. N-avem de unde ş ti care anume este Capela Chigi, decât dac ăne uităm înăuntru. De aceea, poate ar fi bine să-l aşteptă m pe Oli... Care este absida secundar ă stâng ă? Langdon se întoarse spre ea, uimit de terminologia arhitectural ăpe care părea c ă o stăpâne şte: Absida secundar ă stâng ă? Vittoria făcu semn spre zidul din spate. Pe o plăcu ţădecorativ ăîncastrat ăîn piatr ă era gravat acelaşi simbol pe care-l văzuser ăafar ă: o piramid ăsub o stea stră lucitoare. Sub ea era scris: BLAZONUL LUI ALESSANDRO CHIGI, AL CĂ RUI MORMÂNT ESTE AMPLASAT ÎN ABSIDA SECUNDAR Ă STÂNG Ă A ACESTEI CATEDRALE." Blazonul lui Chigi era o piramid ă sub o stea? Oare bogatul patron al artelor şi al ştiinţ ei fusese şi el un Illuminati?" Dădu uşor din cap spre Vittoria: Bun ă treab ă, Nancy Drew! Poftim? N-are-a face. Eu... Zgomotul unui metal care se trânteşte de podea răsun ăla doar câţiva metri distan ţă. Clinchetul răsun ăîn întreaga biseric ă. Langdon o trase pe Vittoria dup ă o coloan ă, iar ea aţ inti pistolul spre sursa sunetului şi încremeni aşa. Tăcere. Aşteptar ă câteva momente. Zgomotul se auzi iar, de aceast ă dat ă mai degrab ă semăna cu un scârţâit metalic. Langdon îşi ţ inu răsuflarea. Nu trebuia s ăaccept s ă intrăm aici!" Sunetul se apropia, un fel de fojgă it ritmic, precum mersul unui om şchiop. Brusc, la baza coloanei, apăru ceva. Figlio di puttana! îl înjur ă Vittoria în şoapt ă, sărind înapoi. Langdon ţâşni ş i el în spate. De dup ăcoloan ă, trăgând dup ă el un sandvi ş pe jumătate mâncat, se ivise un ş obolan enorm. Animalul încremeni când îi văzu şi se holb ăun moment interminabil la ţ eava revolverului, pentru ca apoi, nesinchisindu-se deloc, să- şi continue drumul spre cine ş tie ce cotlon al bisericii. Mama doctorului... icni Langdon, înghiţindu-şi cuvântul la jumătate. 138

139 Vittoria lăs ăarma şi- şi veni rapid în fire. Privind pe dup ăcoloan ă, profesorul vă zu geanta unui muncitor întins ăpe podea, probabil tras ăde pe masa de lucru de şobolanul flă mând. Apoi cercet ă întreaga incint ă, căutând o urm ăde mişcare, şi-i spuse Vittoriei: Dac ă tipul e aici, mai mult ca sigur c ăa auzit zgomotul ăla. Eşti sigur ăc ănu vrei să-l aşteptă m pe Olivetti? Absida secundar ă stâng ă. Unde e? Cu inima îndoit ă, se întoarse şi încerc ăs ăse orienteze. Terminologia folosit ă pentru descrierea arhitecturii unei catedrale semăna puţin cu indicaţiile de scen ă din dramaturgie: în total ă contradicţie cu intuiţia. Se aşez ăcu faţa spre altarul principal. Centrul scenei. Apoi arăt ăcu degetul mare peste umăr, în spate. Amândoi se răsucir ăpentru a privi. Aparent, Capela Chigi era situat ă în a treia sau a patra firid ă din dreapta lor. Din fericire, Langdon şi Vittoria se aflau pe latura cea bun ă a bisericii. Din nefericire îns ă, erau în capă tul greşit. Vor trebui s ă străbat ăîntreaga lungime a catedralei, trecând prin faţ a altor trei capele, fiecare dintre acestea acoperit ăcu o folie de plastic translucid. Aşteapt ă, spuse profesorul. M ăduc eu primul. Las-o balt ă! Eu sunt cel care a dat-o în bar ă la Panteon! Da, dar eu sunt cea care are arma! În ochii ei, Langdon citi ceea ce de fapt credea ea: Eu sunt cea care şi-a pierdut tată l. Eu sunt cea care a contribuit la crearea unei arme de distrugere în mas ă. Scalpul tică losului e al meu..." Dându-şi seama c ă nu are rost s ă insiste, se resemn ă şi o urm ăpăşind cu grij ă, făr ăs ăfacă zgomot, de-a lungul laturii estice a bisericii. Trecând prin dreptul primei capele acoperite, simţi tensiunea momentului, de parc ăar fi participat la cine ş tie ce joc suprarealist. Aleg cortina numărul trei", îşi spuse. Locaşul era tăcut, zidurile groase din piatr ăîmpiedicând pătrun derea orică ror sunete din afar ă. În vreme ce treceau prin faţa capelelor, palide forme umanoide păreau că-i privesc de dincolo de plastic. Sunt doar sculpturi din marmur ă!", se linişti Langdon singur, sperând că nu se înşal ă. Era Fusese, oare, asasinul punctual şi fugise din biseric ă înainte de sosirea lor? Sau se mai afla înc ăaici? Langdon nu ştia care din cele dou ăscenarii i-ar fi convenit mai mult. Ajunser ă în absida secundar ă, impunătoare în întunericul ce începea s ăcuprindă catedrala. Înserarea părea s ă se lase repede, accentuat ă de culorile mate ale vitraliilor. La un moment dat, o cortin ăde plastic din spatele lor tremur ăuşor, parc ăîmpins ă de un curent de aer şi Langdon se întreb ă dac ă nu cumva cineva, undeva, deschisese o u şă. Vittoria încetini paşii în apropierea celei de-a treia firide. Ţinând arma întins ă, îi fă cu semn cu capul spre stela alăturat ă. Pe blocul de granit erau gravate dou ăcuvinte: CAPELLA CHIGI." Langdon încuviin ţăşi, făr ăun sunet, se apropiar ăde colţ ul deschiderii. Vittoria apropie arma de marginea foliei de plastic şi-l îndemn ă din priviri pe Langdon s ătrag ăcortina. Acum ar cam trebui să-ncep s ă m ă rog", îşi spuse el. Ezitând, întinse mâna peste umă rul ei. Cu grij ă, începu s ă trag ăperdeaua la o parte. Plasticul se deplas ădoi centimetri ş i se opri brusc, cu un păcă nit sonor. Amândoi îngheţar ă. Tăcere. Dup ă o clip ă, părând c ăse mişc ă cu încetin-itorul, Vittoria se aplec ăşi îşi lipi un ochi de deschizătura îngust ă. Langdon încerc ă ş i el s ă priveasc ă peste umărul ei. Pentru câteva secunde, nici unul nu îndrăzni s ărăsufle. Nu e nimeni aici, spuse Vittoria în cele din urm ă, lăsând revolverul jos. Am ajuns prea 139

140 târziu! Profesorul îns ăn-o auzi; pre ţ de o clip ă, se simţi transportat într-o alt ă lume. Niciodat ă în viaţa lui nu-şi imaginase c ăo capel ăar putea arăta aşa. Decorat ăîn întregime cu marmură castanie, Capela Chigi era extraordinar ă şi ochii lui Langdon nu ştiau ce s ăpriveasc ă mai întâi. Era greu de imaginat c ăar putea exista o capel ămai pământeasc ă decât aceasta de parc ă Galilei şi Illuminati o concepuser ă ei înşişi. Deasupra lor, pe cupol ă, străluceau cele şapte planete ş i o puzderie de stele. Sub ele se înşiruiau cele douăsprezece semne ale zodiacului simboluri pământe şti, pă gâne, împrumutate din astronomie. Zodiacul amintea şi el în mod direct de Pământ, Aer, Foc şi Ap ă, cvadrantele reprezentând forţa, intelectul, pasiunea şi sentimentul. Pă mântul corespunde forţei", îşi aminti Langdon. Mai jos, pe perete, se ză reau picturi închinate celor patru anotimpuri primavera, estate, autunno, invérno. Dar mai incredibile erau cele dou ă structuri care dominau capela. Copleşit şi într-o tăcut ăadmiraţie, profesorul nu-ş i mai putea lua ochii de la ele. Nu se poate! Pur şi simplu nu se poate!" Şi totuşi, se putea. De-o parte şi de alta a capelei, într-o simetrie perfect ă, se aflau dou ă piramide din marmur ă, înalte de trei metri. Nu văd nici un cardinal, şopti Vittoria, sau vreun asasin. Aşa c ătrase plasticul la o parte şi intr ă. Privirea lui Langdon rămă sese fixat ăpe piramide. Ce caut ă piramidele în interiorul unei capele creştine?" Şi, de necrezut, asta nu era totul. Chiar în centrul fiecă rei piramide, încastrat în marmur ă, se afla câte un medalion de aur... aşa cum nu mai văzuse el vreodat ă... o elipsă perfect ă. Discurile sclipeau în ultiminele raze ale înserării, filtrate prin cupol ă. Elipsele lui Galilei? Piramide? O cupol ăînstelat ă?" Capela era mai încărcat ăde semnificaţii Illuminati decât orice alt ă încăpere din câte văzuse el vreodat ă. Robert! izbucni vocea Vittoriei. Uite! Revenit brusc la realitate, privi încotro îi arăta ea. Ce mama dracului! strig ăşi făcu repede un pas în spate. Pe podea se afla un schelet uman care rânjea la el un mozaic de marmur ă detaliat, ilustrând moartea în zbor". Scheletul avea în mân ăo tăbli ţăpe care se zăreau piramida ş i stelele de deasupra. Dar nu imaginea în sine îi îngheţase lui sângele în vine, ci faptul că mozaicul era amplasat pe o piatr ăcircular ă cupermento care fusese ridicat ăca o trap ă ş i acum şedea înclinat ă într-o parte, alături de o deschidere întunecat ă în podea. Gaura de drac, murmur ăel. Fusese atât de absorbit de bolt ă, încât nu observase şi podeaua. Se apropie cu paş i mărunţ i, precauţi. Din deschidere se ridica o duhoare cumplit ă. Vittoria îşi duse mâna la nas: Che puzza! Emanaţii, explic ă Langdon. Vapori emanaţi de oasele care putrezesc. Respirând prin mâneca hainei, se aplec ă şi privi înăuntru. Bezn ă. Nu văd nimic. Crezi c ă e cineva acolo jos? N-am cum s ă ştiu. Vittoria îi făcu semn spre celălalt capăt al deschiderii, unde o scar ăde lemn putredă cobora în adânc. El clătin ăîns ă din cap: Nici s ănu te gândeşti!" Poate e vreo lantern ă printre uneltele acelea, spuse ea, părând bucuroas ăc ăa gă sit o scuz ă s ă se depărteze puţin. M ă duc s ă m ăuit. Fii atent ă! Nu ştim sigur c ăucigaşul... Dar Vittoria plecase deja. O femeie care ştie ce vrea", coment ăel, neauzit. Se întoarse spre trap ă, simţindu-se deja ameţit de miasmele din interior. Ţinându-ş i 140

141 răsuflarea, îşi coborî capul sub buza deschiderii, încercând s ărăzbat ă cu privirile în întuneric. Treptat, pe măsur ăce ochii i se adaptau, începu s ăzăreasc ăumbre vagi. Puţul părea c ă se continu ăcu o încăpere de mici dimensiuni. Gaura de drac!" Oare câte generaţ ii ale familiei Chigi zăceau acolo, una peste alta? Închise ochii şi aştept ăca pupilele s ăi se dilate şi s ăpoat ă vedea mai bine. Când îi deschise din nou, i se păru c ăo siluet ăvag ăplutea undeva, dedesubt. Începu s ă tremure, dar se stăpâni s ă n-o ia la fug ă. Oare am vedenii? Chiar e un corp uman aici?" Silueta păru c ă se opreşte. Langdon închise ochii din nou şi aştept ăde aceast ădat ămai mult, aş a încât pupilele lui s ă poat ă prinde apoi chiar şi cea mai slab ăraz ăde lumin ă. Începuse s ă ameţeasc ăşi gândurile i-o luau razna. Înc ă două-trei secunde." Nu ştia dacă din cauza miasmelor sau a faptului c ăstă tea cu capul puternic înclinat, dar în mod cert nu se simţea bine. Când în sfârşit deschise ochii, imaginea pe care o zări i se pă ru absolut inexplicabil ă. Cripta era învăluit ăîntr-o stranie lumin ăalbăstruie. Un ş uier slab îi ajunse la urechi. Pe pereţii verticali ai puţului jucau raze de lumin ă. Dintr-o dat ă, deasupra lui apăru o umbră lung ă. Speriat, se ridic ă dintr-un salt. Ai grij ă! strig ă cineva în spatele lui. Înainte de a apuca s ă se întoarc ă, simţi o durere ascuţit ăîn ceaf ă. Se roti în loc şi o vă zu pe Vittoria cu o lamp ă de sudur ă în mân ă. Flacăra şuieră toare arunca licăriri albă strui pe zidurile capelei. Ce naiba faci?! izbucni el, ducându-şi mâna la ceaf ă. Voiam să- ţi ofer puţin ălumin ă, dar ai dat exact peste mine. Profesorul se încrunt ăîntrebător spre dispozitivul din mâna ei. Asta-i tot ce am găsit, răspunse ea. N-am văzut nici o lantern ă. Langdon începu să- şi fricţioneze ceafa: Nu te-am auzit când veneai. Vittoria îi întinse lampa, strâmbându-se din cauza duhorii. Crezi c ă vaporii aceia sunt inflamabili? S ă sperăm c ă nu. Lu ă lampa şi se apropie încet de deschizătur ă. Cu mişcări lente introduse flacăra în pu ţ, luminând zidul lateral. Apoi o coborî mai mult. Cripta era circular ă, şi avea aproximativ ş ase metri în diametru. Podeaua se afla undeva, la vreo nou ămetri, întunecat ă. de pă mânt. În clipa aceea, zări trupul. Instinctiv, se trase înapoi. E aici! strig ă, forţându-se s ă nu se ridice. Contururile siluetei se detaşau pe fondul pământiu. Cred c ăa fost dezbrăcat la piele, adăug ă, amintindu-şi într-o fracţiune de secund ă de trupul gol al lui Leonardo Vetra. Este unul dintre cardinali? Profesorul nu ştia, dar nici nu-şi imagina cine altcineva ar fi putut fi. Continua să priveasc ă trupul palid. Neclintit. Lipsit de via ţă. Şi totuşi... Era ceva foarte ciudat în poziţ ia siluetei. De parc ăar fi fost... Hei! strig ălangdon cu voce tare. Crezi c ă e viu? Din cript ă nu veni nici un răspuns. Nu se mişc ă, spuse Langdon, dar pare... Nu, imposibil! Pare cum? Vittoria privea şi ea peste marginea deschiderii. Parc ă ar sta în picioare. Ţinându-şi respiraţia, Vittoria se aplec ă peste marginea puţului, încercând s ăvad ă mai 141

142 bine. Dup ă o clip ă, se ridic ă: Ai dreptate. St ă în picioare. Poate c ăe viu şi are nevoie de ajutor! Apoi strig ă în deschidere: Hei! Mi puó sentire? Nu veni nici un răspuns din cripta întunecat ă. Doar linişte. Vittoria prinse marginea scării de lemn: Cobor! Langdon o prinse de bra ţ: Nu! E prea periculos! M ăduc eu. De aceast ădat ă, femeia nu protest ă. 66 Chinita Macri era furioas ă. Stătea pe bancheta de lâng ă ş ofer, în vreme de furgoneta BBC-ului aştepta lâng ă un col ţ, pe Via Tomacelli. Gunther Glick studia harta Romei, fără să- şi da seama unde se afl ă. Aş a cum se temuse ea, misteriosul apelant telefonase din nou, de data aceasta având informaţii. Piazza del Popolo, insist ăglick. Pe-asta o căută m. Acolo-i o biseric ă. Şi înă untru, dovada! Dovada! Chinita renun ţăsă- şi mai ştearg ăochelarii şi se întoarse spre el: Dovada că un cardinal a fost ucis!? Aşa mi-a spus. Şi tu crezi tot ce-auzi? Chinita Macri îşi dorea acum, ca de atâtea alte ori, ca ea s ă fie la conducerea echipei. Dar cameramanii se aflau la mâna ţicniţilor de reporteri pentru care filmau. Dac ă Gunther Glick voia s ă urmeze indicaţiile unui telefon anonim, ea era nevoit ăsă-l urmeze, ca un căţelu ş în les ă. Îl privea cum stătea la volan, cu o expresie încăpăţ ânat ă. Părinţ ii individului, îş i spuse ea, trebuie s ă fi fost nişte comedianţi frustraţi, de-i dăduser ă un asemenea nume: Gunther Glick." Nu-i de mirare c ătipul avea impresia c ătrebuie s ădemonstreze mereu ceva. Şi totuş i, în ciuda numelui prost ales şi a dorinţei lui plictisitoare de a face un reportaj răsună tor, Glick era de treab ă... plăcut într-un sens relaxat, mămos. Ca Hugh Grant pe ecran. N-ar trebui s ă ne întoarcem în Piazza San Pietro? întreb ă ea, cât putu de calm. Vom putea verifica mai târziu biserica asta misterioas ă. Conclavul a început acum o or ă. Dacă sutele acelea de cardinali iau o decizie şi noi nu suntem acolo? Glick părea s ă n-o fi auzit. Cred c ătrebuie s-o luăm la dreapta aici, spuse el, înclinând harta şi studiind-o mai bine. Da, dac ă fac la dreapta... şi pe urm ă imediat la stânga... Maşina porni pe străduţ a îngust ă din fa ţă. Fereşte! url ămacri. Femeia era cameraman, avea ochi buni şi, din fericire, Glick avea reflexe bune. Apăsă frâna şi se opri chiar înainte de intersecţie, exact în clipa în care un ş ir de Alfa Romeo se ivi parc ă din neant şi trecu prin faţa lor. Ceva mai departe, maşinile frânar ă, încetinir ă şi o făcură brusc la stânga, pe acelaşi drum pe care voia şi el s-o apuce. Maniaci! strig ă Macri. Glick părea zdruncinat de-a binelea: Ai văzut? 142

143 Da, am văzut! Cât pe ce s ă ne omoare! Nu, m ă refeream la maşini. Toate erau la fel! replic ăel, entuziasmat deodat ă. Da, erau nişte maniaci lipsiţi de imaginaţie! Şi erau pline. Şi ce-i cu asta? Patru maşini identice, fiecare cu câte patru pasageri?! Poate-au făcut autostopul! În Italia? Ăştia n-au auzit nici măcar de benzina făr ăplumb! Apăs ăpe accelerator şi ţâşni pe urmele celor patru maşini. Ce mama dracului faci? înjur ă Macri. Glick străbă tu străduţ a în vitez ă şi vir ăla stânga, dup ă şirul de Alfa Romeo. Ceva îmi spune mie c ănoi doi nu suntem singurii care mergem la biseric ăacum. 67 Cobora încet. Treapt ă cu treapt ăpe scara putred ă... tot mai adânc sub podeaua Capelei Chigi. În Gaura de Drac". Cu faţa spre zidul puţului şi cu spatele spre cript ă, se întreba câte spaţ ii închise, înguste şi întunecate îl mai aşteptau în ziua aceea. Scara scârţ âia la fiecare pas, iar mirosul de carne putrezit ă şi umezeal ă stătut ăaproape îl sufoca. Langdon nu putea s ă nu se întrebe unde naiba era Olivetti. Silueta Vittoriei era înc ăvizibil ăsus, ţinând lampa de sudur ăîn interiorul puţ ului, pentru a-i lumina lui calea. Pe măsur ăce cobora tot mai în adânc, licărirea albăstruie scă dea în intensitate. Singurul lucru care devenea mai puternic era duhoarea. Dup ă înc ă douăsprezece trepte, se întâmpl ă. Piciorul îi atinse o porţiune alunecoas ă, acoperit ă, probabil, cu mucegai, şi alunec ă. Repezindu-se înainte, se prinse cu mâinile de scar ă şi reuşi s ă nu cad ă. Înjur ă vânătă ile căpă tate pe braţe, pipăi scara cu piciorul ş i începu din nou s ă coboare. Trei trepte mai jos, alunec ădin nou, dar de aceast ădat ănu din cauza scă rii, ci a fricii. În coborâre, trecuse prin dreptul unei nişe săpate în zidul puţului şi se pomenise faţă-n fa ţă cu o grămad ăde cranii. Revenindu-şi din sperietur ă şi privind în jur, îşi dădu seama c ă, la acest nivel, peretele era aidoma unui fagure, cu o serie de poliţe săpate în piatr ă niş e funerare toate pline cu schelete. În lumina fosforescent ă, găvanele goale ale ochilor şi oasele înă lbite păreau s ă danseze în jurul lui. Schelete la lumina focului", coment ăca pentru sine, când realiz ăc ătrecuse printr-o experien ţăsimilar ăcu doar o lun ăîn urm ă. O sear ăcu oase şi flăcă ri". Fusese dineul de binefacere organizat la lumina lumână rilor de Muzeul de Arheologie din New York somon flambé la umbra unui schelet de brontozaur. Langdon participase la invitaţ ia lui Rebecca Strauss, fost model, actualmente critic de art ăal ziarului Times: un vârtej de catifea neagr ă, ţigări şi sâni nu prea subtil siliconizaţi. De atunci, îl mai sunase de dou ăori; el niciodat ă. Absolut necavaleresc", recunoscu el, întrebându-se cât ar fi rezistat Rebecca Strauss în miasmele pestilenţiale de aici. În sfârşit, coborî şi ultima treapt ă şi puse piciorul pe solul buretos al criptei. Prin pantofi, pământul părea umed. Repetându-şi c ă zidurile nu se vor închide în jurul lui, se întoarse cu faţa spre cript ă. Era circular ă, de vreo şase metri în diametru. Respirând cu mâna dus ăla gur ă, îşi îndrept ă privirea spre corpul zărit de sus. În întuneric, imaginea era ceţoas ă. O siluet ăalb ă, cărnoas ă. Cu spatele spre el. Nemişcat ă. Tăcut ă. Când se apropia, Langdon încerc ăs ăînţeleag ăla ce se uit ă, de fapt. Omul era întors în 143

144 cealalt ă parte, aşa c ă nu-i putea vedea faţa, dar, într-adevăr, părea c ă st ă în picioare. Hei! strig ăel înăbuş it, prin mânec ă. Nimic. Mai făcu doi paşi şi deodat ă îşi dădu seama c ăomul era foarte scund. Prea scund... Ce-i acolo? întreb ăvittoria de sus, schimbând direcţia luminii. Profesorul nu-i răspunse. Ajunsese suficient de aproape pentru a vedea bine ş i, cu un fior de repulsie, înţelese. Cripta părea c ăse strânge în jurul lui. Ieşind asemenea unui demon din ţărân ă, în faţa sa stătea un bătrân... sau cel puţ in jumătate din el. Omul fusese îngropat în pământ pân ăla mijloc. Cu torsul, gâtul ş i capul drepte, deasupra solului, cu mâinile legate la spate cu cordonul roş u de cardinal. Trupul avea o stranie poziţie vertical ă, ţeapă n ă, cu pieptul înainte. Capul omului era înclinat pe spate, ochii lui goi privind în sus, de parc ăl-ar fi cerut îndurare lui Dumnezeu însuşi. E mort? se auzi iarăşi glasul Vittoriei. Langdon se apropie mai mult de trup. Sper, de dragul lui." Ajuns la nici un metru, privi ochii ridicaţi spre cer. Erau ieşiţi în afar ă, albaştri şi injectaţ i. Langdon se aplec ă încercând s ă vad ă dac ă omul mai răsufl ă, dar se trase imediat înapoi: Pentru numele lui Dumnezeu! Ce e? Aproape înecându-se, reuşi s ă articuleze: E mort, cu siguran ţă. Tocmai am văzut de ce. Imaginea era cutremurătoare. Gura omului fusese căscat ăşi umplut ăpân ă la refuz cu ţărân ă. Cineva i-a îndesat pe gât un pumn de ţărân ă. S-a sufocat. Ţărân ă? Adic ă... pământ? Langdon înregistr ă şocul. Pământ. Aproape c ăuitase. Simbolurile. Pă mânt, Aer, Foc, Ap ă. Ucigaşul ameninţase să- şi înfiereze fiecare victim ă cu unul dintre vechile elemente ale ştiinţ ei. Primul era Pământul. De la al lui Sanzio pământesc cavou". Ameţ it de duhoare, se roti în jurul cadavrului, pentru a-l vedea din fa ţă. Simbolistul din el chestiona încă posibilitatea creării miticei ambigrame. Pământ? Dar cum?" Şi o clip ămai târziu, o vă zu. Secole de legende Illuminati îi revenir ă în minte. Semnul de pe pieptul cardinalului era umflat, mustind. Carnea era carbonizat ă. La lingua pura... Langdon privea simbolul înfierat, în vreme ce cripta începu s ăse roteasc ăîn jurul lui: Earth, Pământ", şopti el, înclinând capul pentru a citi simbolul şi invers. Pământ. Apoi, dintr-o dat ă îşi aduse aminte. Au mai rămas înc ă trei." 68 În ciuda luminii blânde a sfeşnicelor din Capela Sixtin ă, cardinalul Mortati nu se simţ ea deloc în largul lui. Conclavul începuse în mod oficial ş i fusese deschis sub cele mai rele auspicii. Cu o jumătate de or ă în urm ă, la ora stabilit ă, camerlengo Carlo Ventresca intrase în 144

145 capel ă, se apropiase de altarul principal şi rostise rugă ciunea de deschidere. Apoi le vorbise pe un ton atât de direct şi de pătrunz ător, cum nu îi mai fusese dat s-aud ă lui Mortati vreodat ă, de la altarul Capelei Sixtine: Sunteţi conştienţ i, le spusese şambelanul, c ăîn acest moment cei patru preferiti nu sunt prezenţi aici. V ă cer, în numele Sfinţiei Sale, defunctul pap ă, s ăprocedaţ i conform protocolului... cu credin ţăşi cu hotărâre. Fie ca în faţa ochilor voştri s ăse afle numai Domnul! Şi apoi coborâse de la altar, pregătindu -se s ă plece. Dar, izbucni unul dintre cardinali, unde sunt cei patru? Şambelanul se opri: Nu v ă pot răspunde la aceast ă întrebare. Când vor veni? Nu v ă pot răspunde la aceast ă întrebare. Sunt bine, sănă toşi? Nu v ă pot răspunde la aceast ă întrebare. Urmase o lung ă pauz ă, la capătul căreia il camerlengo adăugase: Aveţi credin ţă! Apoi pără sise capela. Uşile Capelei Sixtine fuseser ăîncuiate, cu dou ălanţuri groase pe dinafar ă, aş a cum cerea tradiţia. Patru membri ai Gărzii Elveţiene stăteau de paz ăîn holul alăturat. Mortati ştia c ă, de acum şi pân ă dup ă alegerea unui nou pap ă, uşile nu aveau s ă se mai deschid ădecât dacă cineva dinăuntru se îmbolnăvea de moarte sau dac ăar fi sosit cei patru preferiti. Bă trânul cardinal se rug ă s ă se petreac ăacest din urm ălucru, deşi din nodul pe care îl simţ ea în stomac îşi dădea seama c ă şansele sunt mici. S ă pocedăm conform protocolului", decisese Mortati în cele din urm ă, întă rit de hotărârea ce răsunase în vocea şambelanului, şi ceruse s ăse treac ă la vot. Ce altceva ar fi putut s ă fac ă? Ritualurile pregătitoare pentru acest prim tur duraser ă treizeci de minute. Mortati aşteptase răbdă tor la altarul principal, în vreme ce fiecare cardinal, în ordinea vârstei, se apropiase şi urmase procedura tipic ăde votare. Acum, în sfârşit, ultimul cardinal ajunsese în faţa altarului şi îngenunchease: Îl chem ca martor, spuse acesta la fel ca toţi predecesorii să i, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să-mi fie judecător pentru votul pe care îl dau celui care, în faţ a lui Dumnezeu, cred c ă trebuie s ă fie ales. Cardinalul se ridic ă, ţinându-şi votul deasupra capului, pentru ca toat ălumea să-l poată vedea. Apoi coborî hârtiuţa spre altar, unde, deasupra unei cupe largi, fusese aş ezat un platou. Cardinalul depuse votul său pe platou. Apoi ridic ăplatoul şi, înclinându-l, lăs ăvotul s ă cadă în cup ă. Aceast ă procedur ă era necesar ă pentru ca nimeni s ănu poat ă depune, în secret, două sau mai multe voturi. În continuare, cardinalul aşez ăplatoul la loc pe cup ă, se plec ăîn faţa crucii ş i se întoarse în scaunul său. Ultimul vot fusese depus. Acum era vremea ca Mortati s ătreac ăla treab ă. Luând în mâini cupa înc ă acoperit ă, o agit ăpentru a amesteca voturile. Apoi îndepărtă platoul şi extrase un vot la întâmplare. Îl desfăcu. Hârtia era lat ă de exact cinci centimetri. Mortati rosti cuvintele cu glas tare, pentru ca toţi cardinalii s ăle poat ăauzi. Eligo in summum pontificem... declar ă el, citind textul tipărit la partea de sus a fiecă rui buletin de vot. Îl aleg ca suprem pontif. Şi citi numele înscris pe buletin. Apoi ridic ăun ac cu a ţăşi înţep ă buletinul în dreptul cuvântului Eligo, dup ă care trase cu grij ăhârtia pe a ţă. În final, not ănumele într-un carnet. 145

146 În continuare, repet ă aceeaşi procedur ă. Extrase un buletin din cup ă, îl citi cu voce tare, îl înşir ăpe a ţăşi not ă numele în carnet. Aproape imediat, Mortati îşi dădu seama c ă primul tur eşuase. Lips ă de consens. Dup ă numai şapte buletine, avea deja ş apte nume diferite. Ca de obicei, scrisul fiecăruia era modificat, pentru a nu fi recunoscut. În acest caz îns ă, disimularea era ironic ă şi inutil ă, fiindc ă, în mod evident, fiecare cardinal votase pentru el însuş i. Aparenta autoimpunere nu avea nimic de-a face cu ambiţiile personale, iar Mortati ş tia acest lucru. Era doar o strategie comun ă. O manevr ădefensiv ă. O tactic ă de temporizare, menit ă s ă asigure faptul c ă nici un candidat nu obţinea suficiente voturi pentru a câş tiga, impunând astfel un nou tur de scrutin. Cardinalii îi aşteptau pe cei patru preferiti... Dup ă ce not ăîn carnet şi ultimul buletin, Mortati declar ăvotul eşuat". Lu ăfirul de a ţă cu toate buletinele înşirate şi leg ăcele dou ăcapete formând un inel. Aşez ăapoi inelul pe o tavă de argint, adăug ăsubstanţele chimice necesare şi se apropie cu tava de un mic ş emineu care era alături. Acolo, dădu foc buletinelor de vot. În timpul arderii, substanţele adă ugate emanau un fum negru. Captat de un burlan, fumul urc ăpân ăla o gaur ădin acoperi ş ş i de acolo se ridic ă spre cer, pentru ca toţi cei interesaţi să-l poat ăvedea. Astfel, cardinalul Mortati trimisese prima sa comunicare pentru lumea din afar ă. Un tur de scrutin. Înc ăn-avem pap ă. 69 Aproape asfixiat, Langdon se străduia s ăurce scara spre raza de lumin ăde la capă tul puţului. Auzea voci deasupra, nu putea s ăle înţeleag ă. Capul i se învârtea, copleş it de imaginea cardinalului înfierat. Pământ... Pământ... Mişcându-se cu greu, începu s ăvad ă negru în faţa ochilor şi o clip ăse temu să- ş i va pierde cunoştinţ a. Mai avea dou ă trepte, când se dezechilibr ă. Se arunc ăînainte, încercând să prind ă marginile puţului cu mâna, dar nu reuşi. Cealalt ăpalm ăîi alunec ăpe scar ă ş i aproape c ă se prăbuş i înapoi, în întuneric. O durere ascuţit ăîl împunse în coaste şi deodat ăsimţi că pluteşte în aer, cu picioarele atârnându-i libere deasupra hăului. Doi soldaţi al Gărzii Elveţiene îl prinseser ăzdravăn de sub braţe şi îl trăgeau afar ă. După o clip ă, ajunse cu capul deasupra gurii de drac", sufocându-se şi că utând disperat aerul. Militarii îl scoaser ăcomplet din pu ţ şi-l aşezar ă pe jos, întins, cu spatele lipit de marmura rece a podelei. Pentru un moment, Langdon se întreb ăunde se afl ă. Deasupra capului vedea stele... planete... Câteva siluete înceţoşate trecur ăpe lâng ăel. Nişte oameni strigau. Încerc ăs ă se ridice în capul oaselor. Lâng ăel se înălţ a o piramid ăde piatr ă. Lătră tura furioas ă a unei voci familiare răsun ăîntre zidurile capelei şi în clipa aceea memoria îi reveni. Olivetti urla la Vittoria: De ce dracului nu v-aţi dat seama de la început? Ea încerca să-i explice situaţia, dar comandantul o întrerupse în mijlocul frazei ş i se întoarse pentru a mai lătra câteva ordine la oamenii săi: Scoateţi cadavrul acela de acolo! Percheziţionaţi restul clădirii! Langdon se ridic ă pe jumătate. Capela Chigi era înţesat ăde soldaţ i. Folia de plastic de la intrare fusese rupt ă şi aruncat ă într-o parte, lăsând aerul curat să-i pătrund ăîn plă mâni. Revenindu-şi treptat, o văzu pe Vittoria apropiindu-se. Tânăra îngenunche lâng ă el, privindu-l 146

147 ca un înger: Te simţi bine acum? Îi prinse încheietura, încercând să-i simt ă pulsul. Mâna ei era moale şi catifelat ă pe pielea lui. Mulţumesc, rosti, ridicându-se de-a binelea. Olivetti e furios. Are tot dreptul s ăfie. Am dat-o-n bar ă. Adic ă eu am dat-o-n bar ă. Atunci, răscump ără- ţi greşeala. Să-l prindem data viitoare! Data viitoare?" Cuvintele ei erau crude. Nu mai e nici o dat ăviitoare! Ne-am ratat unica şans ă!" Vittoria se uit ăla ceasul lui: Mickey zice c ămai avem patruzeci de minute. Adună-te şi ajută-m ă s ă gă sesc următorul indiciu. Ţi-am spus, Vittoria, sculpturile au fost distruse. Calea Iluminării este... Dar se opri brusc. Ea surâse uşor. Brusc, Langdon sări în picioare, dar se împletici. Răsucindu -se în loc, începu s ă studieze cu ochi mari lucrările de art ădin jurul lui. Piramide, stele, planete, elipse. Dintr-o dat ă, totul îi reveni în minte. "Acesta este primul altar al ştiinţ ei! Nu Panteonul!" Acum îşi dă dea seama de perfecţiunea capelei mult mai subtil ă şi mai selectiv ă decât celebrul Panteon. Capela Chigi era o ni şăretras ă, o gaură-n perete în adevă ratul sens al cuvântului, un omagiu închinat unui mare ocrotitor al ştiinţ elor, decorat cu simboluri pământe şti. Perfect!" Sprijinindu-se de zid, Langdon privi piramidele uriaşe. Vittoria avea dreptate. Dacă aceast ă capel ă era primul altar al ştiinţ ei, probabil c ă înc ă mai exista aici sculptura Illuminati care constituia primul indiciu. Cu noi speranţe, îşi dădu seama c ănu era totul pierdut. Dacă indiciul se afla cu adevărat aici şi dac ă îl puteau urma pân ăla următorul altar al ştiinţ ei, poate c ă mai aveau o şans ăde a-l prinde pe uciga ş. Vittoria se apropie mai mult de el: Am aflat cine era necunoscutul sculptor Illuminati. Langdon tresări brusc: Ce-ai făcut?! Acum nu mai trebuie decât s ăne dăm seama care dintre sculpturile de aici este... Stai puţin! Spui c ă ştii cine era sculptorul Illuminati? El petrecuse ani întregi încercând s ăafle acest lucru. Vittoria zâmbi: Era Bernini. Marele Bernini. Langdon îşi dădu seama imediat c ă Vittoria se înş ela. Imposibil! Gianlorenzo Bernini era unul dintre cei mai cunoscuţ i sculptori din toate timpurile, doar Michelangelo îl întrecea. El realizase, în secolul al XVII-lea, mai multe opere decât oricare alt artist. Din pă cate, omul pe care îl căutau ei trebuia s ăfi fost un nimeni, un necunoscut. Vittoria se încrunt ă: Nu pari prea entuziasmat. Imposibil s ă fie Bernini. De ce? A fost contemporan cu Galilei! De asemenea, a fost un sculptor de excepţie. Şi totodat ă un om celebru, un catolic. Da, replic ă Vittoria. La fel ca şi Galilei. Ba nu! Câtuşi de puţ in ca Galilei. Savantul era un spin în coasta Vaticanului. Bernini era copilul-minune al Bisericii: clerul îl adora, de-a dreptul. Îl considera cea mai de seamă autoritate în domeniul artistic. Bernini şi-a petrecut întreaga via ţăla Vatican! O acoperire perfect ă. Infiltrare Illuminati. Langdon se înfierbântase: Vittoria, membrii confreriei îl numeau pe artistul lor secret il Bmaestro ignoto 147

148 maestrul necunoscut". Da, necunoscut pentru ei. Gândeşte-te la secretomania masonilor; numai membrii de cel mai înalt rang cunosc întregul adevăr. Probabil c ăgalilei a pă strat secretul privind identitatea artistului şi l-a dezvăluit doar unui număr restrâns de apropiaţi... pentru siguranţ a lui Bernini însuşi. Astfel, Vaticanul n-ar fi putut afla adevărul niciodat ă. Deşi nu era convins, profesorul trebuia s ăadmit ăc ă spusele Vittoriei aveau o oarecare logic ă. Illuminati erau recunoscuţi pentru păstrarea fragmentata a informaţ iilor secrete, întregul adevăr fiindu-le cunoscut doar câtorva dintre cei mai înalţ i membri ai confreriei. Aceasta era şi explicaţia capacităţii lor de a se rezista şi a se dezvolta. De altfel, apartenenţa lui Bernini la confrerie, continu ăvittoria, arat ă ş i de ce a conceput aceste dou ă piramide. Langdon se întoarse pentru a privi cele dou ăpiramide din capela şi clătin ă sceptic din cap. Bernini era un sculptor religios. În nici un caz n-ar fi lucrat el piramidele! Spune-i asta plăcuţ ei din spatele tău! Profesorul se întoarse şi citi: ARTA CAPELEI CHIGI Arhitectura îi aparţine lui Rafael, dar toate decoraţiunile interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini." Apoi mai citi înc ăo dat ă, fiindc ăîi era greu s ăcread ă. Gianlorenzo Bernini era renumit pentru sculpturile sale elaborate, în care o reprezenta pe Fecioara Maria şi diverş i îngeri, papi şi profeţi. Aşa c ăde ce ar fi sculptat piramide? Langdon privi iarăşi impunătoarele monumente, simţindu-se total dezorientat. Două piramide, fiecare cu câte un medalion eliptic strălucitor. Cât se poate de necreş tine. Piramidele, stelele de pe cupol ă, semnele zodiacului... Toate decoraţ iunile interioare au fost realizate de Gianlorenzo Bernini." Dac ăaşa stă teau lucrurile, atunci Vittoria avea dreptate. Însemna c ă Bernini era necunoscutul maestru Illuminati; nimeni altcineva nu mai lucrase la decorarea capelei. Implicaţ iile acestui fapt se succedau în mintea lui prea repede pentru a le mai putea procesa. Bernini era un Illuminatus. Bernini concepuse ambigramele Illuminati. Bernini realizase Calea Iluminării. De-abia mai putea vorbi. S ă fie, oare, adevărat c ăaici, în aceast ămicu ţăcapel ă Chigi, renumitul Bernini amplasase o sculptur ăcare trasa prin toat ăroma calea către urmă torul altar al ştiinţei? Bernini! exclam ă el. Nu mi-a ş fi închipuit! Cine altul decât un celebru artist agreat de Vatican ar fi avut curajul să- ş i plaseze operele de art ăîn anumite biserici catolice din Roma şi s ăcreeze astfel Calea Ilumină rii? În mod cert, nu un necunoscut. Langdon se gândi câteva clipe. Privi iarăşi piramidele, întrebându-se dac ă nu cumva una din ele era indiciul căutat. Sau poate amândou ă?" Piramidele sunt orientate în direcţii opuse, spuse el, neştiind cum s ă interpreteze acest lucru. De asemenea, sunt identice şi deci nu-mi pot da seama care din ele... Nu cred c ă asupra piramidelor trebuie s ăne concentrăm. Dar sunt singurele sculpturi de aici! Vittoria îi făcu un semn spre Olivetti care, împreun ăcu un grup de soldaţi, se afla încă lâng ă gaura de drac". Langdon urm ă direcţia gestului ei, spre peretele opus. Iniţial, nu vă zu nimic. Apoi cineva 148

149 se mişc ăşi zări. Marmur ăalb ă. Un bra ţ. Un tors uman. Şi un chip sculptat. Parţ ial ascuns într-o ni şă. Dou ă siluete umane în mărime natural ă, înlănţ uite. Pulsul i-o lu ă razna. Fusese atât de absorbit de piramide şi de cripta subteran ă, c ă nici nu observase sculptura. Porni spre ea, trecând prin grupul de soldaţi. Când se apropie de aceasta, îşi dădu seama c ălucrarea nu-i putea aparţine decât lui Bernini profunzimea compoziţiei artistice, detaliile chipurilor ş i ale veşmintelor cizelate în cea mai pur ămarmur ă alb ă, totul amintea de Bernini. Îns ă abia când ajunse în faţa ei o recunoscu. Cu ochii pironiţi asupra chipurilor, sughi ţăsurprins. Cine sunt cei doi? întreb ăvittoria, ajuns ăîn spatele lui. Langdon înmărmurit nu-şi putea dezlipi îns ă ochii de la statuie. Avacum şi Îngerul, şopti el abia auzit. Sculptura lui Bernini era o oper ăbine cunoscut ă, inclus ăîn numeroase lucră ri de istorie a artei. Profesorul uitase îns ăc ăse afl ăaici. Avacum? Da. Profetul care a prezis distrugerea Pământului. Şi crezi c ă acesta este indiciul? întreb ăea, sceptic ă. Langdon făcu semn din cap c ă da. Niciodat ă în viaţ a lui nu fusese mai sigur de ceva. Acesta era primul indiciu Illuminati, făr ăurm ă de îndoial ă. Deşi se aşteptase ca sculptura să indice într-un fel calea spre următorul altar al ştiinţ ei, nu sperase ca indicaţia" s ă fie chiar atât de explicit ă. Atât îngerul cât şi Avacum aveau braţele întinse ş i îndreptate spre un loc de departe. Brusc, Langdon surâse: Deloc subtil, nu-i aşa? Vittoria avea un aer entuziasmat, îns ăuşor derutat: Văd c ă arat ă ceva, dar par a se contrazice unul pe celălalt. Îngerul indic ă într-o parte, iar profetul în alta. Profesorul râse uşor. Avea dreptate: ambele personaje arătau ceva în depă rtare, dar în direcţii total opuse. El îns ă rezolvase aceast ăproblem ă. Foarte entuziasmat, porni spre u şă. Unde te duci? Afar ă! Trebuie s ă văd încotro arat ăsculptura! Stai! De unde ştii ce direcţie s ăurmezi? Poemul! strig ăel peste umăr. Ultimul vers! Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând"? Vittoria îşi ridic ăprivirea spre degetul întins al îngerului şi ochii îi lucir ă, umezi: Măi, s ăfiu a naibii! 70 Gunther Glick şi Chinita Macri erau în furgoneta BBC-ului parcat ă în Piazza del Popolo, într-un col ţ îndepărtat. Ajunseser ă imediat dup ă cele patru Alfa Romeo, chiar la timp pentru a fi martorii unui incredibil lan ţ de evenimente. Chinita habar n-avea ce puteau s ă însemne toate astea, dar camera ei înregistra, oricum. Imediat ce sosir ă în pia ţă, cei doi ziarişti văzuser ăo veritabil ăarmat ăde tineri să rind din automobile ş i încercuind biserica. Unii aveau armele la vedere. Unul dintre ei, un tip mai în vârst ă şi mai ţeapă n, se repezise pe treptele bisericii, urmat de câţiva băieţ i care trăseser ă în lacătele uşii, pentru a le distruge. Nu se auzise nimic şi Macri îşi închipuise c ă armele aveau amortizoare. Apoi indivizii intraser ăîn biseric ă. Chinita sugerase ca ei doi s ărămân ăpe loc şi s ăfilmeze totul din umbr ă. La urma urmei, armele erau arme, iar din furgonet ăvizibilitatea era perfect ă. Glick nu o contrazise. Acum, de 149

150 cealalt ă parte a pieţei, oamenii aceia ba intrau, ba ieşeau din biseric ă, în timp ce strigau unii la alţii. Chinita îşi regl ăcamera pentru a urmări îndeaproape echipa care cerceta zona. Deş i în civil, toţi se mişcau cu o precizie milităreascâ. Cine crezi că-s ăştia? întreb ă ea. Naiba s ă m ăia dac ă ştiu! Filmezi totul? Fiecare cadru. Şi tot mai crezi c ă ar trebui s ă ne întoarcem la pânda-papii"? o întreb ă el, ironic. Chinita nu ştiu ce să-i răspund ă. Era evident c ăaici se petrecea ceva, dar avea destulă experien ţăjurnalistic ă pentru a şti c ă evenimentele interesante aveau adesea o explicaţ ie cât se poate de banal ă. Ar putea fi o nimica toat ă, spuse ea. Poate c ăindivizii au primit acelaşi pont ca ş i tine şi acum îl verific ă. Poate fi doar o alarm ăfals ă. Glick o prinse de bra ţ: Uite-acolo! Focalizeaz ă! Şi-i arăt ăceva în spatele bisericii. Macri îşi îndrept ă camera spre trepte. Bun ă, drăguţ ule! exclam ăea, fixând obiectivul pe bărbatul care tocmai ieş ea din biseric ă. Cine-i spilcuitul? Chinita lu ă un prim-plan: Nu l-am mai văzut pân ă acum. Apoi focaliz ăpe figura individului ş i zâmbi: Dar nu m-a ş supăra să-l mai văd o dat ă! Robert Langdon coborî în fug ă scările şi se repezi în mijlocul pieţei. Începuse s ă se întunece, soarele coborâse deja dincolo de clădirile din preajm ă şi umbre lungi dungau piaţa. Bine Bernini, spuse ca pentru sine, încotro arat ăîngerul tău? Se întoarse şi analiz ă orientarea bisericii. Îşi imagin ăunde se afl ă Capela Chigi în interior şi cum era poziţionat ăstatuia îngerului. Făr ăs ăezite, se răsuci apoi spre vest, cu faţ a spre lumina vie a apusului. Timpul curgea repede. Sud-vest, spuse el, încruntându-se spre clădirile care-i blocau vederea. Urmă torul indiciu e undeva, acolo. Storcându-şi creierii, trecu în revist ăzeci de pagini de istorie a artei italiene. Deş i era un bun cunoscător al operei lui Bernini, ştia c ă sculptorul fusese atât de prolific, încât nici un nespecialist nu putea cunoaşte absolut totul despre el. Şi totuşi, ţ inând seama de celebritatea primului indiciu Avacum ş i Îngerul profesorul spera ca şi cel de-al doilea s ă fie o lucrare pe care o ştia. Pământ, Aer, Foc şi Ap ă. Găsiser ăpământul în Capela Chigi: Avacum, profetul care proorocise distrugerea planetei. Urmeaz ă Aerul. Trebuie să- şi aminteasc ă! O sculptur ăa lui Bernini care s ăaib ă ceva de-a face cu Aerul." Dar nu-i venea nimic în minte. Totuşi, se simţ ea entuziast, plin de energie. M ă aflu pe Calea Iluminării! Este înc ă intact ă!" Privind spre sud-vest, se strădui s ă zăreasc ăpeste celelalte acoperiş uri turla sau cupola unei catedrale. Dar nu văzu nimic. Avea nevoie de o hart ă. Dac ăar ş ti ce biserici se aflau la sud-vest de acest loc, poate c ă una din ele i-ar spune ceva. "Aer, îşi repet ă în gând. Aer. Bernini. Sculptur ă. Aer. Gândeşte!" Langdon se întoarse şi urc ădin nou treptele. Sub schel ă, îi ieşir ăîn cale Vittoria ş i Olivetti. Spre sud-vest, spuse el gâfâind. Următoarea biseric ăe undeva spre sud-vest! Şoapta lui Olivetti era îngheţat ă: 150

151 De data asta eşti sigur? Ne trebuie o hart ă, una pe care s ă se afle toate bisericile din Roma. Comandantul îl studie câteva clipe, cu aceeaşi expresie de nepă truns pe chip. Langdon se uit ă la ceas: Nu mai avem decât o jumătate de or ă. Olivetti coborî treptele şi se apropie de maşina sa, parcat ăchiar în faţ a bisericii. Langdon spera c ă s-a dus s ă caute o hart ă. Vittoria era entuziasmat ă: Aşadar, Îngerul arat ă spre sud-vest? Şi n-ai idee ce biserici se afl ă într-acolo? Nu pot s ă văd din cauza blestematelor ăstora de clădiri! exclam ăel, răsucindu-se pentru a privi din nou în pia ţă: Şi nu cunosc suficient de bine bisericile din Ro... Dar se opri brusc. Vittoria făcu ochii mari: Ce-i? Langdon studie piaţa înc ăo dat ă. Fiindc ăurcase treptele, se afla acum puţin mai sus ş i avea o perspectiv ăceva mai bun ă. Tot nu vedea nimic, dar avea certitudinea c ăurma direcţ ia cea bun ă. Privi în sus, la schelăria montat ăpe zid. Se ridica pân ă aproape de rozeta de pe faţad ă, la o înălţ ime mult mai mare decât cea a clădirilor din jur. Într-o fracţiune de secund ă, îşi dădu seama ce trebuie s ăfac ă. De cealalt ăparte a pieţii, Chinita Macri şi Gunther Glick şedeau lipiţ i de parbrizul furgonetei. Ai filmat asta? Macri focaliz ăpe tipul care se căţăra pe schele. Dac ă ţii neapărat s ă afli părerea mea, e puţintel cam prea bine îmbrăcat pentru a se juca de-a Omul Păianjen. Şi cine-o fi duduia lui? Chinita arunc ă o privire spre tânăra atrăgă toare din josul schelei: Sunt sigur ă c ă ai vrea s-o cunoşti! Ce zici, n-ar trebui s ă sunăm la redacţie? Înc ă nu. S ă mai aşteptă m. Mai bine s ăavem ceva sigur pe ţeav ă înainte de a le spune c ă am renunţat la conclav. Chiar crezi c ăi-a făcut cineva de petrecanie unuia dintre boşorogii de acolo? Chinita izbucni în râs: Fii atent, c ăsigur o s-ajungi în iad! Da, dar am s ă iau un Pulitzer cu mine! 71 Pe măsur ăce urca, scara părea tot mai puţin stabil ă. Perspectiva asupra Romei îns ă se lărgea cu fiecare pas făcut. Când ajunse la ultimul palier, răsufla mai greu decât ar fi crezut. Se chinui s ă urce pe platforma de sus, îşi scutur ăipsosul de pe haine şi se ridic ăîn picioare. Înălţ imea la care se afla nu-l deranja deloc. Ba chiar era plăcut ă, îl mai învior ăpuţin. Priveliştea i se părea copleşitoare. Ca un ocean de foc, acoperişurile de ţigl ăroş ie ale Romei se întindeau în faţa lui, strălucind în ultimele raze ale soarelui. De acolo, de sus, pentru prima dat ă în via ţă, privirile sale pătrunser ădincolo de poluarea şi traficul modern, pân ă la rădă cinile vechii Rome Città di Dio, Cetatea Domnului". 151

152 Mijindu-şi ochii în lumina asfinţitului, cercet ă marea de acoperişuri, în că utarea unei cupole sau a unei clopotniţe. Dar, oricât de departe ar fi privit, nu ză rea nimic. Sunt sute de biserici în Roma, îşi spuse. Trebuie s ăfie una şi în partea asta de sud-vest! Dac ă o pot vedea de aici, îşi reaminti el. La naiba, dac ăa mai rezistat înc ă în picioare!" Străduindu -se s ă străbat ădin nou linia orizontului, încet, cu răbdare, relu ăcăutarea. Ş tia, desigur, c ănu toate bisericile au cupole vizibile, mai cu seam ăcele mici şi retrase. Ş i nu trebuia s ă uite c ă Roma se schimbase dramatic din secolul al XVII-lea, când bisericile erau, prin lege, cele mai înalte construcţii din ora ş. Acum îns ă nu se vedeau decât blocuri de locuinţe, clădiri de birouri şi turnuri de televiziune. Pentru a doua oar ă, privirile sale scrutar ăîntreaga linie a orizontului făr ăs ă zăreasc ă nimic. Nici o turl ă. La distan ţă, chiar la marginea Romei, cupola masiv ă a lui Michelangelo păta uşor lumina apusului. San Pietro. Vaticanul. Dintr-o dat ă, se pomeni întrebându-se ce-or face cardinalii şi dac ă Garda Elveţian ăreuşise s ăgăseasc ăantimateria. Ceva îns ăîi spunea că nu... şi c ă nici nu vor reuşi. Poemul îi veni din nou în minte şi îl analiz ăiarăş i atent, vers cu vers. De la al lui Sanzio pământesc cavou c-o gaur ă de drac." Mormântul lui Sanzio îl găsiser ă. Misticele elemente-n cruci ş în Roma se desfac." Elementele mistice erau Pământul, Aerul, Focul ş i Apa. Calea de lumină-i aşternut ă, testul sfânt." Calea Iluminării era trasat ăde sculpturile lui Bernini. Ş i îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Îngerul arăta spre sud-vest... Treptele din fa ţă! exclam ă Glick, fă când semne agitate prin parbrizul furgonetei BBC-ului. Se întâmpl ă ceva acolo! Macri îşi întoarse camera spre intrarea principal ăa bisericii. Într-adevă r, acolo se petrecea ceva. Jos, unul dintre indivizii cu alur ăde militar parcase un Alfa Romeo lâng ă trepte şi deschisese portbagajul. Acum, studia piaţa de parc ăar fi vrut s ăse asigure c ă nu are spectatori. Pentru o clip ă, Macri se temu c ăi-a observat, dar privirile lui trecur ă mai departe. Aparent mulţumit, scoase o staţie de emisie-recepţie şi începu s ă vorbeasc ă. Instantaneu, o veritabil ăarmat ăieşi din biseric ă. Aidoma unei echipe de fotbal american spărgând grămada, soldaţii formar ăo linie dreapt ăîn partea de sus a scării. Apoi, mişcându-se ca un zid uman, începur ă s ă coboare. În spatele lor, aproape complet ascunşi vederii, alţ i patru soldaţi păreau c ă transport ăceva. Ceva greu. Dificil de dus. Glick se aplec ăîn fa ţă: Crezi c ă fur ă ceva din biseric ă? Macri focaliz ăcamera mai mult, folosind funcţia telefoto pentru a stră punge zidul viu, căutând o mic ă bre şăpe undeva. O frântur ă de secund ă, se rug ă ea. Un singur cadru. Atâta vreau." Dar soldaţii se mişcau ca unul. Hai odat ă!" Chinita menţ inu camera asupra lor, răbdă toare, şi îşi primi răsplata din plin. Ca o ironie, individul mai vârstnic se împiedic ă. Doar pentru o clip ă, îns ăera suficient. Macri îşi avea cadrul dorit. De fapt, vreo zece cadre. Sun ă la redacţie, îi ceru lui Glick. Avem un cadavru. Mult mai departe, la CERN, Maximilian Kohler îşi dirij ăscaunul spre biroul lui Leonardo Vetra. Cu o meticulozitate mecanic ă, începu s ăscotoceasc ăprin dosarele acestuia. Negă sind ce dorea, se mut ă în dormitor. Sertarul de sus al noptierei era încuiat. Kohler îl deschise cu un cuţit luat din bucătă rie. Înăuntru găsi exact ceea ce căuta. 152

153 72 Langdon sări de pe primul palier al schelei şi îşi scutur ă praful de pe haine. Vittoria era alături. N-ai avut noroc? Clătin ădin cap: Au pus cadavrul în portbagaj. Langdon ridic ă privirea spre maşina pe a cărei capot ăolivetti şi un grup de soldaţ i întinseser ă o hart ă: Caut ă spre sud-vest? Vittoria încuviin ţă: Nu-i nici o biseric ă. De aici, prima peste care dai este San Pietro. Profesorul înjur ă. Cel puţin, ajunseser ăamândoi la aceeaşi concluzie. Se apropie de Olivetti, iar soldaţii se traser ăîn lateral, făcându -i loc. Nimic, spuse comandantul. Dar harta asta nu menţioneaz ă toate bisericile, ci doar pe cele mari. Cam cincizeci. Noi unde suntem acum? Olivetti îi indic ăpe hart ăpiazza del Popolo şi tras ăo linie dreapt ăexact spre sud-vest. Linia nu atingea, nici pe departe, vreunul din sumedenia de pătrăţ ele albe care indicau principalele biserici din Roma. Din păcate, principalele erau ş i cele mai vechi... cele care existau şi în secolul al XVII-lea. Trebuie s ă iau nişte decizii, spuse Olivetti. Sunteţi sigur în ceea ce priveşte direcţia? Langdon îşi aminti de degetul întins al îngerului, adrenalina pompându-i iarăş i intens în vine. Da, domnule, foarte sigur! Comandantul ridic ă din umeri şi tras ădin nou linia dreapt ă. Aceasta trecea pe Podul Margherita, pe Via Cola di Rienzo, prin Piazza del Risorgimento, făr ăa atinge vreo biseric ă, pân ă când se încheia brusc în mijlocul lui Piazza San Pietro. Dar San Pietro ce are? întreb ăunul dintre soldaţi, cu o cicatrice urât ă sub un ochi. Doar e o biseric ă! Trebuie s ă fie un loc public, replic ălangdon. Bazilica nu-i câtuşi de puţ in un loc public astăzi. Dar linia trece prin Piazza San Pietro, obiect ăvittoria. Piaţa e un loc public. Da, dar acolo nu-s statui. Dar nu cumva e un obelisc în mijloc? Vittoria avea dreptate. În centrul Piazza San Pietro se afla un obelisc egiptean. Langdon îl privi pe cel alături de care parcaser ăei. Piramida înălţ at ă. "O coinciden ţăciudat ă", îşi spuse ş i alung ă gândul. Obeliscul de la Vatican n-a fost sculptat de Bernini, ci a fost adus în Roma de Caligula. Şi n-are nimic de-a face cu Aerul. În plus, poemul spune c ă elementele sunt răspândite prin Roma. Piazza San Pietro se afl ăîn Cetatea Vaticanului, nu în Roma. Depinde pe cine întrebi, interveni unul dintre soldaţi. Langdon ridic ă ochii spre el: Poftim? Totdeauna a fost o chestiune controversat ă. Pe majoritatea hărţ ilor, Piazza San Pietro figureaz ă în interiorul Vaticanului, dar fiindc ăse afl ăîn afara zidurilor cetăţii, autorităţ ile romane o consider ă de secole ca făcând parte din Roma. Profesorul nu mai auzise aşa ceva. Glumeşti! spuse el. 153

154 Am menţionat acest lucru, relu ăsoldatul, numai fiindc ădoamna Vetra ş i comandantul nostru spuneau ceva despre o sculptur ă legat ă de aer. Şi ştii dumneata c ă exist ă o astfel de sculptur ă în Piazza San Pietro? Nu chiar. Nu e tocmai o sculptur ă. Poate c ănici nu e relevant ă. Spune totuşi, îl pres ăolivetti. Ştiu despre asta numai fiindc ăde obicei sunt de gard ăîn pia ţă, şi-i cunosc fiecare colţişor. Sculptura, îl îndemn ălangdon. Cum arat ă? Oare s ă fi îndrăznit Illuminati atât de mult, încât să- şi amplaseze cel de-al doilea indiciu chiar lâng ă cea mai important ăbiserica închinat ăsfântului Petru? Păi, trec pe lâng ă ea în fiecare zi. E în centru, chiar acolo unde arat ălinia de pe hart ă. De asta m-am şi gândit la ea. Şi, cum spuneam, nu e tocmai o sculptur ă. E mai degrab ă un... bloc. Olivetti începuse s ăînfurie: Un bloc?! Da, domnule. Un bloc de marmur ăîncastrat în pardoseala pieţ ii. La baza obeliscului. Dar nu e dreptunghiular. E eliptic. Iar pe bloc e gravat ă imaginea unei pale de vânt. Soldatul tăcu pentru o clip ă, apoi adăug ă: Aer, cred, dac ă e s ă folosim termeni tehnici. Langdon râmase cu ochii aţintiţ i la tânărul soldat. Un basorelief! exclam ă brusc. Toate privirile se întoarser ăspre el. Basorelieful, explic ăprofesorul, este cealalt ăjumătate a sculpturii! Sculptura este arta desprinderii formelor din material complet sau numai pe jumă tate, în relief." El însuşi scrisese aceast ădefiniţie pe tabl ăani de-a rândul. Basorelieful era, în esen ţă, o sculptur ă bidimensional ă, precum stema de pe o moned ă. Medalioanele lui Bernini din Capela Chigi erau un alt exemplu ilustrativ. Bassorelievo? întreb ă soldatul, folosind termenul italian. Da, exact! Nu m ă gândisem la asta! Blocul despre care vorbeş ti dumneata este numit Vento Ponente, Vântul de Vest. Unii îi spun şi Respiro di Dio. Răsuflarea lui Dumnezeu"? Da. Aer! A fost sculptat şi amplasat aici de arhitectul iniţial! Vittoria îl privi derutat ă: Dar credeam c ămichelangelo a fost arhitectul! Michelangelo a proiectat bazilica. Dar Piazza San Pietro a fost conceput ăde Bernini! Când caravana celor patru Alfa Romeo ţâşni din Piazza del Popolo, nimeni nu remarc ă ş i furgoneta BBC care se furişa în spatele ei. 73 Gunther Glick călcase pedala de acceleraţie pân ă la podea şi se Strecur ă abil prin trafic în urma celor patru maşini, traversând Tibrul pe Ponte Margherita. În mod normal, s-ar fi străduit s ă păstreze o distan ţăapreciabil ă, pentru a nu fi observat, dar acum abia reuşea s ă se ţin ădup ăei. Tipii ăştia zburau! Macri stătea pe bancheta din spate, încheind o convorbire telefonic ă. Evident, cu Londra. Închise şi-i strig ă lui Glick, pentru a acoperi huruitul traficului: Vrei întâi veştile bune sau pe cele rele? Gunther Glick îşi încreţi o sprânceanăa. Nimic nu era simplu când aveai de-a face cu redacţia: 154

155 Pe cele rele. Şefi-s cătră niţ i fiindc ă ne-am abandonat postul. Ia te uit ă ce surpriz ă! Şi cred c ăpontul nostru e o aiureal ă. Evident! Şeful m-a avertizat c ă te afli la doi paşi de un şut undeva. Grozav! mârâi Glick. Şi veştile bune? Au acceptat s ă vad ăbucata noastr ăde pelicul ă. Mârâitul lui Glick se transform ăîntr-o chicoteal ă. Ei, o s ă vedem noi cine e la doi paş i de ce!" Păi, dă-i drumul! îi spuse el Chinitei. N-am cum s ă transmit ceva pân ăcând nu ne oprim ca s ăam o poziţie fix ă. Nu pot opri acum, spuse el, în vreme ce gonea pe Via Cola di Rienzo, virând brusc prin Piazza del Risorgimento. Macri îşi prinse laptopul la timp, căci începuse s ăalunece într-o parte. Vezi s ă nu-mi spargi transmiţătorul, c ă altfel va trebui s ă ducem personal materialul la Londra! Ţine-te bine, drăgu ţă! Ceva îmi spune mie c ăaproape am ajuns. Unde? Glick se holb ă la cupola familiar ăce apăruse drept în fa ţă: Exact acolo de unde am plecat! răspunse el, zâmbind. Cele patru automobile se strecurau abil în traficul din jurul celebrei Piazza San Pietro. La un moment dat, se despărţ ir ăînconjurând zona şi debarcând repede soldaţ ii în punctele stabilite. Aceştia se răspândir ăîn mulţimea de turişti şi reporteri, făcându -se imediat nevăzuţ i. Unii pătrunser ăîn pădurea de coloane ce mărgineau piaţa, evaporându-se instantaneu. Privind prin parbriz, Langdon avea impresia c ăo plas ăuria şăse strânge în jurul zonei. Pe drum, Olivetti îi sunase pe oamenii săi de la Vattican, şi acum câţ iva membri sub acoperire ai Gărzii Elveţiene patrulau neobservaţi în centrul pieţei, aproape de Vento Ponente. În vreme ce trecea în revist ăspaţiul larg-deschis al pieţei, în mintea lui Langdon prinse formă o întrebare deja familiar ă: Cum va proceda asasinul Illuminati ca s ă scape nevăzut dintr-un asemenea loc? Cum o să aduc ă un cardinal printre atâţia oameni şi o să-l ucid ă în vă zul tuturor?" Se uit ă din nou la ceas. Era Înc ă şase minute. Pe bancheta din fa ţă, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria: V ă duceţi împreun ă chiar pe locul plăcii sau al blocului ă stuia al lui Bernini, ori ce-o mai fi el. Acelaşi truc. V ădaţi drept turişti. Mă sunaţi dac ă vedeţi ceva suspect. Înainte ca Langdon s ăpoat ă răspunde, Vittoria îl prinse de mân ă şi-l trase afar ă din maşin ă. Soarele primăverii apusese deja dincolo de cupola bazilicii şi umbra masiv ă a acesteia acoperea jumătate din pia ţă. Profesorul simţ i un fior de ghea ţăcând, împreun ă cu Vittoria, pătrunse în zona întunecat ă şi răcoroas ă. În timp ce se strecura prin mulţ ime, cerceta atent fiecare chip, întrebându-se dac ă vreunul dintre ele nu era cumva al ucigaşului. Simţ ea mâna cald ă a Vittoriei. În vreme ce traversau uriaşul spaţiul deschis, deveni conş tient de efectul pe care Bernini intenţionase să-l redea acela de a-i copleşi pe toţi cei care intrau în pia ţă ". El, unul, era, cu siguran ţă, copleşit. Copleşit şi flămând", îşi dădu el seama, surprins c ă, într-un asemenea moment, trupul său mai putea încerca înc ăsenzaţii atât de banale. Spre obelisc? întreb ă Vittoria mergând repede, dar făr ăa atrage atenţia. Încuviin ţă, cotind spre stânga: 155

156 Cum stăm cu timpul? Cinci minute. Ea nu mai spuse nimic, dar Langdon simţi cum îl strânge mai tare de mân ă. Arma era la locul ei, în buzunarul sacoului său şi spera c ăvittoria n-are de gând s-o foloseasc ă. Nu şi-o putea imagina trăgând cu pistolul în mijlocul pieţei şi împrâştiindu-i creierii unui criminal sub ochii presei din întreaga lume. Pe de alt ăparte îns ă, un asemenea incident pălea în comparaţ ie cu înfierarea şi asasinarea unui cardinal în centrul aceleiaşi Piazza San Pietro. Aerul, îşi spuse în sinea sa. Cel de-al doilea element al ştiinţ ei." Încerc ă să- ş i imagineze cum ar putea arăta ambigrama, ce metod ăva folosi ucigaşul. Din nou, trecu repede în revistă întinderea de granit din faţa lui un deşert înconjurat de gărzile elveţiene. Dacă Hassassin-ul chiar avea de gând s ă acţioneze aici şi acum, el, unul, nu-ş i putea închipui cum ar putea scăpa neprins. În mijlocul pieţei trona obeliscul de 350 de tone pe care l-aadus Caligula din Egipt. Înalt de douăzeci şi patru de metri, avea obişnuitul vârf piramidal, pe care fusese fixat ă o cruce din fier. Era suficient de înalt pentru a prinde ultimele reflexe ale apusului, metalul scânteia ş i atrăgea atenţia lumii asupra fragmentului din crucea Mântuitorului, închis în interiorul său. Dou ă fântâni arteziene flancau obeliscul, într-o simetrie perfect ă. Orice istoric al artei ş tia c ă fântânile marcau punctele focale ale pieţei eliptice, dar aceasta era o ciudăţ enie arhitectural ă la care el nu se gândise niciodat ăpân ăacum. Dintr-o dat ă, întreaga Rom ă pă rea s ă fie plin ă de elipse, piramide şi alte forme geometrice uimitoare. Se apropiaser ă de obelisc şi Vittoria îşi încetini paşii. Expir ăprofund, de parc ăl-ar fi îndemnat pe Langdon s ă se relaxeze o dat ăcu ea. Profesorul încerc ăs ă se calmeze, relaxându-şi umerii şi descleştându -şi maxilarele. Undeva, în jurul acestui obelisc îndrăzne ţ amplasat în apropierea celei mai mari biserici a creştină tăţii, se afla cel de-al doilea altar al ştiinţ ei: Vento Ponente, un bloc de marmur ă cu suprafaţa eliptic ă, sculptat de Bernini. Gunther Glick pândea din umbra colonadei. În oricare alt ăzi, bă rbatul cu sacou de tweed şi femeia cu pantaloni scurţi kaki nu i-ar fi atras deloc atenţia. Păreau nişte turişti obişnuiţ i, care admirau priveliştea, dar astăzi îns ă nu era o zi ca oricare alta. Azi era o zi a ponturilor telefonice, a cadavrelor, a maşinilor făr ănumere de înmatriculare ce goneau să lbatic prin Roma şi a bărbaţ ilor eleganţi ce se căţărau pe schele în căutarea a Dumnezeu ştie ce. Aşa că Glick nu-şi lua ochii de la ei. Privi în cealalt ăparte a pieţii şi o zări pe Macri. Stătea exact unde-i spusese el, dincolo de cei doi, urmărindu -i îndeaproape. În mâna ei camera video pă rea un accesoriu banal, dar cu toate c ă avea aerul unui reporter plictisit şi blazat, ieşea în eviden ţămai mult decât şi-ar fi dorit el. Era singurul reprezentant al presei în colţul acela de pia ţă, şi iniţialele BBC-ului imprimate pe camer ă atrăseser ădeja câteva priviri curioase. Banda pe care o trăsese mai devreme, cu cadavrul gol aruncat în portbagajul maş inii, rula acum la transmiţătorul video din furgonet ă; Glick ştia c ă imaginile zburau chiar în aceste momente pe deasupra lor, în drum spre Londra. Oare ce vor spune cei din redacţie? Şi-ar fi dorit ca el şi Macri s ăfi ajuns la faţa locului mai devreme, înainte ca armata de băieţ i în civil s ă fi intervenit. Aceeaşi armat ăse infiltrase acum printre turişti ş i supraveghea piaţa. În mod cert, ceva ieşit din comun avea s ă se întâmple. Presa este mâna dreapt ă a anarhiei", afirmase ucigaşul. Glick nu putea s ă nu se întrebe dac ă tocmai îşi ratase marea şans ă. Privi toate maşinile presei din pia ţăşi o vă zu pe Macri urmărind cuplul misterios. Ceva îi spunea îns ăc ăşansele lui nu se sfârşiser ă

157 74 Langdon văzu ceea ce căutau pe când erau cu zece metri buni în urm ă. Printre turiş tii răzleţ iţi, elipsa din marmur ă alb ă a lui Bernini se detaşa pe fondul cenuş iu al cuburilor de granit care formau pardoseala pieţii. Părea c ă şi Vittoria o zărise, fiindc ăpalma i se încleşt ă pe degetele lui. Relaxează-te! şopti Langdon. F ă chestia aia a ta cu piranha. Mâna ei mai slăbi din strânsoare. În vreme ce se apropiau, totul părea cât se poate de firesc în jurul lor. Turiştii rătă ceau de colo-colo, grupuri de călugă riţe mergeau agale, o feti ţăhrănea porumbeii la baza obeliscului. Langdon se abţinu s ă nu se uite din nou la ceas. Ştia c ăera aproape nou ăfix. Ajunser ă chiar deasupra plăcii eliptice şi se oprir ă, aşa ca din întâmplare doi turiş ti care admir ă conştiincioş i un obiectiv de însemnătate medie. Vento Ponente, citi Vittoria inscripţia de pe piatr ă. Langdon privi basorelieful şi îl încerc ăbrusc o senzaţie de jen ă. Nici atunci când îl văzuse în cărţ ile de art ă, nici în numeroasele sale călă torii la Roma, niciodat ăsemnificaţ ia plăcii sculptate nu i se păruse atât de evident ăca în acest moment. Basorelieful avea o form ă eliptic ă, aproape un metru lungime şi reprezenta o figură rudimentar schiţat ă o ilustrare a Vântului de Miază noapte în chip de înger. Pornind de la gura îngerului, Bernini trasase o pal ăde vânt ce sufla dinspre Vatican... Ră suflarea lui Dumnezeu". Acesta era tributul adus de Bernini celui de-al doilea element... Aerul... un zefir delicat zburând de pe buzele îngerului. Privind-o înmărmurit, Langdon îşi dădu seama că lucrarea avea o semnificaţie chiar mai profund ă. Pala de aer era format ădin cinci jeturi distincte... Cinci! Mai mult decât atât, medalionul era flancat de dou ăstele stră lucitoare. Gândul profesorului zbur ăla Galilei. Dou ăstele, cinci jeturi, elipse, simetrie..." Se simţ ea gol pe dinăuntru. Capul îi vâjâia. Aproape imediat, Vittoria se puse în mişcare, trăgându -i departe de basorelief. Cred c ăne urmăreş te cineva, spuse ea. Unde? Abia dup ă ce parcurser ă cam treizeci de metri îi răspunse, fă când un semn spre Vatican, de parc ă i-ar fi arătat un element al cupolei. Aceeaşi persoan ă s-a ţinut dup ă noi prin toat ă piaţa. Cu un aer firesc, arunc ă o privire peste umăr şi adăug ă: Este înc ă în spate. Nu te opri! Crezi că-i Hassassin-ul? Poate doar dac ă Illuminati angajeaz ă femei cu camere video BBC! Clopotele bazilicii îşi începur ă dangătul lor asurzitor, luându-i aproape prin surprindere. Sosise timpul. Se depărtaser ăbinişor de Vento Ponente, în încercarea de a scăpa de reporter ă, dar acum erau nevoiţi s ă revin ă lâng ă basorelief. Pe fondul clopotelor care sunau, întreaga zon ăpărea întruchiparea liniştii. Turiş tii se plimbau agale. Un cerşetor beat moţăia la picioarele obeliscului. Fetiţa înc ămai hră nea porumbeii. Langdon se întreb ădaca nu cumva prezenţ a reporterei îl speriase pe criminal. Greu de crezut", îşi răspunse singur dup ăce îşi aminti făgăduiala acestuia: Voi face din cardinalii voştri stele ale presei". Când ecoul celei de-a noua lovituri se stinse, o linişte plăcut ăînvălui piaţa. Apoi... fetiţa începu s ă ţipe. 157

158 75 Langdon fu primul care ajunse lâng ăea. Îngrozit ă, fetiţa încremenise ară tând cu degetul la baza obeoliscului, unde un beţiv bătrân şi zdrenţăros căzuse pe trepte. Ară ta mizerabil... fiind probabil unul dintre oamenii străzii din Roma. Parul cărunt îi atârna în şuviţ e slinoase peste fa ţă, iar trupul îi era înfăşurat într-un fel de pânz ă murdar ă. Fetiţa o lu ăla fug ă prin mulţime, ţipând în continuare. Repezindu-se spre vagabond, Langdon simţi cum îl prinde un val de spaim ă. Pe zdrenţ ele omului se zărea o pat ă mare, întunecat ă, care continua s ă se extind ă. Sânge. Sânge proaspăt. Apoi, totul păru c ă se întâmpl ăîn aceeaşi frântur ăde secund ă. Bătrânul se îndoi de la mijloc şi se aplec ăîn fa ţă. Langdon sări să-l sprijine, dar ajunse prea târziu. Trupul căzu, se rostogoli pe trepte şi ateriz ăpe pavajul de granit, cu faţa în jos. Nemişcat. Profesorul căzu în genunchi. Vittoria era lâng ăel. Mulţimea începuse s ăse apropie. Întinzând braţul, Vittoria puse dou ădegete pe gâtul bătrânului. Are puls! spuse ea. Întoarce-l cu faţa în sus. Langdon îl prinse de umeri şi îl întoarse. În mişcare, zdrenţele alunecar ă. Omul că zu ţeapăn pe spate. Chiar în mijlocul pieptului său gol se vedea o porţiune întins ăde carne ars ă. Vittoria icni şi se trase înapoi. Profesorul încremeni, prins undeva între groaz ă şi grea ţă. Simbolul era de o terifiantă simplitate. Air, Aer" bâigui Vittoria. El e! Gărzile elveţiene se ivir ă parc ă de nicăieri, în timp ce strigau ordine şi alergau dup ă un asasin nevăzut. În apropiere, un turist povestea cum, cu numai câteva minute în urm ă, un individ cu tenul măsliniu fusese atât de amabil şi-l ajutase pe bietul bătrân, care abia se târa, s ă traverseze piaţa... şi chiar se aşezase pentru o clip ă ală turi de el pe trepte, înainte de a se pierde în mulţime. Vittoria smulse zdrenţele de pe abdomenul omului şi văzu dou ărăni adânci de o parte ş i de alta a simbolului ars, chiar sub cutia toracic ă. Îi dădu capul pe spate şi începu să-i facă respiraţie gur ă la gur ă. Profesorul nu era câtuşi de puţin pregă tit pentru cele ce au urmat. Când Vittoria sufl ăaer în pieptul omului, din cele dou ărăni se auzi un şuierat şi sângele ţâş ni în stropi fini, ca un jet pe care-l arunc ă balenele. Lichidul sărat îl izbi pe Langdon drept în fa ţă. Vittoria se opri şocat ă: Plămânii... Îi sunt... perforaţi! Langdon îşi şterse sângele de pe fa ţăşi privi cele dou ărăni. Perforaţ iile gâlgâiau. Plămânii cardinalului erau distruşi. Omul murise. Vittoria acoperi cadavrul. Profesorul rămase locului, privind dezorientat în jur. În clipa aceea, o vă zu. Femeia care îi urmărise ceva mai devreme, şedea ghemuit ă, nu departe. Pe umă rul ei, camera video era în funcţiune. Îi surprinse privirile. Langdon îşi dădu seama c ăfilmase tot. O fracţiune de secundă mai târziu, ca o pisic ă, femeia dispăru. 158

159 76 Chinita Macri o luase la picior. Tocmai filmase reportajul vieţii ei. Camera video atârna greu, împiedicând-o în fuga ei disperat ăde-a latul imensei Piazza San Pietro prin mulţimea de gură-casc ă. Toat ă lumea părea c ămerge în direcţia opus ă ei... spre locul cu pricina. Macri încerc ă s ă ajung ă cât de departe putea. Bă rbatul cu sacou de tweed o văzuse şi acum îşi dădea seama c ăşi alţii o urmăreau oameni pe care nu-i vedea, dar care se apropiau de ea, prinzând-o ca într-o plas ă. Înc ă nu-şi revenise dup ă imaginile pe care tocmai le înregistrase. Oare mortul chiar era cine credea ea c ă e? Deodat ă, pontul primit de Glick nu mai părea doar o aiureal ă. În vreme ce alerga spre furgoneta BBC-ului, un tânăr cu alur ă de militar apă ru brusc în faţa ei. Ochii li se întâlnir ă şi amândoi rămaser ăpentru o clip ănemişcaţi. Apoi tână rul duse fulgerător la gur ă un aparat, vorbi în el şi apoi făcu un pas spre ea. Macri se roti în loc şi ţâş ni înapoi în mulţime, cu inima bâtându-i să-i sparg ă pieptul. În timp ce se strecura prin grămada de trupuri umane, scoase caseta înregistrat ă din aparat. Celuloid de aur", îşi spuse, ascunzând-o la spate, sub cureaua pantalonilor, ş i lăsându -şi poalele bluzei pe deasupra. Pentru prima dat ăîn via ţă, îi părea bine c ă avea câteva kilograme în plus. Glick, unde mama dracului eşti?!" Alt soldat apăru în stânga ei. Ştiu c ănu mai are mult timp şi se pierdu din nou în mulţ ime. Scoase o caset ănou ă din geant ă, o introduse în camer ă. Apoi începu s ăse roage. Mai avea vreo treizeci de metri pân ăla furgonet ă, când doi indivizi se înfiinţar ăîn faţ a ei, cu braţele încrucişate pe piept. Nu mai avea unde s ă fug ă. Filmul, îi ceru unul. Acum! Macri se trase înapoi şi îşi apăra camera cu braţele. Nici gând! Unul din indivizi îşi trase haina într-o parte şi îi arăt ăun revolver. Bine, împuşcă-m ă! replic ă Chinita, uimit ă şi ea de îndrăzneala pe care o avea în glas. Filmul! repet ăcelălalt. Unde mama dracului e Glick?!" Macri bătu din picior şi strig ăcât o ţinea gura: Sunt cameraman profesionist şi lucrez pentru BBC! Conform Articolului 12 al Legii Presei Libere, acest film este proprietatea BBC! Dar indivizii nu se clintir ă. Cel cu arma se apropie de ea: Iar eu sunt locotenent al Gărzii Elveţiene ş i, conform Sfintei Doctrine a teritoriului pe care te afli acum, am drept de percheziţie şi de confiscare. Trecătorii începuser ăs ăse îmbulzeasc ăîn jurul lor. Macri continua s ă strige cât o ţ inea gura: N-am să- ţi dau caseta din acest aparat cu nici un chip, făr ăs ăvorbesc mai întâi cu redacţia mea din Londra! Aşa c ă îţi sugerez... Soldaţii se săturaser ă. Unul îi smulse camera din mân ă. Celălalt o apuc ăde bra ţ ş i o răsuci cu faţa spre Vatican. Grazie, spuse el, împingând-o printre spectatorii de ocazie. Femeii nu-i mai rămă sese decât s ă se roage s ăn-o percheziţioneze şi s ă găseasc ă prima caset ă. Dac ă ar fi reuşit s ă ascund ăfilmul suficient de mult timp pentru a... Deodat ă, incredibilul se petrecu. Cineva din mulţime o pipăia pe sub bluz ă şi Macri simţ i cum caseta de la brâu dispare. Se răsuci În loc, dar îşi înghiţi strigătul. În spatele ei, un Gunther Glick cu răsuflarea tăiat ăîi fă cu ştrengă reş te cu ochiul şi se făcu nevăzut printre turişti. 159

160 77 Robert Langdon se împletici în baia situat ălâng ăbiroul papei şi- şi ş terse sângele de pe fa ţăşi buze. Nu era sângele lui, ci al cardinalului Lamassé, care tocmai murise în mijlocul Piazza San Pietro. Sacrificii ale fecioarelor pe altarele ştiinţ ei." Pân ăacum, Hassassin- ul îş i puse în practic ăameninţarea punct cu punct. Langdon se simţea stors de puteri; avea ochii încercănaţ i şi barba începuse să-i întunece obrazul. Baia era luxoas ă şi imaculat ă: marmur ăneagr ă ş i robinete de aur, prosoape de bumbac şi săpunuri parfumate. Profesorul încerc ăsă- şi alunge din minte simbolul înfierat pe trupul cardinalului. Aer! imaginea nu voia s ă dispar ă. Văzuse aceste ambigrame înc ă de când se trezise, diminea ţă... ş i ştia c ă mai urmau înc ă dou ă. Afar ă se auzeau voci: Olivetti, şambelanul şi că pitanul Rocher discutau despre ce era de făcut în continuare. Căutarea antimateriei nu dăduse deocamdat ă nici un rezultat. Existau dou ă posibilităţi: ori soldaţii nu observaser ăconteinerul, ori intrusul pă trunsese în Vatican mult mai adânc decât putea să- şi imagineze comandantul. Langdon se şterse pe mâini şi pe fa ţă, apoi se întoarse şi căut ă un pisoar. Nu era nici unul. Doar un vas de WC obişnuit, al cărui capac îl ridic ă. În vreme ce-şi elibera trupul de o tensiune în plus, un val de sfârşeal ă îi înmuie picioarele. Emoţiile ce i se învălmăş eau în piept erau atât de multe, de diferite! Era obosit, nemâncat ş i nedormit, bâjbâind pe Calea Iluminării, traumatizat de dou ă crime oribile. Iar posibilul epilog al acestei drame îl îngrozea din ce în ce mai mult. Gândeşte-te!" îşi spuse. Dar mintea-i era goal ă. Când trase apa, îşi dădu brusc seama de un lucru: Ăsta-i WC-ul papei! M-am uş urat în WC-ul papei!" Nu reuşi să- şi opreasc ă un chicot. Tronul sfânt!" 78 În Londra, un tehnician al BBC-ului scoase o caset ă video din receptorul conectat la antena satelit şi o lu ăla fug ă. Dădu buzna în biroul redactorului-ş ef, puse caseta în aparatul video şi apăs ăbutonul de pornire. În vreme ce banda se derula, tehnicianul îi povesti şefului despre discuţ ia pe care tocmai o avusese cu Gunther Glick, care îl sunase din Vatican. În plus, că utase în arhiva foto a BBC şi aflase identitatea victimei din Piazza San Pietro. Când redactorul-şef ieşi din biroul său, în redacţie încet ăbrusc orice activitate. În cinci minute intrăm în direct! strig ăel. Pregătiţ i transmisia! Coordonatori media, puneţi mâinile pe telefoane! Avem o ştire şi o vindem! Şi avem şi imagini! Coordonatorii îşi înhăţar ăagendele telefonice: Durata filmului? întreb ăunul. Treizeci de secunde, răspunse şeful. Conţinutul? Omucidere în direct. Coordonatorii păreau deja mai entuziasmaţi. Mod de difuzare şi pre ţ de licenţiere? Un milion de dolari SUA licenţa. Capetele tresărir ă: Ce?! 160

161 M-aţi auzit! Vreau numai vârfurile: CNN, MSNBC şi cei trei mari! Oferiţi un forş pan. Cu cinci minute înainte ca BBC să- şi înceap ă difuzarea. Da' ce dracu' s-a întâmplat? întreb ă cineva. L-au jupuit de viu pe premier? Redactorul-şef clătin ădin cap: Ceva chiar mai bun! Exact în acea clip ă, undeva în Roma, Hassassin-ul se bucura de un scurt moment de odihn ă într-un fotoliu confortabil. Privi cu admiraţie încăperea legendar ă în care ajunsese. M ă aflu în Biserica Iluminării, îşi spuse, bârlogul Illuminati". Îi venea greu s ă cread ă c ă, dup ă atâtea secole, acesta înc ă mai exista. Conştiincios, îi telefon ă apoi reporterului BBC cu care vorbise ş i mai devreme. Era timpul. Lumea înc ă nu aflase cea mai cutremurătoare dintre veşti. 79 Vittoria Vetra sorbea dintr-un pahar cu ap ă şi ronţăia absent ă câteva brioş e oferite de unul dintre membrii Gărzii Elveţiene. Ştia c ătrebuie s ămănânce, dar nu avea poft ă. Biroul papei era un furnicar în care se încrucişau frânturi de conversaţii tensionate. Că pitanul Rocher, comandantul Olivetti şi alţi şase soldaţi evaluau pagubele şi pregă teau strategia pentru următoarea mişcare. Robert Langdon stătea alături şi privea pe fereastr ă, spre Piazza San Pietro. Pă rea frânt. Vittoria se apropie de el: Ai vreo idee? El clătin ădin cap: O brio şă? Chipul lui păru s ăse lumineze la vederea mâncării: La naiba, da! Mulţumesc. Le devor ă într-o secund ă. Discuţiile din spatele lor încetar ăbrusc atunci când în încă pere intr ă camerlengo Ventresca, însoţit de dou ă gărzi. Dac ă şambelanul ară ta stors de puteri înainte, îşi spuse Vittoria, acum pare gol de-a binelea." Ce s-a întâmplat? îl întreb ăacesta pe Olivetti. Din expresia lui, se vedea clar c ă ştia deja ce s-a întâmplat. Comandantul îl inform ăsec, cu precizia şi răceala militarului care prezint ă situaţ ia pierderilor: Cardinalul Ebner a fost găsit mort în Biserica Santa Maria del Popolo, imediat după ora opt. A fost sufocat şi înfierat cu ambigrama Pământ". Cardinalul Lamassé a fost ucis în Piazza San Pietro, cu zece minute în urm ă. A murit în urma unor perforaţ ii ale toracelui. A fost înfierat cu ambigrama Aer". Ucigaşul a scăpat de fiecare dat ă. Şambelanul travers ă încăperea şi se aşez ăgreoi la biroul papei, cu fruntea plecat ă. Dar cardinalii Guidera şi Baggia mai sunt înc ăîn via ţă. Capul şambelanului zvâcni în sus; privirea îi era îndurerat ă. Aceasta este singura noastr ăconsolare? Doi cardinali au fost asasinaţ i, comandante! Iar ceilalţi doi nu vor mai avea mult de trăit, dac ă nu-i găsiţ i. Îi vom găsi! Am speranţe. Speranţe? Dar pân ă acum aţi dat gre ş! Greşit! Am pierdut dou ă bătă lii, signore, dar vom câştiga războiul. Illuminati aveau de gând s ătransforme aceast ănoapte într-un circ mediatic. Pân ăacum, le-am dejucat planurile. 161

162 Trupurile ambilor cardinali au fost recuperate făr ănici un fel de incidente. În plus, că pitanul Rocher m-a informat c ă s-au înregistrat progrese excelente în localizarea antimateriei. Căpitanul Rocher făcu un pas înainte. Vittoria îşi spuse c ăare o înfăţş i are mai umană decât colegii săi riguros, dar nu chiar atât de rigid. Vocea lui era sentimental ă şi cristalin ă, ca sunetul unei viori. Sper c ă vom localiza conteinerul în decurs de o or ă, signore! Căpitane, replic ă şambelanul, iartă-m ă dac ă par pesimist, îns ăam impresia c ă de fapt căutarea în Vatican ar dura mult mai mult timp decât avem la dispoziţie. O percheziţie complet ă, da. Îns ădup ă evaluarea situaţiei, sunt îndreptăţit s ăcred că recipientul cu antimaterie este amplasat într-una dintre zonele albe acele sectoare ale Vaticanului care sunt accesibile publicului larg: muzeele ş i bazilica San Pietro, de exemplu. Am întrerupt deja alimentarea electric ăîn aceste zone şi în prezent efectuăm cercetarea. Intenţionaţ i s ă verificaţi doar un mic procent din suprafaţa Vaticanului? Da, signore. Este foarte puţin probabil ca un intrus s ă fi avut acces în zonele interioare ale cetăţii. Faptul c ăacea camer ăvideo a fost furat ădintr-o zon ă public ă o scar ă într-unui din muzee sugereaz ă c ăintrusul a avut acces limitat. Prin urmare, nu a putut decât să reamplaseze camera şi antimateria într-o alt ă zon ă public ă. Exact asupra acestor zone ne concentrăm şi noi căută rile. Dar intrusul a răpit patru cardinali! Acest lucru indic ă, în mod cert, o infiltrare mult mai profund ă decât am fi crezut. Nu neapărat. S ănu uităm c ă Sfinţiile Lor şi-au petrecut astă zi o mare parte a timpului în muzee şi în San Pietro, admirându-le pe îndelete în lipsa aglomeraţiei obişnuite. Probabil că au fost răpiţ i dintr-una dintre aceste zone. Şi cum au fost scoşi în afara zidurilor cetăţii? Înc ă nu ne-am dat seama. Înţeleg. Il Camerlengo răsufl ăadânc, se ridic ă ş i se apropie de Olivetti: Comandante, a ş vrea să-mi prezentaţi planul de rezerv ă pentru evacuare. Înc ă mai lucrăm la el, signore! Între timp, am încredere în căpitanul Rocher c ă va localiza conteinerul. Rocher îşi lovi călcâiele milităreş te, încântat de votul de încredere acordat: Oamenii mei au cercetat deja dou ătreimi din suprafaţa zonelor albe. Suntem convinş i c ă vom reuşi. Şambelanul nu părea s ăîmpărtăş easc ăaceeaşi încredere. În acel moment, în birou intr ăsoldatul cu cicatricea urât ăsub ochi, ţinând în mân ă o map ă de lucru şi o hart ă. Se apropie de Langdon: Domnule Langdon, am informaţia pe care aţi solicitat-o despre Vento Ponente. Bun, replic ă el, înghiţind o bucat ă de brio şă. Hai s ă ne uităm! Ceilalţi îşi continuar ă discuţia, profesorul şi soldatul întinser ă harta pe biroul papei, iar Vittoria li se alătur ă. Aici suntem noi, spuse soldatul în timp ce arăta Piazza San Pietro. Linia central ă a jetului de aer de pe Vento Ponente se îndreapt ă spre est, în direcţia opus ăvaticanului. Şi tânărul tras ă o linie cu degetul din pia ţă, peste Tibru, pân ăîn inima Romei străvechi. Dup ă cum vedeţi, adăug ăel, linia străbate aproape întreaga suprafa ţăa oraş ului. În apropierea ei se afl ă aproximativ douăzeci de biserici catolice. Douăzeci?! Poate chiar mai multe. Şi este vreuna dintre ele exact pe linie? Unele par mai aproape de ea decât altele, dar translatarea cu precizie pe hart ă a direcţiei sugerate de Vento Ponente nu este sigur ă. Langdon privi pentru o clip ăpiazza San Pietro, apoi se încrunt ă, frecându-şi bărbia. 162

163 Dar ce-i cu focul? Exist ă în vreuna dintre biserici o sculptur ăa lui Bernini care s ăaibă ceva de-a face cu focul? Tăcere. Dar obeliscuri? Exist ăvreo biseric ăsituat ălâng ăun obelisc? Soldatul privi din nou harta. Vittoria zări o raz ăde speran ţăîn ochii profesorului şi îşi dădu seama la ce se gândeş te. Are dreptate!" Primele dou ăindicii fuseser ă amplasate în sau în apropierea unei pieţ e în care se găsea un obelisc. Poate c ă obeliscurile erau un fel de tem ărecurent ă. Piramide înălţ ate ce trasau Calea Iluminării... Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se pă rea mai logic... patru jaloane ce se ridicau deasupra Romei pentru a marca altarele ştiinţ ei. Poate exagerez, spuse Langdon, dar ştiu c ămulte dintre obeliscurile din Roma au fost ridicate sau mutate în vremea lui Bernini. N-am nici o îndoial ăc ă el a avut un rol în amplasarea lor. Sau, interveni Vittoria, poate c ăa aşezat indiciile lâng ăobeliscurile deja existente. Poate. Veşti proaste! anun ţăsoldatul. Nu e nici un obelisc pe aceast ălinie. Nici mă car undeva prin apropiere. Nimic. Langdon oft ă. Vittoria îşi plec ăfruntea. Crezuse c ăe o idee bun ă. Se părea îns ăc ă nu va fi chiar atât de uşor pe cât speraser ă. Încerc ătotuşi s ănu-şi piard ă speranţa. Robert, gândeşte-te! Trebuie s ăştii o statuie a lui Bernini care s ăaib ăvreo legătur ă cu focul! Orice! Crede-m ă, m-am gândit. Bemini a fost îns ăextrem de prolific... Sute de lucră ri... Speram ca Vento Ponente s ă indice o singur ă biseric ă şi astfel să-mi cad ă fisa. Fuoco, insist ă Vittoria. Foc. Nu-ţi spune nimic? Profesorul ridic ădin umeri, neputincios: Doar celebrele lui schiţe pentru Artificii, dar astea nu ţin de sculptur ă şi se afl ă în Leipzig, în Germania! Şi eşti sigur c ărăsuflarea indic ă direcţia? Ai văzut şi tu basorelieful, Vittoria! Reprezentarea era perfect simetric ă. Unica indicaţie care arat ă direcţia este răsuflarea. Vittoria ştia c ă avea dreptate. Ca s ănu mai menţionez, adăug ăel, c ă răsuflarea pare alegerea corect ă şi dac ă ţ inem seama c ă Vento Ponente simbolizeaz ă Aerul. Ea încuviin ţă. Deci, urmăm răsuflarea. Dar unde?" Olivetti se apropie de ei: V-aţi dat seama? Sunt prea multe biserici, răspunse soldatul. Peste douăzeci. Presupun c ă am putea amplasa câte patru oameni la fiecare... Lasă-o balt ă! îl întrerupse comandantul. L-am ratat pe individ de dou ă ori atunci când ştiam foarte bine unde să-l găsim. O desfăşurare masiv ă de forţe ar însemna s ă lăsă m Vaticanul neprotejat şi s ă renunţăm la căutarea antimateriei. Avem nevoie de o carte de referinţe, spuse Vittoria. Un index al lucră rilor lui Bernini. Dac ă o s ă citim titlurile, poate ne dăm seama. Nu ştiu, replic ă Langdon. Dac ă este o lucrare pe care Bernini a realizat-o special penru Illuminati, poate fi foarte puţin cunoscut ă. E posibil nici s ă nu apar ă în carte. Vittoria nu voia s ăcread ăaşa ceva: Celelalte dou ă sculpturi sunt renumite. Ai auzit şi de una, şi de cealalt ă. Mda. Dac ă ne uităm în indexul de lucrări dup ă cuvântul foc", poate vom gă si o statuie 163

164 amplasat ă în direcţia cea bun ă. Profesorul părea convins acum c ă ideea ei merita pus ăîn practic ă ş i se întoarse spre Olivetti: Am nevoie de o list ă cu toate lucrările lui Bernini. Bănuiesc c ăn-aveţ i pe aici vreun album Bernini, nu-i aşa? Un album? M ă rog, orice list ă. Dar în Musei Vaticani? Acolo trebuie s ăfie referinţ e despre Bernini! Soldatul cu cicatricea se încrunt ă: Energia electric ă în muzeu a fost oprit ă şi sala documentelor este uria şă. Făr ăangajaţ ii de acolo care s ă v ăîndrume... Lucrarea asta a lui Bernini, interveni Olivetti, s ăfi fost realizat ă pe când sculptorul lucra aici, la Vatican? Cu certitudine, da. Bernini a creat aici aproape toate operele lui ş i mai mult ca sigur în perioada conflictului dintre Biseric ă şi Galilei se afla în acest loc. Atunci exist ă şi alte referinţe. Vittoria simţi o und ăde optimism: Unde? Comandantul îns ă nu îi răspunse. Îşi trase subalternul într-o parte şi-i vorbi în şoapt ă. Deşi nu părea foarte convins, acesta înclin ăcapul, supus. Când scurta discuţie lu ăsfârş it, soldatul se întoarse spre Langdon: Pe aici, v ă rog, domnule Langdon! Este nou ă şi cincisprezece minute. Va trebui s ă ne grăbim. Şi se îndreptar ă spre u şă. Vittoria se lu ădup ăei: Vin şi eu. Olivetti o prinse îns ăde bra ţ: Nu, doamn ă Vetra. Trebuie s ă vorbesc cu dumneavoastr ă. Tonul lui nu lăsa loc de refuz. Profesorul ieşise deja din încăpere. Când o lu ăde-o parte, chipul comandantului părea împietrit. Îns ănu mai apuc ăsă-i spun ă despre ce era vorba; staţ ia de emisie-recepţie de la brâul lui începu s ă pârâie sonor: Comandante? Toate capetele se întoarser ăspre ei. Vocea de la aparat era îngheţat ă: V-a ş sugera s ă daţi drumul la televizor. 80 Când pără sise Arhivele Secrete, cu numai dou ăore în urm ă, Langdon nu-şi imaginase că le va mai revedea. Acum, gâfâind dup ăce alergase tot drumul împreun ă cu escorta sa din Gărzile Elveţiene, intr ă din nou în clădire. Soldatul cu cicatricea urât ăîl conduse printre şirurile de galerii transparente. Liniş tea de aici părea acum mai ameninţătoare decât prima dat ăşi profesorul răsufl ăoarecum uş urat când tânărul îi vorbi. Pe aici, cred, spuse el şi îl conduse spre capătul sălii, unde un ş ir de vitrine mici mărgineau peretele. Soldatul citi titlurile înscrise şi arăt ăspre unul dintre ele: Da, aici este. Chiar acolo unde mi-a spus comandantul. Langdon citi: ATTIVI VATICANI. Activele Vaticanului?" Parcurse rapid lista 164

165 conţinutului. Proprietăţi imobiliare... valori mobiliare, Banca Vaticanului... antichităţi... ş i continua. Documentaţie despre toate activele Vaticanului, explic ăsoldatul. Langdon privi rafturile vitrinei. Iisuse!" Chiar şi pe întuneric se vedea c ăerau ticsite. Comandantul a spus c ă toate lucrările realizate de Bernini sub patronajul Vaticanului sunt trecute aici, ca active. Profesorul încuviin ţăşi îşi dădu seama c ă Olivetti avusese probabil dreptate. Pe vremea lui Bernini, întreaga creaţie realizat ă de un artist sub patronajul papei devenea, prin lege, proprietate a Vaticanului. Era mai degrab ăfeudalism decât patronaj real, dar artiş tii de frunte o duceau bine şi rareori se plângeau de acest lucru. Inclusiv lucrările amplasate în biserici aflate în afara Vaticanului? Soldatul îi arunc ă o privire ciudat ă: Desigur! Toate bisericile catolice din Roma sunt proprietatea Vaticanului. Langdon privi lista din mâna sa, pe care erau înscrise numele celor aproximativ două zeci de biserici situate pe linia ce pornea de la Vento Ponente. Al treilea altar al ştiinţ ei se afla într-una dintre ele şi Langdon spera că- ş i va da seama la timp în care anume. În alte circumstanţe, i-ar fi plăcut s ăcerceteze pe îndelete fiecare biseric ă în parte. Din păcate îns ă, avea la dispoziţie doar două zeci de minute pentru a afla ce dorea biserica în care se afla un opera închinat ă focului. Porni spre uşa electronic ărotativ ăa galeriei. Soldatul nu-l urm ă şi Langdon sesiz ă o uşoar ăezitare. Aerul este acceptabil, spuse zâmbind. Rarefiat, dar respirabil. Mi s-a ordonat s ă v ă conduc pân ă aici şi apoi s ăm ă întorc imediat la centru. Pleci?! Da. Membrii Gărzii Elveţiene nu au voie în interiorul arhivelor, dar deja am încă lcat protocolul însoţindu-vâ pân ă aici. Comandantul mi-a atras atenţia asupra acestui lucru. Ai încălcat protocolul?! La naiba, omul ăsta are idee ce se petrece azi aici?!" Dar de partea cui este afurisitul dumitale de comandant? izbucni el. Orice expresie amical ă dispăru de pe figura soldatului. Cicatricea de sub ochi începu s ă i se zbat ă. Omul se mulţumi să-l priveasc ă tăcut şi dintr-o dat ă părea s ă arate la fel ca Olivetti. Îmi cer scuze, spuse Langdon, regretând comentariul. Doar c ă... mi-ar prinde bine o mân ă de ajutor. Militarul nu clipi: Am fost antrenat să-mi urmez ordinele. Nu s ăle discut. Dup ăce veţi gă si ceea ce căutaţ i, luaţi imediat legătura cu comandantul. Dar unde-i voi găsi? bâigui profesorul, siderat. Soldatul îşi scoase de la brâu staţia de emisie-recepţie şi o depuse pe măsuţ a din apropiere. Canalul unu. Şi dispăru în întuneric. 81 Televizorul din biroul papei era un Hitachi cu ecran de mari dimensiuni, închis într-un dulap încastrat în perete care avea uşile deschise acum. Toţi cei din încăpere se strânser ă în jur. Vittoria veni mai aproape. Pe ecran apăru o tânăr ăreporter ă, cu par negru ş i ochi Catifelaţi, ca de căprioar ă. 165

166 Pentru ştirile MSNBC, Kelly Horan-Jones transmite în direct din Cetatea Vaticanului. În fundal se zărea San Pietro; bazilica era filmat ăpe timpul nopţ ii, cu toate luminile aprinse. Ba nu sunteţi deloc în direct! izbucni Rocher. Astea-s imagini vechi! În bazilică luminile sunt stinse. Olivetti şuier ăla el s ătac ă. Reportera continua, cu o voce care părea încordat ă: Evenimente tulburătoare în cadrul alegerilor pentru un nou pap ă. Deţinem informaţ ii conform cărora doi membri ai Colegiului Cardinalilor au fost asasinaţi în Roma. Olivetti înjur ă printre dinţi. La u şăîşi făcu apariţia un soldat care gâfâia: Comandante, centrala telefonic ăeste asaltat ăde apeluri. Ni se cere o poziţie oficială privind... Deconectează-i, replic ă Olivetti, făr ăa-şi lua ochii de la ecran. Dar, comandante... Du-te! Soldatul plec ă. Vittoriei i se păru c ă şambelanul ar fi vrut s ăspun ăceva, dar se abţinuse şi se mulţ umi să-i arunce comandantului o privire lung ă şi grea, înainte de a se întoarce spre televizor. MSNBC difuza acum imagini filmate: membri ai Gărzii Elveţ iene transportau cadavrul cardinalului Ebner pe scările de la Santa Maria del Popolo şi apoi îl urcau într-un automobil Alfa Romeo. Imaginile îngheţar ăşi obiectivul focaliz ă pe trupul gol al cardinalului, vizibil pentru o secund ă înainte de a fi urcat în portbagajul maşinii. Cine dracu' a filmat asta? întreb ăolivetti. Reportera MSNBC îşi continua relatarea: Se crede c ă acesta este trupul cardinalului Ebner din Frankfurt, Germania. Iar cei care scot cadavrul din biseric ă sunt, se pare, membri ai Gărzii Elveţiene. Reportera părea c ă face eforturi serioase pentru a se arăta impresionat ă. În vreme ce îş i continua relatarea, obiectivul focaliz ăpe figura ei, care deveni şi mai sumbr ă. MSNBC ar dori să- şi avertizeze telespectatorii c ăimaginile care urmeaz ă sunt extrem de sugestive şi nu sunt recomandate tuturor categoriilor de public. Vittoria pufni iritat ăde aşa-zisa îngrijorare a postului pentru sensibilitatea telespectatorilor, nelăsându -se înşelat ă de acest avertisment care nu era altceva decât o incitare vădit ă; dup ă o astfel de promisiune, nimeni nu mai schimba postul. Repet, aceste imagini pot fi şocante pentru anumiţi telespectatori. Ce imagini? întreb ă Olivetti. Tocmai ce au arătat... Pe ecran apăru un cuplu ce se deplasa prin mulţ imea din Piazza San Pietro. Vittoria recunoscu imediat cuplul: ea şi Robert. În colţ ul ecranului, peste imagine era suprapus un scurt text: Prin amabilitatea BBC". Un clopoţel începu s ă sune în mintea ei. Oh, nu! exclam ă ea cu glas tare. Oh... nu! Şambelanul privi în jur, confuz, şi se întoarse spre Olivetti: Parc ă spuneai c ă ai confiscat banda! Brusc, la televizor se auzi ţipătul unui copil; o feti ţăarăta cu degetul spre ceea ce pă rea a fi un cerşetor însângerat. Robert Langdon intr ăbrusc în cadru, în timp ce se apropia de feti ţă. În biroul papei, nimeni nu mai scotea un cuvânt, toat ălumea privea îngrozit ă drama ce li se desfăşura în faţa ochilor. Trupul cardinalului căzu pe pavaj, cu faţa în jos. Apăru ş i Vittoria care striga ceva. Era sânge peste tot. O arsur ăurât ă. O sinistr ă şi ratat ăîncercare de a administra victimei primul ajutor. Aceast ă uluitoare filmare, spunea reportera, a fost realizat ă cu numai câteva minute în urm ă în Piazza San Pietro din Roma. Sursele noastre susţin c ă acesta este trupul cardinalului 166

167 Lamassé, din Franţa. De ce era cardinalul astfel îmbrăcat ş i de ce nu se afla în sânul conclavului rămâne înc ă un mister. Pân ăîn acest moment, Vaticanul a refuzat orice comentarii. Şi imaginile începur ă s ă se deruleze din nou. Am refuzat s ă comentăm? mârâi Rocher. Aşteptaţ i numai un minut! Reportera continua s ăvorbeasc ă: Deşi MSNBC nu a confirmat înc ămotivul atacului, sursele noastre susţin că responsabilitatea pentru aceste asasinate a fost revendicat ăde un grup autointitulat Illuminati. Ce?! explod ă Olivetti.... Puteţi afla mai multe despre Illuminati dac ă vizitaţi site-ul nostru... Non é posibile! declar ă comandantul şi schimb ă canalul. Aici, crainicul de limb ăspaniol ăcomenta: Un cult satanic numit Illuminati, despre care unii istorici credeau... Olivetti începu s ă apese la întâmplare butoanele telecomenzii. Toate posturile transmiteau în direct. Majoritatea, în limba englez ă.... Garda Elveţian ăscoţând un cadavru dintr-o biseric ă, puţin mai devreme în această sear ă. Se crede c ă trupul este cel al cardinalului Luminile în bazilic ă şi în muzeu sunt stinse, ceea ce las ăloc unor speculaţ ii privind Vom discuta cu specialistul în teoria conspiraţiilor Tyler Tingley despre această şocant ăreapariţie a Zvonuri privind înc ădou ănoi asasinate plănuite pentru aceast ăsear ă Care se întreab ă dac ă nu cumva candidatul cu cele mai mari ş anse la scaunul pontifical, cardinalul Baggia, se afl ăprintre cei care lipsesc... Vittoria se întoarse cu spatele la televizor. Totul se întâmpla atât de repede! Afar ă, în amurgul înserării, magnetismul tragediei umane părea să-i atrag ă pe oameni spre Vatican. Mulţimea se îngroşase aproape instantaneu. Rânduri de trecători intrau în pia ţă, în vreme ce carele de reportaj se înghesuiau s ăprind ăun loc. Olivetti puse telecomanda pe birou şi întoarse spre şambelan: Signore, nu pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Am confiscat banda care se afla în camer ă! Il camerlengo era înc ă prea şocat pentru a-i mai putea ră spunde. Nimeni nu rosti vreun cuvânt. Militarii stăteau încremeniţi în poziţia de drepţi. Se pare, spuse şambelanul în cele din urm ă, care părea prea tulburat pentru a mai fi ş i furios, c ă nu controlăm aceast ă criz ă atât de bine pe cât am fost lăsat s ăcred. Trebuie s ămă adresez oamenilor, adăug ăprivind mulţimea din pia ţă. Comandantul clătin ăîns ă din cap. Nu, signore. Exact asta aşteapt ăilluminati de la dumneavoastr ă-o confirmare, o întărire a poziţiei lor. Trebuie s ă păstră m tăcerea. Şi toţi oamenii aceş tia? În scurt timp se vor aduna aici zeci de mii de suflete. Apoi sute de mii. Dac ă o s ă continuăm aceast ă şarad ă, nu facem decât s ăle punem viaţ a în pericol. Trebuie să-i previn. Şi apoi va trebui s ăevacuăm Colegiul Cardinalilor. Mai avem ceva timp. Permiteţi-i căpitanului Rocher s ăgăseasc ăantimateria. Şambelanul se întoarse: Mi se pare cumva că-mi dai un ordin? Nu, v ă dau doar un sfat. Dac ăv ăpreocup ăoamenii de afar ă, putem anunţ a o scurgere de gaze şi evacuăm zona, dar e periculos s ărecunoaştem c ăau luat ostatici. Comandante, nu am să- ţi spun acest lucru decât o singur ădat ă. Nu m ă voi folosi de acest birou ca de o tribun ă de la care s ămint lumea întreag ă. Dac ăvoi anunţ a ceva, acest lucru nu va fi decât adevărul. 167

168 Adevărul? C ăvaticanul este ameninţat cu distrugerea de nişte terorişti satanişti? N-am face decât s ă ne subminam poziţia. Preotul îi arunc ăo privire furibund ă: Poziţia noastr ă ar putea slăbi mai mult decât este în momentul de fa ţă? Pe neaşteptate, Rocher ţip ă, lu ă telecomanda şi dă du sonorul la maximum. Toate capetele se întoarser ă spre televizor. Crainica de la MSNBC părea acum de-a dreptul descumpănit ă. Suprapus ă peste imaginea ei era o fotografie a fostului pap ă.... Noi informaţii, primite în acest moment de la BBC. Crainica privi rapid în studio, aşteptând parc ăo confirmare c ăanunţul pe care avea să-l fac ă era autentic şi c ă trebuia să-l citeasc ă. Primind probabil confirmarea dorit ă, se întoarse ş i privi sumbru drept în obiectiv. Acum doar câteva clipe, Confreria Illuminati a revendicat... a revendicat responsabilitatea pentru decesul papei, care a avut loc cu cincisprezece zile în urm ă. Şambelanul se prăbuş i în scaun. Rocher scăp ătelecomanda din mân ă. Vittoria abia dac ăreuşea s ăînţeleag ăinformaţia primit ă. În conformitate cu legile Vaticanului, continua crainica, trupul papei nu poate fi supus unei autopsii şi, prin urmare, afirmaţia confreriei nu poate fi confirmat ă. Cu toate acestea, Illuminati susţin c ăadevărata cauz ă a decesului papei nu a fost un infarct, aş a cum a declarat Vaticanul, ci otrăvirea. Nimeni dintre cei prezenţi nu scoase vreun sunet. În cele din urm ă, Olivetti izbucni: O porcărie! O minciun ă cât roata carului! Rocher începu s ă schimbe din nou canalele. Ştirea părea s ăse răspândeasc ă asemenea unei molime, de la un post la altul. Toate arătau aceleaşi imagini, toate aveau aceleaş i comentarii. Titlurile erau care de care mai senzaţionale: CRIM Ă LA VATICAN!" PAPA OTRĂVIT!" SATANA ATINGE CASA DOMNULUI!" Şambelanul îşi plec ă privirile: Dumnezeu s ăne ajute! Între timp, Rocher ajunsese la un post BBC:... M-a informat despre crima de la Santa Maria del Popolo... Stai! strig ăpreotul. D ăînapoi! Rocher schimb ă din nou canalul. Pe ecran, un crainic arătos şedea în studioul de ş tiri al BBC. Deasupra umărului său stâng se vedea fotografia unui ins ciudat, cu o barb ăroşcat ă. Dedesubt scria: Gunther Glick în direct de la Vatican". Reporterul transmitea probabil telefonic, fiindc ăvocea i se auzea destul de greu printre zgomotele de fundal:... Cameramanul meu a filmat momentul în care trupul cardinalului era scos din Capela Chigi. Daţi-mi voie s ărepet, pentru ascultătorii noş tri, interveni crainicul. Reporterul BBC Gunther Glick este cel care ne-a adus primul aceast ă ştire. El a fost contactat telefonic de două ori de către presupusul asasin Illuminati. Gunther, spuneai c ă ucigaşul ţi-a telefonat din nou cu doar câteva momente în urm ă pentru a transmite un mesaj din partea Confreriei Illuminati? Într-adevăr. Şi în mesaj se spunea c ăgruparea Illuminati este responsabil ă de moartea papei? Vocea crainicului trăda neîncrederea acestuia. Reporterul răspunse: Exact. Individul mi-a spus c ă papa nu a murit în urma unui infarct, aş a cum au crezut 168

169 cei de la Vatican, ci c ăa fost otrăvit de Illuminati. În biroul papal, toat ă lumea încremeni. Otrăvit? întreb ă crainicul. Dar... dar cum? Nu mi s-au oferit amănunte. Mi s-a spus doar c ăpontiful a fost ucis cu o substanţă numit ă... Glick se întrerupse pentru o clip ă şi în microfon se auzi foşnetul unor hârtii... numită Heparin ă. Şambelanul, Olivetti şi Rocher schimbar ă priviri nedumerite: Heparin ă? bâigui Rocher. Dar asta nu-i...? Preotul se albi la fa ţă: Medicamentul pe care-l lua papa. Vittoriei nu-i venea s ă cread ă: Papei îi era administrat ăheparin ă? Avea tromboflebit ă. I se făcea câte o injecţie zilnic. Rocher replic ă siderat: Dar Heparina nu-i o otrav ă! De ce ar pretinde Illuminati... În doze mari, substanţa este letal ă, interveni Vittoria. E un anticoagulant puternic. O supradoz ă risc ă s ăprovoace masive hemoragii interne şi cerebrale. De unde ştii asta? o întreb ă Olivetti, suspicios. Specialiştii în biologie marin ăo administreaz ă mamiferelor aflate în captivitate pentru a preîntâmpina fonnarea cheagurilor de sânge din cauza lipsei de activitate. Au fost cazuri de animale moarte ca urmare a proastei administrări a medicamentului. O supradoz ă de Heparinâ administrat ăunui om ar determina simptome care ar putea fi uş or confundate cu un infarct... mai cu seam ă în absenţa unei autopsii. Şambelanul părea profund tulburat. Signore, i se adres ăolivetti, aceast ăafirmaţie este, evident, doar o minciun ămenit ăsă atrag ă publicitate. Ar fi imposibil să-i fi administrat cineva papei o supradoz ă. Nimeni nu avea acces. Şi chiar dac ăam muşca momeala şi am încerca s ăinfirmăm revendicarea Illuminati, cum am putea-o face? Lagea papal ă interzice autopsia. Ş i chiar cu o autopsie, nu am afla nimic. Am găsi în organismul său urme de Heparin ă de la injecţiile zilnice. Adevărat, spuse şambelanul. Şi totuşi, altceva m ănedumereşte. Nimeni din afar ă nu ştia c ă Sfinţia Sa lua acest medicament. Urm ă o tăcere de mormânt, pe care o întrerupse, într-un târziu, Vittoria: Dac ă i s-a administrat într-adevăr o supradoz ă de Heparin ă, cadavrul ar prezenta anumite semne. Olivetti se întoarse spre ea: Doamn ă Vetra, în caz c ă nu m-ai auzit, autopsia unui pap ăeste interzis ă de legea Vaticanului. Nu vom accepta sub nici o form ă s ă pângărim trupul Sfinţiei Sale tăindu -l, numai fiindc ă un duşman face o afirmaţie obraznic ă! Vittoria îşi plec ăochii, cuprins ăde ruşine: Dar nu voiam s ăspun... În nici un caz nu vreau s ăsugerez exhumarea papei... Nu intenţionase s ă fie lipsit ăde respect, iar acum ezit ă, în timp ce-şi amintea în treacă t ceva ce-i spusese Langdon pe când se aflau în Capela Chigi. Profesorul menţionase că sarcofagele papale erau aşezate deasupra solului şi capacul nu era niciodat ă cimentat o reminiscen ţădin vremea faraonilor, când se credea c ă, prin sigilarea ş i îngroparea sicriului, sufletul mortului rămâne prizonier înăuntru. Gravitaţ ia devenise un înlocuitor al mortarului, capacele sarcofagelor cântă rind adesea sute de kilograme. "Prin urmare, din punct de vedere tehnic, ar fi fost deci posibil s ă..." Ce fel de semne? întreb ă şambelanul dintr-o dat ă. Vittoria îşi simţi inima tremurând de team ă: Supradozele provoac ă sângerâri ale mucoaselor orale. 169

170 Ale cui? Gingiile victimei sângereaz ă. Dup ămoarte, sângele se coaguleaz ă ş i interiorul gurii se înnegreşte. Vittoria văzuse odat ăo fotografie făcut ăîntr-un acvariu londonez, unde dou ă balene ucigaşe primiser ădin greşeal ăcâte o supradoz ăde Heparinâ. Balenele pluteau lipsite de via ţă, cu gurile căscate şi limbile negre ca smoala. Şambelanul nu îi răspunse, mulţumindu-se s ă se întoarc ă şi s ăpriveasc ăpe fereastr ă. Din vocea lui Rocher pierise optimismul: Signore, dac ă aceast ăafirmaţie privind otrăvirea este adevărat ă... Nu este adevărat ă, replic ăolivetti. Nimeni din afar ănu ar fi putut s ăaib ă acces la pap ă. Dac ă aceast ă afirmaţie este adevărat ă, repet ărocher, şi dac ă Sfântul Pă rinte a fost într-adevăr otrăvit, acest lucru are profunde implicaţii asupra căută rilor noastre. Presupusa asasinare ar indica o infiltrare mult mai profund ădecât ne-am imaginat pân ă acum. Verifi- carea exclusiv ăa zonelor albe ar deveni inadecvat ă. Dac ăsuntem atât de compromiş i, este posibil s ă nu găsim conteinerul în timp util. Olivetti îi arunc ăsubalternului său o privire de ghea ţă: Căpitane, îţi voi spune eu ce anume se va întâmpla... Nu, interveni şambelanul întorcându-se şi privindu-l fix pe Olivetti. Eu îţ i voi spune dumitale ce anume se va întâmpla. Lucrurile au mers prea departe. În două zeci de minute voi hotărî dac ă trebuie s ăanulez conclavul şi s ă evacuez Cetatea Vaticanului. Decizia mea va fi una definitiv ă. E clar? Comandantul nici nu clipi. Şi nici nu răspunse. Preotul începu s ă vorbeasc ădin ce în ce mai hotărât, însufleţit de o nou ăfor ţăinterioar ă: Căpitane Rocher, vei încheia verificarea zonelor albe ş i îmi vei raporta direct atunci când vei termina. Rocher încuviin ţă, în timp ce îi arunca lui Olivetti o privire nesigur ă. Şambelanul s ă întoarse spre doi dintre soldaţi: Îl vreau pe reporterul acela BBC, domnul Glick, în biroul acesta imediat. Dacă Illuminati au luat legătura cu el, poate c ă ne va fi de ajutor. Duceţi-v ă! Militarii ieşir ă. Il camerlengo li se adres ă apoi celorlalţi soldaţi care aşteptau: Domnilor, nu voi permite alte pierderi de vieţi omeneşti. Pân ăla ora zece, îi veţ i localiza pe ceilalţi doi cardinali dispăruţ i şi îl veţ i captura pe monstrul care se face vinovat de aceste crime. Am fost suficient de explicit? Dar, signore, interveni Olivetti, nu avem idee unde... Domnul Langdon tocmai se ocup ă de acest lucru. Pare un om capabil. Am încredere în el. Şi cu aceste cuvinte, şambelanul se îndrept ă spre u şăcu paşi hotărâţ i. În drum, fă cu semn spre alţi trei soldaţi: Voi trei veniţi cu mine. Acum! Militarii îl urmar ă. În prag, preotul se opri şi se întoarse spre Vittoria: Doamn ă Vetra, şi dumneavoastr ă. V ă rog s ăveniţi cu mine! Ea ezit ă o clip ă: Unde mergem? S ă vedem un vechi prieten. 170

171 82 La CERN, secretarei Sylvie Baudeloque îi era foame şi ar fi vrut s ăpoat ăpleca acas ă. Spre consternarea ei, Kohler supravieţuise drumului pân ăla infirmerie; îi telefonase şi-i ceruse n-o rugase, îi ceruse s ă rămân ăîn continuare la birou în seara aceea. Făr ă alte explicaţii. De-a lungul anilor, Sylvie se obişnuise s ăignore ciudatele schimbări de dispoziţie ş i excentricităţile şefului ei tăcerile şi enervanta lui tendin ţăde a filma în secret şedinţ ele, cu aparatul video încastrat în scaunul cu rotile. De fapt, sperase în tain ăca într-o zi Kohler s ă se împuşte în cursul vreuneia dintre vizitele sale săptă mânale la poligonul de trageri, dar se pă rea c ă directorul era un bun ţinta ş. Acum, stând singur ăla birou, secretara îşi auzi stomacul protestând. Kohler nu se întorsese şi nu-i dăduse nimic de făcut pentru sear ă. De ce naiba s ă stau aici, lihnit ă de foame şi s ăm ă plictisesc?!" Aşa c ă îi lăsase lui Kohler un bileţel şi plecase spre bufetul instituţiei, să îmbuce ceva la repezeal ă. Dar nu reuşi. Pe când trecea pe lâng ă departamentul recreaţional al CERN un hol lung, mă rginit de mici salonaşe cu televizoare observ ăc ătoate încăperile erau pline de angajaţ i care, aparent, renunţaser ăla cin ă pentru a urmări ştirile. Probabil c ăse întâmpla ceva interesant ş i Sylvie intr ă şi ea în primul salona ş, ticsit de biţ omani" tineri programatori de computer. Când văzu ştirile prezentate, i se tăie răsuflarea: TEROARE LA VATICAN" Ascult ă reportajul şi nu-i venea să- şi cread ă urechilor. O veche confrerie care ucidea cardinali? Şi ce demonstra asta? Ura respectivilor? Supremaţia lor? Ignoranţa? Totuşi, în mod incredibil, atmosfera din salon nu părea câtuşi de puţin sumbr ă. Doi tineri tehnicieni trecur ăîn fug ă, fluturând tricouri pe care fusese imprimat ă fotografia lui Bill Gates împreun ăcu mesajul: Şi cei săraci cu capul vor moşteni pământul!" Illuminati! strig ă unul. V-am zis eu c ă tipii ăştia chiar exist ă! Incredibil! Credeam c ănu-i decât un joc! L-au omorât pe pap ă, măi, băieţ i! Pe pap ă! Ce chestie! M ă întreb câte puncte primeşti pentru asta? Şi cei doi o luar ă din nou la fug ă, râzând. Sylvie rămase o clip ă împietrit ăde uimire. Ca o catolic ălucrând printre oameni de ştiin ţă, fusese uneori nevoit ă s ă asculte remarce antireligioase, dar distracţia băieţ ilor ă stora avea o veritabil ă tent ă euforic ă, stârnit ăde pierderea suferit ăde Biseric ă. De ce o urau atât de mult? Cum puteau fi aşa de grosolani? Pentru Sylvie, Biserica fusese totdeauna o entitate inofensiv ă... un loc de reuniune ş i de introspecţie... uneori doar un prilej de a cânta în gura mare, făr ăca alţii s ă se holbeze la ea. În biserici îşi petrecuse cele mai importante momente ale vieţii ei: nunţile, botezurile, înmormântările, sărbă torile şi ele nu-i ceruser ă nimic în schimb. Chiar şi contribuţ iile financiare erau voluntare. Copiii ei veneau în fiecare săptă mân ăde la şcoala de duminică entuziasmaţi, doritori să-i ajute pe ceilalţi şi s ă fie mai buni. Ce putea fi rău în asta? Niciodat ă nu pricepuse de ce atâtea minţi luminate" de la CERN nu reuşeau s ăînţeleagă importanţa Bisericii. Chiar credeau oare c ăomul obişnuit se simţea inspirat de mezonii ş i cuarcii lor? Sau c ă ecuaţiile ar putea înlocui nevoia de a crede într-o divinitate? Uluit ă, Sylvie porni pe culoar, prin faţa celorlalte salonaş e. Toate erau ticsite. Oare ce fusese cu telefonul primit mai devreme de Kohler de la Vatican? O coinciden ţă? Poate. Era un lucru obişnuit ca Vaticanul s ă sune din când în când la CERN, în semn de respect ş i 171

172 bunăvoin ţă, înainte de a emite declaraţii arzătoare de condamnare a cercetă rilor efectuate în instituţie; cele mai recente vizaser ă realizările CERN în domeniul nanotehnologiei, un domeniu pe care Biserica îl denunţase ca urmare a implicaţiilor lui în ingineria genetic ă. Celor de la CERN nu le păsase îns ă niciodat ă. Invariabil, în numai câteva minute de la perdaful Vaticanului, telefonul lui Kohler se înfierbânta de apelurile primite de la zeci de firme ce doreau s ă cumpere noua tehnologie. NU exist ăpublicitate negativ ă", obişnuia directorul să spun ă. Sylvie se întreb ădac ă ar fi cazul să-i trimit ă lui Kohler un mesaj pe pager, acolo pe unde o fi bănă năind el, şi să-i spun ă s ădeschid ă televizorul. Oare lui îi pă sa? O fi auzit deja? Desigur c ă auzise. Probabil c ăacum înregistra întregul reportaj cu camera aceea micu ţă de pe scaun, zâmbind pentru prima dat ă într-un an întreg. Sylvie ajunse în cele din urm ăîn dreptul unui salon în care atmosfera era liniştit ă... aproape melancolic ă. Cei care urmăreau ştirile aici erau unii dintre cei mai vechi ş i mai respectaţi specialişti de la CERN. Nici unul nu ridic ăochii când Sylvie intr ă şi se aşez ătăcută pe un scaun. În celălalt capăt al complexului CERN, în apartamentul îngheţ at al lui Leonardo Vetra, Maximilian Kohler sfârşise de citit jurnalul legat în piele pe care îl luase din noptier ă. Acum urmărea ştirile la televizor. Dup ă câteva minute, puse jurnalul la loc, închise televizorul şi ieş i din apartament. Undeva, mult mai departe, la Vatican, cardinalul Mortati se apropie de ş emineul din Capela Sixtin ăcu o alt ă serie de voturi. Le dădu foc şi fumul degajat se ridic ănegru ş i de aceast ă dat ă. Dou ă tururi de scrutin. Şi nici un pap ăînc ă! 83 Lumina lanternelor nu făcea fa ţăîntunecimii din San Pietro. Hă ul de deasupra capului apăsa aidoma cerului plin de nori dintr-o noapte făr ăstele ş i pentru Vittoria tenebrele ce se întindeau în jur erau asemenea unui ocean pustiu. Mergea repede, pentru a ţ ine pasul cu şambelanul şi cu gărzile elveţ iene. Undeva sus, un porumbel ugui şi flutur ă din aripi. De parc ă i-ar fi simţit neliniştea, preotul râmase puţin în urm ă şi îi puse o mân ăcald ă pe umăr. O for ţăsesizabil ăse scurse din braţul lui, ca şi cum, prin cine ştie ce magie, i-ar fi transferat calmul de care avea nevoie pentru ceea ce urmau s ăfac ă. Dar ce urmeaz ă s ăfacem? se întreb ăea. Totul e o nebunie!" Şi totuşi, îşi dădea seama c ă, în ciuda impietăţ ii şi a ororii ine-rente, aceast ă datorie devenise inevitabil ă. Deciziile grave pe care trebuia s ăle adopte ş ambelanul necesitau informaţii... informaţii îngropate într-un sarcofag din Grotele Vaticanului. Oare ce vor gă si? L-au ucis într-adevăr Illuminati pe pap ă? Influenţa ş i puterea fior a ajuns chiar atât de departe? Sunt eu pe punctul de a face prima autopsie, unui pap ă?" Vittoriei i se părea ironic faptul c ă, în aceast ăbiseric ăîntunecat ă, era mai speriat ă ca atunci când înota noaptea printre baracude. Îşi găsea refugiul în natur ă, natura o înţelegea. Problemele sufletului ş i ale spiritului uman le desluşea îns ă mult mai greu. Bancurile de peşti de prad ă care se adunau în întuneric îi aminteau de presa de-afar ă. Imaginile televizate ale cadavrelor înfierate îi readuceau în minte 172

173 trupul tatălui ei... şi râsul îngheţat al asasinului. Ucigaş ul era pe aici, pe undeva. În clipa aceea, Vittoria simţi cum furia ia locul fricii. Când trecur ă pe lâng ă o coloan ă mai groas ă decât orice trunchi de sequoia pe care-l văzuse ea zări o licărire gălbuie drept în fa ţă. Lumina părea s ă iradieze de sub podea, în mijlocul bazilicii. Când se apropie, îşi dă du seama ce este: celebrul sanctuar îngropat din spatele altarului principal încăperea subteran ăsomptuoas ăîn care erau pă strate cele mai preţioase relicve ale Vaticanului. Când ajunser ăîn dreptul gărdule ţului ce împrejmuia niş a, Vittoria privi în jos, la caseta aurie înconjurat ăde nenumărate lămpi cu ulei. Osemintele Sfântului Petru? întreb ăea, ştiind îns ăbine ce erau. Toţi cei care vizitau bazilica ştiau ce se afl ăîn caseta aurie. De fapt, nu, răspunse şambelanul. O eroare frecvent întâlnit ă. Acesta nu este un relicvar. În caset ă se afl ă pallium-uri eşarfele pe care papa le înmâneaz ă cardinalilor nou-aleşi. Dar credeam... Aşa crede toat ă lumea. În ghidurile turistice aceast ăni şăsubteran ă este prezentat ă ca adăpostind osemintele Sfântului Petru, dar adevăratul mormânt se afl ăcu dou ă etaje mai jos, îngropat în pământ. A fost excavat în anii patruzeci. Nimănui nu-i este permis s ă coboare acolo. Vittoria era şocat ă. În vreme ce se depărtau de nişa luminat ă, înapoi în întuneric, se gândi la relatările numeroşilor pelerini, care călă toreau mii de kilometri pentru a vedea caseta aurie, crezând c ă se afl ă în prezenţa Sfântului Petru. N-ar trebui oare ca Vaticanul s ăspun ă lumii adevărul? Tuturor ne face bine contactul cu divinitatea... chiar dac ănu este decât unul închipuit. Ca om de ştiin ţă, Vittoria nu-l putea contrazice. Citise nenumărate studii despre efectul placebo vindecarea cancerului cu câteva aspirine la oameni care credeau c ă li se administreaz ă un medicament miraculos. Ce altceva era credinţa, la urma urmei? Noi aici, la Vatican, acceptăm mai greu schimbarea, spuse şambelanul. Recunoaş terea propriilor greşeli din trecut şi modernizarea au fost întotdeauna dificile. Sfinţ ia Sa a încercat s ă corecteze aceast ă stare de fapt... S ăne deschid ăspre lumea modern ă. S ăcăutam noi că i către Dumnezeu. Precum ştiinţ a? Sincer s ă fiu, ştiinţ a mi se pare irelevant ă. Irelevant ă? Vittoria se putea gândi la multe cuvinte prin care s ădescrie ştiinţ a, dar în lumea modern ă, termenul irelevant" nu era unul dintre acestea. Ştiinţa poate vindeca sau poate ucide. Totul depinde de sufletul celui care o aplic ă. Sufletul este cel care m ăintereseaz ăpe mine. Când aţi simţit chemarea pentru preoţie? Chiar înainte de a m ănaşte. Vittoria îl privi nedumerit ă. Îmi pare rău, aceast ă întrebare mi se pare totdeauna ciudat ă. Vreau s ăspun c ăam ş tiut dintotdeauna că-l voi sluji pe Dumnezeu. Din prima clip ăîn care am putut gândi. Totuş i, abia în armat ă mi-am înţeles cu adevărat ţelul. Aţi făcut armata? întreb ă ea surprins ă. Doi ani. Am refuzat s ătrag cu arma, aşa c ăm-au învăţat s ă pilotez. Elicoptere sanitare. Înc ă mai zbor, din când în când. Vittoria încerc ă s ă şi-l imagineze pe tânărul preot la manş a unui elicopter. În mod straniu, părea c ă locul i se potriveşte perfect. Il camerlengo Ventresca avea o tă rie de caracter care părea să-i întăreasc ăşi mai mult convingerile. Aţi zburat vreodat ă împreun ă cu papa? 173

174 Cerule, nu! Acest pasager preţios este lăsat totdeauna pe mâna profesioniştilor. Sfinţ ia Sa m ă lăsa s ă zbor uneori cu elicopterul pân ăla reşedinţ a noastr ăde la Gandolfo. Ş ambelanul făcu o pauz ă şi o privi: Doamn ă Vetra, v ă mulţumesc pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi astă zi. Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastr ă. Sincer! Mulţumesc. Eu nu mi-am cunoscut tatăl. A murit înainte de a m ănaşte. Iar mama mi-am pierdut-o pe când aveam zece ani. Aţi fost orfan? Dintr-o dat ă se simţi mai apropiat ă de omul care-i era alături. Am supravieţuit unui accident. Un accident care a răpus-o pe mama. Şi cine a avut grij ă de dumneavoastr ă? Dumnezeu. Efectiv, mi-a trimis un alt tat ă. Un episcop din Palermo a venit la mine la spital şi m-a luat sub ocrotirea sa. Pe atunci nu am fost deloc surprins. Am simţit înc ă din copilărie mâna Domnului asupra mea. Sosirea episcopului n-a făcut decât să-mi confirme ceea ce bănuiam deja, c ădumnezeu m-a ales pentru a-l sluji. Credeaţi c ă Dumnezeu v-a ales? Credeam. Şi înc ă mai cred, replic ă şambelanul făr ăurm ă de îngâmfare sau automulţumire în glas. Am lucrat mulţi ani sub tutela episcopului. În cele din urm ă, el a devenit cardinal. Totuşi, nu m-a uitat. El este singurul tat ăpe care mi-l amintesc. O raz ă de lumin ă învălui pentru o clip ă faţa preotului şi Vittoria zări în ochii lui o imensă singurătate. Grupul ajunsese între timp în dreptul unei coloane masive ş i fasciculele lanternelor se axar ă asupra unei deschideri în pardoseal ă. Privind scara ce cobora în străfundul clă dirii, Vittoria resimţi o brusc ănevoie de a fugi de acolo. Soldaţii îl ajutau deja pe şambelan să coboare. Ea urm ă la rând. Ce s-a mai întâmplat cu el? întreb ă, încercând să- şi opreasc ă tremurul din voce. Cu cardinalul care v-a luat sub ocrotirea sa? A pără sit Colegiul Cardinalilor pentru o alt ăpoziţie. Vittoria îl privi cu surprindere. Şi apoi, regret s-o spun, s-a stins din via ţă, urm ă preotul. Le mie condoglianze. Recent? Il camerlengo se întoarse spre ea, umbrele îi accentuau durerea întipărit ăpe fa ţă: Cu exact cincisprezece zile în urm ă. Iar acum îl vom revedea. 84 Luminile întunecate străluceau fierbinţi printre rafturi. Galeria aceasta era mult mai mică decât cea în care fusese Langdon înainte. Mai puţin aer, mai puţin timp." Ar fi trebuit să-i cear ă lui Olivetti s ăporneasc ăventilaţia. Găsi repede sectorul în care se aflau registrele de Belle Arti; nici n-avea cum s ă nu-l vad ă, fiindc ă ocupa aproape opt rafturi pline. Biserica Catolic ădeţinea milioane de lucră ri în lumea întreag ă. Parcurse dintr-o privire rafturile, în că utarea lui Gianlorenzo Bernini. Începu de la mijloc în jos, pe primul raft, cam de acolo unde îşi închipuia el c ăs-ar afla litera B. Dup ă un moment de panic ă, declanşat ăde gândul c ă registrul respectiv ar putea lipsi, îşi dă du seama, spre marea lui dezamăgire, c ă nu erau aşezate în ordine alfabetic ă. De ce nu m ă surprinde chestia asta?!" Abia când reveni la începutul colecţiei şi se urc ăpe scara mobil ăpân ă la raftul de sus 174

175 înţelese cum era structurat ă aceast ăgalerie. Aplecat, într-un echilibru precar, gă si cele mai groase registre, aparţinând maeştrilor Renaşterii Michelangelo, Rafael, da Vinci, Boticelli. Acum realiz ăc ăregistrele erau aranjate în ordinea valorii monetare totale a colecţiei fiecă rui artist. Înghesuit între Rafael şi Michelangelo se afla ş i registrul cu numele lui Bernini; era mai gros de doisprezece centimetri. Deja respirând greu şi luptându-se cu volumul masiv, coborî scara. Apoi, ca un băieţ el cu o revist ă de benzi desenate, se întinse pe podea şi deschise coperta. Registrul era legat în piele, foarte solid, iar scrisul era de mân ă. Pe fiecare pagin ă era catalogat ă o singur ă lucrare, incluzând o descriere scurt ă, data, amplasarea, costul materialelor şi uneori o schi ţă a piesei respective. Profesorul ră sfoi paginile... peste opt sute în total. Bernini fusese un tip destul de ocupat. În studenţie, Langdon se întrebase adesea cum reuşeau artiştii din vechime s ă realizeze atât de multe opere de art ă în decursul unei singure vieţi. Mai târziu aflase, cu dezamăgire, că maeştrii celebri erau autorii unei părţi foarte mici din propriile lucrări. Ei conduceau ateliere în care pregăteau tinerii artiş ti pentru a le pune proiectele în aplicare. Sculptori precum Bernini creau miniaturi din lut şi îi angajau pe alţii s ăle realizeze apoi din marmur ă. Langdon ştia c ă, dac ă Bernini ar fi trebuit s ăse ocupe singur de toate comenzile primite, ar mai lucra înc ă şi astăzi. Indexul, spuse cu glas tare, încercând s ăalunge negura care tindea să-i învă luie mintea. Deschise volumul la sfârşit, pentru a căuta în index, la litera F, titlurile ce conţ ineau cuvântul fuoco foc dar termenii ce începeau cu F nu erau toţ i la un loc. Profesorul înjur ă. Ce dracu' au oamenii ăştia împotriva alfabetizării?" Articolele erau, în mod aparent, aranjate cronologic, unul câte unul, pe măsur ă ce Bernini finalizase câte o lucrare. Totul fusese trecut în funcţie de dat ă. Ceea ce nu-i era de nici un ajutor. În vreme ce privea lista deconcertat, un alt gând chinuitor îi trecu prin minte. Era posibil ca titlul sculpturii pe care o căuta s ănici nu conţin ăcuvântul foc". Cele dou ălucră ri anterioare -Avacum şi Îngerul şi Vento Ponente nu conţineau referiri specifice la pă mânt" sau la aer". Pierdu un minut sau dou ărăsfoind volumul la întâmplare, în speranţa c ăo ilustraţ ie îi va atrage atenţia. Nimic îns ă. Văzu zeci de lucrări obscure, despre care nu auzise niciodat ă, ş i multe altele pe care le recunoştea... Daniel şi leul, Apollo şi Daphne, plus vreo şase fântâni. Când le zări pe acestea din urm ă, gândul îi sări brusc ceva mai înainte. Ap ă. Ar putea fi, cumva, cel de-al patrulea altar al ştiinţ ei o fântân ă? Ar fi fost un perfect tribut adus Apei. Langdon spera să-l poat ă prinde pe asasin înainte de a ajunge la Ap ă, fiindc ă Bernini sculptase zeci de fântâni în Roma, cele mai multe amplasate în faţa câte unei catedrale. Deocamdat ă îns ă, reveni la problema actual ă. Focul. Ră sfoind registrul, cuvintele Vittoriei îi răsunar ăîn minte: Primele dou ăsculpturi îţi erau cunoscute... probabil c ăo ştii ş i pe cea de-a treia". Revenind la Index, îl parcurse în vitez ă, căutând titlurile unor opere pe care le ş tia. Unele îi erau familiare, dar nici una nu-i atrase atenţia. Dându-şi seama c ănu va reuşi s ă termine înainte de a leşina sufocat, decise cu strângere de inim ăc ăva trebui s ăscoat ă volumul din galerie. E doar un registru, îşi spuse. Nu e ca şi cum a ş scoate de aici înc ă un folio original al lui Galilei". Îşi aminti de pergamentul din buzunar şi îşi spuse s ănu uite să-l pun ă la loc înainte de a pleca. Grăbit, dădu s ăînchid ă registrul, dar în clipa aceea zări ceva ce-l făcu s ă se opreasc ă. Deşi indexul era plin de numeroase notiţe, una dintre ele părea mai ciudat ă. Notiţa menţiona c ăcelebra sculptur ăa lui Bernini, Extazul Sfintei Tereza, fusese mutat ă, 175

176 la scurt timp dup ăinaugurare, din locul în care fusese amplasat ă iniţ ial, în Cetatea Vaticanului. Îns ă nu acest lucru i se păruse lui straniu; cunoştea trecutul zbuciumat al lucră rii. Deşi unii o considerau o capodoper ă, papa Urban al VlII-lea o respinsese ca având un aer prea explicit sexual pentru Vatican şi o alungase într-o capel ă oarecare din cealalt ă parte a oraş ului. Ceea ce îi atrăsese atenţia era faptul c ă sculptura fusese amplasat ăîntr-una dintre cele cinci biserici de pe lista lui. Mai mult înc ă, notiţa menţiona c ălucrarea fusese mutat ăacolo per suggerimento del artista. La sugestia artistului?" Langdon nu mai pricepea nimic. Nu avea nici un sens ca Bernini însuşi s ăcear ă mutarea capodoperei sale într-un loc dosnic. Toţi artiştii doreau ca lucră rile lor s ă fie expuse la loc de cinste, nu în cine ştie ce... Doar dac ă... Profesorul ezit ă câteva clipe. Îi era team ăchiar s ăse şi gân-deasc ă. S ă fie oare posibil? Să fi creat Bernini intenţionat o sculptur ă atât de explicit ă, încât Vaticanul s ăfie nevoit s-o ascund ă într-un loc atât de îndepărtat? Pe care chiar artistul însuşi s-o fi ales? Poate într-o biseric ă oarecare, aflat ă pe linia ce continua direct răsuflarea de la Vento Ponente? Pe măsur ă ce entuziasmul îi sporea, mintea lui Langdon revedea statuia, insistând asupra faptului c ănu avea absolut nimic de-a face cu focul. Oricine a văzut-o putea mărturisi că sculptura nu era câtuşi de puţin ştiinţ ific ă pornografic ă poate, dar în nici un caz ştiinţ ific ă. Un critic englez condamnase odat ăextazul Sfintei Tereza ca fiind cel mai nepotrivit ornament aşezat vreodat ă într-o biseric ă creştin ă". Profesorul înţelegea cu uşurinţă controversa. Deşi strălucit realizat ă, statuia o înfăţş i a pe Sfânta Tereza întins ă pe spate, în spasmele unui orgasm covârşitor. Total nepotrivit pentru Vatican. Langdon răsfoi în grab ă volumul, în căutarea paginii respective. Când văzu schiţ a lucrării, simţi o neaşteptat ăraz ăde speran ţă. Într-adevăr, sfânta părea în extaz, dar ală turi de ea se mai afla un personaj de care profesorul uitase. Un înger! Legenda sordid ă îi reveni brusc în minte... Sfânta Tereza era o călugă ri ţăsanctificat ădup ăce pretinsese c ăun înger i se arăt ă în somn. Scrijelit la partea de jos a paginii, Langdon vă zu un fragment familiar. Cuvintele Sfintei Tereza erau suficient de sugestive:... Lancea lui mărea ţăde aur... plin ăde foc... a pă truns în mine de mai multe ori... penetrându-m ă pân ăîn vintre... o dulcea ţăatât de mare, încât nu-ţi mai puteai dori s ă se opreasc ă." Langdon surâse. Dac ăasta nu e o metafor ăpentru o partid ăserioas ă de sex, atunci eu nu ştiu ce-o mai fi!" Dar zâmbetul îi fusese cauzat şi de descrierea pe care autorii registrului o făcuser ăsculpturii. Deşi paragraful respectiv era scris în italian ă, cuvântul fuoco apă rea de şase ori: lancea îngerului, cu vârf de foc"; creştetul îngerului emanând raze de foc"; femeia cuprins ă de focul pasiunii..." De-abia când mai arunc ăo privire spre schi ţăse convinsese. Lancea îngerului era ridicată ca un semnal luminos, indicând calea. Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Chiar ş i tipul de înger ales de Bernini era semnificativ. Este un serafim. Literal, serafim înseamn ă cel plin de foc". Robert Langdon nu era omul care s ăfi aşteptat vreodat ăo confirmare venit ă de sus, dar când citi numele bisericii în care se afla sculptura, decise c ăera momentul s ădevină credincios: Santa Mana della Vittoria! Vittoria, îşi spuse, râzând. Perfect!" Ridicându-se în picioare, se clătin ădin cauza ameţelii. Privi în sus spre scar ă, întrebându-se dac ă e cazul s ă pun ăvolumul la loc. La naiba! Să-l pun ă pă rintele Jaqui!" 176

177 Închise registrul şi-l aşez ăjos, lâng ă raft. Se împletici spre butonul ce licărea lâng ăuşa electronic ă a galeriei. Respira greu, repede şi scurt, dar se simţea înviorat de norocul pe care-l avusese. Din păcate îns ă, norocul nu-l mai ajut ă s ă ias ă. Pe neaşteptate, în galerie se auzi un pufăit vag, asemănă tor unui oftat îndurerat. Luminile licărir ă, butonul de la ieşire se stinse. Apoi, ca o uria şăcreatur ă pe patul de moarte, întregul complex al arhivelor se cufund ă în bezn ă. Cineva întrerupsese alimentarea electric ă. 85 Sfintele Grote ale Vaticanului sunt situate sub pardoseala măreţ ei bazilici San Pietro. În ele odihnesc rămăşţ i ele pământe şti ale papilor. Vittoria ajunse la capătul scării în spiral ă şi intr ăîn grot ă. Tunelul întunecat îi amintea de acceleratorul de particule de la CERN negru ş i rece. Iluminat acum doar de lanternele soldaţilor, tunelul avea ceva nefiresc. Pe ambele părţi laterale, nişe firide înguste mă rgineau peretele. În interiorul acestor firide se zăreau umbrele masive ale sarcofagelor. Un suflu de ghea ţăîi mângâie pielea. E frigul", îşi spuse, ştiind c ăera doar pe jumă tate adevărat. Avea impresia c ă îi priveşte cineva, nu o fiin ţăîn carne ş i oase, ci un spectru care parc ă îi pândea din întuneric. Deasupra fiecărui mormânt se afla o statuie în mărime natural ă a respectivului pap ă, în poziţie orizontal ă, cu palmele încrucişate pe piept. Trupurile păreau că ies din sarcofage, împingând capacul de parc ăar fi încercat s ă scape din închisoarea lor funebr ă. Procesiunea de lanterne îşi continu ă drumul ş i, în lumina ei, siluetele papilor se ridicau şi coborau la loc, alungindu-se şi dispărând într-un dans macabru al umbrelor. Nimeni nu mai vorbea şi Vitttoria nu ştia dac ămotivul era respectul pentru cei morţ i sau tensiunea resimţit ă. Ea le simţea pe amândou ă. Şambelanul înainta cu ochii închişi, de parcă ar fi ştiut fiecare pas pe dinafar ă. Probabil c ă, de când se stinsese papa, bietul om fă cuse de multe ori acest drum fantomatic... poate pentru a se ruga la mormântul lui, cerându-i să-l îndrume. Am lucrat sub tutela cardinalului mulţi ani, spusese şambelanul. Mi-a fost ca un tat ă." Vittoria şi-l amintea rostind aceste cuvinte despre cardinalul care îl salvase" din armat ă. Acum înţelegea şi restul poveştii: c ă acelaş i cardinal care îl luase sub aripa sa ocupase mai târziu scaunul pontifical şi îşi adusese cu el protejatul, numindu-l şambelan. Asta explic ă multe", îşi spuse ea. Întotdeauna simţise într-un mod deosebit emoţiile ş i sentimentele celorlalţi şi ceva o sâcâise toat ăziua cu privire la persoana ş ambelanului. Chiar de când îl întâlnise pentru prima dat ăi se păruse c ăomul este mă cinat de o durere mai profund ă şi mai personal ă decât criza prin care treceau cu toţ ii acum. În spatele calmului afişat, îl simţise torturat de demonii săi interiori. Acum ştia c ăinstinctele ei nu dăduser ăgre ş. Pe lâng ă faptul c ă se confrunta cu cea mai grav ăameninţ are din istoria Vaticanului, era nevoit s ă fac ă fa ţăacestei situaţii cumplite făr ămentorul şi prietenul să u aproape... zburând de unul singur. Soldaţii îşi încetinir ă paşii, de parc ă pe întuneric n-ar fi ş tiut unde anume era îngropat ultimul pap ă. Şambelanul îşi continua îns ă drumul cu mers sigur şi se opri în faţ a unui mormânt din marmur ăce părea c ăluceşte mai puternic decât toate celelalte. Deasupra, se afla silueta sculptat ă a defunctului. Când îi recunoscu figura de la televizor, Vittoria simţi încleşta- rea unui fior de spaim ă. Ce suntem pe cale s ăfacem?!" Îmi dau seama c ănu avem mult timp la dispoziţie, spuse preotul. Totuşi, v ă cer un scurt moment s ă ne rugăm. Soldaţii îşi plecar ă capetele. Vittoria le urm ăexemplul, cu inima bătând să-i spargă 177

178 pieptul, dar neauzit ă. Il camerlengo îngenunche lâng ă mormânt şi începu s ă se roage în italian ă. Când Vittoria îi asculta cuvintele, ochii i se umplur ăde lacrimi... lacrimi pentru mentorul ei... pentru cel pe care-l numise tat ă. Rugăciunea părea la fel de potrivit ăpentru tată l ei, ca şi pentru pap ă. Părinte suprem, sfătuitor şi prieten. Mi-ai spus, când eram tânăr, c ă vocea din inima mea era vocea lui Dumnezeu. Mi-ai spus c ă trebuie s-o urmez, oricât de dureroase ar fi că ile pe care m ă va conduce. Aud aceast ă voce acum din nou, cerându-mi lucruri imposibile. Dă-mi putere! Doamne, iartă-mi slăbiciunea! Ceea ce fac... fac în numele credinţei Tale. Amin. Amin, şoptir ăsoldaţii. Amin. Tat ă!" Vittoria îşi şterse ochii. Şambelanul se ridic ă încet şi se depărt ăde mormânt: Trageţi capacul la o parte. Militarii ezitar ă. Signore, interveni unul dintre ei, prin lege ne supunem dumneavoastr ă. Vom face tot ce ne cereţi... Preotul părea c ă citeşte gândurile tânărului. Într-o zi îţi voi cere iertare pentru c ă te-am pus într-o astfel de situaţie, dar astăzi îţ i cer s ă mi te supui. Legile Vaticanului au menirea s ăapere Biserica. Din acest motiv îţ i ordon eu acum s ăle încalci. Dup ă un moment de tăcere, cel mai înalt în grad dădu ordinul. Ceilalţi trei îşi aşezară lanternele pe pardoseal ă şi umbrele lor se proiectar ăpe zid. Luminaţ i acum de jos, se apropiaser ă de mormânt şi, proptindu-ş i mâinile pe capac, aproape de capul mormântului, se pregătir ăs ă împing ă. La un semnal, toţi trei se opintir ă, împingând din toate puterile lespedea enorm ă. Când aceasta nu se clinti, Vittoria se pomeni dorindu-şi nici s ă n-o fac ă. Dintr-o dat ă, îi era team ă de ceea ce vor descoperi. Soldaţii împinser ămai tare, tot făr ănici un rezultat. Ancora, îi îndemn ă şambelanul, suflecându-şi mânecile robei şi fiind gata să-i ajute. Ora! Vittoria era gata s ăli se alăture, dar în aceeaşi clip ăcapacul începu s ăse urneasc ă. O nou ă opintire şi, cu scrâşnet gutural de piatr ălovind piatra, lespedea se roti pân ă ce atinse o poziţie oblic ă pe sarcofag capul statuii ajungând acum în fundul nişei, iar picioarele fiind îndreptate spre afar ă. Cu toţii făcur ăun pas înapoi. Cu mişcă ri sfioase, unul dintre soldaţi se aplec ă, îşi lu ălanterna şi o îndrept ă spre mormânt. Fasciculul tremur ăo clip ă, dar apoi deveni fix. Ceilalţi soldaţi se apropiar ă unul câte unul. Chiar şi în întunecimea aceea, Vittoria le simţea reticenţa. Fiecare îşi fă cu semnul crucii. Şambelanul tresări înfiorat când privi înăuntrul sarcofagului, umerii lăsându -i-se ca apăsaţ i de nişte greutăţi uriaşe. Rămase astfel mult ăvreme, înainte de a da îndără t. Vittoria se temuse c ăgura cadavrului va fi încleştat ă, ca urmare a rigor mortis, şi c ă va fi nevoit ăs ă propun ă fracturarea mandibulei pentru a-i putea vedea limba. Acum îşi dă du seama c ă acest lucru nu va fi necesar. Pomeţii se lăsaser ă, iar gura cadavrului era larg-deschisâ. Limba fostului pap ăera neagr ăca moartea. 86 Nici o lumin ă. Nici un sunet. Arhivele Secrete erau cufundate în bezn ă. 178

179 Frica, îşi dădu seama Langdon, e un imbold puternic. Cu răsuflarea tăiat ă, bâjbâi pe lângă uşa rotativ ă, încercând s ă aprind ă lumina. Găsi butonul pe perete ş i îl lovi cu podul palmei. Nimic. Încerc ă înc ăo dat ă. Uşa era neclintit ă. Rotindu-se pe loc, încerc ă s ă strige, dar glasul îi era sugrumat. Oroarea situaţ iei în care se afla începu s ă se închid ă parc ă în jurul lui. Plă mânii îi cereau oxigen, iar adrenalina îi dublase deja ritmul cardiac. Se simţea de parc ătocmai ar fi primit un baros în stomac. Când se izbi cu toat ă greutatea trupului în uşa de sticl ă, pentru o frântur ăde secund ă i se păru c ăaceasta începe s ăse roteasc ă. Se izbi înc ăo dat ă, pân ăce văzu stele verzi. Dup ă aceea îşi dădu seama c ă întreaga încăpere se învârtea, nu doar uşa. Împleticindu-se, dă du peste picioarele unei scări mobile şi căzu lovindu-se cu genunchiul de marginea unui raft. Înjur ă, se ridic ă şi pipăi dup ăscar ă. O găsi. Sperase c ă este din lemn masiv sau din fier, dar era din aluminiu. O înşfăc ă, ţinând-o ca pe un berbece de asalt şi o lu ă la fug ă spre peretele de sticl ă. Era mai aproape decât ar fi crezut. Scara lovi frontal şi rico şă. Dup ăsunetul slab al izbiturii, Langdon înţ elese c ă avea nevoie de ceva mult mai dur şi mai greu decât o scar ăde aluminiu pentru a reuşi să sparg ă sticla aceea. Când îşi aminti de revolverul semiautomat, speranţele îl însufleţir ă, pentru a pieri apoi din nou. Nu-l mai avea; Olivetti i-l luase în biroul papei, spunându-i c ă nu vrea arme încă rcate în prezenţa şambelanului. Atunci i se păruse un lucru firesc. Strig ă din nou, dar vocea îi era şi mai slab ăacum. Apoi îşi aduse aminte de staţia de emisie-recepţie pe care soldatul i-o lăsase pe mas ă, în afara galeriei. De ce naibii n-am luat-o cu mine, înăuntru?!" În faţa ochilor începur ăsă-i joace stele purpurii şi Langdon se for ţăs ăgândeasc ă. Ai mai fost blocat şi înainte, îş i spuse. Ai supravieţuit unei situaţii chiar mai rele. Erai doar un copil şi totuşi ai gă sit calea de scăpare." Bezna părea că-l înghite cu fiecare clip ă. Gândeşte!" Se aşez ăpe podea. Se întinse pe spate, cu mâinile pe lâng ă corp. În primul rând, trebuia să- şi recapete controlul. Relaxează-te! Păstreaz ă- ţi forţele!" Făr ăa mai fi nevoit ă s ă înfrângâ forţa gravitaţiei, inima lui îş i mai încetini ritmul. Era un truc pe care-l foloseau înotătorii pentru a-şi reoxigena sângele între dou ăcurse succesive. E suficient aer aici, îşi spuse. Mult. Acum, gândeşte!" Stătea acolo, aşteptând într-o oarecare măsur ăca luminile s ăse aprind ădintr-o clip ă în alta. Dar nu. Aşa cum stă tea acolo, respirând ceva mai bine, o stranie resemnare puse stăpânire pe el. Se simţea bine, liniş tit... Se strădui s ă alunge senzaţia. Ai s ăte mişti, la naiba! Dar unde..." La încheietura lui, Mickey licărea voios, bucurându-se de întuneric: O jumă tate de or ă pân ă la Foc. Lui îns ă i se părea c ă este mult mai târziu. În loc să- şi alcătuiasc ă un plan de evadare, mintea lui începu brusc s ăcaute o explicaţie. Cine a stins lumina? Oare Rocher îş i extindea cău-t ările? Dar Olivetti nu l-a atenţionat c ă eu sunt aici?" Ştia îns ă c ă, în acest moment, răspunsurile oricum nu mai contau. Deschizând gura larg şi dându-şi capul pe spate, trase adânc aer în piept, iar ş i iar. Fiecare respiraţie îl ardea pe gât ceva mai puţin decât cea de dinainte. Ceaţa din creier îi dispă ru. Se strădui să- şi adune gândurile şi puterile. Pereţi de sticl ă, îşi spuse. Dar o sticl ăa naibii de groas ă!" Oare existau în jur dulapuri grele de oţel, ignifuge? Vă zuse unele în alte arhive, dar aici nu zărise nici unul. Şi pe urm ă, că utarea unuia pe întuneric ar fi însemnat pierdere de timp. Plus c ă probabil n-ar fi reuşit să-l ridice de la podea, mai cu seam ă în starea în care se afla acum. Dar masa de studiu?" Ştia c ăîn aceast ăgalerie, la fel ca în toate celelalte, exista o masă în mijlocul rafturilor. Şi ce dac ă? Oricum, n-ar fi putut s-o ridice. Făr ăa mai pune la socoteală 179

180 c ă, dac ă ar fi izbutit totuşi, n-ar fi reuşit s-o duc ă prea departe. Rafturile erau foarte apropiate, spaţiile dintre ele fiind mult prea înguste. Spaţiile dintre rafturi sunt prea înguste... Dintr-o dat ă, îşi dădu seama. Cu o izbucnire de încredere, sări în picioare brusc. Prea brusc. Cuprins de ameţeal ă, bâjbâi în întuneric pentru a se prinde de ceva. Mâna lui dădu de un raft. Aştept ăo clip ă să- şi revin ă şi să- ş i adune puterile. Va avea nevoie de toat ă forţa pentru a reuşi. Proptindu-şi umărul în marginea raftului, ca un jucător de rugby la grămad ă, îş i înfipse bine picioarele în podea şi împinse. Dac ăa ş putea înclina raftul!" Degeaba îns ă. Îşi reluă poziţia şi împinse din nou. Picioarele îi alunecar ăpe podea. Raftul scârţâi, dar nu se mişc ă. Avea nevoie de o pârghie. Găsind din nou peretele de sticl ă, puse o mân ăpe el pentru a nu-şi pierde direcţia şi o luă la fug ă spre capătul galeriei. Brusc, ajunse la peretele din spate ş i se ciocni puternic de el, zdrelindu-şi umărul. Înjur ă, ocoli ultimul raft şi se ag ăţă cu palmele de el, la nivelul ochilor. Apoi, proptindu-şi un picior pe peretele de sticl ă şi celălalt pe poliţ a de jos a raftului, începu s ă se caţere. Cărţ ile de pe poliţe căzur ă, fluturându-şi paginile în jurul lui. Nu-i mai pă sa. Instinctul de supravieţuire îi anihilase orice reticenţ e arhivistice. Echilibrul îi era afectat de bezna înconjurătoare şi închise ochii, determinându-şi creierul s ă ignore lipsa stimulilor vizuali. Se mişca mai repede acum. Aerul părea mai rarefiat cu cât urca. Ajunsese pe poliţ ele de sus, călcând pe cărţ i şi forţându-se s ă înainteze. Apoi, ca un alpinist cucerind un vârf de stânc ă, apuc ă în mâini ultima poli ţă. Cu picioarele întinse, păşi vertical pe suprafaţ a peretelui, pân ă ce trupul său ajunse paralel cu podeaua. Acum sau niciodat ă, Robert! Exact ca la aparatele din sala de gimnastic ă de la Harvard." Aproape sfârşit, îşi înfipse bine tălpile în peretele de sticl ădin spate, îşi lipi braţele ş i pieptul de raft şi împinse din toate puterile. Nici un rezultat. Gâfâind din cauza lipsei de aer, îşi relu ăpoziţia şi mai încerc ăo dat ă. Abia simţ it, raftul se mişc ă. Împinse din nou şi raftul se înclin ă înainte, poate cu doi centimetri, revenind la loc imediat. Făr ăa pierde avantajul inerţiei, trase în piept o gur ăde aer ş i se opinti iar. Raftul se clătin ămai mult. Ca un leagăn, îşi spuse. Păstreaz ăritmul. Înc ă puţin!" Continu ă c ă clatine raftul, de fiecare dat ă întinzându-şi picioarele mai mult. Bicepş ii îi ardeau, dar nu lu ă în seam ă durerea. Pendulul era în mişcare. Înc ăde trei ori", se îndemnă singur. Dar dou ăse dovedir ă suficiente. O clip ă de echilibru aparent, incert. Apoi, cu un tunet al cărţilor care cădeau de pe poliţ e, raftul, împreun ă cu Langdon se prăvă li înainte. În cădere, metalul atinse raftul din fa ţă, care îl împinse la rândul lui pe celălalt. O nou ă clip ă de echilibru incert şi cel de-al doilea raft începu s ă se încline. Langdon mai căzu puţin. Ca un enorm domino, rafturile începur ăs ăcad ă, unul dup ă altul. Metal peste metal, cărţ ile zburau în toate părţ ile. Langdon se prinse bine atunci când raftul pe care se afla se prăbuş i. Oare câte rafturi erau în total? Cât cântăreau? Sticla peretelui din fa ţăera groas ă... Raftul lui ajunsese aproape la orizontal ă, când auzi ceea ce sperase. Un alt tip de coliziune. Departe, la celălalt capăt al galeriei. Sunetul ascuţit al metalului pe sticl ă. Galeria se zgudui din temelii şi profesorul îşi dădu seama c ăultimul raft, antrenat de toate celelalte, lovise peretele de sticl ă. Sunetul care urm ăera cel mai neplăcut pe care-l auzise Langdon vreodat ă. Linişte. Nici un sunet de sticl ăspart ă, numai ecoul bubuiturii cu care peretele primise ş irul de rafturi. Profesorul încremeni cu ochii larg deschişi, în vârful mormanului de cărţ i. Undeva, la 180

181 distan ţă, se auzi un pârâit. Şi-ar fi ţinut ră suflarea pentru a asculta atent, dar nu mai avea ce să- şi mai ţin ă. O secund ă. Dou ă... Apoi, clătinându-se mai, mai s ăleşine, auzi un trosnet îndepă rtat... un pocnet reverberat prin toţi pereţii galeriei. Deodat ă, ca un tunet, sticla explod ă. Gră mada de sub Langdon se prăbuş i la pământ. Ca o ploaie îndelung aşteptat ăîn deşert, sunetul cioburilor umplu întunericul. Cu un ş uier sonor, aerul pătrunse în galerie. Treizeci de secunde mai târziu, în Grotele Vaticanului, Vittoria privea cadavrul, când pârâitul electronic al unei staţii de emisie-recepţie rupse tăcerea. Vocea care se auzi pă rea a unui om care se sufoc ă. Sunt Robert Langdon! M ăaude cineva? Vittoria îşi ridic ăfruntea. Robert! Abia acum îşi dădea seama, aproape nevenindu-i să cread ă, cât de mult îşi dorea s ăfie şi el acolo, lâng ăea. Soldaţii schimbar ă priviri nedumerite. Unul îşi scoase staţia prins ăla brâu: Domnule Langdon? Sunteţi pe canalul trei. Comandantul aşteapt ăveş ti de la dumneavoastr ă pe canalul unu. La naiba, ştiu că-i pe canalul unu! Nu vreau s ă vorbesc cu el. Vreau cu Il camerlengo. Acum! S ă mi-l găseasc ăcineva! În întunericul Arhivelor Secrete, Langdon încerca să- ş i recapete suflul printre cioburile de sticl ă. Simţi un lichid căldu ţscurgându-i-se pe mâna stâng ă şi înţelese c ă era sânge. Vocea şambelanului răsun ăimediat în staţie, luându-l prin surprindere: Sunt camerlengo Ventresca. Spuneţi-mi ce se întâmpl ă. Langdon apăs ăbutonul, îns ă mâinile îi tremurau: Cred c ăa încercat cineva s ăm ă ucid ă. Urm ă o scurt ă tăcere. Profesorul se chinuia s ăse calmeze: Şi ştiu unde va avea loc următoarea crim ă. Vocea care îi răspunse nu era cea a şambelanului, ci a comandantului Olivetti: Domnule Langdon, nici un cuvânt în plus! 87 Ceasul lui Langdon, mânjit de sânge, arăta Profesorul străbă tu în fug ă Curtea Belvedere şi se apropie de fântân ăaflat ălâng ăcentrul de securitate al Gărzii Elveţ iene. Mâna nu-i mai sângera şi stana, deşi nu arăta foarte râu, îl durea. Când intr ăîn birou, toat ă lumea se întoarse spre el deodat ă: Olivetti, Rocher, şambelanul, Vittoria şi câţiva soldaţi. Vittoria se repezi spre el: Robert, eşti rănit! Înainte ca el s ăîi poat ă răspunde, Olivetti se apropie dintr-un pas: Domnule Langdon, m ă bucur c ă sunteţi bine. Îmi pare ră u pentru semnalele încrucişate din arhive. Semnale încrucişate?! Dar ştiai al dracului de bine... A fost vina mea, interveni Rocher pe un ton spăşit, făcând un pas înainte. Nu ştiam că sunteţi în arhiv ă. Anumite sectoare ale zonelor albe împart aceleaş i circuite electrice cu 181

182 clădirea arhivelor. Ne-am extins căută rile. Eu sunt cel care a întrerupt alimentarea electric ă. Dac ă a ş fi ştiut... Vittoria îi prinse mâna rănit ăîntre palmele ei: Robert, Papa a fost otrăvit. Illuminati l-au ucis. Langdon auzi cuvintele, dar mintea lui nu le mai putea pătrunde sensul. Era deja să tul. Nu mai simţea decât căldura mâinilor Vittoriei. Şambelanul scoase din buzunarul robei sale o batist ăde mătase şi i-o întinse să- şi cureţ e rana. Nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui verzi păreau însufleţiţi din nou. Robert, îl pres ă Vittoria, ai spus c ăai aflat unde va fi ucis următorul cardinal? Da, şi va fi la... Nu! îl întrerupse Olivetti. Domnule Langdon, când v-am rugat s ă nu mai rostiţ i nici un cuvânt prin staţie, am avut un motiv. Apoi se întoarse spre grupul de membri ai Gă rzii Elveţiene: Scuzaţi-ne, domnilor! Soldaţii pără siser ăimediat încăperea. Făr ăproteste. Îndeplineau un ordin. Olivetti se răsuci din nou spre cei rămaş i în birou: Oricât de dureros este ceea ce v ă voi spune acum, asasinarea Papei a fost un act care a putut fi dus la îndeplinire numai cu ajutor de aici, din interiorul acestor ziduri. Pentru binele tuturor, nu mai putem avea încredere în nimeni. Nici în propriii soldaţi. Aceste afirmaţii păreau să-i provoace comandantului suferin ţă. Rocher interveni, cu o privire îngrijorat ă: Infiltrarea implic ă... Da, relu ă Olivetti. Integritatea percheziţiilor noastre a fost compromisâ. Şi totuş i, este un risc pe care trebuie s ăni-l asumăm. Continuaţi căutarea! Rocher păru c ă vrea s ămai spun ă ceva, dar renun ţăşi ieşi. Şambelanul trase adânc aer în piept. Înc ă nu scosese o vorb ăşi Langdon observă hotărârea din ochii lui, de parc ă ajunsese la un pragg-limitâ. Comandante! Voi întrerupe conclavul. Olivetti îşi strânse buzele, cu un aer neînduplecat. Părerea mea este s ă n-o faceţi. Mai avem înc ădou ăore şi douăzeci de minute. O nimica toat ă. Tonul comandantului suna provocator: Şi ce intenţionaţ i s ăfaceţi? S ăevacuaţi cardinalii de unul singur? Vreau s ă salvez aceast ăbiseric ăfolosindu-mi puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Cum anume voi proceda nu mai este problema dumneavoastr ă. Ceea ce vreţi s ă faceţi... Olivetti făcu o pauz ă, apoi relu ă, hotă rât: Eu nu am autoritatea s ă v ă împiedic. Mai ales dac ă ţinem seama de aparentul meu eşec ca ş ef al securităţii. V ă cer doar s ă mai aşteptaţ i. Înc ădouăzeci de minute... pân ădup ăora zece. Dacă informaţia domnului Langdon este corect ă, poate c ămai am o şans ăsă-l prind pe asasin. Mai putem păstra înc ă protocolul şi aparenţele. Aparenţele! exclam ăşambelanul cu un hohot sugrumat. Convenienţ ele au fost depăşite de mult, domnule comandant! În caz c ăai observat, suntem în plin război acum. Un soldat apăru din centrul de securitate şi i se adres ă şambeului: Signore, tocmai am fost informat c ăa fost reţinut reporterul BBC, domnul Glick. Preotul încuviin ţă: Trimiteţi-i pe el şi pe cameramanul lui s ăm ăaştepte la intrarea în Capela Sixtin ă. Olivetti făcu ochii mari: Dar ce vreţi s ă faceţi? Douăzeci de minute, comandante. Asta e tot ce v ămai acord. Şi dispăru. 182

183 Când maşina lui Olivetti ieşi pe poarta Vaticanului, în urma ei nu mai venea ş irul de Alfa Romeo făr ă numere de înmatriculare. Pe bancheta din spate, Vittoria bandaja mâna profesorului cu ce găsise în trusa de prim-ajutor. Olivetti privea drept în faţa: Bun, domnule Langdon. Unde mergem? 88 Chiar dac ă sirena licărea şi urla, maşina lui Olivetti părea c ătrece neobservat ă, în timp ce traversa podul în vitez ă şi se îndrepta spre inima vechii Rome. Întregul trafic părea că urmeaz ă o direcţie unic ă, spre Vatican, de parc ăsfântul Scaun devenise dintr-o dat ă locul de divertisment al romanilor. Langdon stătea pe bancheta din spate, frământat de numeroase întrebă ri. Se gândea la uciga ş: dac ă îl vor prinde de aceast ădat ă, dac ă le va spune ceea ce doreau s ăafle, dac ă nu cumva era deja prea târziu. Cât va mai trece pân ăce şambelanul va spune mulţ imii adunate în Piazza San Pietro c ăera în pericol de moarte? Iar incidentul din arhiv ă înc ă nu-i dă dea pace. O greşeal ă. Olivetti nu puse deloc piciorul pe frâne, iar maş ina zbura spre Biserica Santa Maria della Vittoria. Langdon ştia c ă, în orice alt ăzi, ar fi stat cu sufletul la gur ă; acum îns ă, se simţ ea amorţit. Numai durerea ce-i pulsa în mân ă îl trezea la realitate. Deasupra, sirena se tânguia. Ca şi cum l-am anunţa de departe c ă venim", comentă profesorul în sinea sa. Dar astfel prinseser ăo vitez ăuluitoare; probabil c ă Olivetti va opri sirena atunci când se vor apropia. Acum, c ăavea un scurt ră gaz pentru a reflecta, vestea asasinării papei începu să- şi fac ă loc în mintea sa. Gândul era de neconceput şi totuşi, într-un fel, pă rea cât se poate de logic. Infiltrarea fusese dintotdeauna punctul forte al confreriei restructurarea puterii din interior. Şi la urma urmei, mai fuseser ăasasinaţ i papi. Zvonurile despre trădă ri circulau cu miile, deşi nimic nu fusese dovedit, pentru c ă autopsiile nu erau permise. Pân ăde curând. Nu cu mult timp urm ă, specialiştii primiser ă permisiunea de a examina cu raze X mormântul papei Celestin al V-lea, care se presupunea c ă murise de mâna succesorului său nerăbdă tor, Bonifaciu al VlII-lea. Cercetătorii speraser ă c ă analiza va scoate la iveal ă vreun indiciu minor -un os frânt, poate. Incredibil îns ă, examinarea revelase un cui de douăzeci de centimetri înfipt în ţeasta pontifului. Langdon îşi aminti de o serie de articole din pres ăpe care câţiva colegi prinş i" de fenomenul Illuminati i le trimiseser ă cu ani în urm ă. Iniţial, crezuse c ătotul nu-i decât o fars ă, aşa c ă se dusese s ă consulte colecţia de microfişe de la Harvard pentru a verifica autenticitatea articolelor. Oricât de incredibil ar fi fost, ele erau autentice. Acum le păstra ca o dovad ă a modului în care chiar şi cele mai respectabile organizaţii media puteau cădea prad ă acceselor de paranoia în privinţa Confreriei Illuminati. Brusc îns ă, afirmaţiile presei nu mai pă reau chiar atât de paranoice. Langdon îşi amintea articolele respective în detaliu: BBC (14 iunie 1998): Papa Ioan Paul I, care a decedat în anul 1978, a fost victima unui complot pus la cale de Loja Masonic ăp2... Societatea secret ăcu acest nume a hotă rât asasinarea lui Ioan Paul I când şi-a dat seama c ă acesta era decis să-l demit ă pe arhiepiscopul american Paul Marcinkus din funcţia de preşedinte al Băncii Vaticanului. Banca a fost implicat ă în tranzacţii financiare subterane cu Loja Masonic ă..." The New York Times (24 august 1998): De ce răposatul pap ă Ioan Paul I era îmbră cat cu 183

184 o căma şăde zi, deşi era în pat? De ce aceasta era rupt ă? Întrebă rile nu se opresc aici. Nici o investigaţie medical ănu a fost efectuat ă. Cardinalul Villot a interzis autopsierea cadavrului pe motivul c ănici un pap ă nu fost autopsiat vreodat ă. Iar medicamentele lui Ioan Paul I au dispărut în mod misterios din dormitorul său, la fel ca şi ochelarii, papucii şi testamentul său." London Daily Mail (27 august 1998):... Un complot în care este implicat ă o lojă masonic ă ilegal ă, puternic ă şi crud ă, ale cărei tentacule se întind pân ăla Vatican." Telefonul mobil din buzunarul Vittoriei începu s ăsune, alungând din mintea lui Langdon amintirile sumbre. Nedumerit ă, tânăra răspunse. Chiar de la distan ţă, profesorul recunoscu vocea metalic ăşi rece: Vittoria? Sunt Maximilian Kohler. Aţi găsit antimateria? Max? Eşti bine? Am văzut ştirile. Nimeni nu a menţ ionat nimic despre CERN sau despre antimaterie. E un lucru bun. Ce se întâmpl ă acolo? Înc ă n-am localizat conteinerul. Situaţia este complex ă. Robert Langdon ne-a ajutat mult. Avem o pist ă care ar putea duce la prinderea celui care ucide cardinali. Chiar acum ne îndreptăm... Doamn ă Vetra, o întrerupse Olivetti, aţi spus deja destul! Vittoria acoperi receptorul cu mâna, în mod vizibil iritat ă: Domnule comandant, vorbesc cu preşedintele CERN. În mod cert el are dreptul s ă... Are dreptul s ăfie aici şi s ăse ocupe de aceast ăsituaţie. Vorbiţi pe o linie telefonică deschis ă. Aţi spus deja destule. Vittoria inspir ăadânc: Max? S-ar putea s ă am nişte informaţii pentru tine, spuse Kohler. Despre tatăl tău... Cred că ştiu cui a spus despre antimaterie. Chipul fizicienei se întunec ă: Max, tata mi-a declarat c ă n-a spus nimănui. Mi-e team ă, Vittoria, c ă totuşi a spus cuiva. Trebuie s ă mai verific nişte înregistră ri de siguran ţă. Te sun din nou în curând. Şi linia căzu. Vittoria era galben ă ca şi ceara atunci când îşi puse telefonul în buzunar. Eşti bine? o întreb ă Langdon. Ea înclin ă din cap afirmativ, dar din tremurul degetelor se vedea c ăminte. Biserica se afl ă în Piaţa Barberini, spuse Olivetti oprind sirena şi uitându-se la ceas. Avem nou ă minute. Când Langdon îşi dădu seama unde se afl ă cel de-al treilea altar al ştiinţ ei, amplasarea bisericii stârni o vag ăamintire în mintea lui. Piazza Barberini! Era ceva familiar în acest nume... dar nu ştia ce. Acum îşi dădu seama. Piaţa era locul unei controversate staţ ii de metrou. Cu douăzeci de ani în urm ă, construcţia staţiei stârnise proteste din partea istoricilor de art ă, care se temuser ăc ăexcavaţiile ar putea antrena prăbuş irea imensului obelisc, amplasat în centrul pieţei. Arhitecţii municipali mutaser ăobeliscul, aş ezând în locul lui o mic ăfântân ă ornamental ănumit ă Tritonul. Pe vremea lui Bernini, în Piazza Barberini se găsea un obelisc!" Cu aceast ă descoperire, toate dubiile pe care le-ar mai fi putut avea privind localizarea celui de-al treilea indiciu se evaporar ă. La o strad ă distan ţăde pia ţă, Olivetti coti pe o alee şi, la jumă tatea acesteia, frânâ brusc. 184

185 Îşi scoase haina, îşi suflec ămânecile de la cămaş a şi îşi încărc ăarma. Nu putem risca s ă fiţi recunoscuţi, le spuse. Aţi apărut amândoi la televizor. Vreau să mergeţi de cealalt ă parte a pieţei, la adăpost, şi s ă supravegheaţi intrarea. Eu m ă duc prin spate. Apoi scoase revolverul şi i-l întinse lui Langdon: Pentru orice eventualitate. Profesorul se încrunt ă. Pentru a doua oar ăîn ziua aceea, i se dă dea un pistol. Ascunzându-l în buzunarul interior al sacoului, îşi dădu seama c ăînc ă mai avea la el pergamentul manuscrisului din Diagramma. Nu putea crede c ă uitase să-l lase în arhiv ă; şi-l închipui pe curatorul Vaticanului prăbuş indu-se în spasme de furie la gândul c ă un asemenea manuscris preţios era purtat prin Roma ca o banal ăhart ăturistic ă. Apoi îşi aminti de gră mada de cioburi şi de volume răvăş ite pe care le lăsase în urm ă. Curatorul va avea alte probleme cu care să- şi bat ă capul. Dac ă arhivele supravieţuiesc nopţii ăsteia." Olivetti coborî din maşin ăşi le făcu semn spre capătul aleii: Pe aici ajungeţi în pia ţă. Fiţi cu ochii în patru şi nu v ălăsaţ i văzuţ i! Doamn ă Vetra, haideţi s ă probăm din nou telefoanele! Vittoria îşi scoase mobilul din buzunar şi apel ăpe automat numă rul comandantului, pe care-l introdusese în memorie la Panteon. Aparatul de la centura lui Olivetti începu s ă vibreze, făr ăs ă scoat ănici un sunet. Bun! Dac ă vedeţi ceva, îmi comunicaţi imediat. Apoi, ridicând piedica armei sale, adăug ă: Voi fi înăuntru, aşteptându-v ă. Păgânul acela e al meu! În acelaşi moment, undeva foarte aproape, un alt telefon celular începu s ăsune. Hassassin-ul răspunse: Vorbeşte! Eu sunt. Janus. Salut, stăpâne, zâmbi ucigaşul. Poziţia ta este, probabil, cunoscuta. Cineva va veni s ăte opreasc ă. Au întârziat. Deja mi-am făcut aranjamentele aici. Bine. Ai grij ă s ă scapi cu via ţă. Misiunea ta nu s-a sfârşit înc ă. Cei care-mi vor sta în cale vor muri. Cei care-ţi vor sta în cale sunt oameni pricepuţi. Vorbeşti despre savantul american? Ştii ceva despre el? Hassassin-ul rânji: Fire calm ă, dar naiv ă. Am vorbit cu el la telefon mai devreme. E cu o femeie care pare opusul lui. Un val de excitare îl cuprinse amintindu-ş i de temperamentul fierbinte al fiicei lui Leonardo Vetra. La celălalt capăt al liniei urm ă un scurt moment de tă cere prima ezitare pe care o remarcase Hassassin-ul din partea stăpânului său Illuminati. Într-un târziu, Janus relu ă: Elimină-i dac ă e nevoie! Ucigaşul rânji: E ca şi făcut! Gândindu-se la acest lucru, un plăcut fior îi străbă tu corpul. Deşi femeia s-ar putea s-o păstrez drept trofeu." 185

186 89 În Piazza San Pietro izbucnise un veritabil război. Lumea adunat ăacolo era cuprins ă de o agresivitate frenetic ă. Maşinile presei năvă leau ca nişte vehicule de ră zboi, revendicând o bucat ă de teritoriu. Reporterii îşi înşirau dispozitivele electronice aidoma soldaţ ilor care se înarmeaz ă pentru lupt ă. În întregul perimetru al pieţei, diversele posturi de radio ş i televiziune se luptau pentru o poziţie mai bun ă, grăbindu -se să- ş i ridice cele mai avansate arme în războiul mediatic: monitoarele cu ecran ultraplat. Acestea erau enorme ecrane video care puteau fi montate pe acoperiş ul carelor de reportaj sau pe o schelărie mobil ă. Ecranele erau un fel de panouri publicitare ale reţ elelor, pe care acestea îşi difuzau sigla şi emisiunile ca la un cinematograf în aer liber. Dac ă un monitor era bine poziţionat chiar pe frontul" acţiunii, de pild ă o reţea concurent ă nu-ş i putea filma propriul reportaj făr ăca în imagine s ăapar ă şi reclama" celeilalte reţele. Piaţa se transforma rapid nu doar într-o aren ă multimedia, ci şi într-o ţint ăa curiozităţ ii populaţiei. Spectatorii veneau cu miile. Locurile în pia ţădeveniser ăîn scurt timp o marf ă de mare pre ţ. Oamenii se înghesuiau în jurul monitoarelor, urmă rind reportajele în direct cu un entuziasm frenetic. La câteva sute de metri distan ţă, dincolo de zidurile groase ale Bazilicii San Pietro, atmosfera era senin ă. Locotenentul Chartrand împreun ăcu alţi trei soldaţ i se deplasau prin întuneric. Purtând ochelari cu infraroşii, patrulau de-a lungul navei principale, cu detectoarele întinse înainte. Verificarea zonelor de acces ale publicului din Vatican nu se soldase cu nici un rezultat. Mai bine v ăscoateţi ochelarii acum, le spuse cel mai înalt în grad. Chartrand îi şi scosese deja. Se apropiau de Nişa Pallium-urilor partea subteran ă aflată în centrul bazilicii. Era luminat ăde nouăzeci şi nou ăde candele şi razele infraroş ii amplificate de aceast ă lumin ă le-ar fi vătă mat ochii. Chartrand se bucura c ăa scăpat de ochelarii grei şi se întinse ş i mai mult când coborî în ni şăpentru a cerceta şi acest sector. Încăperea era splendid ă... aurie şi stră lucitoare. Nu mai fusese niciodat ă aici. În fiecare zi de când se afla în acest post, Chartrand mai descoperea câte unul din misterele Vaticanului. Aceste candele erau unul dintre ele. Nouăzeci şi nou ă de candele ardeau tot timpul; aşa cerea tradiţia. Preoţii aveau grij ă s ă umple la timp candelele cu uleiuri sfinte, astfel încât nici una s ănu se sting ăvreodat ă. Se spunea c ăaveau s ă ard ă pân ă la sfârşitul lumii. Sau cel puţin pân ă disear ă la miezul nopţii", îşi spuse Chartrand, simţind cum i se usucă din nou gura. Locotenentul îş i trecu detectorul pe deasupra candelelor. Nu era nimic nici aici. De altfel, nu era surprins; dup ă cum arăta imaginea video, conteinerul se afla într-o zon ă întunecat ă. Când se deplas ă spre celălalt capăt al nişei, dădu peste un gră tar ridicat, care acoperea o deschidere în podea. Prin deschidere cobora o scar ă îngust ă şi abrupt ă. Locotenentul auzise diverse istorisiri despre ceea ce se afla acolo, jos. Din fericire, nu vor trebui s ă coboare. Ordinele lui Rocher fuseser ă foarte clare. Verificaţi numai zonele de acces public; ignoraţi-le pe celelalte." Ce miroase aşa? întreb ă el, atunci când se depărta de grătar. În ni şăpersista o mireasm ăextrem de dulce. Fumul de la candele, îi explic ăun alt soldat. Chartrand era surprins: Miroase mai degrab ă a parfum decât a kerosen. Dar nu e kerosen! Lămpile se afl ă aproape de altarul papal, aşa c ăse foloseş te un amestec special, ambiental etanol, zahăr, butan şi parfum. 186

187 Butan? Locotenentul arunc ă spre lămpi o privire confuz ă. Militarul clătin ădin cap: Ai grij ă s ă nu verşi vreo picătur ă. Miroase paradiziac, dar arde ca dracu'. Militarii sfârşiser ăde verificat Nişa Pallium-urilor şi urcaser ădin nou în bazilic ă, când staţiile începur ă s ă ţiuie. Soseau informaţii noi şi toţi soldaţii ascultar ăuluiţi. Se părea c ă avuseser ă loc noi evenimente grave, despre care nu puteau primi detalii la aparat, dar şambelanul hotărâse s ă încalce tradiţia şi s ăîntrerup ă conclavul pentru a li se adresa cardinalilor. Niciodat ăîn decursul istoriei nu se mai întâmplase aşa ceva. Dar, îş i spuse Chartrand, niciodat ăîn decursul istoriei nu mai stătuse Vaticanul pe ceea ce pă rea a fi un futurist focos nuclear." Locotenentul se simţea ceva mai liniştit, ştiind c ă şambelanul avea situaţ ia sub control. La Vatican, Il camerlengo era persoana pentru care Chartrand nutrea cel mai profund respect. Unii dintre soldaţi îl considerau un beato un habotnic a că rui iubire pentru Dumnezeu friza obsesia dar chiar şi ei recunoşteau c ă, în lupta împotriva inamicilor Domnului, ş ambelanul era cel care niciodat ă nu dădea înapoi şi pornea la contraatac cu toate forţele. Militarii avuseser ămult de-a face săptă mâna aceasta cu şambelanul, în timp ce pregă teau conclavul, şi toat ă lumea era de acord c ă omul părea puţ in cam rigid, iar ochii lui verzi aveau o privire mai intens ădecât de obicei. Deloc surprinzător, comentaser ăei: pe lâng ăfaptul că răspundea pentru organizarea conclavului, trebuia s ăse achite de aceast ăsarcin ăimediat după pierderea mentorului său, Papa. Chartrand venise la Vatican doar de câteva luni atunci când auzise de bomba care o ucisese pe mama şambelanului, care era pe atunci copil, chiar în faţa ochilor lui. O bombă într-o biseric ă... şi acum istoria se repet ă." Din nefericire, autorităţile nu-i prinseser ă pe ticăloş ii care amplasaser ăexplozibilul... probabil vreo grupare anticreştin ă, declaraseră autorităţile şi clasaser ă cazul. Nu era de mirare c ă il camerlengo nu suferea apatia. Cu vreo dou ă luni în urm ă, într-o după-amiaz ăliniştit ă, Chartrand se întâlnise pe neaşteptate cu şambelanul pe aleile Vaticanului. Preotul îşi dăduse seama probabil c ă era nou şi-l invitase să-l însoţeasc ăla o plimbare. Nu vorbiser ădespre ceva anume, dar imediat locotenentul se simţise în largul lui. Părinte, i se adresase el, pot s ăv ăpun o întrebare mai ciudat ă? Şambelanul îi surâse: Numai dacă- ţi pot oferi şi eu un răspuns ciudat. I-am întrebat pe toţi preoţii pe care îi cunosc şi tot nu reuşesc s ăînţeleg. Ce anume te tulbur ă? Preotul mergea cu paşi mici, repezi, poalele sutanei fâlfâindu-i la fiecare pas. Pantofii să i cu tălpi negre de crep păreau s ă i se potriveasc ă, reflectându-i parc ă însăşi fiinţa interioar ă : modern ă, dar modest ă, şi arătându -şi cu prisosin ţă vârsta. Chartrand trăsese adânc aer în piept: Nu înţeleg chestia aceea cu atotputernic şi milostiv". Ai citit Biblia! exclamase şambelanul, surâzându-i. Încerc şi eu. Şi eşti nedumerit, fiindc ă Scriptura îl prezint ă pe Dumnezeu ca fiind o divinitate atotputernic ă şi milostiv ă. Exact. Atotputernic şi milostiv înseamn ăc ălui Dumnezeu totul îi e cu putin ţăşi totodat ă e mărinimos. Înţeleg conceptul. Doar c ă... undeva pare a fi o contradicţie. 187

188 Da. Contradicţia este durerea, suferinţa. Foametea, războiul, bolile... Exact! exclamase Chartrand, care fusese sigur c ă şambelanul îl va înţ elege. În lume se întâmpl ă lucruri teribile. Toate aceste tragedii par s ă sugereze ca Dumnezeu nu poate fi deopotriv ă atotputernic şi mărinimos. Dac ă ne-ar iubi şi ar avea puterea de a schimba orice situaţie, nu ne-ar lăsa s ă suferim, nu-i aşa? Il camerlengo căzuse un moment pe gânduri: Aşa s ă fie? Chartrand se simţea stânjenit. Oare depăşise anumite limite? S ă fi fost aceasta una dintre întrebările acelea religioase care pur şi simplu nu trebuie puse? Păi, reluase el ezitând, dac ă Dumnezeu ne iubeşte şi ne poate păzi, ar trebui s-o fac ă. Aparent îns ă, ori este atotputernic şi nepăs ător, ori e milostiv şi incapabil s ăne ajute. Dumneata ai copii, locotenente? Nu, signore. Ei, închipuie-ţi c ă ai avea un băieţ el de opt ani... L-ai iubi? Sigur c ă da! I-ai da voie s ă se joace cu un skateboard? Chartrand înţelesese unde bătea. Şambelanul păruse totdeauna surprinzător de modern ş i deschis pentru un preot. Da, cred c ăda. Fireşte c ă i-a ş da voie, dar i-a ş spune s ă fie atent. Aşadar, ca tat ă al acestui copil, i-ai oferi câteva sfaturi şi îndrumări de baz ă şi apoi l-ai lăsa liber, s ă înveţe din propriile greşeli. N-a ş sta tot timpul dup ăel să-l dădă cesc, dac ă la asta v ă referiţi. Dar dac ă ar cădea şi şi-ar juli un genunchi? Ar învăţa s ă fie mai atent. Şambelanul îi surâsese iarăşi: Prin urmare, cu toate c ăai avea puterea de a interveni şi a-ţ i feri copilul de o durere, ai prefera să- ţi demonstrezi dragostea pentru el lăsându -i s ăînveţe singur din propriile lecţii? Desigur. Durerea este inerent ăcreşterii şi maturizării. Doar aşa învăţăm. Preotul încuviinţase: Exact. 90 Langdon ş i Vittoria studiau Piazza Barberini din umbra unei alei înguste, ascunse, în colţul vestic. Biserica se afla chiar în faţa lor, cupola ei se înălţ a printre mănunchiul de clă diri ce o înconjurau. Înserarea adusese cu ea o bine venit ărăcoare în aer ş i, spre surprinderea profesorului, descoperi c ăpiaţ a era aproape pustie. Deasupra lor, prin ferestrele deschise, sonorul televizoarelor îi amintea unde dispăruse toat ălumea.... Înc ă nu avem nici un comentariu din partea Vaticanului... Illuminati au asasinat doi cardinali... prezen ţăsatanist ăîn Roma... speculaţii despre o şi mai puternic ăinfiltrare... Veştile se răspândiser ă precum focul lui Nero. Roma era în aşteptare, la fel ca ş i restul omenirii. Langdon se întreb ădac ăvor reuşi s ăopreasc ăînaintarea oarb ă a evenimentelor. În vreme ce observa biserica, îşi dădu seama c ă, în ciuda construcţiilor moderne care o sufocau, forma eliptic ă a pieţei era înc ăevident ă. Undeva, la înălţ ime, aidoma unui altar modern al unui erou de mult apus, o firm ă uria şăde neon clipea pe acoperiş ul unui hotel luxos. Vittoria i-o arătase deja. Numele părea ciudat de potrivit: Hotel Bernini". Cinci din zece, spuse ea, făr ăa-şi lua ochii de la pia ţă. Dar abia sfârşise de rostit cuvintele, c ăîl şi prinse pe Langdon de bra ţ şi-l trase înapoi, în 188

189 umbr ă, făcându -i semn spre mijlocul pieţei. Profesorul îi urmări direcţia mâinii şi, când văzu, încremeni. Străbă tând piaţa din faţa lor, sub stâlpul unui felinar, dou ăsiluete întunecate îşi fă curâ apariţia. Amândou ă erau înfofolite, cu capetele acoperite de văluri negre portul tradiţ ional al văduvelor catolice. Păreau amândou ăfemei, dar, în lumina slab ăa înseră rii, Langdon nu putea fi sigur. Una din ele pârea mai bătrâna şi mergea mai greu, aplecat ă de spate, poate din cauza durerilor. Cealalt ă, mai înalt ă şi mai puternic ă, o ajuta s ămearg ă. Dă-mi arma, îi ceru Vittoria. Dar nu poţi s ă... Cu o agilitate ca de felin ă, îşi duse imediat mâna la buzunarul sacoului lui. Arma luci în întuneric. Apoi, făr ăvreun zgomot, de parc ănici nu ar fi atins caldarâmul, ţâş ni spre stânga, înconjurând piaţa pentru a ajunge în spatele celor dou ă siluete. Langdon încremeni când o văzu. O clip ă mai târziu, înjurând, fugi dup ă ea. Cuplul mergea încet şi, în nici jumă tate de minut, ei ar fi ajuns în spatele lor. Vittoria ascunsese arma sub braţele încrucişate uşor la piept; arma era invizibil ă, dar accesibil ăîntr-o frântur ă de secund ă. Tânăra părea s ăpluteasc ă din ce în ce mai repede, iar Langdon se străduia s ă nu rămân ăîn urm ă. Când pantoful său lovi o piatr ă şi o azvârli la un metru în fa ţă, Vittoria îl străfulgera cu privirea. Dar cele doua siluete păreau c ăn-au auzit nimic. Vorbeau. La zece metri în spatele lor, profesorul le putea auzi. Nu le distingea cuvintele, ci doar un murmur slab. Lâng ăel, Vittoria iuţea fiecare pas. Braţele începur ăs ăi se desfac ă pe piept. Şase metri. Vocile erau deja mai clare, una mult mai sonor ădecât cealalt ă. Furioas ă. Lui Langdon i se părea a fi vocea unei bătrâne. Morocănoase. Greu de precizat dac ăerau bărbaţ i sau femei. Se strădui s ă aud ăce spune, dar un alt glas răsun ăîn întuneric: Mi scusi! Vocea prietenoas ă a Vittoriei străfulger ăpiaţa ca o tor ţă. Langdon înmărmuri când cele dou ăsiluete se oprir ă şi dădur ăs ăse întoarc ă. Vittoria continua s ă se apropie de ele, făr ăa încetini paşii. Probabil c ănu vor avea timp s ăreacţ ioneze. Profesorul îşi dădu seama c ăpicioarele sale nu se mai mişcau. Din spate, vă zu mâinile Vittoriei depărtându -se, cea dreapt ă eliberându-se, arma ţâşnind înainte. Apoi, peste umă r, zări o figur ă în lumina becului stradal. Panica îl împinse înainte: Vittoria, nu! Ea îns ă părea c ă aparţine unui alt timp, cu o fracţiune de secund ă înaintea lui. Cu o mişcare la fel de rapid ă, pe cât de banal ă, ca o femeie care se zgribuleşte în răcoarea înseră rii, încruci şăiarăşi braţele la piept şi arma dispăru. Langdon se împletici pân ă la ea, aproape ciocnindu-se de cele dou ă siluete. Buona sera, bâlbâi Vittoria. Profesorul răsufl ăuşurat. În faţa lor se aflau dou ăfemei în vârst ă, privindu-i curioase pe sub vălurile negre. Una din ele era atât de bătrân ă, încât abia mai mergea; cealalt ă o sprijinea. Ambele aveau în mâini şiraguri de mătă nii şi păreau nedumerite de intervenţia lor. Vittoria surâse tremurat: Dov'e la chiesa Santa Maria della Vittoria? Unde este biserica... Femeile îi arătar ăo clădire masiv ă, situat ăpe o strădu ţăîn pant ă: E là. Grazie, spuse Langdon, luând-o pe Vittoria pe dup ăumeri şi trăgând -o uşor înapoi. Aproape c ă nu-i venea s ă cread ă c ă fusese cât pe ce s ăatace dou ăbătrâne. Non si puâ entrare, îi atenţion ăcea mai tânăr ă. E chiusa temprano. A închis mai devreme? întreb ăvittoria suprins ă. Perchè? Ambele femei începur ăs ă explice în acelaşi timp, cu un şuvoi de vorbe. Langdon înţelegea destul de puţin din italiana lor. Se părea c ăfemeile fuseser ăîn biserică s ă se roage pentru Vatican în aceste momente tulburi, când, cu cincisprezece minute în urm ă, 189

190 un bărbat intrase şi le spusese c ăbiserica se închide mai devreme. Hanno conosciuto l'uomo? întreb ă Vittoria, dintr-o dat ă foarte încordat ă. Îl cunoşteaţ i pe acel bărbat? Femeile clătinar ădin cap. Era un straniero crudo, îi explicar ă ele, care obligase pe toată lumea s ă plece, chiar şi pe îngrijitor şi pe tânărul preot, care îl ameninţase c ăva chema poliţ ia. Dar insul se mulţumise s ărâd ă, spunându-le c ă poliţia ar face bine s ăaduc ă ş i camere de filmat. Camere? se mir ă Langdon. Femeile croncănir ămai departe furioase, spunând c ăomul era un baràrabo. Apoi, tot bombănind, îşi continuar ă drumul. Bar-àrabo? o întreb ă el pe Vittoria. Adic ăun barbar? Nu tocmai. Bar-àrabo e un joc de cuvinte deloc măgulitor. Înseamn ă arabo... arab. Langdon simţi un fior rece pe şira spinării şi se întoarse spre biseric ă. În clipa aceea, ceva licări în ferestrele cu vitralii. Imaginea îi înghe ţăsângele în vine. Făr ăsă-l observe, Vittoria îşi scoase telefonul din buzunar şi apăs ăo tast ă: Îl anun ţ pe Olivetti. Tăcut, profesorul o prinse uşor de bra ţ. Cu o mân ăcare-i tremura, arăt ăspre biseric ă. Vittoria aproape c ă sughi ţăde surprindere. Înăuntrul bisericii, lucind ca niş te ochi de diavol prin sticlele colorate ale ferestrelor... se înălţ au limbi roşietice de foc. 91 Langdon şi Vittoria alergar ăla intrarea principal ă a Bisericii Santa Maria della Vittoria. Uşa de lemn era încuiat ă. Vittoria trase trei focuri în broasca veche şi încuietoarea ced ă. Biserica nu avea un antreu, întreaga incint ăîntinzându-se în faţa lor de cum păşir ăînă untru. Scena care îi aştepta era atât de neaşteptat ă, de bizar ă, încât profesorul închise ochii pentru o clip ăşi apoi îi redeschise pentru a se convinge c ăceea ce vedea era adevărat. Interiorul era o excesiv ăilustrare a barocului, cu pereţi ş i altare poleite. Drept în mijlocul bisericii, chiar sub cupola principal ă, se înălţ ase o grămad ăde bănci ş i strane din lemn, care ardea ca un rug. Un foc de tabăr ăale cărui flăcă ri se ridicau spre bolt ă. Când îşi ridic ă ochii într-acolo, toat ă grozăvia scenei se năpusti asupra lui ca o uria şăpasăre de prad ă. Mult deasupra capului, din dreapta şi din stânga plafonului, atârnau dou ă cabluri folosite pentru a susţine vasele cu tămâie. Acestea dou ănu susţineau îns ă nici un vas. Li se dăduse o cu totul alt ă utilizare... De cele dou ă cabluri, atârna un om. Un bărbat dezbrăcat. Încheieturile mâinilor îi fuseser ă prinse fiecare de câte un cablu şi trase în lături pân ăla refuz. Braţ ele omului erau întinse în lateral, de parc ă cineva îl răstignise pe o cruce invizibil ă, atârnând în biseric ă. Pe moment, Langdon se simţi ca paralizat. O clip ămai târziu, îşi dă du seama de întreaga oroare a situaţiei. Bătrânul era înc ăîn via ţăşi ridic ăpuţin capul. Doi ochi îngroziţi privir ă în jos, într-un strigăt mut. Pe pieptul lui se zărea înfierat ăo emblem ă. Deşi n-o vedea foarte bine, Langdon ştia bine ce era scris. Treptat, flăcă rile se ridicau spre picioarele bătrânului ş i bietul om scoase un strigăt de durere, iar trupul i se încord ă. Însufleţit de o for ţănevăzut ă, Langdon îşi simţi trupul mişcându-se, repezindu-se de-a lungul navei principale, spre rug. Imediat, plămânii i se umplur ă de fum. La zece metri de infern, în plin ă vitez ă, se izbi de un zid de căldur ă. Pielea de pe fa ţăîl ustura ş i se împletici înapoi, ducându-şi mâna streaşin ăla ochi, şi se prăbuş i pe pardoseala de marmur ă. Se ridic ă ş i se repezi înainte, cu palmele ridicate în dreptul feţei. 190

191 Dar imediat îşi dădu seama. Focul era prea puternic. Se trase iarăşi înapoi şi cercet ă zidurile bisericii. O tapiserie grea", îşi spuse. Dac ăaş putea potoli..." Dar ştia c ănu avea s ăgăseasc ănici o tapiserie. E o biseric ăbaroc ă, Robert, nu un castel german! Gândeşte-te!" Se for ţăsă- şi îndrepte din nou privirea spre trupul atârnat. Fumul şi flăcă rile se zvârcoleau sub cupol ă. Cablurile atârnau din plafon, unde fuseseră trecute peste câte o roat ăde scripete, coborâte apoi pân ăla nişte tacheţi de metal, de o parte ş i de cealalt ă a bisericii. Langdon privi unul dintre tacheţi. Era foarte sus pe perete, dar ştia c ă, dac ă ar ajunge la el şi ar slăbi legătura, cablul s-ar detensiona ş i omul ar fi proiectat dincolo de rug. O limb ă de foc se înăl ţămai sus decât celelalte ş i se auzi un urlet de durere. Pielea de pe picioarele bătrânului începea s ăse băşice. Cardinalul era ars de viu. Langdon fix ă tachetul din ochi şi se repezi spre el. În spatele bisericii, Vittoria se ag ăţăde spătarul unei strane, încercând să- şi pă streze controlul. Imaginea de sub cupol ăera oribil ă şi se sili s ăse uite în alt ăparte. F ă ceva! Oare unde naiba era Olivetti? Îl văzuse deja pe Hassassin? Îl prinsese? Unde erau acum?" Vittoria făcu un pas în fa ţăca să-l ajute pe Langdon, dar un zgomot o încremeni locului. Trosnetul flăcă rilor se înteţea cu fiecare clip ă, dar pe fondul lui se mai auzi un sunet. O vibraţie metalic ă. În apropiere. Părea s ă vin ă de la capă tul stranelor din stânga. Era un fel de zornăit sec, ca soneria unui telefon, dar înfundat ş i aspru. Zgomotul se auzea mai bine. Se opri şi începu iar. O vibraţie ce se relua. Apropiindu-se de capătul navei, îşi dădu seama c ă sunetul vine din podea, cumva chiar din locul unde se terminau stranele. În vreme ce înainta atent ă, ţinând arma în mâna dreapt ă, realiz ă c ă şi în stânga avea ceva: telefonul mobil. Din cauza panicii uitase c ă, afar ă, formase numărul lui Olivetti. Acum îşi aminti şi îşi duse telefonul la ureche. Înc ă mai suna. Comandantul nu răspunse. Brusc, cu o spaim ăcare creştea mereu, Vittoria înţ elese ce anume scotea sunetul acela înfundat. Mai făcu un pas înainte, tremurând. Toat ă biserica păru s ăi se cufund ăsub picioare, când zări trupul lipsit de via ţăcă zut pe podea. Nici un fârişor de sânge nu se scurgea din cadavrul acela. Nici un semn de violen ţă nu se vedea pe el. Doar capul comandantului avea o poziţie stranie...întors la spate, ră sucit cu 180 de grade. Vittoria îşi alung ădin minte imaginea trupului schingiuit al tatălui ei. Telefonul prins la centura lui Olivetti era lipit de pardoseal ă, vibrând iar ş i iar pe marmura rece. Vittoria îşi închise propriul telefon şi zbârnâitul încet ă. În liniştea astfel creat ă, auzi îns ă un alt sunet. O răsuflare undeva, în întuneric, chiar în spatele ei. Dădu s ă se întoarc ă, ţinând arma în mân ă, dar simţi c ă e deja prea târziu. O lam ă de foc îi despic ă trupul, din ţeast ăpân ă în tălpi, când cotul asasinului o izbi în ceaf ă. Acum a mea eşti, se auzi o voce. Şi se făcu bezn ă în jurul ei. *** De cealalt ăparte a bisericii, în stânga, Langdon se căţăă r pe spătarul unei strane ş i se întinse pe zid, încercând s ăajung ă la tachet. Aceşti tacheţi erau frecvent întâlniţ i în biserici, fiind plasaţi la înălţimi mari. Langdon ştia c ă preoţii foloseau scări din lemn numite piuòli pentru a ajunge la ele. Ucigaşul folosise şi el una pentru a-şi atârna victima. Ş i atunci unde mama dracului e scara acum?!" Privi în jos, spre podea. Parc ăîşi amintea c ăzărise o scar ă pe undeva. Dar unde? Dup ă o clip ă, inima îi sări din piept. Îşi adusese aminte. Se întoarse spre foc. Scara era în vârful grămezii de lemne, înghiţit ăde flăcă ri. Cuprins de disperare, cercet ăîntreaga biseric ăde acolo, de sus, căutând ceva care să-l 191

192 ajute s ă ajung ă la tachet. În vreme ce privirile îi alergau de colo-colo, avu o brusc ă revelaţie. Unde naiba e Vittoria?" Dispăruse. S-o fi dus dup ă ajutor?" O strig ă, dar nu primi nici un răspuns. Şi pe unde umbl ă Olivetti? De sus izbucni un alt urlet de durere şi profesorul înţelese c ăera prea târziu. Îşi ridică ochii şi, văzând cum bătrânul se chinuia deasupra flăcă rilor, în mintea lui nu mai râmase decât un singur gând. Ap ă. Mult ă. S ă sting focul. Cel puţin s ămicşorez flăcă rile." Am nevoie de ap ă, la naiba! strig ă în gura mare. Apa urmeaz ă, răsun ăo voce din spatele bisericii. Langdon se întoarse, cât pe ce s ăcad ăde pe stran ă. Pe culoarul lateral, îndreptându-se spre el, se apropia un fel de monstru întunecat. Chiar ş i în lumina flăcă rilor, ochii lui sclipeau negri şi arză tori. Langdon recunoscu arma din mâna individului: era cea care stătuse pân ăacum câteva minute în buzunarul sacoului să u... cea pe care o luase Vittoria atunci când intraser ăîn biseric ă. Valul de panic ă precipitat ă care îl cuprinse era un amestec de spaime de mai multe feluri. Primul său gând se îndrept ă spre Vittoria. Ce-i făcuse animalul ăsta? Este rănit ă? Sau mai rău? în aceeaşi clip ă, îşi dădu seama c ăbătrânul urla ş i mai tare acum. Cardinalul era pe moarte. Nu mai putea să-l ajute. Apoi, când Hassassin-ul ridic ă arma spre pieptul lui, panica pe care o resimţea se întoarse spre sine, iar simţurile i se ascuţir ă. Reacţion ă instinctiv atunci când glonţul porni. Sări atunci de pe stran ă şi ateriz ăcu braţele întinse spre marea de bă nci de dedesubt. Când izbi lemnul, se lovi mai tare decât îşi închipuise, rostogolindu-se imediat pe podea. Marmura îi amortiz ăcăderea cu moliciunea oţelului. Sunetul unor paş i se apropie din dreapta. Langdon se întoarse cu faţa spre intrarea în biseric ă şi începu s ăse târasc ăpe sub strane. Sus, sub cupol ă, cardinalul Guidera îndura, conş tient, ultimele momente. Privind în jos, spre trupul său gol, îşi văzu pielea de pe picioare băşicat ă. Sunt în iad, îş i spuse. Dumnezeule, de ce m-ai pără sit?" Ştia c ă trebuie s ă fie în iad fiindc ăse uita de sus în jos la semnul înfierat pe pieptul lui, şi totuşi... ca printr-o vraj ă drăceasc ă, acest cuvânt avea sens: Fire. Foc" Trei tururi de scrutin. Şi înc ăn-avem pap ă." În Capela Sixtin ă, cardinalul Mortati începu s ăse roage ca Dumnezeu s ăînfăptuiasc ă o minune. Trimite-ni-i pe cei patru!" Se întârziase deja prea mult. Un singur cardinal absent era ceva ce Mortati ar fi putut înţelege. Dar toţ i patru? Nu mai aveau de ales. În aceste condiţii, atingerea majorităţii de dou ă treimi ar fi fost posibil ă doar printr-o intervenţie divin ă. Când ivărele uşii exterioare începur ă s ăscârţâie, întregul Colegiu al Cardinalilor se ră suci de parc ă ar fi fost o singur ăfiin ţă. Mortati ştia c ă asta nu putea însemna decât un singur lucru. Prin lege, uşile capelei nu se deschideau decât din dou ămotive: pentru a-i scoate pe cei foarte bolnavi sau pentru a permite intrarea cardinalilor întârziaţi. 192

193 "I preferiti au sosit!" Mortati îşi simţi inima tresărind. Conclavul era salvat. Dar când uşa se deschise, suspinul general ce răsun ăîn toat ă capela nu era unul de bucurie. Mortati rămase cu ochii aţintiţ i, şocat, vă zând persoana care intrase. Pentru prima dat ă în istorie, un camerlengo tocmai trecuse pragul sacru al conclavului, dup ăsigilarea uşilor. Dar ce-o fi în mintea lui?!" Şambelanul se apropie de altar şi se întoarse pentru a se adresa cardinalilor uluiţi. Signori, am aşteptat cât de mult am putut. S-au petrecut îns ă lucruri pe care aveţ i dreptul s ăle cunoaşteţi. 93 Langdon habar n-avea încotro se îndrepta. Instinctul ş i reflexele erau singurele care îl îndrumau, îndepărtându -l de pericol. Coatele şi genunchii îi amorţiser ădeja, târându-se pe sub strane. Dar nu se oprea. De undeva, o voce îi spuse s-o ia spre stânga. Dac ă ajungi în nava principal ă, o poţi lua la fug ă spre ieşire." Ştia îns ă c ăeste imposibil. Un zid de flăcă ri bloca nava principal ă! în vreme ce mintea lui înnebunit ăcăuta alte soluţii, corpul său continua s ă se târasc ă orbeşte. Zgomotul de paşi venea acum din dreapta. Ceea ce se întâmpl ăîl lu ăcomplet pe nepregătite. Îşi închipuise c ămai sunt înc ă vreo trei metri de strane pân ăce ajungea în faţa bisericii, dar se înşelase. Pe neaşteptate, se pomeni fără acoperişul" care-l protejase. Pentru o fracţiune de secund ăîncremeni, pe jumă tate expus în partea din fa ţăa bisericii. În absida din stânga sa, ce părea imens ă din locul de unde o privea el, se înălţ a acea scuiptur ă pentru care venise, de fapt, aici. Uitase complet de ea. Extazul Sfintei Tereza părea un fel de natur ă moart ă pornografic ă... sfânt ăîntins ă pe spate, cu trupul încordat de plăcere, cu gura deschis ăîntr-un geamă t surd, iar deasupra ei, îngerul cu lancea sa de foc. Un glon ţ explod ăîn strana de deasupra capului său. Îşi simţi trupul ridicându-se şi ţâş nind precum cel al unui atlet pe pist ă. Împins numai de adrenalin ă şi aproape inconş tient de propriile acţiuni, se pomeni fugind cocoşat, cu capul între umeri, spre dreapta. Gloanţ ele râpăir ăîn spatele lui şi, înnebunit, se trânti pe pardoseala de marmur ă, începând iar s ă se târasc ă incontrolabil, în vitez ă, pân ăcând se izbi puternic de bordura unei niş e de pe zidul din dreapta. Atunci o văzu. O grămă joar ăpe podea, în partea din spate a bisericii. Vittoria! Picioarele goale îi erau răsucite sub ea, dar lui i se păru c ăînc ărespir ă. Nu mai avea vreme s-o ajute. Aproape în aceeaşi clip ă, asasinul ocoli stranele din stânga şi se nă pusti asupra lui. Langdon înţelese c ă, probabil, acesta îi e sfârşitul. Ucigaşul ridic ă revolverul ş i profesorul făcu unicul lucru care-i mai sta în puteri: se rostogoli peste bordur ă, în ni şă. În aceeaş i fracţiune de secund ă, coloanele din marmur ă ale balustradei explodaser ăîntr-o ploaie de gloanţe. Ca un animal încolţit, se târî cât mai departe, în nişa semicircular ă. Deasupra sa, culmea ironiei, se înălţ a un sarcofag. Al meu, probabil." Chiar şi dimensiunea părea potrivit ă. Era o scătola o caset ă de marmur ă mic ăşi simpl ă, făr ădecoraţiuni ş i ornamente. Un mormânt ieftin. Sicriul era ridicat de pe podea şi sprijinit pe dou ăblocuri de marmur ă. Langdon privi spaţiul îngust de dedesubt, întrebându-se dac ă ar încăpea în el. Paşii asasinului se apropiau. Neavând alt ăsoluţie, Langdon îş i împinse trupul pe pardoseal ă, spre sarcofag. Prinzând cu for ţăsuporturile de marmur ă, se fă cu una cu podeaua şi, trăgând din toate puterile, îşi îndes ăjumătatea de sus a corpului sub sarcofag. Arma bubui. 193

194 În acelaşi moment, Langdon simţi ceea ce nu mai simţise niciodat ă în viaţa lui... un glonţ care-i trecea pe lâng ă corp. Un şuierat scurt, precum pocnetul unui bici, şi glonţul îl rat ă cu un milimetru, înfigându-se în marmur ă şi stârnind un nor de praf. Cu sângele pulsându-i să lbatic în vine, îşi trase şi restul corpului sub sarcofag, apoi, mişcându-se pe pardoseal ă asemenea unui şarpe, încerc ă s ă ias ă de cealalt ă parte a sicriului. Drum închis îns ă. Şedea acum faţă-n fa ţăcu peretele din spate al nişei. Nu mai avea nici o îndoial ăcă spaţiul acesta îngust dintre sarcofag şi zid urma s ăfie mormântul său. Foarte curând", îş i dădu el seama, zărind ţeav ărevolverului în deschiderea de sub sarcofag. Hassassin-ul ţinea arma paralel cu podeaua, îndreptat ădirect spre abdomenul lui. Imposibil s ă rateze. O ultim ă zvâcnire a instinctului său de conservare îl însufleţi. Îşi răsuci corpul pân ă ce ajunse cu faţa în jos, paralel cu sarcofagul, îşi pres ăambele mâini pe pardoseal ă ş i un ciob rămas în pielea lui din arhiv ă i se înfipse în palm ă. Ignorând durerea, apăs ădin toate puterile. Ca într-o flotare nereuşit ă, îşi arcui spatele lipindu-l de sicriu şi îşi ridic ă abdomenul de la podea, exact în clipa în care arma se declan şă. Simţi valul de gloanţe trecând pe sub el ş i pulverizând travertinul poros de dincolo. Închise ochii, se for ţăs ămenţin ăaceeaşi poziţie ş i se rug ăca şuvoiul s ă înceteze. Şi încet ă. În locul răpă itului asurzitor se auzi sunetul rece şi sec al încărcă torului gol. Langdon îşi deschise ochii încet şi se temu c ă pleoapele sale vor face prea mult zgomot. Înăbuşindu -şi durerea din oase şi din muşchi, rămase în aceeaşi poziţie, arcuit ca o pisic ă. Aproape c ă nu îndrăznea s ă respire. Asurzit de bubuitul armei, îşi ciuli urechile şi încerca să aud ă paşii asasinului îndepărtându -se. Linişte. Îşi aminti de Vittoria şi îşi dori s-o poat ă ajuta. Sunetul care urm ă îi izbi timpanul ca un baros. Inuman. Un răcnet gutural de sforţ are supraomeneasc ă. Sarcofagul de deasupra lui începu brusc s ăse ridice dintr-o parte. Langdon îş i trânti din nou trupul pe podea, sutele de kilograme de marmur ă îndreptându-se spre el. Gravitaţ ia se dovedi mai puternic ă decât frecarea şi capacul sarcofagului alunec ă, lent, prăbuş indu-se în cele din urm ă pe pardoseal ă. Imediat o urm ă şi sicriul, începând s ăse desprind ăde pe suporţ i şi ameninţând s ăse prăvă leasc ăpeste el, cu susul în jos. Langdon înţelese instantaneu c ăori va fi îngropat în spaţiul ră mas dedesubt, ori va fi strivit de marginea sarcofagului. Instinctiv, îşi trase capul între umeri, îş i strânse picioarele cât mai mult sub el şi îşi lipi braţele de trup. Apoi închise ochii şi aştept ăinevitabila prăbuş ire. Zguduitur ă zgâlţâi pardoseala din temelii. Una din marginile sarcofagului că zu la doar câţiva milimetri de capul lui, cu un trosnet care făcu să-i clănţăne dinţii. Braţul lui drept pă rea înc ă intact, deşi Langdon fusese sigur c ă va fi strivit în cădere. Deschise ochii şi zări o raz ă de lumin ă. Marginea dreapt ăa sicriului nu atinsese podeaua, fiind înc ăparţial sprijinit ă pe suporturile de marmur ă. Chiar deasupra capului său îns ă, părea s ăse afle însăşi faţa neagr ă a morţii. Cadavrul din mormânt atârna privind drept spre el, trupul descompus ră mânând lipit de fundul mormântului, aşa cum se întâmpl ăadesea cu cadavrele. Leşul pluti o clip ă deasupra lui, ca un îndrăgostit care ezit ă, şi apoi, cu un pârâit greţos, se desprinse de sicriu. Trupul că zu peste el ca într-o îmbrăţş i are final ă şi o ploaie de oase şi de praf putred îi pătrunse în gur ă, în nas şi în ochi. Înainte de a putea schiţa el vreun gest, un bra ţ pătrunse prin deschiderea rămas ă sub sarcofag, bâjbâind printre oseminte ca un piton flămând. Şerpuind şi pipăind, dă du peste gâtul lui Langdon. Degetele se încleştar ă. Langdon se zbătu s ăscape din cleştele ce-i strivea laringele, dar mâneca dreapt ă a sacoului îi era prins ă sub marginea sicriului. Avea un singur bra ţ liber şi, pentru el, bătă lia era deja pierdut ă. Îşi îndoi picioarele în puţinul spaţiu rămas liber, tălpile lui că utând baza sarcofagului. O 194

195 găsir ă. Arcuindu-se, îşi lipi tălpile de ea. Apoi, în vreme ce mâna încleştat ă pe gâtul lui strângea din ce în ce mai tare, închise ochii şi- şi întinse picioarele printr-o mişcare brusc ă. Sarcofagul înclinat începu s ăalunece, încet, dar sigur. Cu un scrâşnet, masa de marmur ă căzu complet de pe suporturi şi ateriz ă pe podea. Marginea sicriului se prăbuş i peste braţul asasinului şi atunci se auzi un urlet înăbuş it de durere. Degetele îşi slăbir ăstrânsoarea, zvâcnind şi contorsionându-se. Când ucigaşul reuş i să- şi elibereze braţul, sarcofagul căzu drept pe pardoseal ă, cu o bufnitur ărăsună toare. Întuneric bezn ă. Din nou! Şi linişte. Nu se mai auzea nimic de dincolo de sicriul răsturnat. Nu mai simţ ea nici o încercare de a pătrunde pân ă la el. Nimic. Zăcând astfel în mijlocul mormanului de oase sfă râmate, Langdon încerc ă s ă alunge bezna ce-l învăluia, gândindu-se la ea. Vittoria. Mai trăieş ti, oare?" Dac ă ar fi ştiut adevărul oroarea care o aştepta şi-ar fi dorit, de dragul ei, s ă fie deja moart ă. 94 În Capela Sixtin ă, alături de colegii săi înmărmuri ţi, cardinalul Mortati încerca să înţeleag ăsensul cuvintelor pe care le auzea. În faţa lor, luminat doar de flăcă rile sfeş nicelor, şambelanul le dezvăluise o istorie despre ur ă şi trădare care le îngheţ ase sângele în vine. Le vorbise despre cardinali răpiţ i, despre cardinali înfieraţi şi despre cardinali ucişi! Le povestise despre vechea Confrerie Illuminati un nume ce stârnea spaime de mult uitate despre renaşterea ei şi despre jurământul de răzbunare pe care aceasta îl făcuse. Cu durere în glas, şambelanul le spusese şi despre otrăvirea fostului pap ă... victim ă a aceloraşi Illuminati. Iar în final, cu glas aproape şoptit, le vorbise despre o nou ăarm ăletal ă, antimateria, care în mai puţin de dou ăore ameninţa s ădistrug ăîntreaga Cetate a Vaticanului. Când sfârşi, Mortati avea impresia c ădiavolul însuşi sorbise tot aerul din încă pere. Nimeni nu se mişca. Vorbele şambelanului pluteau înc ăîn semiobscuritatea capelei. Unicul sunet pe care bătrânul cardinal îl mai auzea acum era straniul zumzet al unei camere de filmat, undeva în spate o prezen ţăelectronic ă pe care nici un conclav din istorie n-o mai suportase, dar pe care o solicitase il camerlengo. Spre profunda uluire a tuturor cardinalilor, şambelanul intrase în capel ăînsoţit de doi reporteri BBC un bărbat ş i o femeie şi anunţase c ă aceştia vor transmite declaraţia sa, în direct, întregii lumi. Acum, vorbind spre camer ă, il camerlengo făcu un pas înainte. Vocea îi era adânc ă, răsună toare. Confreriei Illuminati şi lumii ştiinţ ifice vreau s ă le spun un singur lucru: aţi câş tigat acest război. O tăcere deplin ăcuprinse întreaga capel ă, chiar şi în cele mai îndepărtate colţ uri. Mortati putea auzi clar bubuitul disperat al propriei inimi. Roata s-a pus în mişcare cu mult timp în urm ă, continua şambelanul. Victoria voastră era inevitabil ă. Niciodat ăca pân ăacum acest lucru nu a fost atât de vădit. Ştiinţ a este noul Dumnezeu. Ce tot spune el acolo?! se mir ămortati. Oare a înnebunit? Lumea întreag ăîl ascult ă!" Medicina, comunicaţiile, electronica, astronautica, manipulă rile genetice... acestea sunt miracolele despre care le povestim astăzi copiilor noş tri. Acestea sunt miracolele pe care le aducem ca o dovad ă c ă ştiinţ a ne d ă ră spuns la orice. Vechile istorisiri despre Imaculata Concepţiune, despre tufişuri în flăcă ri şi mări care se despic ă nu mai sunt relevante. 195

196 Dumnezeu e unul învechit. Ştiinţ a a câştigat bătă lia. Ne predăm! Un murmur de uimire şi de derut ă străbă tu întreaga capel ă. Dar victoria ştiinţ ei, adăug ăşambelanul cu o voce ca un tunet, ne cost ăpe toţi. Ş i ne cost ă scump. Tăcere: Ştiinţ a a uşurat, într-adevăr, suferinţele cauzate de boli şi de mizerie ş i ne-a oferit o sumedenie de maşină rii pentru distracţia şi confortul nostru, dar ne-a lă sat o lume lipsit ă de minunea frumuseţii. Apusurile de soare au fost reduse la frecvenţe ş i lungimi de und ă. Complexitatea universului a fost transpus ăîn ecuaţii matematice. Ne-a fost distrus chiar şi respectul nostru de sine, ca fiinţe umane. Ştiinţa afirm ăc ăpământul şi locuitorii să i nu sunt altceva decât un strop nesemnificativ în marele proiect universal. Un accident cosmic. Însăş i tehnologia care promite s ăne uneasc ă, tocmai ea ne desparte. Fiecare individ se afl ă acum într-o interconexiune electronic ăcu întregul glob şi totuşi ne simţim mai singuri ca niciodat ă. De pretutindeni ne asalteaz ăviolenţa, agresivitatea, dezbinarea şi tră darea. Scepticismul a devenit o virtute. Cinismul şi nevoia de dovezi şi certitudine înseamn ăazi gândire avansat ă. E de mirare deci c ăoamenii se simt acum mai deprimaţ i decât în orice alt moment al istoriei noastre? Mai are ştiinţ a ceva sacru? Ea caut ărăspunsuri disecând pruncii înc ănenâscuţ i! Ba chiar viseaz ă s ă ne restruc-tureze pân ă şi ADN-ul! Ştiinţ a sfărâm ă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorinţa de a-i pătrunde înţelesul... şi tot ce găseş te nu sunt decât alte întrebări. Mortati era impresionat. Il camerlengo avea acum un aer aproape hipnotic. Gesturile ş i vocea lui emanau o for ţăpe care bătrânul cardinal n-o întâlnise niciodat ă la altarul Capelei Sixtine: Străvechiul conflict dintre religie şi ştiin ţăa luat sfârşit. Aţi câştigat. Dar n-aţ i jucat cinstit. N-aţi oferit răspunsurile dorite. Aţi câştigat reorientând societatea uman ă atât de dramatic, încât adevăruri considerate altădat ă imuabile par astă zi inaplicabile. Religia nu mai poate ţine pasul cu voi. Dezvoltarea ştiinţ ific ăeste exponenţial ă. Se hrăneş te din propria substan ţă, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roat ă la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spaţial. Azi, progresul ştiinţ ific se măsoar ăîn săptă mâni. Avanseaz ă orbeşte, făr ăa putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adânceşte tot mai mult ş i, cu cât religia rămâne mai în urm ă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiţ i din punct de vedere spiritual. Plângem şi strigăm în goana noastr ăde a desluşi înţelesuri. Şi, credeţi-m ă, strigăm din toate puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu morţii, vorbim cu spiritele, tră im experienţe de ieşire din corp... toate aceste excentricităţi par ştiinţ ifice, dar sunt ruş inos de iraţionale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur ş i chinuit, mutilat de propria iluminare ş i de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie. Mortati se aplec ăîn scaun, pentru a auzi mai bine. La fel ca el, ceilalţi cardinali ş i oamenii din lumea întreag ăsorbeau fiecare cuvânt de pe buzele acestui tână r preot. În vocea şambelanului nu era nici urm ă de emfaz ă sau de sarcasm. Nu amintise niciodat ă de Biblie sau de Iisus. Folosea un limbaj modem, simplu şi curat, ca ş i cum vorbele ar fi curs chiar din gura Domnului, vorbea în termeni moderni... pentru a transmite un mesaj vechi de când lumea. În acel moment, Mortati înţelese în parte de ce fostul pap ă ţinuse atât de mult la acest tână r. Într-o lume a apatiei, a cinismului şi a divinizării tehnologiei, oamenii precum il camerlengo, realişti, sinceri şi devotaţi, erau unica salvare a Bisericii. Tonul şambelanului era mai ferm acum: Ştiinţa, spuneţi voi, ne va salva. Ştiinţa, spun eu, ne-a distrus deja. Înc ă de pe vremea lui Galilei, Biserica a încercat s ăîncetineasc ămarşul triumfal al ştiinţ ei, uneori cu mijloace greşite, dar întotdeauna cu cele mai bune intenţii. Chiar şi aşa, tentaţ ia este prea mare pentru ca omul să-i poat ărezista. Priviţi în jurul vostru! Ştiinţa nu şi-a respectat promisiunile. Făgă duielile de eficientizare şi simplificare a vieţii nu au adus decât haos ş i poluare. Am 196

197 devenit o specie dezbinat ă şi violent ă... care înainteaz ă rapid pe calea distrugerii. Şambelanul făcu o scurt ă pauz ă, apoi îşi aţinti privirea intens ă în camer ă: Cine este acest dumnezeu al ştiinţ ei? Cine este dumnezeul care le ofer ăcopiilor să i putere, dar nu şi un cadru moral care să-i înveţe cum să- şi foloseasc ă acea putere? Ce fel de dumnezeu d ă copilului său focul, dar nu-l înva ţăcare sunt pericolele ce-l pândesc? Ştiinţ a nu spune nimic despre ce-i bine şi ce-i rău. Manualele de ştiin ţăne înva ţăcum s ă producem o reacţie nuclear ă, dar nu conţin nici un capitol în care s ăse întrebe dac ăaceasta e bun ă sau e rea. Ştiinţei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am obosit încercând s ă fim jalonul vostru. Ne-au secat resursele tot zbătându -ne s ăfim o voce a echilibrului în nesfârşit ăvoastră căutare pentru a descoperi particule tot mai mici şi profituri tot mai mari. Nu v ăîntrebă m acum de ce nu v ă controlaţi, ci cum aţi putea-o face. Lumea voastr ă se mişc ă atât de repede, încât dac ă v ăopriţi chiar şi pentru o secund ăs ă v ăgândiţi la implicaţiile acţ iunilor voastre, un altul, mai eficient, v ăva depăşi pe negândite. Aşa c ăînaintaţi mereu. Voi înmulţiţ i armele de distrugere în mas ă, dar papa este cel care străbate globul, implorându-i pe liderii din lumea întreag ă s ă le reduc ă. Voi clonaţi fiinţe vii, dar Biserica este cea care v ăreaminteşte s ă ţineţ i seama de implicaţiile morale ale acţiunilor voastre. Voi îi încurajaţi pe oameni s ă comunice prin telefoane, monitoare şi computere, dar Biserica este cea care îşi deschide porţile ş i ne aminteşte s ă ne apropiem unii de alţii, aşa cum ne-a fost dat. Aţi ajuns chiar s ăucideţ i prunci înc ă nenăscuţ i, în numele cercetărilor menite s ă salveze alte vieţi. Şi iarăşi, Biserica este cea care v ăatrage atenţia asupra nebuniei acestui raţionament. Şi în tot acest timp, voi declaraţi că Biserica e ignorant ă. Dar cine e, de fapt, ignorantul? Cel care nu poate defini fulgerul ori cel care nu-i respect ă forţa cutremurătoare? Biserica îşi deschide braţele către voi. Că tre fiecare om în parte. Şi totuşi, cu cât noi ne apropiem mai mult, cu atât ne respingeţi mai tare. Arăta- o dovad ă c ă Dumnezeu exist ă" ne cereţi voi. Priviţi spre ceruri cu telescoapele voastre, ţi-ne v ă zic eu, şi spuneţi-mi cum ar fi posibil s ănu existe un Dumnezeu! În ochii şambelanului apăruser ăacum lacrimi: Ne întrebaţi cum arat ă Dumnezeu. Eu v ă întreb: de unde a apărut aceast ă curiozitate? Răspunsul este acelaşi la ambele întrebări: nu-l vedeţi pe Dumnezeu în ştiinţ a voastr ă? Cum de nu-l vedeţi?! Susţineţ i c ăo variaţie infim ă a forţei gravitaţionale sau a greutăţ ii unui atom ar fi fost suficient ăpentru a transforma Universul nostru magnific într-un haos lipsit de via ţă, şi totuşi nu Vedeţi mâna Domnului în asta? Este, într-adevăr, mai uşor de crezut c ă am tras singura carte norocoas ă dintr-un pachet de miliarde posibile? Am devenit atât de morţ i spiritual, încât suntem dispuşi mai degrab ăs ăcredem într-o utopie matematic ă, decât Într-o putere mai presus de noi? Indiferent dac ăvoi credeţi sau nu în Dumnezeu, continuă il camerlengo, un lucru trebuie să-l ştiţi: când noi, ca specie, vom renunţa s ă mai credem într-o putere mai mare decât cea a noastr ă, vom renunţa şi la simţul responsabilităţ ii. Credinţ a... orice credinţă... ne aminteşte mereu c ămai e ceva ce nu înţelegem, ceva fa ţă de care suntem răspun zători... Având credin ţă, devenim responsabili fa ţăde ceilalţi, fa ţă de noi înşine şi fa ţăde un adevăr mai înalt decât noi. Religia are metehnele ei, dar numai fiindc ă ş i omul le are pe ale sale. Dac ăşi restul omenirii ar vedea Biserica aşa cum o vă d eu... privind dincolo de ziduri ş i de ritualuri... ar vedea un miracol modern... o fraternitate a unor suflete simple şi imperfecte, care nu vor s ăfie decât o voce a compasiunii într-o lume ce şi-a pierdut controlul. Il camerlengo arăt ăspre Colegiul Cardinalilor şi, instinctiv, femeia de la BBC îi urmă direcţia mâinii cu camera. Suntem noi învechiţi? întreb ă şambelanul. Sunt oamenii aceştia niş te dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care s ăia partea celor săraci, slabi ş i oprimaţi, ori a copiilor înc ă nenăscuţ i? Avem într-adevă r nevoie de suflete ca acestea care, deşi imperfecte, îşi petrec întreaga via ţăimplorându-ne pe fiecare dintre noi s ă nu ne pierdem jaloanele de moralitate şi s ănu ne rătă cim? 197

198 Mortati îşi dădu seama c ă şambelanul involuntar sau nu făcuse o mişcare strălucit ă. Arătând spre cardinali, personifica Biserica. Vaticanul nu era doar o simpl ăclă dire, ci însemna oameni oameni ca acest tânăr preot, care îşi trăiau întreaga via ţăîn slujba binelui. În seara aceasta, am ajuns pe marginea abisului, continua el. Nimeni nu-ş i mai poate permite s ă fie nepăsă tor. Indiferent c ănumiţi acest rău Satan, corupţ ie sau imoralitate... forţa sa întunecat ă e vie şi creşte cu fiecare zi. N-o ignoraţi! Vocea şambelanului se transform ăîntr-o şoapt ăşi camera focaliz ăpe chipul lui: Deşi puternic ă, aceast ă for ţănu e invincibil ă. Binele poate învinge. Ascultaţi-vă inima! Ascultaţi-L pe Dumnezeu! împreun ă ne putem îndepărta de abis. Mortati înţelegea acum. Motivul îi devenise clar: conclavul fusese întrerupt, dar asta era singura cale. Un strigăt de ajutor, dramatic şi disperat. Şambelanul se adresa atât prietenilor cât şi duşmanilor, îndemnându-i pe toţi s ă vad ă lumina şi s ăopreasc ăaceast ă nebunie. În mod sigur, cineva dintre cei care-l ascultau avea s ă înţeleag ăiraţionalitatea acestui complot ş i avea s ă ia poziţie. Il camerlengo îngenunche în faţa altarului: S ă ne rugăm împreun ă! Cardinalii căzuser ăcu toţii în genunchi, pentru a rosti rugăciunea. Afar ă, în Piazza San Pietro şi pretutindeni în lume, omenirea întreag ă îngenunche o dat ă cu ei. 95 Hassassin-ul îşi puse trofeul inconştient în partea din spate a camionetei şi zăbovi o clipă admirând trupul nemişcat. Femeia nu era aşa de frumoas ăca acelea pe care le cumpă ra el, dar avea o for ţăanimalic ă, vie, care-l excita. Uşor asudat, corpul ei iradia luminozitate ş i mirosea a mosc. În vreme ce-şi savura premiul, nu lu ă în seam ă pulsaţia neobişnuit ădin bra ţ. Rana provocat ă de căderea sarcofagului, deşi dureroas ă, era nesemnificativ ă... merita pe deplin compensaţia pe care o avea acum în faţa ochilor. Oricum, era consolat ştiind c ă americanul care îi provocase aceast ăran ă era mort deja, probabil. Privindu-şi prizioniera leşinat ă, Hassassin- ul îşi imagin ă ce avea să-i aduc ă viitorul apropiat. Îşi strecur ă o palm ăpe sub bluza ei. Sânii aveau o form ăperfect ă sub sutien. Da, surâse el. Meriţi atâta efort." Înfrânându-şi pofta de a se nă pusti asupra ei acolo, pe loc, închise portiera şi demar ă în noapte. Nu avea motive s ă anunţe presa despre aceast ă crim ă... flăcările o vor face în locul lui. *** La CERN, Sylvie ascultase împietrit ădiscursul şambelanului. Niciodat ăîn via ţă nu se simţise atât de mândr ăde a fi catolic ă şi atât de ruşinat ăfiindc ălucra pentru CERN. Pără sind aripa recreaţional ă, observ ă c ăîn fiecare salon domnea o atmosfer ăde sumbr ă nedumerire. Când ajunse în biroul lui Kohler, toate cele şapte linii telefonice sunau. Solicită rile din partea presei nu erau niciodat ă direcţionate spre biroul directorului, aşa c ă toate aceste apeluri nu puteau însemna decât un singur lucru. Geld. Bani. Noua tehnologie de creare a antimateriei stârnise deja interesul. În interiorul Vaticanului, Gunther Glick zburda pe urmele şambelanului, care pără sise 198

199 Capela Sixtin ă. Împreun ă cu Macri, tocmai încheiase transmisiunea vieţii lui. Ş i ce mai transmisiune! Il camerlengo fusese extraordinar. Pe culoar, preotul se întoarse spre Glick şi Macri: Am cerut Gărzii Elveţiene s ăv ă ofere câteva fotografii ale cardinalilor înfieraţi ş i ale Sfinţiei Sale. Trebuie s ăv ăprevin c ăimaginile nu sunt deloc plăcute. Arsuri înfioră toare. Limb ă înnegrit ă. Dar a ş vrea s ă le difuzaţi ca s ăle poat ăvedea lumea întreag ă. Glick îşi spuse c ăla Vatican Crăciunul venise mai devreme ş i cu daruri incredibile! Chiar vrea ca eu s ă difuzez pe post, în exclusivitate, o fotografie a fostului pap ă?" Sunteţi sigur? întreb ă, încercând pe cât posibil să- şi ascund ă entuziasmul. Şambelanul încuviin ţă: Garda Elveţian ăv ă va oferi, de asemenea, imagini video în direct ale conteinerului cu antimaterie. Glick se holb ă, nevenindu-i s ă cread ă: Crăciunul! Crăciunul!" Illuminati vor afla curând, declar ăpreotul, c ă au supralicitat din cale-afar ă. 96 Ca o tem ă recurenta a unei simfonii diabolice, bezna sufocant ărevenise. Făr ălumin ă. Făr ăaer. Făr ăieşire." Blocat sub sarcofagul răsturnat, Langdon îşi simţi mintea rătă cind periculos pe marginea abisului. Încercând să- şi îndrepte gândurile spre orice altceva decât spre spaţiul închis care-l strângea ca într-o menghin ă, se strădui s ă se concentreze asupra unui proces logic... matematic ă, muzic ă, orice. Dar nici un gând liniştitor nu pă rea a avea loc în mintea sa. Nu m ă pot mişca! N-am aer!" Reuşise să- şi elibereze mâneca sacoului în momentul când căzuse sicriul, aşa c ă acum avea braţele libere. Chiar şi aşa îns ă, deş i împingea cât putea de tare în plafonul" carcerii sale, nu se clintea deloc. Chiar dac ăera bizar, îşi dorea ca mâneca să-i fie înc ă prinsă dedesubt. Măcar ar fi rămas puţin loc prin care s ăpătrund ăaer!" În încercarea zadarnic ăde a împinge capacul sarcofagului de deasupra, mâneca stâng ă i se ridic ă, scoţând la iveal ă licărirea slab ă a unui vechi prieten. Mickey. Figura verzuie a şoricelului părea c ărâde de el. Privi în toate părţ ile, în căutarea unei raze de lumin ă cât de slabe, dar marginea sarcofagului se aşezase perfect pe podea. Ai naibii perfecţionişti italieni!", blestem ă, încarcerat acum de aceeaşi măiestrie artistic ă pe care totdeauna o venerase... muchii impecabile, paralele perfecte şi, desigur, cea mai solid ă şi mai rezistent ămarmur ăde Carrara. Precizia poate fi sufocant ăuneori. Dar ridică-te odat ă! strig ăcu glas tare, împingând şi mai tare prin gră mada de oase frânte. Sicriul păru c ăse mişc ăuşor. Îşi încleşt ădinţii şi împinse din nou. Simţ ea sarcofagul greu ca un bolovan uria ş, dar de aceast ădat ăchiar se ridic ăvreo jumătate de centimetru. O palidă licărire de lumin ă se zări afar ă, apoi marmura căzu înapoi. Langdon ză cu gâfâind câteva clipe în întuneric. Încerc ă să- şi foloseasc ă picioarele pentru a ridica sarcofagul, aşa cum fă cuse când îl atacase asasinul, dar acum, c ăblocul de marmur ăse aşezase drept pe pardoseal ă, nu avea loc nici măcar să- şi întind ă genunchii. Spaima cauzat ă de claustrofobie începu s ă pună stăpânire pe el; i se părea c ăsicriul se strânge în jurul lui cu fiecare clip ă. Ameninţ at de delir, încerc ă s ă alunge gândurile şi impresiile cutremurătoare, pentru a-şi păstra o urm ă de raţiune. Sarcofag, spuse el cu voce tare, pe un ton cât mai profesoral. Dar chiar şi erudiţ ia părea să-i fie împotriv ă astăzi. Cuvântul sarcofag deriv ădin termenii eleni sarx, care 199

200 înseamn ă «carne», ş i «phagein», «a mânca». Sunt captiv într-o cutie menit ă, literal, să «mănânce carne»." Imaginea cărnii desprinse de pe oase nu făcea decât să-i aminteasc ă faptul c ă ză cea printre rămăşţ i ele unui trup omenesc. Brusc i se făcu grea ţă. Dar îi veni şi o idee. Orbecăind în jur, găsi o bucat ă mai mare de os. O coast ă, poate. Dar ce importan ţă mai avea?! Tot ce voia era o mic ă pan ă, un ic. Dac ăar mai fi putut ridica o dat ă sicriul cât de puţin, împingând repede bucata de os dedesubt, poate c ă ar avea suficient aer... Fixând capătul strivit al osului în locul dintre sarcofag şi podea, încerc ăs ăîmping ă cu mâna cealalt ă. Nici o mişcare. Nici măcar uşoar ă. Înc ăo dat ă. Pentru o clip ă, sicriul păru că tremur ă uşor, dar atât. Duhoarea fetid ă şi lipsa oxigenului îl secătuiau rapid de puteri şi îşi dădu seama c ă nu mai avea for ţădecât pentru o singur ăîncercare. În plus, ştia c ă îi vor trebui ambele mâini libere. Aşez ădin nou capătul osului perpendicular pe muchia sarcofagului şi, întorcându-se puţin, îl fix ă în loc cu umărul. Atent s ănu-l mişte, îş i puse palmele pe fundul sicriului. Senzaţia pe care i-o dădea blocul de marmur ă lipit aproape de trupul lui îl înnebuni din nou. Pentru a doua oar ă într-o singur ă zi, era blocat făr ăaer. Icnind cu putere, împinse cu toată forţa în sus, cu o mişcare exploziv ă. Sarcofagul se ridic ăde la podea pentru o frântur ă de secund ă. Suficient îns ă. Împins de umărul său, fragmentul de os pătrunse în minusculul spaţ iu liber astfel creat. Când masa de marmur ăcăzu la loc, osul se frânse. Totuşi, de aceast ădat ă, între sicriu şi pardoseal ărămă sese puţin loc. O raz ăslab ăde lumin ăpătrundea pe sub mar- ginea lui. Vlăguit, Langdon îşi lăs ăbraţele în jos. Sper ă ca gheara care-i strângea gâtul s ă dispar ă ş i aştept ă, dar părea c ă îl strânge din ce în ce mai tare. Aerul ce venea de afar ăera insesizabil. Să fie oare suficient pentru a-l ţine în via ţă? Pentru cât timp? Dac ă şi-ar pierde cunoştinţ a, cine îşi va da seama c ă el se afl ă acolo, dedesubt? Făcu un efort să- şi ridice din nou braţul şi s ă vad ă cât e ceasul: Cu degete tremurând, bâjbâi în jurul cadranului, într-o ultim ă şi disperat ăîncercare. Răsuci un ax ş i apăs ăun butona ş. Apoi, în timp ce zăcea stors de puteri şi simţea cum zidurile de marmur ă se strâng în jurul lui, de neoprit, vechile spaime îl copleşir ă. Încerc ăsă- şi imagineze, ca de atâtea ori înainte, că se afla pe un câmp întins, în aer liber. Închipuirea nu-i era îns ă de nici un ajutor. Coş marul care-l bântuia înc ă din copilărie puse din nou stăpânire pe el... Florile de aici sunt ca nişte picturi!" îşi spuse copilul, alergând pe pajiştea înverzit ă. Ce bine ar fi fost dac ă ar fi venit şi pătrin ţii lui! Dar ei erau ocupaţi s ăridice cortul. S ă nu te duci prea departe! îi strigase mama. El se prefăcuse îns ăc ăn-a auzit-o şi o luase la fug ă prin pădurice. Acum, pe aceast ă pajişte minunat ă, ajunse în dreptul unei grămezi de pietre. Probabil că era fundaţia vreunei cabane străvechi", îşi spuse el. Oricum, nu avea de gând s ă se apropie. Ştia c ă nu are voie. În plus, privirea îi fusese atras ă de altceva: un fir delicat de papucul-doamnei cea mai frumoas ă şi cea mai rar ăfloare din New Hampshire. Pân ă acum nu mai văzuse aşa ceva decât în cărţ i. Curios, se apropie şi se aşez ăîn genunchi lâng ăfloare. Sub el, pământul părea umed ş i moale. Planta găsise deci un loc foarte fertil; creştea dintr-o bucat ă de lemn putred. Entuziasmat de gândul că- şi va putea lua nou-găsita comoar ă acas ă, copilul se aplec ă, întinzând mâna spre tulpina firav ă. Dar nu mai reuşi s-o apuce. Cu un trosnet sec, solul ced ă. 200

201 În cele trei secunde terifiante de cădere, copilul înţelese c ăavea s ămoar ă. Prăbuşindu -se ca un bolovan, îşi pregăti trupul pentru impactul nimicitor. Dar când acesta se produse, nu simţi nici o durere. Doar moliciune. Şi ceva rece. Atinse oglinda adânc ăa apei la început cu capul şi apoi se cufunda într-un întuneric de smoal ă, îngust. Zbătându -se şi dând din mâini nebuneşte, pipăi pereţ ii verticali ce se închideau în jurul lui. Cumva, probabil din instinct, se răsuci împroşcând şi scuipând, ş i ajunse la suprafa ţă. Lumin ă. Foarte slab ă. Deasupra. La kilometri depărtare, aşa părea. Braţele lui se agitau prin ap ăşi bâjbâiau pe zidul ce-l înconjura, căutând ceva de care să se prind ă. Numai piatr ăneted ă. Căzuse într-un pu ţ abandonat. Strig ă dup ăajutor, dar nu-i răspunse decât ecoul. Apoi strigase, iar şi iar. Deasupra lui, punctul de lumin ăpălea încet. Se însera. Timpul părea c ă nu mai curge firesc în întuneric. Trupul începu să-i amorţeasc ă, dar continu ăs ă loveasc ăapa cu braţele, s ăstrige şi s ăplâng ă. Îl chinuia spaima c ăpereţii de piatră ai puţului se strâng jurul lui, îngropându-l de viu. Muşchii îi ardeau, extenuaţ i. De câteva ori avu impresia c ă aude voci. Strig ăiar, dar glasul îi era slab acum... aproape neauzit... ca într-un vis. O dat ă cu lăsarea nopţii, puţul părea s ă se adânceasc ă. Pereţ ii se apropiau tot mai mult de capul lui. Îngrozit, copilul îi împinse cu braţele. Fiindc ăera istovit, ar fi vrut s ărenunţe. Însă apa îl ţinea la suprafa ţă, alinându-i spaima arzătoare şi amorţindu-i simţurile. Când sosi echipa de salvare, îl găsi aproape inconştient. Stătuse în ap ă vreme de cinci ore. Dou ă zile mai târziu, ziarul Boston Globe publicase pe prima pagin ăun articol cu titlul Mi- cul înotător a rezistat". 97 Hassassin-ul zâmbi când camioneta sa trecu dincolo de poarta masivei clădiri de piatr ă ce străjuia malul Tibrului. Opri, coborî, îşi lu ăpremiul în braţe şi se repezi prin tunel, mulţ umit c ă povara lui era zvelt ă şi uşoar ă. Ajunse la u şă. "Biserica Iluminării. Vechea sal ăde reuniuni a Conferiei Illuminati. Cine şi-ar fi închipuit c ă aici se afl ă?!" Intr ă şi o aşez ăpe un divan. Îi întoarse mâinile la spate şi-i leg ăpicioarele. Ştia c ă trebuie s ă mai aştepte pân ă ce se va putea bucura de prada sa; mai avea de îndeplinit o ultimă misiune. Apa. Şi totuşi, îşi putea permite o clip ă de plăcere. Îngenunche alături de ea şi-i mângâie coapsa. Pielea îi era neted ă şi cald ă. Mai sus. Degetele lui brune pătrunser ă pe sub marginea şortului. Mai sus. Se opri. Răbdare, îşi spuse excitat. Mai ai înc ăde lucru." Ieşi pentru câteva momente pe balconul de piatr ă. Adierea nopţii îl răcori şi-i potoli ardoarea. Jos, în depărtare, apele Tibrului curgeau învolburate. Îşi îndrept ă ochii spre cupola ce se înălţ a în Piazza San Pietro, la un kilometru depărtare, învăluit ă în lumina zecilor de reflectoare ale presei. Ultimele tale clipe, spuse cu voce tare, amintindu-şi miile de musulmani măcelă riţ i în vremea cruciadelor. La miezul nopţii ai să- ţi întâlneşti creatorul! În spatele lui, pe divan, femeia se mişc ă. Hassassin-ul se întoarse. Poate c ă ar trebui s-o 201

202 lase să- şi revin ă. Teroarea întipărit ăîn ochii femeilor era pentru el supremul afrodiziac. Era mai bine s ă fie prudent. Era preferabil ca ea s ărămân ăinconştient ă cât timp lipsea el. Deşi era legat ă şi n-avea cum s ă scape, Hassassin-ul nu voia ca, la întoarcere, să- şi găseasc ă prada extenuat ă, dup ă încercări zadarnice de a evada. Vreau să- ţi păstrezi forţ ele... pentru mine." Îi ridic ă uşor capul şi pipai în mica adâncitur ăde la ceaf ă. Era acolo, pe meridianul energetic, un punct pe care-l folosise de nenumărate ori. Îl găsi şi, cu o for ţăstrivitoare, îş i împinse degetul în cartilaj, pân ăce-l simţi cedând uş or. Trupul femeii se destinse instantaneu. Douăzeci de minute", îşi spuse. Sublima încununare a unei zile perfecte. Dup ăce-l va fi slujit îndeajuns şi va fi murit făcând -o, el va ieşi pe balcon ş i va admira focurile de artificii ale Vaticanului, în noapte. Lăsându -şi prada inconştient ăpe divan, coborî scările şi pătrunse într-o temni ţăluminată de câteva torţe. Ultima misiune. Se apropie de mas ă şi se plec ăîn faţ a sacrelor forme din metal lăsate acolo pentru el. Apa. Ultima. Desprinse o făclie de pe perete, aşa cum mai făcuse de trei ori înainte, ş i încinse metalul. Când forma ajunse la incandescen ţă, o prinse de mâner şi porni spre ultima celul ă. Înăuntru, un bărbat aştepta în tăcere. Singur şi bătrân. Cardinale Baggia, şuier ăhassassin-ul. Ţi-ai spus ultima rugăciune? Ochii italianului îl privir ăneclintiţi, făr ăteam ă: M-am rugat doar pentru sufletul tău. 98 Cei şase pompieri chemaţ i pentru incendiul din Biserica Santa Maria della Vittoria stinseser ă focul cu jeturi de gaz Halon. Apa era mai ieftin ă, dar ar fi distrus frescele ş i Vaticanul le plătea pompierilor romani o sum ăconsiderabil ă pentru a asigura un serviciu rapid şi de calitate, în toate clădirile aflate sub patronajul său. Prin însăş i natura muncii lor, pompierii se confruntau aproape zilnic cu tragedia, dar execuţia din aceast ă biseric ă avea s ă le rămân ămult timp întipărit ă în memorie. Un amestec de crucificare, spânzurare şi ardere pe rug, scena părea desprins ădintr-un monstruos coş mar gotic. Din nefericire, ca de fiecare dat ă, presa ajunsese la faţa locului înaintea lor ş i luase o sumedenie de imagini, înainte de a fi îndepărtat ă. Când pompierii izbutir ă s ă coboare victima şi s-o aşeze pe podea, nimeni nu mai avu nici o îndoial ăcu privire la identitatea ei. Cardinale Guidera, şopti cineva. Di Barcelona. Bătrânul era gol. Partea inferioar ăa corpului avea o culoare neagră-purpurie, iar din pielea crăpat ăa coapselor sale se scurgeau firiş oare de sânge. La glezne se vedeau oasele ieşite în afar ă. Un pompier vomit ă. Altul ieşi în fug ădin biseric ăpentru a respira aer proaspăt. Culmea ororii era îns ă simbolul înfierat pe pieptul cardinalului. Şeful de echip ă se roti în jurul cadavrului, înmă rmurit. "Lavoro del diavolo, îşi spuse. "Opera diavolului." Ş i omul se închin ăpentru prima dat ă din copilărie. Un' altro corpo! strig ă cineva. Unul dintre pompieri găsise înc ăun cadavru. Şeful de echip ă îl recunoscu imediat. Austerul comandant al Gărzii Elveţ iene fusese un om prea puţin agreat de reprezentanţii oficialităţilor. Şeful încerc ă s ă sune la Vatican, dar acolo toate liniile erau ocupate. Oricum, nu mai conta. Garda Elveţian ăavea s ăafle vestea de la televizor, în numai câteva minute. 202

203 În vreme ce analizau locul, evaluând pagubele şi încercând să- ş i dea seama ce se petrecuse, şeful de echip ă văzu c ă una dintre nişele laterale era ciuruit ăde gloanţ e. Un sicriu se râstur-nase de pe suportul lui şi că zuse cu susul în jos, probabil în urma unei lupte. O grămad ăde stricăciuni. Oricum, e treaba poliţiei şi a Sfântului Scaun", îş i spuse, întorcându-se pentru a ieşi din ni şă. În aceeaşi clip ă îns ă, se opri. De sub sarcofag se auzea ceva. Un sunet pe care nici un pompier nu-şi doreşte să-l aud ă vreodat ă. Bomba! strig ă în gura mare. Tutti fuori! Când echipa de genişti ridic ă sarcofagul, sursa piuitului electronic deveni clar ă pentru toat ălumea. Oamenii rămaser ăcu ochii pironiţi la ea, nevenindu-le s ă cread ă. Medico! url ă unul dintre ei în cele din urm ă. Medico! 99 Vreun semn de la Olivetti? întreba ş ambelanul, în timp ce se întorcea, escortat de Rocher, de la Capela Sixtin ă. Nu, signore. Mi-e team ăc ă s-a întâmplat ceva grav. Când ajunser ă înapoi în biroul papei, preotul îi spuse pe un ton grav: Căpitane, eu nu mai pot face nimic aici, în seara aceasta. Mi-e team ă c ă deja am fă cut prea multe. M ăduc s ăm ă rog. A ş vrea s ănu fiu deranjat. De-acum totul se afl ă în mâinile Domnului. Da, signore. Ora e înaintat ă, căpitane. Găsiţ i conteinerul acela! Căută rile noastre continu ă. Arma se dovedeşte îns ăa fi bine ascuns ă. Şambelanul făcu un gest cu mâna, ca şi cum nu voia sau nu putea s ă se gândeasc ă la acest lucru. Da. Fix la ora 23.15, dac ă biserica va mai fi înc ăîn pericol, vreau să-i evacuaţ i pe cardinali. Soarta lor se afl ăîn mâinile dumitale. Un singur lucru îţi cer. Lasă-i s ăpără sească acest loc cu demnitate. Lasă-i s ă ias ă în Piazza San Pietro şi s ăse ală ture oamenilor de acolo. Nu vreau ca ultima imagine a acestei Biserici s ă fie cea a unui şir de bătrânei speriaţ i, furişându-se pe uşa din dos. Foarte bine, signore. Dar dumneavoastr ă? S ă vin s ăv ăiau tot la 23.15? Nu va fi nevoie. Signore? Voi pleca atunci când îmi va spune Domnul. Rocher se întreba dac ă nu cumva il camerlengo intenţiona s ă se scufunde o dat ă cu vasul său. Şambelanul deschise uşa şi intr ă în biroul papal: De fapt, spuse el întorcându-se spre căpitan, ar mai fi înc ă ceva. Signore? Pare a fi cam rece aici, în birou. M-a luat frigul. Încălzirea electric ă nu mai funcţioneaz ă. Permiteţi-mi s ă aprind focul în şemineu. Preotul îi surâse, obosit: Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc foarte mult. *** Rocher ieşi, lăsându -i pe şambelanul care se ruga la lumina focului din şemineu, în faţ a 203

204 unei statui micuţe a Sfintei Fecioare. Era o privelişte stranie. O umbr ăîntunecat ă, îngenuncheat ă pe fondul licăririlor roşietice. În vreme ce străbă tea culoarul, văzu un soldat care se apropia în fug ă. Chiar în lumina palid ăa sfeşnicelor, îl recunoscu. Locotenentul Chartrand. Tânăr, energic şi plin de zel. Domnule căpitan, strig ă el, agitând în mân ăun telefon celular. Cred c ă discursul şambelanului a dat roade. A sunat cineva care spune c ă deţine informaţ ii utile pentru noi. A telefonat pe una dintre liniile private ale Vaticanului. N-am idee de unde a fă cut rost de număr. Rocher se opri: Poftim? Nu vorbeşte decât cu ofiţerul cel mai înalt în grad. Vreo veste de la Olivetti? Nu, domnule. Căpitanul lu ătelefonul: Sunt căpitanul Rocher. Eu sunt ofiţerul superior aici. Rocher, rosti vocea de la celălalt capăt. Îţi voi explica cine sunt. Apoi îţ i voi spune ce ai de făcut mai departe. Când celălalt isprăvi de vorbit şi închise, Rocher rămase o clip ă împietrit. Acum ş tia de la cine primeşte ordine. La CERN, Sylvie Baudeloque, secretara lui Maximilian Kohler se străduia s ăfac ăfaţă avalanşei de cereri care soseau neîncetat la biroul directorului. Când telefonul personal al şefului ei începu s ă sune, secretara tresă ri. Nimeni nu avea acel număr. Da, spuse ea ridicând receptorul. Doamna Baudeloque? Sunt Kohler. Ia legătura cu pilotul meu! Avionul s ăfie pregă tit în cinci minute. 100 Robert Langdon nu avea idee unde se afl ă şi cât timp zăcuse inconş tient atunci când deschise ochii şi văzu cupola cu fresce baroce de deasupra lui. Sub ea se învârteau vălă tuci de fum. Ceva îi acoperea gura. O masc ăde oxigen. Şi-o smulse de pe fa ţă. În aer plutea un miros groaznic, ca de carne ars ă. Capul îi vuia şi Langdon se crisp ăde durere. Încerc ăs ăse ridice. Un bărbat îmbră cat în alb era îngenuncheat lâng ă el. Riposati! îi spuse acesta şi-i apăs ăuşor umerii pentru a-l culca la loc. Sono il paramédico. Se conform ă, simţind cum capul i se învârte aidoma vălă tucilor de fum. Ce naiba se întâmplase?" Fiori vagi de panic ăîi reveneau lent în minte. Sórcio salvatore, adăug ămedicul. Şoarecele... salvator. Tot nu pricepea nimic. Ce şoarece salvator?" Omul arăt ăspre ceasul cu Mickey Mouse de la încheietura lui. Brusc, începu s ă se lumineze. Îşi aminti că-l pusese s ă sune. Privind absent cadranul ceasului, Langdon observ ă ş i ora: Sări în capul oaselor. Dintr-o dat ă, îşi amintise totul. 204

205 Langdon şedea lâng ă altarul principal, alături de câţiva pompieri. Oamenii îl bombardau cu întrebări, dar el abia îi asculta. Avea propriile întrebări. Simţea dureri în tot trupul, dar ş tia c ă trebuie s ă acţioneze imediat. Un pompier se apropie, venind din celălalt capăt al bisericii: Am verificat înc ă o dat ă, domnule. Nu am gă sit decât doua cadavre: cardinalul Guidera şi comandantul Gărzii Elveţiene. Nu e nici o femeie aici. Grazie, răspunse Langdon, neştiind dac ă ar trebui s ăse simt ăuşurat sau îngrozit. Îşi amintea c ă o văzuse pe Vittoria zăcând inconştient ăpe podea. Şi dispă ruse. Singura explicaţie posibil ă nu era câtuşi de puţin liniştitoare. Ucigaşul nu-şi ascunsese intenţ iile când vorbiser ă la telefon. O femeie de spirit. Sunt excitat. Poate c ă, înainte de finele acestei nopţ i, te voi găsi eu. Iar când te voi găsi..." Profesorul privi în preajm ă: Unde sunt cei din Garda Elveţian ă? N-am reuşit înc ă s ă luăm legătura cu ei. Telefoanele de la Vatican nu funcţioneaz ă. Se simţea singur şi copleşit. Olivetti era mort. Cardinalul pierise şi el. Vittoria dispă ruse. O jumătate de or ă din viaţa lui era pierdut ăîn neant. Afar ă se auzea zumzetul presei. Probabil c ăimaginile cu moartea cumplit ăa celui de-al treilea cardinal aveau s ăfie difuzate foarte curând, dac ănu cumva fuseser ă deja. Profesorul nu putea decât s ă spere c ă şambelanul trecuse la acţiune. Evacueaz ă naibii Vaticanul! Destul cu joaca! Am pierdut lupta!" Brusc, îşi dădu seama c ă toate lucrurile care-l însufleţiser ăpân ă acum salvarea Vaticanului, eliberarea celor patru cardinali, confruntarea cu confreria pe care o studiase atâţ ia ani toate aceste lucruri i se şterseser ădin minte. Lupta era pierdut ă. Un nou impuls se născuse acum în el. Simplu. Limpede. Instinctiv. Găseş te-o pe Vittoria! În suflet simţea un gol neaşteptat. Auzise adesea c ăsituaţiile-limit ă, de via ţăş i de moarte, puteau uni doi oameni mai puternic decât ar fi făcut-o decenii întregi de convieţ uire. Acum era convins de acest lucru. Absenţa Vittoriei îi stârnise un sentiment pe care nu-l mai încercase de mulţi ani. Singurătate. Durerea din suflet îl făcea mai puternic. Îşi alung ă din minte orice alt gând şi încerc ăs ăse concentreze. Se rug ăca Hassassin-ul s ă pun ădatoria înaintea plăcerii; altfel, ştia c ăar fi fost prea târziu. Ba nu, îş i spuse, ai suficient timp." Răpitorul Vittoriei mai avea înc ăde lucru. Trebuia s ămai ias ăo dat ă la suprafa ţăînainte de a dispărea pentru totdeauna. Ultimul altar al ştiinţ ei." Ucigaşul mai avea o ultim ămisiune de îndeplinit. Pă mânt. Aer. Foc. Ap ă." Se uit ă din nou la ceas. Treizeci de minute. Se ridic ă şi se apropie de Extazul Sfintei Tereza. De data aceasta, privind sculptura lui Bernini, ştia exact ce anume caut ă. Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând..." Deasupra sfintei, pe fundalul unor flăcă ri aurite, se înălţ a un înger, cu lancea sa de foc. Langdon urmări cu privirea direcţia acesteia, spre partea din dreapta a bisericii, pân ă la zid. Cercet ă locul, dar nu se afla nimic acolo. Fireşte, trebuia s ă caute ceva aflat departe, dincolo de ziduri, undeva, în Roma. Se întoarse şi i se adres ăşefului pompierilor, cu o hotărâre nouă în glas: Ce direcţie este aceasta? Ce direcţie? replic ă omul, nedumerit. Nu ştiu... vest, probabil. Şi ce biserici se afl ă într-acolo? Deruta pompierului părea s ăse fi adâncit: Sunt zeci de biserici. De ce? 205

206 Langdon se încrunt ă. Fireşte c ăerau zeci: Am nevoie de o hart ă a oraşului. Imediat. Şeful trimise pe cineva s ăcaute una, iar profesorul îşi îndrept ă din nou ochii spre statuie. Pământ... Aer... Foc... VITTORIA. Indiciul final este Apa, îşi spuse. Apa lui Bernini." Trebuia s ă caute o biseric ă undeva spre vest. Un ac în carul cu fân. Trecu în revist ă toate lucrările lui Bernini pe care şi le amintea. Am nevoie de o ofrand ă adus ă Apei!" Gândul îi zbur ă la statuia Tritonului zeul grec al mării. Apoi îşi dădu seama că Tritonul se afla la numai câţiva paşi, în piaţeta de afar ă şi nu era amplasat în direcţia potrivit ă. Oare ce anume ar fi sculptat Bernini pentru a celebra apa? Neptun şi Apollo?" Din pă cate, aceast ă statuie era la Londra, în Muzeul Victoria & Albert. Signore! Sosise pompierul cu harta. Langdon îi mulţumi şi o întinse pe masa altarului. Imediat îşi dădu seama c ă avusese noroc: harta Departamentului Pompierilor era una dintre cele mai detaliate pe care le vă zuse el vreodat ă. Unde ne aflăm acum? Alături de Piazza Barberini, îi arăt ătânărul. Profesorul privi din nou spre lancea îngerului, pentru a se orienta. Şeful de echipă avusese dreptate, lancea arăta spre vest. Langdon trase o linie pe hart ă, de la locul în care se aflau spre vest. Imediat, speranţele îi pălir ă. Cu fiecare centimetru, degetul lui mai trecea pe lâng ă un punctule ţ marcat cu o cruce neagr ă. Biserici! Oraş ul era împânzit de ele. În cele din urm ă, linia imaginar ă ajunse în suburbii. La naiba! Privind ansamblul oraşului, căut ăcele trei biserici în care fuseser ă uciş i primii cardinali. Capela Chigi... San Pietro... aici..." Deodat ă, un amănunt ciudat îi atrase atenţia... ceva în amplasarea lor. Pân ă acum nu se gândise la un tipar anume în poziţia lor relativ ăunele fa ţă de celelalte. Dar, în mod cert, un tipar exista. Oricât ar fi părut de improbabil, cele trei biserici păreau a fi dispuse într-un triunghi uria ş. Mai verific ă o dat ă. Nu, nu era doar închipuirea lui. Penna, ceru brusc, făr ăa-şi ridica ochii de pe hart ă. Cineva îi întinse un pix. Încercui cele trei punctuleţe negre. Inima îi bătea deja mai repede. Iarăşi verifică amplasarea relativ ă. Un triunghi simetric!" Gândul îi zbur ă imediat la Marea Pecete de pe bancnota de un dolar triunghiul cu ochiul atoatevăză tor. Dar nu avea nici un sens! Însemnase doar trei biserici, or în total trebuiau s ă fie patru. Aşadar, unde mama naibii este Apa?" Oriunde ar fi plasat al patrulea punct, triunghiul ar fi fost distrus. Pentru ca simetria s ăse păstreze, ultima biseric ănu s-ar fi putut afla decât în interiorul triunghiului, în centru. Privi punctul respectiv pe hart ă. Nimic. Ş i nici ideea nu i se părea tocmai corect ă. Cele patru elemente ale ştiinţ ei erau considerate egale. Apa nu avea nimic special, nu exista nici un motiv pentru a fi plasat ă în centrul celorlalte trei. Şi totuşi, instinctul îi spunea c ă aceast ă dispunere simetric ănu putea fi, pur ş i simplu, accidental ă. Înseamn ă c ănu percep întreaga imagine!" O singur ă posibilitate mai exista. Patru puncte nu formeaz ăun triunghi, ci o cu totul alt ăform ă. Profesorul studie din nou harta. Un pătrat, poate?" Deşi nu avea nici o semnificaţ ie din punct de vedere simbolic, pătratul era, cel puţ in, simetric. Puse degetul pe unul dintre punctele care ar fi transformat triunghiul în pătrat. Imediat observ ăc ănu-l putea obţ ine. Laturile triunghiului erau foarte înclinate şi duceau la formarea unui dreptunghi puţ in distorsionat, nicidecum a unui pătrat. 206

207 În vreme ce studia celelalte puncte posibile din jurul triunghiului, se întâmpl ă ceva neaşteptat. Linia pe care o trasase mai devreme, urmând direcţia indicat ă de lance, trecea chiar printr-unul dintre punctele posibile. Stupefiat, încercui punctul respectiv. Acum pe hart ă se aflau patru buline, dispuse într-un romb, un fel de diamant stilizat. Se încrunt ă. Nici rombul nu era un simbol Illuminati. O clip ă, rămase pe gânduri. Ş i totuşi..." Pentru o clip ă gândul îi zbur ăla celebrul diamant Illuminati. Ideea era, desigur, ridicol ă, şi o alung ă din minte. În plus, rombul era alungit, ca un fel de zmeu de hârtie, neavând câtuş i de puţin simetria perfect ăpentru care era renumit diamantul Illuminati. Când se aplec ă pentru a vedea mai bine unde era amplasat cel de-al patrulea punct al rombului, avu surpriza să- şi dea seama c ă acesta se situa chiar în centrul celebrei Piazza Navona. Ştia c ă în acea pia ţăse găsea o biseric ă important ă ş i se gândise la ea când trasase linia iniţial ă; din câte îşi amintea el, nu se afla aici nici o sculptur ăde-a lui Bernini. Biserica se numea Sfânta Agnes în Agonie, în amintirea Sfintei Agnes, o încântătoare fecioară adolescent ă, condamnat ă la o via ţăde sclavie sexual ă, fiindc ărefuzase să- şi renege credinţa. Trebuie s ă fie ceva în biserica aceea!" exclam ălangdon tăcut, storcându-ş i creierii pentru a-şi aminti. Dar nu-şi amintea nici o lucrare de-a lui Bernini aflat ă în interior cu atât mai puţin ceva care s ă aib ă legătur ăcu apa. În plus, şi dispunerea bisericilor pe hart ă îl sâcâia. Un romb! Forma era prea clar ă şi prea bine definit ăpentru a fi o simpl ăcoinciden ţă, însă oricum nu avea sens. Un zmeu?!" Poate c ă nu alesese corect cel de-al patrulea punct. Ce naiba îmi scap ă?!" Răspunsul îi veni în minte abia dup ă treizeci de secunde, dar când veni, îl izbi cu un val de entuziasm, aşa cum nu simţise niciodat ă în cursul carierei lui universitare. Geniul Illuminati nu se dezminţise nici de data aceasta. Dispunerea pe care o privea nu avea nimic de-a face cu rombul; cele patru puncte formau un romb, numai fiindc ăel unise punctele alăturate. Illuminati credeau îns ă în contrarii, în opoziţii! În vreme ce unea punctele opuse, dou ăcâte dou ă, degetele îi tremurau. În faţ a ochilor lui, pe hart ă, prinsese contur o cruce uria şă. O cruce! Cele patru elemente ale ştiinţ ei se desfăşurau limpede... răspândite în Roma în forma unei cruci enorme. În vreme ce privea harta copleşit, în minte-i răsun ă un vers... ca un vechi prieten cu un chip nou: Misticele elemente-n cruci ş în Roma se desfac..." În cruci ş..." Ceaţa începea s ă se risipeasc ă. Răspunsul se aflase chiar în faţ a lui, tot timpul. Poemul Illuminati spunea clar cum erau dispuse altarele! în cruce! Misticele elemente-n cruci ş în Roma se desfac." Iniţial, Langdon se gândise c ăpoetul Illuminati alesese aceast ă exprimare pentru a pă stra metrica, îns ă acum îşi dădea seama c ă în realitate era mult mai complex. Un alt indiciu ascuns. Crucea vizibil ă pe hart ă reprezenta suprema dualitate Illuminati: un simbol religios format din elementele ştiinţ ei. Calea Iluminării conceput ă de Galilei era un tribut adus deopotriv ă ştiinţ ei şi lui Dumnezeu! Restul devenea clar imediat. Piazza Navona. Chiar în centrul pieţei, lâng ă Biserica Sfânta Agnes în Agonie, Bernini îş i amplasase una dintre cele mai cunoscute opere. Nimeni nu viziteaz ăroma făr ă a trece prin Piazza Navona pentru a o admira. Fântân ă celor patru fluvii! Un tribut perfect adus apei, sculptura celebra cele patru mari fluvii ale Lumii Vechi: Nilul, Gangele, Dunărea şi Rio de la Plata. Apa, îşi spuse Langdon. Ultimul indiciu". Era perfect. 207

208 Şi tot perfect ca bomboana de pe tort era faptul c ă, deasupra fântânii lui Bernini, se înălţ a un obelisc egiptean. Făr ăa le mai da alte explicaţii pompierilor nedumeriţi, Langdon o lu ă la fug ă prin biseric ă, spre locul în care zăcea cadavrul lui Olivetti Timp suficient!" Era pentru prima dat ăîn ziua aceea când se simţ ea cu un pas înaintea asasinului. Îngenunche lâng ă trupul comandantului, ferit de privirile celorlalţ i, în dosul unui rând de strane, şi scoase din buzunarul acestuia revolverul semiautomat şi staţia de emisie-recepţ ie. Avea s ă cheme întăriri, dar nu acum. Ultimul altar al ştiinţ ei trebuia s ămai rămân ă pentru o vreme secret, iar sirenele pompierilor şi maşinile presei alergând în tromb ăla faţ a locului nu i-ar fi fost de nici un ajutor; dimpotriv ă. Făr ăun cuvânt, ieşi pe uşa bisericii ferindu-se de ziariştii care năvă leau deja înă untru. Travers ă Piazza Barberini şi, la adăpostul întunericului, deschise staţia încercând să-i contacteze pe cei de la Vatican. Nu se auzea îns ă decât un pârâit. Ori era în afara razei de acoperire, ori avea nevoie de vreun cod de identificare. Răsuci la întâmplare butoanele ş i rotiţele staţiei, dar degeaba. Brusc, îşi dădu seama c ă planul să u de a chema ajutoare nu va funcţiona. Se răsuci în loc, căutând cu privirea un telefon public. Nu se zărea nici unul. Ş i, oricum, circuitele de la Vatican nu funcţionau. Era singur. Valul iniţial de încredere începu s ăse retrag ă şi profesorul se opri un moment pentru a-ş i evalua situaţia: mânjit cu praf de oase, lovit, frânt de oboseal ăşi flămând. Privi înapoi, spre biseric ă. Fumul se ridica din cupol ă, luminat de reflectoarele presei ş i de sirenele maşinilor de pompieri. O clipa îl bătu gândul s ăse întoarc ă şi s ăcear ă ajutor. Instinctul îi spunea îns ăc ăprezenţa altor persoane, mai cu seam ăa unora nepregă tite, ar fi fost mai degrab ă un impediment decât un ajutor. Dac ă Hassassin-ul ne vede venind..." Mintea îi zbur ă la Vittoria; aceasta avea s ăfie ultima lui şans ăde a-l prinde pe cel care o răpise. Piazza Navona... Putea ajunge acolo la timp pentru a supraveghea împrejurimile. Privi în jur dup ă un taxi, dar străzile erau aproape pustii. Chiar şi şoferii lăsaser ătotul balt ă pentru a privi evenimentele la televizor. Piazza Navona se afla la nici doi kilometri depă rtare, dar el nu avea de gând să- şi iroseasc ă forţele mergând pe jos. Arunc ăo privire spre biseric ă ; poate reuşea s ă împrumute o maşin ăde la cineva. Una de pompieri? Sau vreo furgonet ăa presei? Fii serios!" Timpul trecea, aşa c ă trebuia s ăhotărasc ă mai repede. Scoase arma din buzunar. Ceea ce-şi pusese în minte era un lucru atât de absurd şi de neobişnuit pentru firea lui, încât îş i spuse c ă, probabil, diavolul pusese deja stăpânire pe sufletul lui. Luând-o la fug ă spre un Citroen ce aştepta la semafor, întinse pistolul şi, prin fereastra deschis ă a portierei, îl propti în tâmpla şoferului: Fuori! Omul coborî, împleticindu-se, afar ă din maşin ă. Langdon sări la volan şi călc ăzdravăn pe acceleraţie. 101 Gunther Glick stătea pe o banc ă într-o celul ă de detenţie din biroul central al Gă rzii Elveţiene şi se ruga la toţi zeii şi sfinţii Pe care-i ştia. Te rog, f ă s ă NU fie doar un vis!" Era 208

209 lovitura vieţii sale. Lovitura vieţii oricui! Toţi reporterii din lume ar fi dat orice să se afle acum în locul lui Glick. Eşti treaz, nu visezi, îşi spuse. Şi eş ti o vedeta. Marile celebrităţi îşi plâng în pumni de ciud ă." Macri era lâng ă el şi părea puţin dus ăpe alt ălume. Glick o înţelegea. Pe lâng ăfaptul că difuzase în exclusivitate discursul şambelanului, oferise lumii întregi împreun ă cu el fotografii cutremurătoare ale cardinalilor înfieraţi şi ale papei oh, limba aceea! plus imagini în direct ale conteinerului cu antimaterie. Incredibil!" Desigur, făcuser ătoate acestea la cererea ş ambelanului, deci nu pentru asta se aflau acum închişi în celul ă. Garda Elveţian ănu apreciase îns ă deloc ceea ce spusese el la finele reportajului. Glick ştia bine c ădiscuţia la care se referise nu fusese destinat ă urechilor lui, dar nu se sinchisise. În definitiv, ăsta era momentul lui de glorie. O alt ă lovitur ă a lui Glick!" Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea?! bombă ni Macri, în mod evident neimpresionatâ. Glick zâmbi: Strălucit, nu-i aşa? Strălucit de tâmpit! Ha, e doar invidioas ă", îşi spuse reporterul. Imediat dup ădiscursul ş ambelanului, Glick avusese din nou norocul s ă se afle, din întâmplare, la locul potrivit ş i în momentul potrivit: îl auzise pe Rocher dându-le noi ordine oamenilor săi. Se părea c ă primise un apel telefonic de la un ins misterios, despre care căpitanul susţinea c ădeţine informaţ ii privind criza de la Vatican. Rocher lăsa s ă se înţeleag ăc ă omul îi putea ajuta şi le ceruse subordonaţilor săi s ă se pregăteasc ăpentru sosirea lui. Deşi informaţia avea în mod clar un caracter privat, Glick procedase aşa cum ar fi fă cut orice reporter conştiincios: lăsând onoarea la o parte, se retrăsese într-un loc ferit, îi ceruse lui Macri să- şi pun ă camera în funcţiune şi transmisese ştirea. Noi evenimente şocante în Cetatea Domnului, anunţase el, mijindu-ş i ochii pentru a conferi cuvintelor sale mai mult ăintensitate. Apoi continuase spunând c ă un oaspete misterios era aşteptat la Vatican, pentru a salva situaţia. Bunul Samaritean din ceasul al unsprezecelea", aş a îl numise el un apelativ perfect pentru un individ necunoscut care urma s ăapar ă în ultimul moment pentru a face o fapt ă bun ă. Celelalte posturi preluaser ăimediat expresia şi Glick se vă zuse din nou în centrul atenţiei. Sunt genial, îşi spuse în sinea sa. Peter Jennings poate s ăstea în cap de ciud ă." Fireşte, Glick nu se oprise aici. Dac ătot se bucura de atenţia lumii întregi, nu putea s ă nu pomeneasc ă puţin şi despre teoria conspiraţiei, drag ălui, aşa, pentru a adăuga sare şi piper. Genial. De-a dreptul genial!" Ai stricat totul! spuse Macri. Ai dat-o-n bar ă de-a binelea! Ce vrei s ăspui? Am fost grozav! Chinita se holb ă la el, nevenindu-i s ă cread ă: Fostul preşedinte George Bush, un Illuminatus?!! Glick zâmbi. Dar nu era mai mult decât evident? George Bush era un mason care avea gradul 33, bine informat, şi fusese şeful CIA pe vremea când agenţia îşi încetase investigaţ iile asupra Confreriei Illuminati, din lips ă de probe. Şi toat ăvorbă ria aceea despre o mie de puncte de lumin ă" şi o Nou ă Ordine Mondial ă"... Da, Bush era, în mod cert, un Illuminatus. Şi chestia aia cu CERN! continu ă Macri. Mâine la uşa ta o s ăstea la coad ăo mulţ ime de avocaţi. CERN? Haida-de! E cât de poate de clar! Gândeşte-te puţin! Illuminati a dispă rut de pe faţa pământului în anii '50, cam în aceeaşi perioad ăîn care a fost înfiinţat CERN un paradis al celor mai luminate minţi din lume. La CERN plou ă cu fonduri private. Tipii de acolo pun la punct o arm ă capabil ă s ă distrug ă Biserica şi, dintr-o dat ă, o pierd!! 209

210 Aşa c ătu ieşi la ramp ă şi spui lumii întregi c ăla CERN se afl ă azi cartierul general al grupării Illuminati! Evident! Frăţiile nu dispar aşa, peste noapte. Confreria asta a trebuit s ăse ascund ă ş i ea undeva. Iar CERN pare locul perfect. Nu spun c ătoat ălumea de acolo e Illuminati. Mai degrab ă, e ca un fel de uria şăloj ă masonic ă, în care majoritatea membrilor sunt oameni neimplicaţi, dar eşaloanele superioare... Ai auzit vreodat ă de calomnie, Glick? De răspundere? Dar tu ai auzit de jurnalism adevărat? Jurnalism?! Ai făcut un rahat mare dintr-un nimic! Trebuia s ă fi închis eu camera! Ş i prostia aia cu sigla CERN ce-a mai fost? Simbol satanist!? Ţi-ai pierdut minţile? Glick zâmbi din nou. Macri era, evident, geloas ă. Sigla CERN fusese cea mai tare lovitur ă dintre toate. De la discursul şambelanului, toate posturile discutau despre CERN ş i despre antimaterie. Unele posturi afişau în fundal sigla CERN, care nu pă rea a avea nimic ieşit din comun: dou ă cercuri intersectate, reprezentând dou ăacceleratoare de particule, ş i cinci linii tangenţiale ce simbolizau tuburile de injecţie ale particulelor. Lumea întreagă privise sigla, dar numai el, Glick, simbolist amator, îşi dăduse seama de elementele Illuminati ascunse în ea. Nu eşti specialist în simbolistic ă, replic ămacri, eş ti doar un reporter plin de noroc. Ar fi trebuit s ă laşi simbolurile în seama tipului de la Harvard. Tipul ăla nu şi-a dat seama. Semnificaţia Illuminati a siglei este cât se poate de evident ă!" Glick radia de mândrie. Deşi CERN avea numeroase acceleratoare, pe sigl ăapă reau numai dou ă: Doi este numărul dualităţii pentru Illuminati". În plus, deşi majoritatea accelera- toarelor aveau un singur tub de injecţie, pe sigl ăerau reprezentate cinci. Cinci este numă rul pentagramei Illuminati." Şi acum venea lovitura de graţie, cea mai strălucit ădeducţ ie. Glick sublinie c ă sigla conţinea cifra şase clar format ă de cercuri cu una dintre linii; iar când sigla era rotit ă, înc ă un şase devenea vizibil... şi apoi înc ăunul. În total, de trei ori cifra ş ase. Numărul Satanei! Semnul fiarei! Glick era un geniu. Macri părea gata să-l plesneasc ă. O să-i treac ă ei gelozia", îşi spuse reporterul şi mintea îi zbur ăla un alt amănunt. Dac ă la CERN se afla cartierul general al Illuminati, oare tot acolo se găsea ş i celebrul diamant al conferiei? Glick citise despre el pe Internet un diamant desăvâr şit, nă scut din anticele elemente cu o asemenea perfecţiune, încât toţi cei care îi văd sunt copleşiţi". Oare nu cumva locaţia secret ă a diamantului Illuminati era un alt mister pe care el, Glick, avea să-l dezlege în aceast ă noapte? 102 Piazza Navona. Fântân ă celor patru fluvii! Nopţile în Roma, la fel ca şi în deşert, pot fi surprinzător de reci, chiar şi dup ă o zi fierbinte. Langdon se zgribulea acum când intra în pia ţă, strângându-ş i haina în jurul trupului. Pe fundalul zgomotului îndepărtat al traficului modern, o veritabil ăcacofonie de ştiri ră suna deasupra oraşului. Langdon se mai uit ăo dat ăla ceas. Înc ă cincisprezece minute. Era recunoscător pentru cele câteva clipe de relaxare. Piaţeta era pustie. Fântân ă lui Bernini părea că-l ademeneşte cu vraja ei sfielnic ă. Bazinul înspumat arunca în aer o cea ţădiafan ă, iluminat ă de reflectoarele subacvatice. Langdon simţea parc ă în aer un fior electric. 210

211 Cea mai impresionant ătrăsă tur ăa fântânii era înălţimea ei. Partea central ă avea peste şase metri un munte de marmur ă fragmentat de grote ş i caverne prin care apa clocotea zgomotos, înconjurat de statui pă gâne. Deasupra ansamblului era plasat un obelisc, la rândul lui înalt de doisprezece metri. Langdon privi în sus. În vârful obeliscului, o umbr ă se contura pe fondul întunecat al cerului, găzduind un porumbel solitar. O cruce", îşi spuse Langdon, înc ăuimit de dispunerea indiciilor în Roma. Fântân ă celor patru fluvii era ultimul altar al ştiinţ ei. Cu numai câteva ore în urm ă se afla în Panteon, convins c ăstrăvechea Cale a Iluminării nu mai exista; o greşeal ăprosteasc ă. Pân ăla urm ă, se dovedise c ă întreaga cale era intact ă. Pământ, Aer, Foc, Ap ă. Iar el izbutise s-o urmeze... de la început pân ă la sfârşit. Nu chiar pân ă la sfârşit", îş i reaminti. Calea avea cinci jaloane, nu patru. Acest al patrulea indiciu sugera, desigur, direcţia spre destinaţia final ă locul secret de întâlnire al confreriei, Biserica Iluminării. Langdon se întreb ă dac ăaceast ăascunzătoare mai exista încă şi dac ă acolo o dusese Hassassin-ul pe Vittoria. Aproape făr ăa-şi da seama, începu s ăstudieze statuile care decorau fântân ă, că utând un semn care s ă indice direcţia ascunzătorii Illuminati. Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Aproape în aceeaşi clip ăîns ă, remarc ăun amănunt tulbură tor: sculptura nu avea nici un înger. Sau, cel puţin, nici unul vizibil din locul în care stătea el... sau de care să- ş i aminteasc ă. Fântân ă celor patru fluvii era o lucrare nereligioas ă. Toate decoraţ iunile erau profane: oameni, animale şi chiar un ciudat tatu. În tot acest ansamblu, un înger ar fi ieş it clar în eviden ţă. S ă fi greşit, oare, locul?" Se gândi iarăşi la dispunerea în form ă de cruce al celor patru obeliscuri şi- şi încleşt ăpumnii cu hotărâre. Fântân ăe perfect ă!" Era doar 22.46, când o camionet ă neagr ă apăru pe o alee, în celălalt capăt al pieţ ei. Profesorul nu i-ar fi acordat nici o atenţie, dac ă nu s-ar fi apropiat cu farurile stinse. Aidoma unui rechin ce vâneaz ă tăcut la lumina lunii, camioneta făcu înconjurul pieţei. Langdon se ghemui în umbr ă, în spatele scă rii monumentale ce ducea la Biserica Sfânta Agnes în Agonie. În vreme ce-l supraveghea pe nou-venit, simţea cum pulsul i se accelereaz ă. Dup ă ce înconjur ă piaţa de dou ă ori, camioneta se apropie de fântân ă lui Bernini. Trase lâng ă bazin, înaintând uşor de-a lungul acestuia, pân ă ce opri, cu uşa lateral ăla doar câţ iva centimetri de marginea apei. Deasupra, stropii fini învăluiau sculptura. Pe Langdon îl cuprinse o senzaţie ciudat ă. Sosise oare Hassassin-ul? Venise cu această camionet ă? El, unul, şi-l imaginase aducându-şi victima în pia ţă pe picioare, aşa cum fă cuse la San Pietro, oferindu-i lui spaţiu de manevr ă. Dar dac ăvenise cu camioneta, atunci situaţ ia se schimba. Brusc, uşa lateral ă, glisant ă, se deschise. Pe podeaua camionetei, într-o poziţ ie contorsionat ă, zăcea un bărbat gol, înfăşurat în metri întregi de lanţ uri metalice. Omul se zbătea, dar verigile erau prea grele. Una dintre ele îi străpunsese gura ca o zăbal ă a unui cal, înăbuşindu -i astfel strigătele de ajutor. Abia atunci zări Langdon cea de-a doua siluet ă, în spatele prizonierului, mişcându-se în întuneric de parc ă ar fi făcut ultimele preparative. Ştia c ă nu are la dispoziiţie decât câteva secunde pentru a acţiona. Scoase arma din buzunar, îşi scoase sacoul şi-l arunc ă pe jos. Haina i-ar fi stânjenit mişcările şi, pe urm ă, n-avea de gând s ăse apropie de ap ă purtând Diagramma lui Galilei în buzunar; documentul avea s ă rămân ăla adăpost. Se furi şăîncet spre dreapta, pe marginea pieţei, şi se opri exact de cealalt ă parte a camionetei. Masa de marmur ăa fântânii îi bloca vederea. Se ridic ă şi o lu ăla fug ă drept spre bazin, sperând ca zgomotul apei să-l acopere pe cel al paşilor săi. Când ajunse la fântân ă, să ri 211

212 peste margine şi păşi înăuntru. Apa îi ajungea pân ăla brâu şi era rece ca gheaţa. Cu dinţii clănţănindu -i, făcu doi paş i. Fundul bazinului era alunecos, la mâzga obişnuit ăadâugându-se un strat de monede aruncate de turişti pentru a avea noroc. El, unul, avea nevoie de foarte mult noroc. Învă luit în stropii fini ca o cea ţă, se întreb ădac ăfrigul sau teama era cea care îi făcea mâna s ă tremure atât de tare pe arm ă. Ajunse la masa de marmur ă şi făcu la stânga, atent s ănu fie vă zut. Se ascunse în spatele unui cal uria ş şi privi spre camionet ă. Se afla la nici cinci metri distan ţă. Înă untru, Hassassin-ul era ghemuit pe podea, cu mâinile pe trupul înlănţ uit al cardinalului, pregătindu -se să-l rostogoleasc ă în fântân ă. Stând în ap ăpân ă la mijloc, Langdon ridic ărevolverul şi făcu un pas în lateral, ieş ind din ceaţa umed ă; se simţea ca un soi de cowboy acvatic gata de acţiune: Nu mişca! Vocea fusese mai ferm ădecât mâna, care îi tremura. Hassassin-ul ridic ă privirea. Pentru o clip ă, se holb ăderutat, de parc ăar fi vă zut o stafie. Apoi buzele i se întinser ăîntr-un zâmbet crud. Ridic ă braţele în aer, supus: Aşa deci! Coboar ă din camionet ă! Pari cam ud. Ai venit cam devreme. Sunt nerăbdă tor s ă m ă întorc la premiul meu. Langdon strânse mai bine pistolul în mân ă: Nu voi ezita s ă trag. Ai ezitat deja! Profesorul îşi simţi degetul încordându-se pe trăgaci. Cardinalul zăcea nemişcat. Pă rea terminat, muribund. Dezleagă-l! Lasă-i pe el! De fapt, ai venit pentru femeie. De ce pretinzi altceva? Îşi stăpâni cu greu impulsul de a sfârşi totul acolo, pe loc: Unde-ai dus-o? Undeva, în siguran ţă. M ă aşteapt ăs ămă-ntorc. E în via ţă, deci!" Langdon simţi o raz ăde speran ţă: La Biserica Iluminării? Ucigaşul rânji: N-ai s-o găseş ti niciodat ă. Ascunzătoarea înc ă exist ă!" Unde? Locul a rămas secret vreme de secole. Chiar şi mie mi-a fost dezvă luit abia de curând. Mai degrab ă mor decât s ătrădez încrederea ce mi-a fost acordat ă. Pot să-l găsesc şi singur. Cât ă arogan ţă! Langdon schi ţăun gest spre fântân ă: Pân ă aici am reuşit! Ca mulţi alţii înaintea ta. Ultimul pas este îns ăcel mai greu. Profesorul se mai apropie puţin, în timp ce-şi simţ ea picioarele nesigure pe fundul bazinului. Hassassin-ul pă rea extrem de calm, ghemuit în spatele camionetei, cu mâinile ridicate deasupra capului. Langdon ţinti în mijlocul pieptului, întrebându-se dac ăn-ar trebui s ă trag ă şi s ă sfârşeasc ăodat ă pentru totdeauna. Nu. Ştie unde e Vittoria. Ş tie unde e antimateria. Am nevoie de informaţiile astea!" 212

213 Din penumbra camionetei sale, Hassassin-ul îşi ţintuia agresorul cu privirea ş i nu se putea abţine s ănu simt ă pentru el o mil ă uşor amuzat ă. Americanul era curajos asta o demonstrase deja. Dar era şi nepregătit. Şi pe asta o demonstrase. Valoarea făr ăexperienţă înseamn ă sinucidere curat ă. Exist ăanumite reguli ale supravieţ uirii. Reguli vechi. Iar americanul le încălca pe toate, pe rând. Ai avut un mare avantaj elementul surpriz ă. Dar l-ai irosit." Americanul era nehotărât... probabil spera să-i vin ă ajutoare... sau poate aştepta o scă pare din partea lui, o informaţie esenţial ă. Niciodat ă nu pune întrebări înainte de a-ţi fi imobilizat prada. Un duşman încolţ it este un duşman periculos." Americanul vorbea iarăşi. Încerca. Trăgea de timp. Ucigaşul aproape c ăizbucni în râs. Nu suntem într-unui din filmele voastre de la Hollywood... nu stăm s ăfacem conversaţ ie la gura pistolului înainte de glonţul final. Ăsta e sfârşitul. Acum." Făr ăa-şi lua ochii de la el, asasinul îşi mişc ăaproape imperceptibil mâinile pe plafonul camionetei, pân ă ce găsi ceea ce căuta. Privind drept înainte, înşfăc ăobiectul. Apoi îşi juc ă asul. Mişcarea îl lu ă complet pe nepregătite. Pentru o clip ă, Langdon crezu c ă legile fizicii nu mai funcţioneaz ă. Ucigaşul păru s ă pluteasc ăîn aer, în vreme ce picioarele îi ţâşnir ăîn fa ţă, izbir ă trupul înlănţuit al cardinalului şi-l azvârlir ă pe uşa camionetei. Omul se rostogoli în ap ă, stârnind un val de stropi. Apa îi veni brusc în fa ţăşi Langdon îşi dădu seama o clip ă prea târziu ce se întâmplase. Ucigaşul se apucase cu mâinile de una dintre barele fixate în plafonul camionetei ş i o folosise pentru a-şi face vânt în afar ă. Iar acum venea drept spre el, cu picioarele înainte. Apăs ăpe trăgaci şi amortizorul pufni. Glonţul explod ă în vârful bocancului stâng al Hassassin-ului. În aceeaşi clip ă, tălpile acestuia i se proptir ăîn piept ca un tanc, azvârlindu-l înapoi. Amândoi se prăbuş ir ăîntr-un nor de sânge şi stropi. Când apa rece îi înghiţi trupul, Langdon simţi la început numai durerea. Apoi urmă instinctul de supravieţuire. Îşi dădu seama c ănu mai ţine în mân ăpistolul; probabil că-i scăpase din cauza şocului provocat de lovitur ă. Se cufund ăşi începu s ăpipă ie fundul alunecos al bazinului. Degetele îi înşfăcar ăceva metalic. Un pumn de monede. Le arunc ă. Cu ochii deschişi, continu ă s ă caute. Apa fremăta în jurul lui ca un jacuzzi îngheţat. În ciuda instinctului de a ieşi imediat la suprafa ţăca s ăpoat ă respira, râmase pe fundul bazinului, mişcându-se tot timpul; nu ştia de unde avea s ăvin ălovitura următoare. Trebuia să găseasc ăarma! Degetele îi bâjbâiau disperate pe marmur ă. Ai un avantaj, îşi spuse. Eşti în elementul tău!" Chiar cu un pulover şiroind de ap ă, Langdon era un înotător agil. Apa este elementul tău!" Mâna atinse din nou ceva metalic. De data aceasta, i se schimbase norocul: nu mai dă duse peste un morman de monede. Prinse obiectul şi încerc ăsă-l trag ă spre el, dar se pomeni alunecând prin ap ă; obiectul era imobil. Chiar înainte de a se lovi de trupul cardinalului, îşi dădu seama c ăprinsese o bucat ă din lanţul care-l trăgea pe bătrân la fund. Pentru clip ăîncremeni locului, ş ocat la vederea chipului îngrozit care-l privea de pe fundul bazinului. Impulsionat de semnele de via ţădin ochii acestuia, prinse lanţul cu ambele mâini ş i încerc ă să-l ridice la suprafa ţă. Trupul se mişca foarte greu, ca o ancor ă. Trase înc ăo dat ă ş i mai tare. Când capul îi ajunse la suprafa ţă, cardinalul trase în piept câteva guri de aer 213

214 sugrumate, înecate. Apoi, brusc, trupul i se rostogoli, iar Langdon se dezechilibr ă. Ca o piatr ă, Baggia se duse din nou fund. Langdon se cufund ă şi el, cu ochii deschişi în apa tulbure. Îl găsi repede de aceast ădat ă. Când îl prinse, lanţurile se mişcar ăpe corpul cardinalului... dezvăluind o nou ă imagine şocant ă... un cuvânt înfierat în carnea vie: Water! Ap ă"! O clip ă mai târziu, doi bocanci îl izbir ăîn fa ţă. Dintr-unul curgea sânge. 103 Ca jucător de polo pe ap ă, Robert Langdon luase parte şi rezistase la multe bătă lii" subacvatice. Sălbă ticia ce se dezlănţ uia adesea sub oglinda apei în bazinele de polo, departe de ochii arbitrilor, putea rivaliza cu cele mai urâte meciuri de total kombat. Langdon fusese lovit, zgâriat, imobilizat şi chiar muşcat o dat ăde un apără tor enervat de eschivele lui. Acum îns ă, în timp ce se zbătea în apa îngheţat ăa fântânii lui Bernini, ştia c ăse află undeva, foarte departe de piscina de la Harvard. Aici se lupta nu pentru câş tigarea vreunei partide, ci pentru propria via ţă. Era a doua oar ă c ă se confrunta cu acelaşi adversar. Fără arbitri. Făr ăretur. Braţele care-i împingeau capul la fund erau animate de o for ţăce nu lă sa loc de îndoial ă asupra intenţiei de a ucide. Instinctiv, se roti în ap ăca o torpil ă. Scap ădin strânsoarea lui!" Dar braţele îl ţintuită locului, atacatorul său având un avantaj de care nici un jucă tor de polo nu se putea bucura: dou ă picioare bine înfipte în sol. Langdon se îndoi, încercând să- şi aduc ă tă lpile sub trup. Hassassin-ul părea c ă apas ă ceva mai slab cu un bra ţ... şi totuşi, încleştarea era teribil ă. Atunci îşi dădu el seama c ănu-i va rezista şi fă cu unicul lucru la care se mai putea gândi. Renun ţăs ăse mai împotriveasc ă. Dac ănu te poţi duce spre nord, ia-o spre est!" Adunându-ş i ultimele forţe, zvâcni din picioare şi- şi trase braţele sub el, ca într-un bizar stil fluture. Trupul îi ţâş ni înainte. Brusca schimbare de direcţie îl lu ăpe Hassassin prin surprindere. Mişcarea lateral ă a adversarului său îl antren ă şi pe el într-o parte, dezechilibrându-l. Încleştarea braţelor slăbi ş i Langdon mai zvâcni o dat ă. Parc ă o coard ă elastic ăcedase. Era liber. Scuip ăaerul stă tut din plămâni şi se ridic ă la suprafa ţă. O singur ădat ăapuc ăs ătrag ăaer în piept. Hassassin-ul se arunc ă din nou asupra lui, ţintuindu-i umerii cu palmele şi împingându-l la fund Cu toată puterea. Langdon bâjbâi, încercând să- şi înfig ă bine picioarele în fundul bazinului, dar talpa ucigaşului îl izbi dintr-o arte, doborându-l. Iarăşi era sub ap ă. Muşchii îi ardeau de durere pe când se zbătea şi se ră sucea. Dar toate manevrele sale erau în zadar de aceast ă dat ă. Prin apa ce bolborosea, cu ochii deschişi, căut ă arma. Dar totul era tulbure în jur. Bulele de aer erau mai dese aici. O lumin ă orbitoare îi lovi ochii, Atunci când Hassassin-ul îl împinse spre unul dintre reflectoarele prinse pe fundul fântânii. Întinse mâna, apucând globul metalic. Era fierbinte. Încerc ăs ăse elibereze din strânsoare ţinându-se de reflector, dar acesta era montat pe un fel de balamale ş i se roti în mâna lui. Langdon se dezechilibr ă iar. Hassassin-ul îl împinse şi mai puternic, mai jos. 214

215 Atunci îl zări. Ieşind din stratul de monede, chiar în faţ a sa. Un cilindru negru, îngust. Amortizorul armei lui Olivetti!" întinse mâna, dar, când degetele i se înfăşurar ă pe cilindru, nu simţi metalul aşteptat, ci doar plastic. Trase şi furtunul flexibil de cauciuc se ondul ă spre el ca un şarpe subţire. Era lung cam de jumătate de metru şi de la capătul lui ieş ea un jet de bule de aer. Nu găsise arma, ci doar unul dintre dispozitivele spumanti ale fântânii, care aerau apa. La nici doi metri distan ţă, cardinalul Baggia îşi simţea sufletul gata să-l pără seasc ă. Deş i toat ăviaţa se pregătise pentru acest moment, niciodat ănu şi-l imaginase astfel. Trupul îi suferea cumplit... ars, lovit şi cufundat sub ap ăde o greutate uria şă. Îşi aminti îns ăc ăsuferinţ a lui nu era nimic în comparaţie cu cea pe care o îndurase Mântuitorul. El a murit pentru păcatele mele..." Undeva în apropiere auzea bufniturile şi plescă iturile unei lupte. Gândul îi era insuportabil. Cel care-l răpise avea s ămai curme o alt ă via ţă... tână rul acela cu ochi blânzi, care încercase să-l ajute. Frânt de durere, Baggia zăcea cu faţ a în sus, privind prin pânza apei spre cerul întunecat de deasupra. Pentru o clip ă, avu impresia c ăzăreş te stelele. Sosise ceasul. Se eliber ă de team ă şi de îndoieli, şi deschise gura larg şi răsufl ă adânc ultima sa suflare. Privi cum sufletul i se înal ţăspre ceruri într-un val de bule transparente. Apoi, instinctiv, inspir ă. Apa îi pătrunse în corp, înţepându-l ca nişte pumnale îngheţ ate. Durerea dur ă doar câteva secunde. Apoi... linişte şi pace. Hassassin-ul ignor ă durerea ce-l ardea în picior şi se concentr ă asupra americanului, pe care îl ţintuise sub el, sub ap ă. Termină-l de-a binelea!" De aceast ă dat ă, Robert Langdon nu va mai supravieţui. Exact aşa cum îşi închipuise, victima sa începuse s ăse zbat ătot mai slab. Brusc, trupul lui deveni rigid şi începu s ăse zgâlţâie violent. Da, îşi spuse Hassassin-ul. Rigor mortis." Când apa îi ajunge în plămâni. Ştia c ă aceste spasme aveau s ă dureze cam cinci secunde. Durar ă şase. Apoi exact aşa cum se aşteptase el, trupul celuilalt se relax ădintr-o dat ă. Flasc. Ca un balon dezumflat, Robert Langdon deveni moale sub mâinile sale. Era terminat. Îl mai ţ inu la fund înc ă treizeci de secunde, pentru ca apa să-i umple toate ţ esuturile pulmonare. Treptat, trupul victimei sale începu s ăse scufunde singur. Într-un târziu, Hassassin-ul îi dă du drumul. Presa va avea o dubl ă surpriz ă în Fântâna celor patru fluvii. Tabban! înjur ă cu glas tare, ieşind din bazin şi privindu-şi talpa rănit ă. Vârful bocancului zburase şi vârful degetului mare nu mai exista. Furios pe neatenţ ia lui, îşi smulse partea de jos a pantalonului şi o îndes ă la vârful bocancului. Durerea îi săget ă prin tot piciorul. Ibn al-kalb! Îşi încleşt ăpumnii şi îndes ă ghemotocul de pânz ă ş i mai mult. Sângerarea începu s ăse potoleasc ă. Îndreptându-şi gândurile către plăcerea care-l aştepta, urc ă în camionet ă. Treburile lui în Roma se încheiaser ă. Acum ştia exact ce anume avea să-i potoleasc ă durerea. Vittoria Vetra era imobilizat ă şi-l aştepta. Deşi ud şi îngheţat, Hassassin-ul simţi cum se excit ă. Mi-am câştigat răsplata." În cealalt ă parte a oraşului, Vittoria Vetra se trezi în dureri. Era întins ăpe spate. Toţ i muşchii îi erau tari ca piatra. Înţepeniţ i. Braţele o înţepau. Când încerc ăs ăse mişte, simţ i o 215

216 serie de spasme în umeri. Abia dup ăo clip ăînţelese c ămâinile îi erau legate la spate. La în- ceput, nu-şi dădu seama ce se întâmpl ă. Visez, oare?" Dar când încerc ă să- ş i ridice capul, durerea care o săgeta la baza capului nu-i mai lăs ăloc de dubii. Treptat, confuzia iniţial ăîncepu s ăse transforme în team ă. Privi în jurul ei. Se afla într-o încăpere de piatr ă, mare şi mobilat ă, luminat ă de torţe. Un fel de sal ă de întruniri de pe vremuri. Alături, nişte bănci demodate erau dispuse în cerc. Vittoria simţi un curent de aer rece pe piele. În apropiere, dou ăuş i duble erau deschise, dând spre un balcon. Prin deschiderile din balustrad ă, ar fi putut s ăjure c ăse zărea Vaticanul. 104 Robert Langdon zăcea pe un pat de monede, pe fundul Fântânii celor patru fluvii. În gură ţinea înc ăfurtunul de cauciuc. Aerul ce venea prin tubul instalaţ iei de spumare era coclit, poluat din cauza pompei şi gâtul îl ustura. Totuşi, nu se plângea deloc. Cel puţin, rămă sese în via ţă. Nu era sigur cât de corect imitase înecul, dar cum aproape întreaga sa via ţă se aflase în preajma apei, auzise o sumedenie de relatări. Şi îşi dăduse toat ăsilinţa. Spre sfârş it, expirase tot aerul din plămâni şi îşi ţinuse răsuflarea, pentru ca masa muscular ăsă-i ridice trupul la suprafa ţă. Slav ă Domnului, Hassassin-ul fusese păcă lit şi-i dăduse drumul! Întins pe fundul bazinului, Langdon se chinui s ă rămân ăastfel cât mai mult. Aproape c ăîncepuse s ă se sufoce. Oare ucigaşul mai era primprejur? Trăgând înc ă o gur ă de aer coclit prin tub, îi dădu apoi drumul şi, pe sub ap ă, se deplasă pân ă ce ajunse la masa de marmur ă din centru. Făr ăa face vreun zgomot, se ridic ă şi ieş i la suprafa ţăîn umbra sculpturilor. Camioneta dispăruse. Asta era tot ce voia s ăvad ă. Inspir ăadânc aerul curat şi apoi se cufund ă din nou, căutându -l pe cardinal. În mod cert, bătrânul îşi pierduse între timp cunoştinţa şi şansele de a-l readuce în simţiri erau foarte mici, dar trebuia s ăîncerce. Găsi trupul, îş i înfipse bine picioarele pe fundul bazinului şi prinse lanţ urile. Apoi trase. Când cardinalul ajunse la suprafa ţă, Langdon văzu c ă ochii lui erau deja daţi peste cap şi bulbucaţ i. Nu era un semn bun. Nu avea puls şi nu respira. Ştiind c ă nu va reuşi să-l salte peste marginea bazinului, îl trase prin ap ăpân ă la masa central ă de marmur ă. Acolo se afla un fel de bordur ăînclinat ă şi apa era mai puţin adânc ă. Împinse trupul gol al cardinalului pe acea bordur ă, cât de sus reuşi. Nu prea sus îns ă. Apoi trecu la treab ă. Apăs ăde câteva ori pieptul înfăşurat în lanţuri, pentru a-i scoate apa din plămâni, şi începu dup ă aceea respiraţia artificial ă. Ritmic. Atent. Rezistând instinctului de a sufla prea puternic şi prea repede. Timp de trei minute. Patru. Cinci. Apoi înţelese c ă nu mai are nici un rost s ăcontinue. Il preferito. Omul care urma s ă fie pap ă. Mort acum, chiar în faţa lui. Într-un fel, chiar şi aş a, întins pe bordura aceea în mijlocul fântânii, cardinalul Baggia afişa înc ă un aer calm şi plin de demnitate. Apa îi clipocea lent pe piept, cuprins ăparc ă de remuşcări... ca şi când i-ar fi cerut iertare fiindcă-i ucisese... de parc ă ar fi încercat s ă spele rana ars ă ce-i purta numele. Cu o mişcare înceat ă, Langdon îşi trecu palma peste faţa bătrânului şi-i închise ochii sticloşi. În clipa aceea, un val istovitor de lacrimi îl podidi, luându-l prin surprindere. Ş i, pentru prima dat ă dup ă mulţi ani, Langdon plânse. 216

217 105 Tremurul de emoţie îi slăbi, în vreme ce se îndepărta de cadavrul cardinalului, târându-ş i cu greu picioarele. Secătuit şi singur, avea impresia c ăse va prăbuş i la următorul pas. Ş i totuşi, un nou impuls creştea în el. Energic. De nestăpânit. Muşchii i se încordar ăcu o forţă neaşteptat ă. Ignorând durerea din inim ă, creierul lui azvârli trecutul la o parte şi se concentră asupra unicei şi disperatei misiuni care-l mai aştepta. Găseş te bârlogul Illuminati. Ajut-o pe Vittoria." Întorcându-se spre masa de marmur ăsculptat ădin mijlocul fântânii, începu s ă caute ultimul indiciu Illuminati. Undeva, în acest mă nunchi de statui, era un semn, ceva care sugera calea către bârlog. Speranţa îi pieri îns ărepede, pe măsur ăce studia sculptura. Versul po- emului părea s ărăsune batjocoritor în jurul lui: Şi îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând." Se încrunta spre formele sculptate. Fântân ăasta este laic ă! Nu are nici un înger, pe nicăieri!" Dezamăgit, îşi ridic ăinstinctiv ochii spre obeliscul de piatr ă. Patru indicii, îş i spuse în gând, dispuse în Roma în forma unei uriaşe cruci." Privi hieroglifele gravate şi se întreb ădac ă nu cumva anticele simboluri egiptene ascundeau vreun indiciu. Alung ă imediat aceast ă idee. Hieroglifele erau mult mai vechi decât opera lui Bernini şi, în plus, fuseser ădescifrate abia dup ă descoperirea stelei de la Rosetta. Totuşi, poate c ăbernini sculptase printre ele un simbol propriu... unul care s ătreacă neobservat. Cu o nou ă raz ăde speran ţăîn suflet, înconjur ăînc ăo dat ăfântân ă, cercetând toate cele patru feţe ale obeliscului. În dou ăminute sfârşi, făr ănici un rezultat. Nu părea s ăfie adă ugat nimic printre hieroglife; şi în mod cert, nu era nici un înger. Îşi privi ceasul. Era unsprezece fix, dar nu-şi dădea seama dac ă timpul zboar ă sau abia se scurge. Imagini ale Vittoriei şi ale Hassassin-ului îi stăruiau ameţ itoare în minte, în timp ce continua s ă se învârt ă în jurul fântânii, din ce în ce mai deznădă jduit. Frânt, copleşit, simţea că e gata s ă se prăbuş easc ă. Prad ăfrustrării, îşi lăs ăcapul pe spate pentru a-ş i striga furia în noapte. Dar strigătul îi încremeni în gât. Privirea îi căzu pe vârful obeliscului. Acolo, sus, se afla aceeaşi vietate pe care o vă zuse mai devreme. Acum îns ă, îi atrase brusc atenţia. Nu era un înger. Câtuşi de puţ in. De fapt, nici nu i se păruse c ăface parte din fântân ălui Bernini. Crezuse c ăera o fiin ţăvie, o pasă re cocoţat ăla înălţ ime. Un porumbel. Îşi miji ochii pentru a vedea mai bine prin ceaţa şi stropii de ap ă. Era un porumbel, nu-i aşa? Capul şi ciocul i se conturau clar pe fondul cerului înstelat. Şi totuşi, pasă rea nu se mişcase din loc de când sosise el în pia ţă, cu toat ă lupta care se dusese jos. Era exact în aceeaşi poziţie în care o văzuse prima dat ă: stătea în vârful obeliscului, privind liniştit ăcă tre vest. Dup ă o clip ăde nedumerire, Langdon se aplec ă ş i culese un pumn de monede din fântân ă, pe care le arunc ă în sus. Bănuţ ii zăngă nir ăpe granitul obeliscului. Pasă rea nu se clinti. Încerc ă înc ă o dat ă. De data aceasta, una dintre monede atinse porumbelul. Un sunet uşor de metal lovit de alt metal răsun ăîn pia ţă. Afurisita de pasăre era din bronz. Dar trebuie s ăcauţi un înger, nu un porumbel!" îi ş opti o voce în minte. Dar era prea târziu; făcuse deja conexiunea. Pasărea nu era nicidecum un porumbel. Era o turturea! 217

218 Abia dându-şi seama ce face, sări în fântân ă, se repezi spre centrul bazinului şi începu să urce pe masa de marmur ă, căţărându -se pe braţe şi pe capete sculptate. Pe la jumă tatea urcuşului, dincolo de vălul de cea ţăşi stropi, se opri o clip ă. Capul păsă rii se vedea mai clar acum. Nici urm ă de îndoial ă. Era o turturea, culoarea iniţial ăa bronzului te înşela, fiindc ă era înnegrit ă de poluarea din aer. Şi, brusc, semnificaţia ei îl izbi în moalele capului. Mai vă zuse azi dou ăturturele, la Panteon. O pereche de turturele nu avea nici o semnificaţie simbolic ă. Pasărea de aici era, îns ă, singur ă. Turtureaua este simbolul laic al Îngerului Păcii." Aceast ă descoperire aproape c ăîl împinse de la sine pân ă la baza obeliscului. Bernini alesese simbolul nereligios al unui înger pentru a-l putea ascunde în cadrul fântânii laice. Ş i îngerii te-ndrume în căutarea ce ţi-ai pus în gând. Turtureaua e un înger!" Ce loc putea fi mai potrivit pentru ultimul indiciu Illuminati decât vârful acestui obelisc?! Pasărea privea spre vest. Langdon încerc ăsă-i urmăreasc ădirecţia, dar clă dirile din jur îl împiedicau. Urc ă mai sus. Un citat din opera Sfântului Grigorie de Nyssa îi veni pe neaşteptate în minte: Când ajunge la iluminare... sufletul ia forma delicat ăa unei turturele". Langdon îşi continua ascensiunea. Spre turturea. Aproape c ăzbura acum. Ajunse la platforma obeliscului, de unde nu putea urca mai departe. Şi, privind în jur, înţelese c ă nici n-avea nevoie. Întreaga Rom ă se întindea în faţa lui; priveliştea era uluitoare. Spre stânga, luminile haotice ale reflectoarelor în Piazza San Pietro. Spre dreapta, cupola Bisericii Santa Maria della Vittoria care fumega. În faţa lui, la depă rtare, Piazza del Popolo. Iar sub el, al patrulea şi ultimul indiciu. O cruce uria şăformat ădin obeliscuri. Tremurând, privi în sus, spre turturea. Apoi se întoarse cu faţa în direcţ ia pe care ea o indica. În aceeaşi clip ă îl zări. Clar. Evident. Înşelă tor de simplu. Cu ochii aţintiţ i asupra lui, aproape nu-i venea s ă cread ăc ă bârlogul Illuminati rămă sese secret atâţia ani. Întregul ora ş părea s ă păleasc ăîn jurul monstruoasei structuri de piatr ă aflate dincolo de albia fluviului. Una dintre cele mai cunoscute din Roma, construcţ ia se ridica pe malul Tibrului, fa ţăîn fa ţăcu Vaticanul. Geometria sa era simpl ă : un castel circular, încadrat de o fortărea ţa pătrat ăcare, la rândul ei, dincolo de ziduri, era înconjurat ă de un parc în forma unui pentagon. Vechile metereze de piatr ă erau luminate de reflectoare. Deasupra castelului se înălţ a un uria ş înger din bronz. Sabia sa era îndreptat ăîn jos, părând c ăstră punge cu vârful exact centrul castelului. Şi, de parc ănu ar fi fost de-ajuns, în faţa intrării principale în castel se întindea, maiestuos, celebrul Ponte Sant'Angelo Podul Îngerilor"... un arc de piatră decorat cu doisprezece îngeri sculptaţi de nimeni altul decât... Bernini. Într-o ultim ă revelaţie tulburătoare, Langdon îşi dădu seama c ăimensa cruce format ă de obeliscuri în Roma încadra fortăreaţ a în cel mai pur stil Illuminati: braţ ul lung al crucii trecea exact prin centrul podului, împărţ indu-l în dou ă jumătăţ i egale. Coborî şi îşi lu ă sacoul de pe jos, ţinându-l departe de hainele lui ude. Apoi sări în maş ina furat ă şi- şi înfund ă pantoful mustind de ap ă în pedala de acceleraţie. 106 Era Citroenul alerga ca o năluc ăîn noaptea roman ă. Coborând pe Lungotevere Tor Di Nona, paralel cu fluviul, Langdon vedea deja castelul ridicându-se asemenea unui munte spre dreapta. 218

219 Castel Sant'Angelo, Castelul Îngerului". În faţa lui apăru brusc intrarea pe podul cu acelaşi nume. Călc ăputernic frâna ş i pneurile scârţâir ă. Cotise la vreme, dar podul era blocat şi, înainte de a se putea opri, izbi un ş ir de piloni scunzi ce mărgineau drumul. Cu o zguduitur ă puternic ă, maş ina încremeni, iar Langdon aproape c ă se lovi de parbriz. Uitase c ă, pentru a fi mai bine pă strat, Podul Îngerilor" era acum arie pietonal ă. Tremurând, coborî şi- şi dori s ă fi ales un alt drum spre castel. Îl cuprinsese frigul în hainele ude şi îşi trase sacoul pe deasupra lor, recunoscător fabricantului c ă pusese o căptuş eal ădubl ă; Diagramma nu avea s ăse ude. În faţa lui, dincolo de pod, fortăreaţ a de piatr ă se ridica impunătoare. Vlăguit şi săgetat de dureri în tot corpul, o lu ăla fug ăspre ea. În stânga şi în dreapta lui, aidoma unui regiment de escort ă, îngerii lui Bernini păreau că alearg ă o dat ăcu el, conducându-l spre destinaţia final ă. Şi îngerii te-ndrume în că utarea ce ţi-ai pus în gând." Castelul părea c ăse înal ţă tot mai mult cu cât se apropia de el, un munte inaccesibil, mai seme ţ parc ă decât Bazilica San Pietro. Picioarele îl duceau mecanic spre bastion, în vreme ce privirile îi îmbrăţş i au crenelurile încununate de îngerul gigantic. Castelul părea pustiu. În decursul secolelor, Vaticanul îl folosise pe rând ca monument funerar, fortărea ţă, ascunzătoare a papilor, temni ţăpentru duşmanii Bisericii şi muzeu. Acum se părea îns ăcă Sant'Angelo oferise adăpost şi Confreriei Illuminati. Într-un fel, totul avea sens. Deş i proprietate a Vaticanului, castelul era locuit doar sporadic, iar Bernini îl renovase de multe ori în cursul anilor. Se zvonea c ăuriaşa clădire era plin ăde intrări ascunse, pasaje secrete ş i încăperi tainice. Langdon nu avea nici o îndoial ăc ă îngerul din vârf ş i parcul pentagonal erau tot opera lui Bernini. În sfârşit, ajunse la porţile monumentale ale castelului. Împinse tare. Deloc surprinză tor, nici una nu se clinti. Dou ăciocănele de fier erau prinse la nivelul ochilor. N-avea rost s ăbat ă. Făcu doi paşi înapoi, privind zidul exterior. Meterezele sale opriser ă avansarea armatelor de berberi, mauri şi alţi invadatori; nici şansele sale nu păreau mai mari. Vittoria, strig ăîn sinea sa. Eşti acolo, înăuntru?" O lu ă la fug ăde-a lungul zidului. Trebuie s ămai existe o intrare!" Cotind spre latura vestic ă, ajunse într-o mic ăparcare, lâng ă Lungotere Angelo. Aici se afla o a doua intrare o poart ă cu pod mobil care acum era ridicat ş i blocat. Privi din nou în sus. Singurele lumini erau cele ale reflectoarelor din exterior. Toate ferestruicile pă reau întunecate. Mai sus, chiar în capătul turnului central, la treizeci de metri înălţ ime, chiar sub sabia îngerului, se zărea un singur balcon. Parapetul de marmur ă părea s ă licăre uşor, ca ş i cum în camera din spate ar fi fost luminat ăde torţe. Langdon încremeni, cuprins brusc de un tremur. O umbr ă? Aştept ă, încordat. Apoi o văzu din nou. Simţi cum i se face părul măciuc ă. E cineva acolo!" Vittoria! strig ăel, neputându-se stăpâni, îns ă vuietul apelor umflate ale Tibrului îi acoperi glasul. Continua s ă alerge în jurul zidurilor, în timp ce se întreba unde naiba erau gă rzile elveţiene. Îi primiser ă, oare, mesajul? În celălalt capăt al parcării se afla un car al unei reţele de televiziune şi Langdon o lu ă la fug ă spre el. La pupitru, un individ burtos cu căşti la urechi apăsa nişte butoane. Bă tu cu palma în tabla maşinii şi omul sări drept în sus, smulgându-ş i casca de pe cap la vederea hainelor lui mustind de ap ă. Care-i treaba, amice? întreb ă cu un puternic accent australian. Am nevoie de telefonul dumitale. Omul ridic ă din umeri: Nu am ton. Toat ă seara am încercat. Circuitele sunt supraîncărcate. 219

220 Langdon înjur ă în gura mare: Ai văzut pe cineva intrând pe acolo? întreb ă, arătând spre podul mobil. Păi, da. O camionet ă neagr ă a tot intrat şi ieşit de câteva ori. Profesorul simţi c ă o cără mid ătocmai îl lovise în stomac. Al naibii norocos! exclam ăaustralianul privind spre turn şi amintindu-şi c ă el nu avea vizibilitate bun ă spre Vatican: Pariez c ăde acolo, de sus, se vede perfect. N-am putut să răzbat prin trafic spre San Pietro, aşa c ătransmit de aici. Langdon îns ă nu-l mai asculta pentru c ăse gândea la posibilităţile lui de acţiune. Ei, ce părere ai? continu ă omul. Chestia asta cu Samariteanul din al unsprezecelea ceas e real ă? Ce chestie? N-ai auzit? Căpitanul Gărzii Elveţiene a primit un telefon de la cineva care pretinde că are informaţii fierbinţi. Tipul zboară-ncoace chiar acum. Tot ce ştiu eu e c ă, dac ăomul ă sta o scoate la capăt, uite-aşa se duc audienţele noastre! Langdon îl privi confuz. Un Bun Samaritean care vine s ădea o mân ă de ajutor? Persoana asta ştie cumva unde e ascuns conteinerul cu antimaterie? Şi de ce nu-i spune, pur ş i simplu, Gărzii Elveţiene? De ce trebuie s ăvin ă el personal? Ceva era ciudat aici, dar el, unul, nu avea timp de întrebări. Hei, izbucni australianul, privindu-l mai atent. Nu cumva eşti tipul pe care l-am vă zut la televizor? Cel care încerca să-l salveze pe cardinalul din Piazza San Pietro? Nu-i răspunse. Brusc, zărise un dispozitiv fixat pe capota carului o antenă-satelit montat ă pe un suport telescopic. Meterezele zidului exterior mă surau vreo cincisprezece metri. Fortăreaţ a interioar ă era mai înalt ă extrem de bine apărat ă. Vârful părea imposibil de atins, dar dac ă ar fi reuşit s ă se caţere măcar pe primul zid... Se întoarse repede spre australian şi-i făcu semn spre anten ă: Cât de sus ajunge chestia aceea? Omul îl privi nedumerit: Pân ă pe la cincisprezece metri. De ce? Mut ă maşina! Trage chiar lâng ăzid! Am nevoie de ajutor. Despre ce e vorba? Langdon îi explic ă. Australianul se holb ăla el: Eşti nebun? Asta-i o anten ă telescopic ă de dou ă sute de mii de dolari, nu o amărât ă de scar ă! Vrei audien ţă? Am o informaţie care te va face om! exclam ăel în disperare de cauz ă. O informaţie care valoreaz ă dou ăsute de mii de bătrâne? Langdon îi spuse ce anume-i va dezvălui în schimbul ajutorului. Dup ă nouăzeci de secunde, Robert Langdon ajunsese în vârful antenei, clătinându -se în bătaia vântului, la cincisprezece metri deasupra solului. Se aplec ă, se ag ăţă cu mâinile de marginea crenelat ă, încălec ăzidul şi coborî pe partea cealalt ă. Acum respectă- ţi partea ta de târg! îi strig ăaustralianul de jos. Unde e? Profesorul se simţea vinovat fiindcă-i dezvăluie o asemenea informaţie, dar înţ elegerea era înţelegere. Şi, pe urm ă, Hassassin- ul avea s ă anunţe oricum presa. Piazza Navona, îi strig ă. E în fântân ă. Australianul îşi coborî antena la loc şi demar ăîn tromb ădup ă ştirea carierei lui. Într-o încăpere din piatr ă aflat ă la înălţ ime, Hassassin- ul îşi scoase bocancii uzi şi îş i bandaj ă piciorul rănit. Îl durea, dar nu chiar atât de tare ca s ănu se poat ăbucura de ceea ce-l aştepta. Se întoarse, privindu-şi premiul. 220

221 Era întins ă pe un divan străvechi în colţul încăperii, cu mâinile legate la spate ş i cu un călu şîn gur ă. Se apropie de ea. Se trezise deja. Ăsta era un lucru bun. Surprinzător îns ă, în ochii ei lucea nu frica, ci furia. Frica are s ă vin ă şi ea, imediat." 107 Langdon se furişa de-a lungul meterezelor, recunoscă tor pentru lumina reflectoarelor. Curtea care se vedea jos părea un fel de muzeu al armelor de ră zboi din Antichitate catapulte, grămezi de ghiulele şi un veritabil arsenal de maşină rii înspăimânt ă toare. Unele zone ale castelului erau deschise publicului în timpul zilei, curţii fiindu-i redat în parte aspectul ei de odinioar ă. Profesorul privi partea central ăa fortăreţ ei. Citadela circular ăera înalt ă de peste treizeci de metri, făr ăa pune la socoteala ş i îngerul de bronz de deasupra ei. În balconul singuratic înc ă se mai zărea o raz ă de lumin ă. Ar fi vrut s ăstrige, dar se abţinu. Trebuia s ăgăseasc ă o modalitate de a intra. Se uit ă la ceas: Coborând rampa de piatr ă ce mărginea zidul exterior, ajunse în curte ş i, aflat din nou pe pământ, începu s ăalerge în umbra meterezelor, în jurul fortului. Trecu de trei porticuri, toate trei blocate.,,pe unde a intrat Hassassin-ul?" Porni mai departe, pe lâng ădou ăintră ri cu aspect modern, ambele încuiate pe dinafar ă. Nu pe aici!" Înconjurase aproape întreaga clădire, când remarc ăo alee cu pietri ş ce străbă tea curtea, trecând prin faţa lui. La un capăt, în zidul exterior al castelului, văzu cealalt ă parte a podului mobil pe care-l observase de afar ă. La celălalt capăt, aleea dispă rea undeva în interiorul fortăreţ ei, intrând parc ă într-un fel de tunel o deschidere neagr ă, căscat ă în corpul central al clădirii. Il traforo! Citise undeva despre acest traforo, o uria şăramp ă spiralat ă care pă trundea circular în fort pân ă în vârful lui, folosit ăde soldaţii că lare pentru a ajunge jos în cel mai scurt timp. "Hassassin-ul a urcat pe aici cu camioneta!" Poarta care bloca tunelul era ridicat ă, invitându-l parc ă s ă intre. Un val de exuberan ţăpuse stă pânire pe el când se apropie de tunel, dar când ajunse la deschidere, entuziasmul îi pieri brusc. Tunelul cobora. Nu era bine. Aceast ă parte din traforo ducea, probabil, spre temniţ ele subterane, nu sus, în fort. Încremenit la gura întunecat ăa puţului ce părea s ăcoboare la nesfârşit în mă runtaiele pământului, Langdon ezit ă, privind din nou balconul. Ar fi putut s ăjure c ăzărise o miş care acolo. Hotărăş te-te!" Făr ăo alt ăalternativ ă, o lu ăla fug ăprin tunel, în jos. Undeva, deasupra, Hassassin-ul se aplec ăasupra prăzii sale. Îşi trecu palma peste braţ ul ei. Avea pielea catifelat ă, ca mătasea. Gândul la apropiata explorare a comorilor ei trupeş ti îl ameţea. În câte feluri ar putea-o viola? Ştia sigur c ă o merit ă pe aceast ăfemeie. Îl slujise pe Janus cum se cuvine. Ea era o pradă de război şi, când va termina cu ea, o va azvârli de pe divan şi o va sili s ăîngenuncheze. Ş i îl va servi iar. Suprema umilin ţă!" Apoi, în chiar momentul orgasmului, îi va reteza gâtul. Ghayat assa'adah. Suprema plăcere!" Iar dup ă aceea, îmbătat de propria glorie, va ieşi pe balcon ş i va savura triumful Illuminati... o răzbunare visat ă de atât de mulţi, de atâta vreme. 221

222 Cu fiecare pas, tunelul se întuneca tot mai mult. Coborârea continua. Dup ă un tur complet în subteran, orice raz ăde lumin ădispăruse. Tunelul părea să înainteze orizontal acum şi Langdon încetini, sesizând dup ăecoul paşilor c ăajunsese într-o încăpere mai larg ă. În fa ţă, în bezn ă, se zărea parc ăo slab ălică rire. Porni mai departe, cu braţele întinse. La un moment dat atinse ceva neted. Sticl ă şi crom. O maşin ă. Pipăi orbeş te pe caroserie, găsi o u şăşi trase de ea. Lampa din plafon se aprinse. Într-o frântur ă de secund ă recunoscu camioneta neagr ă ş i se trase înapoi. Cuprins de ur ă şi dezgust, se holb ăla ea o clip ă, apoi sări înăuntru şi începu să scormoneasc ă în căutarea unei arme care s-o înlocuiasc ă pe cea pierdut ă în fântân ă. Nu gă si nimic. Doar telefonul celular al Vittoriei. Strivit şi inutil. Vederea lui îi stârni fiori de groaz ă. Se rug ă în gând s ă nu fi ajuns prea târziu. Întinse mâna şi aprinse farurile camionetei. Încăperea deveni imediat vizibil ă umbre întunecate într-o camer ă goal ă. Probabil c ăfusese ultilizat ăodinioar ăpentru cai şi muniţ ie. În plus, se înfunda. Făr ăieşire. Am greşit drumul!" Dezamăgit, coborî din camionet ă şi studie zidurile înconjurătoare. Nici o u şă. Nici o poart ă. Se gândi la îngerul aflat dea-supra intrării în tunel şi se întreb ădac ă era doar o coinciden ţă. Nu! Îşi aminti cuvintele ucigaşului în Piazza Navona, la fântân ă. E în Biserica Iluminării... m ă aşteapt ăs ă m ă întorc." Nu se poate, ajunsese prea departe pentru a da greş acum. Inima îi bătea frenetic în piept. Frustrarea şi ura începeau să-i întunece raţiunea. Când zări petele de sânge de pe podea, primul lui gând zbur ă la Vittoria. Dar urmând dâra cu ochii, îşi dădu seama c ăerau urme de paşi însângeraţi. La distan ţă unele de altele. Sângele cursese numai din piciorul stâng. Hassassin-ul. Langdon se lu ă dup ă şirul de urme, spre unul din colţurile încăperii, unde lumina pă lea. La fiecare pas, uimirea şi nedumerea lui creşteau. Paşii însângeraţi păreau c ăînainteaz ăpână în col ţ, pentru a dispărea apoi în zid. Când ajunse în col ţ şi privi peretele, abia îi veni să- şi cread ă ochilor. Acolo, unul dintre blocurile de granit ale pardoselii nu era pătrat, la fel ca toate celelalte. Se afla, probabil, în faţ a unui nou indiciu. Blocul avea forma unui pentagon perfect, cu vârful orientat exact spre col ţ. Ingenios ascuns ă la îmbinarea pereţilor, o despicătur ăîngust ăîn zid servea drept ieş ire. Langdon păşi înăuntru. Era un culoar. Puţin mai în fa ţă se vedeau resturile unei bariere de lemn care blocase odat ă tunelul. Dincolo de ele licărea o lumin ă. O lu ă din nou la fug ă, sărind peste frânturile de lemn. Culoarul dădea într-o alt ăîncă pere, mai larg ă. Pe unul dintre pereţii acesteia, o tor ţăaprins ăarunca umbre palide. Era într-o zonă neelectrificatâ a castelului... una la care nici un turist nu a avusese vreodat ăacces. Încă perea avea, probabil, un aspect înfricoşător ziua, dar la lumina tremurând ăa torţei era de-a dreptul sinistr ă. Il prigione. Se aflau acolo vreo zece-două sprezece celule, majoritatea cu gratii ruginite de vreme. Una dintre cele mai mari era îns ăintact ă şi pe podeaua ei Langdon zări ceva ce-i opri inima în piept: sutane negre şi eşarfe roşii. Aici i-a închis pe cardinali!" În apropierea celulei se vedea o u şăde fier încastrat ăîn perete, întredeschis ă. Dincolo de ea se întindea un fel de pasaj. Se repezi într-acolo, dar se opri brusc. Urmele însângerate nu treceau de u şă. Iar când văzu cuvintele săpate în piatra zidului, deasupra intrării, îşi dă du seama de ce. Il Passetto. Era înmă rmurit. Auzise de multe ori despre acest tunel, dar nu avusese habar pe unde anume se pătrundea în el. Il Passetto Micul Pasaj" era un tunel îngust, de aproximativ un kilometru lungime, construit între Castelul Sant'Angelo şi Vatican. În decursul anilor, 222

223 numeroşi papi îl folosiser ă pentru a fugi în timpul asediilor, pentru a-ş i vizita amantele secrete sau pentru a asista la torturarea diverşilor inamici personali ori ai Bisericii. În prezent, se ş tia c ă ambele extremităţi ale tunelului sunt blocate de încuietori impenetrabile, ale că ror chei se afl ă la adăpost undeva, în vreun seif al Vaticanului. Langdon înţelegea acum în ce fel izbu- tiser ă Illuminati s ă intre şi s ă ias ă din Vatican nestingheriţ i de nimeni. Oare cine era trădă torul infiltrat care le dăduse cheile? Olivetti? Unul dintre ceilalţi membri ai Gă rzii Elveţiene? Oricum, nu mai conta." Urmele de sânge de pe pardoseal ă se îndreptau spre celălalt capăt al temniţ ei. Acolo, o poart ă ruginit ăera prins ă în lanţuri. Lacătul dispăruse şi poarta era puţin deschis ă. Dincolo de ea se vedea un şir de trepte care urcau în spiral ă. Ş i aici, pe podea, se afla un bloc de granit pentagonal. Langdon îl privi o clip ăînfiorat, întrebându-se dac ă Bernini însuş i mânuise dalta care îl cizelase. Deasupra, arcada de la intrare era decorat ă cu un mic heruvim sculptat. Aici era! Paşii însângeraţi urcaser ă treptele. Înainte de a porni pe urma lor, trebuia s ăfac ărost de o arm ă orice fel de arm ă. Lângă una din celule găsi o bar ă de fier ceva mai lung ă de un metru. La unul din capete metalul fusese rupt, iar marginea rămas ăera zimţat ă, ascuţit ă. Deşi foarte grea, nu avea altceva la îndemân ă şi Langdon spera ca elementul surpriz ăplus rana de piciorul Hassassin-ului să încline balanţa în favoarea lui. Mai presus de toate îns ă, spera din tot sufletul s ănu ajungă prea târziu. Treptele în spiral ă erau tocite şi abrupte. Langdon păşi uşor, încercând s ăprind ă un eventual zgomot. Nimic. Pe măsur ăce urca, lumina care răzb ătea din temni ţăpă lea. La un moment dat râmase în bezn ă şi îşi continu ă drumul pipă ind peretele cu palma. Mai sus. Simţea parc ăîn întuneric spiritul lui Galilei urcând aceleaşi scări, nerăbdă tor să- ş i împărtăş easc ăideile semenilor săi care aveau ace-aşi convingeri. Înc ă nu-şi revenise din şocul cauzat de descoperirea bârlogului Illuminaţ i într-o clă dire ce aparţinea Vaticanului! Pe când trimişii papei percheziţionau beciurile şi locuinţ ele unor savanţi renumiţi, membrii confreriei se întruneau chiar aici, sub nasul Bisericii. Era perfect, extraordinar! În calitatea sa de arhitect-şef al lucră rilor de renovare, Bernini avusese acces nelimitat în întreaga fortărea ţă... restructurând-o dup ă propriile planuri, făr ăs ădea socoteală nimănui. Câte intrări secrete construise el oare? Câte decoraţiuni subtile, ce indicau drumul spre bârlog? Biserica Iluminării. Langdon ştia c ă nu poate fi departe. Treptele se îngustar ă puţin şi avea impresia c ă zidurile tunelului se strâng în jurul lui. Umbrele trecutului forfoteau în întuneric, dar nu se opri din drum. Când ză ri fasciculul orizontal de lumin ă din fa ţă, îşi dădu seama c ăse afl ăla câţiva paşi de o platform ă. Dincolo de aceasta, pe sub o u şă, răzbă teau licăririle slabe ale unei torţe aprinse. Se apropie în linişte. Habar nu avea în ce punct al castelului se afl ă, dar ştia c ă urcase suficient pentru a fi ajuns aproape de vârf. Se gândi c ă, probabil, uriaş ul înger din bronz era exact deasupra capului său. Ajută-m ă, îngere!" se rug ă tăcut, încleştându- şi degetele pe bara de fier. Apoi, făr ă un zgomot, întinse mâna spre u şă. Pe divan, Vittoria îşi simţea braţele înţepenite, săgetate de durere. Când îşi revenise şi îş i dăduse seama c ă are mânile legate la spate, crezuse c ă, dac ăse va relaxa, îş i va putea elibera încheieturile. Dar nu mai avusese timp. Bestia se întorsese. Acum era aplecat deasupra ei, cu pieptul lui lat şi gol, brăzdat de nenumărate cicatrice. Ochii îi păreau dou ă fante negre ce ardeau, aţintite asupra ei. Vittoria bănuia c ăfiara se delecta imaginându-şi ce-o aş tepta. Încet, ca pentru a o înnebuni, Hassassin-ul îşi desfăcu centura ud ă, o scoase şi o azvârli pe podea. 223

224 Oroarea şi ura o sugrumau. Închise ochii pentru o clip ă. Când îi redeschise, în mâna ucigaşului apăruse un pumnal cu lam ă retractabil ă. Lama zvâcni chiar sub ochii ei. Vittoria îşi zări chipul îngrozit, reflectat în oglinda oţelului. Hassassin-ul răsuci pumnalul şi lipi dosul lamei de abdomenul ei. Metalul rece o înfior ă. Cu o lucire insolent ă în ochi, trase lama în jos, pe pielea ei, pân ăla cordonul ş ortului. Vittoria icni. Lent, ameninţător, bestia continua s ă plimbe vârful pumnalului în sus şi-n jos... mai jos. Apoi se aplec ă şi, cu răsuflarea lui fierbinte, îi şuşoti în ureche: Cu cuţitul ăsta i-am scos ochiul tatălui tău. În acea clip ăvittoria înţelese c ăera în stare s ăucid ă. Hassassin-ul răsuci din nou pumnalul şi tăiş ul pătrunse prin materialul ş ortului, despicându-l. Brusc, se opri şi întoarse capul. Cineva intrase. Pleac ă de lâng ăea! răsun ădin prag o voce profund ă. Vittoria nu vedea cine vorbise, dar recunoscu imediat vocea. Robert! Trăieş te!" Hassasin-ul se holb ă de parc ă ar fi văzut o stafie: Domnule Langdon, probabil c ă ai un înger păzitor! 108 În fracţiunea de secund ă cât privi în jur, Langdon îşi dădu seama c ăse afl ăîntr-un loc sacru. Deşi vechi şi decolorate, deco-raţiunile din încăperea oval ă erau pline de simboluri familiare. Plăci de faian ţăpentagonale. Fresce reprezentând planete. Turturele. Piramide. Biserica Iluminării! Simpl ă şi pur ă. În sfârşit, o găsise. Chiar în faţa lui, încadrat de deschiderea balconului, se afla Hassassin-ul. Cu pieptul gol, stătea lâng ă Vittoria, care zăcea legat ăpe un divan, dar cât se poate de vie. Văzând -o, Langdon simţi o imens ă uşurare. Pentru o clip ăochii li se întâlnir ă şi un val de emoţ ii se revărs ăîntre ei recunoştin ţă, disperare, regret. Aşa, deci ne întâlnim din nou, spuse Hassassin-ul, apoi vă zu bara de fier din mâna lui şi izbucni în râs. Şi acum ai venit dup ămine... cu asta?! Dezleag-o! Ucigaşul îşi repezi cuţitul la gâtul Vittoriei: O omor. Langdon nu se îndoia c ăera capabil s-o fac ă. Se strădui s ărăspund ăcalm, făr ă ca vocea să-i tremure: Cred c ăar fi bucuroas ă... ţinând cont de alternativ ă. Hassassin-ul zâmbi auzind insulta: Ai dreptate. Femeia are multe de oferit. Ar fi o pierdere inutil ă. Profesorul făcu un pas înainte, strângând în mân ăbara ruginit ă şi îndreptându-i capă tul rupt direct spre celălalt. Tăietura din palm ăîl ustura. Dă-i drumul! Pentru un moment, Hassassin-ul păru s ăstea în cumpăn ă. Răsuflând adânc, îşi relaxă umerii într-un gest clar de resemnare. În aceeaşi clip ăîns ă, braţul îi zvâcni. Langdon nu ză ri decât o mas ă neagr ă de muşchi şi lama care despic ăaerul venind drept spre pieptul lui. Din instinct sau poate din cauza oboselii, genunchii i se îndoir ăbrusc şi pumnalul zbură pe lâng ăurechea lui stâng ă, aterizând cu zgomot pe pardoseal ă, undeva, în spate. Ucigaş ul părea netulburat. Rânji, se depărt ăde Vittoria şi, ca un animal la pând ă, cu paşi uş ori, se apropie. Langdon se ridic ă din nou, cu bara de fier în mân ă. Dintr-o dat ă, puloverul ş i pantalonii uzi începur ă să-i stânjeneasc ă mişcă rile. Hassassin-ul, doar pe jumătate îmbrăcat, se miş ca 224

225 mult mai uşor şi mai repede, aparent neafectat de rana de la picior. Se vede c ăe obiş nuit cu durerea", îşi spuse profesorul. Pentru prima dat ăîn viaţa lui, îşi dorea s ăaib ăîn mân ăo armă de mare calibru. Hassassin-ul continua să-l înconjoare încet, răbdă tor, de parc ă s-ar fi distrat, cu fiecare pas apropiindu-se de cuţitul căzut pe podea. Langdon îi tăie calea. Ucigaşul dădu s ă se apropie iar de Vittoria, dar el i se aşez ădin nou în fa ţă. Mai este înc ă timp, îi arunc ăîn treacăt. Spune-mi unde e conteinerul. Vaticanul îţ i va plăti mai mult decât Illuminati. Eşti naiv! Lovi cu bara de fier. Hassassin-ul se feri. Langdon ocoli o banc ă de lemn, ţ inând fierul în faţa sa şi încercând să-l încolţeasc ăîn încăperea oval ă. A naibii camer ă, nu are colţ uri!" În mod ciudat îns ă, celălalt nu părea dornic nici s ă atace, nici s ăfug ă. Pur şi simplu, îi fă cea jocul adversarului. Aşteptând răbdă tor. Aşteptând ce?" Ucigaşul continua s ă se mişte în cerc, făr ăa se expune nici o clip ă. Ca un nesfârşit joc de şah. Bara de fier începea s ăatârne din ce în ce mai greu în mâna lui ş i, brusc, Langdon îşi dădu seama ce aşteapt ăadversarul său. M ăoboseş te." Strategia lui funcţiona. Slăbiciunea punea stăpânire pe el, adrenalina nemaifiind suficient ăpentru a-l ţ ine în form ă. Ştia c ă trebuie s ăfac ăceva. Hassassin-ul părea că-i citeşte gândurile şi schimb ă iarăşi direcţia, ca pentru a-l atrage spre masa din centrul încă perii. În mod cert, se afla ceva acolo, ceva care lucea în lumina torţei. O arm ă?" Făr ăa-şi lua ochii de la duşman, Langdon se apropie de mas ă. Ucigaş ul arunc ă o privire lung ă, evident, spre obiect şi el avu nevoie de toat ăstă pânirea sa de sine pentru a nu-i cădea în curs ă. În cele din urm ă, nu mai rezist ă. O ochead ăscurt ă. Dar ră ul se produsese deja. Nu era o arm ă. Imaginea îl ţintui locului pentru o clip ă. Pe mas ă se afla o caset ăobişnuit ădin aram ă, acoperit ăde patina vremii. Forma acesteia era pentagonal ă. Capacul fusese dat la o parte. Înăuntru, în cinci compartimente vă tuite, se vedeau cinci matriţe. Din fier, cu mânere scurte din lemn. Nu trebuia s ăpriveasc ă atent pentru a şti ce scria pe fiecare. ILLUMINATI, PĂMÎNT, AER, FOC, AP Ă. Langdon se trase înapoi, de team ăc ă Hassassin-ul îl va lovi. Dar se înşelase. Ucigaş ul aştepta, de parc ă jocul l-ar fi înviorat. Profesorul făcea eforturi s ăse concentreze din nou asupra luptei, privindu-şi adversarul ş i agitând bara ruginit ă. Dar imaginea casetei îi stăruia în minte. Deşi matriţ ele în sine erau fascinante -artefacte Illuminati în a căror existen ţăpuţini specialişti credeau -îşi dă du seama c ă altceva, un alt detaliu al casetei îi trezise suspiciuni întunecate. Profit ă de o miş care a Hassassin-ului pentru a mai arunca o privire spre mas ă. Dumnezeule!" În caset ă, cele cinci matriţe erau aşezate în cinci compartimente separate. În centru îns ă, se mai afla un compartiment. Acesta era acum gol, dar în mod evident era destinat să adăposteasc ăo alt ă matri ţă... mult mai mare decât celelalte... de form ăpătrat ă. Atacul veni pe neaşteptate. Hassassin-ul se repezi ca o pasăre de prad ă. Langdon încerc ăs ăse adune şi să contracareze lovitura, dar bara de fier atârna ca un bolovan în mâna lui. Izbi mult prea târziu. Hassassin-ul se ghemui. În clipa următoare ţâşni şi mâinile sale înşfăcar ăbara. Forţ a lui era teribil ă, aparent neafectat ă de rana de la bra ţ. Urm ăo scurt ălupt ă. Violent ă. Langdon simţ i cum fierul îi este smuls din mân ă şi o durere sfâşietoare îi străpunse palma. Dup ăo clip ă, privea drept în capătul zimţat al barei. Vânătorul devenise vânat. Parc ă îl izbise un ciocan. Hassassin-ul se rotea iarăş i în jurul lui, zâmbind din nou, împingându-l spre perete: 225

226 Cum e proverbul acela al vostru? Despre pisica moart ăde prea mult ăcuriozitate... Langdon abia mai reuşea s ăse concentreze, blestemându-şi neglijenţa. Nimic parc ă nu mai avea sens. Un al şaselea simbol Illuminatil" Prad ă frustrării, izbucni: N-am citit nicăieri nimic despre o a şasea matri ţăilluminati! Ba cred c ă da! chicoti ucigaşul, continuând s ă înainteze spre el. Nu mai înţelegea nimic. Sigur nu citise aşa ceva! Erau cinci simboluri Illuminati. Se trase înapoi, cu spatele, cercetând cu privirea camera în căutarea unei alte arme. O îmbinare perfect ăa elementelor antice, spuse Hassassin-ul. Matriţa final ă este cea mai strălucit ădintre toate. Mi-e team ă totuşi c ă tu n-o vei vedea. Lui Langdon îi era team ă c ă nu va mai apuca s ăvad ămai nimic, în curând. Continua să se retrag ă, căutând o cale de scăpare. Şi ai văzut matriţa asta final ă? îl întreb ă, încercând s ămai trag ăde timp. Poate c ă într-o zi îmi vor face aceast ăonoare. Dac ăm ăvoi dovedi vrednic. Făcu o mişcare brusc ă spre el, ca şi când s-ar fi jucat. Langdon sări înapoi. Avea impresia c ăucigaşul îl împingea de-a lungul zidului, spre o destinaţie nevăzut ă. Unde?" Îns ă nu-şi putea permite s ăse întoarc ă şi s ăpriveasc ăîn spate. Matriţa, continu ă el. Unde este? Nu-i aici. Se pare c ă Janus este cel care o păstreaz ă. Janus? Profesorul nu mai auzise acest nume. Liderul Illuminati. Vine aici în câteva clipe. Liderul Illuminati vine aici? Pentru a realiza ultima înfierare. Langdon arunc ă o privire îngrozit ă spre Vittoria. Tânăra părea ciudat de calm ă, cu ochii închişi, retras ă parc ă într-o lume a ei, respirând lent... adânc. Ea era, oare, ultima victim ă? Sau el? Cât ă arogan ţă! rânji Hassassin-ul, văzându -i privirea. Voi doi sunteţi niş te nimicuri. Veţi muri, fireşte, nu-ncape îndoial ă. Dar ultima victim ă despre care vorbesc eu este un inamic cu adevărat periculos. Un inamic periculos?" Principalii cardinali muriser ădeja. Papa era şi el mort. Illuminati avuseser ă grij ă de asta. Răspunsul era îns ă în ochii goi ai Hassassin-ului. Il camerlengo. Şambelanul Ventresca fusese unica raz ă de speran ţă în tot acest calvar. El izbutise în aceast ă sear ă să-i acuze pe Illuminati mai mult decât o făcuser ă decenii întregi de teorii ale conspiraţiei. Iar acum, avea s ă plăteasc ăpreţul pentru reuşita lui. El era ţinta final ă a confreriei. Nu veţi ajunge la el! îl provoc ălangdon. Eu, nu, replic ă ucigaşul, forţându-l s ă se retrag ă şi mai mult. Aceast ă onoare îi revine lui Janus însuşi. Liderul Illuminati are de gând să-l înfiereze cu mâna lui pe il camerlengo? Puterea are privilegiile ei. Dar nimeni nu poate pătrunde în Vatican în seara asta! Hassassin-ul avea un aer plin de el: Dac ă are fixat ăo întrevedere, poate! Profesorul nu mai ştia ce s ăcread ă. Singura persoan ăaşteptat ă la Vatican în acest moment era cea pe care presa o numea Samariteanul din ceasul al unsprezecelea", cea despre care Rocher spusese c ă deţine informaţ ii care ar putea salva... Langdon încremeni. Dumnezeule!" Hassassin-ul rânji iar, savurând efectele pe care aceast ăînţelegere le avea asupra adversarului său: 226

227 Şi eu m ăîntrebam cum va reuşi Janus s ă intre în Vatican. Dar am auzit la radioul din maşin ă ceva cu un Samaritean din ceasul al unsprezecelea. Vaticanul îl va primi pe Janus cu braţele deschise! Langdon aproape c ăse împiedic ă. Janus e samariteanul!" O viclenie incredibil ă! Liderul Illuminati va fi condus ca un rege pân ă în apartamentele şambelanului. Dar cum l-a fraierit Janus pe Rocher? Sau e şi el implicat?" De când aproape c ăse sufocase în interiorul Arhivelor Secrete, Langdon nu mai avusese încredere deplin ăîn căpitan. Hassassin-ul fand ă brusc, împungându-l în coaste. Profesorul făcu o săritur ăînapoi, cuprins de furie: Janus nu va reuşi s ă scape cu via ţă! Sunt unele cauze pentru care chiar merit ăs ămori. Profesorul nu se îndoia c ăucigaşul vorbise serios. Janus venea la Vatican într-o misiune sinuciga şă? Era o problem ă de onoare? Pentru o fracţiune de secund ă, mintea lui cuprinse totul. Complotul Illuminati se încheia perfect. Preotul pe care ei înşişi îl aduseser ă în prim-plan, prin asasinarea papei, se dovedise un adversar de temut. Iar într-un ultim act de sfidare, liderul confreriei îl va distruge. Brusc, Langdon simţi c ăperetele din spatele lui dispare. Un val de aer rece îl izbi ş i, nedumerit, se împletici în noapte. Balconul! Acum îşi dădea seama ce urmărea Hassassin-ul. Hăul din spatele lui era aproape palpabil o cădere de treizeci de metri pân ă în curtea de dedesubt; o văzuse când venise. Şi ucigaşul nu pierdea deloc timpul. Cu o for ţăviolent ă, ţâş ni spre el. Bara de fier îi zvâcni în dreptul abdomenului. Reuşi s ăsar ăun pas în spate şi capă tul tăios îi împunse doar hainele. O nou ă lovitur ă. Înc ăun salt înapoi. Aproape c ă se lipi cu spinarea de balustrad ă. Sigur c ăurmătoarea lovitur ăîl va izbi în plin, Langdon încerc ă marea cu degetul. Răsucindu-se într-o parte, întinse mâinile şi apuc ăbara. Durerea îi săget ă palma rănit ă, dar nu-şi slăbi strânsoarea. Hassassin-ul păru depăşit de aceast ă mişcare. Se luptar ăun moment corp la corp, faţă-n fa ţă, răsuflarea fetid ă a celuilalt pufăindu -i în nări. Bara începu să-i alunece din mâini; adversarul era prea puternic. Într-un ultim gest disperat, riscând să- şi piard ă ş i bruma de echilibru, Langdon ridic ă un picior şi încerc ăs ăloveasc ădegetul rănit al celuilalt cu toată puterea. Dar omul era un profesionist şi ştia să- şi apere punctele slabe. Profesorul tocmai îşi jucase ultima carte şi ştia c ăa pierdut. Braţele Hassassin-ului explodar ă în sus, trântindu-l în balustrad ă. În spate nu mai simţ ea nimic, decât hăul de dedesubt. Ţinând bara cu ambele mâini, orizontal, ucigaş ul se repezi spre pieptul lui. Langdon îşi arcui spinarea deasupra hăului. Ma'assalamah! url ă fiara. La revedere! Şi, cu o privire furibund ă, îşi lans ăultima lovitur ă. Centrul de greutate al profesorului pendul ă şi picioarele îi zburar ă pe pardoseal ă. Cu o infim ă speran ţăde supravieţuire, izbuti să se prind ă de balustrad ă în clipa în care trupul lui făcea saltul în gol. Mâna stâng ăîi alunec ă, dar dreapta rezist ă. Atârna cu capul în jos, agăţat cu picioarele şi cu o mân ă... făr ăa-ş i da drumul. Aplecat peste el, Hassassin-ul ridic ă bara deasupra capului. Fierul începu s ăcoboare ş i, în acea fracţiune de secund ă, Langdon avu o viziune. Poate era iminenţa morţii sau pur ş i simplu frica instinctiv ă, dar în acea clip ăzări capul ucigaşului învăluit într-o aur ă ivit ă de nicăieri. O vâlvătaie se înăl ţăîn spatele lui... ca o bizar ăminge de foc. La jumă tatea loviturii, Hassassin-ul scăp ăbara din mân ă şi scoase un urlet animalic. Fierul căzu pe lâng ă capul lui Langdon şi dispăru în noapte. Ucigaş ul se întoarse; spatele lui era un foc mocnit. De dincolo de balustrad ă, profesorul o văzu pe Vittoria în faţ a Hassassin-ului. Cu un licăr sălbatic de răzbunare în ochi, clătina torţa în faţa ei, pentru a-l ţ ine la distan ţă. Cum se dezlegase, Langdon nu ştia şi nici nu-i mai păsa. Prinzându-se cu picioarele, încălec ăbalustrada şi se rostogoli înapoi, în balcon. 227

228 Lupta avea s ă fie foarte scurt ă. Hassassin-ul era un adversar cu adevă rat... mortal. Urlând cu turbare, se azvârli asupra ei. Vittoria încerc ăs ăsar ăîntr-o parte, dar bruta înh ăţătorţ a, gata s ă i-o smulg ă din mân ă. Profesorul nu mai aştept ă. Luându-ş i avânt, se repezi cu pumnii în carnea ars ăde pe spatele lui. Răcnetul se auzi probabil pân ă la Vatican. Ucigaşul încremeni pentru o clip ă, cu spinarea arcuit ă. Dădu drumul torţei ş i Vittoria îl izbi cu ea în fa ţă. Carnea sfârâi şi ochiul stâng îi plesni. Url ădin nou, ducându-ş i palmele la frunte. Ochi pentru ochi! şuier ăvittoria. De aceast ădat ă mânui torţa ca pe o bât ă şi, când lovi, Hassassin-ul se împletici pe spate, proptindu-se în balustrad ă. Langdon şi Vittoria se repezir ă în aceeaşi clip ă, înfigându-ş i mâinile în el şi împingându-l amândoi în acelaşi timp. Trupul ucigaşului se prăvă li în gol, în întuneric. Nu se auzi nici un strigăt. Doar trosnetul spină rii lui, frânte când se izbi de un morman de ghiulele, dedesubt. Langdon se întoarse şi o privi tăcut, uluit. Pe umeri şi la talie îi atârnau frânghii ră sucite. Ochii îi ardeau ca focurile iadului: Houdini ştia yoga. 109 Între timp, în Piazza San Pietro, Garda Elveţian ăformase un zid viu şi încerca s ă ţină mulţimile la distan ţă. Făr ăsucces, îns ă. Oamenii erau prea mulţi şi păreau mult mai interesaţ i de pericolul care ameninţa Vaticanul decât de propria siguran ţă. Ecranele video din piaţă transmiteau imagini ale conteinerului cu antimaterie ş i ale ceasului acestuia imagini preluate de la monitorul Gărzii Elveţiene, prin amabilitatea şambelanului. Din păcate îns ă, nici acestea şi nici minutele care se scurgeau ameninţător pe ceasul conteinerului nu reuş eau s ă alunge mulţimea din pia ţă. Oamenii priveau picătura minuscul ăde lichid şi îş i spuneau, probabil, c ă nu are cum s ă fie atât de periculoas ă pe cât se credea. În plus, ceasul conteinerului arăta c ă mai sunt înc ă aproape patruzeci şi cinci de minute pân ăla detonare -o grămad ăde timp pentru a sta şi a privi în jur. Totuşi, toţi membrii Gărzii Elveţiene erau de acord c ădecizia îndrăznea ţăa ş ambelanului de a spune lumii adevărul şi de a oferi presei imagini în direct ale infamiei Illuminati fusese o mişcare inteligent ă. Confreria se aşteptase, în mod cert, ca Vaticanul s ăafişeze reticenţ a sa obişnuit ăîn faţa adversităţilor. De aceast ădata îns ă, nu. Il camerlengo Ventresca se dovedise un inamic redutabil. În interiorul Capelei Sixtine, cardinalul Mortati nu mai avea stare. Trecuse deja de ora Mulţi cardinali continuau s ă se roage, dar alţii se adunaser ăîn apropierea uş ii, în mod evident îngrijoraţi de ora târzie. Unii începur ăs ăbat ăcu pumnii în u şă. Afar ă, locotenentul Chartrand auzea loviturile, dar nu ştia ce ar trebui s ă fac ă. Se uit ă la ceas. Era vremea! Căpitanul Rocher dăduse îns ă ordine stricte: cardinalii nu vor fi lăsaţ i să ias ă pân ăce nu le va da el permisiunea. Bătă ile în u şădevenir ă mai intense ş i stânjeneala locotenentului crescu. Poate c ă Rocher pur ş i simplu uitase; de la apelul acela telefonic misterios, căpitanul se comportase într-un mod foarte ciudat. Chartrand deschise staţia de emisie-recepţie. Domnule căpitan, sunt Chartrand. A trecut ora stabilit ă. Nu ar trebui s ădeschid uş ile Capelei Sixtine? Uşa rămâne încuiat ă. Credeam c ă ţi-am dat deja acest ordin. Da, domnule, îns ă

229 Oaspetele nostru va sosi dintr-un moment în altul. Ia câţiva oameni sus şi postaţi-v ă în faţa biroului papei. Şambelanul nu trebuie s ă plece nicăieri. M ă scuzaţi, domnule? Ce nu pricepi, locotenent? Nimic, domnule. Am plecat. Sus, în biroul papei, şambelanul medita în tăcere în faţa focului. Dă-mi putere, Dumnezeule! F ă o minune!" înteţi flăcă rile din şemineu, întrebându-se dac ă va supravieţ ui acestei nopţi. 110 Unsprezece şi douăzeci şi trei de minute. Vittoria şedea tremurând pe balconul Castelului Sant'Angelo, cu ochii pierduţ i în depărtare, înlăcrima ţi. Ar fi vrut atât de mult să-l ia în braţ e pe Robert Langdon, dar nu putea. Trupul îi era parc ă amorţit. Încerc ă să- şi revin ă, evaluând situaţia actual ă. Omul care îi ucisese tatăl zăcea undeva jos, mort, iar ea abia scăpase cu via ţă. Când mâna lui Langdon îi atinse umărul, infuzia de căldur ăşi tandreţ e începu ca prin farmec să-i topeasc ă gheaţa din suflet. Trupul îi revenea la via ţă. Negura se risipi. Robert arăta ca naiba, ud şi sleit de puteri probabil c ătrecuse printr-un adevărat iad pentru a o salva. Îţi mulţumesc..., îi şopti. El îi surâse, obosit, şi-i aminti c ă ea merita toate mulţumirile; abilitatea ei de a-ş i contorsiona trupul îi salvase pe amândoi. Vittoria îşi şterse ochii. Ar fi putut ră mâne acolo, alături de el, pentru totdeauna, dar timpul nu mai aştepta. Trebuie s ă ieşim de aici, îi spuse profesorul. Mintea ei zbur ă în alt ă parte, privind spre Vatican. Cel mai mic stat al lumii pă rea tulburător de aproape, stră lucitor în lumina zecilor de reflectoare ale presei. Spre marea ei uimire, Piazza San Pietro era înc ăticsit ăde oameni. Garda Elveţian ăreuşise s ă elibereze doar o zon ă de nici cincizeci de metri, chiar în faţa bazilicii mai puţ in de o treime din întinderea pieţei. Mulţimea era compact ă, spectatorii de pe margini împingându-se pentru a vedea ş i ei ceva mai bine şi prinzându-i pe ceilalţi ca într-o capcan ă. Sunt prea aproape! îi venea să strige. Mult prea aproape!" Eu m ăîntorc, spuse Langdon complet lipsit de expresie. Vittoria se răsuci spre el, incredul ă: Înapoi la Vatican? Profesorul îi povesti despre Samaritean ş i despre complotul pe care acesta îl punea la cale. Liderul Illuminati, un om pe nume Janus, venea, de fapt, pentru a-l înfiera pe ş ambelan. Un ultim act de supremaţie din partea confreriei. Nimeni nu ştie despre acest lucru la Vatican, continu ăel. Nu am cum s ăiau legă tura cu ei şi individul poate s ă soseasc ădintr-o clip ă în alta. Trebuie s ăavertizez Garda Elveţiană înainte de venirea lui. Dar n-ai s ă poţi trece de mulţimea aceea! Ba voi trece, replic ăel cu siguran ţăîn glas. Ai încredere în mine! Vittoria îşi dădu seama c ă, din nou, istoricul ştia ceva ce ei îi scăpa: Vin şi eu. Nu. De ce s ă riscăm amândoi

230 Trebuie s ă găsesc o modalitate de a-i îndepă rta pe oamenii aceia de acolo! Riscurile sunt uri... Chiar în clipa aceea, balconul începu s ăvibreze. Un huruit asurzitor părea c ă zdruncină întregul castel. Apoi, dinspre San Pietro se văzu o lumin ăalb ă, orbitoare. Oh, Doamne! exclam ă Vittoria în sinea ei. A explodat antimateria!" Dar, în locul bubuiturii, din mulţime se ridic ăun val de urale. Vittoria îş i duse mâna streaşin ăla ochi. Din pia ţăse înălţ a un rând de lumini orbitoare, îndreptate, parc ă, asupra lor! Toţi oamenii întorceau capetele, strigând şi arătând cu mâinile în sus. Huruitul se intensific ă. În pia ţă, atmosfera se înseninase, devenind aproape vesel ă. Langdon privi năuc într-acolo: Ce mama dracului...? Deasupra lor, cerul însuşi vuia. De dup ăturnul castelului, pe neaş teptate, se ivi elicopterul papei. Huruind la doar cincisprezece metri deasupra lor, se îndrepta direct spre Vatican. Sub unda de ş oc, castelul vibra din toate încheieturile. Fasciculele reflectoarelor urmau elicopterul în zbor ş i curând balconul fu cuprins din nou de întuneric. Când văzu c ă uriaşa maşină rie încetineşte şi c ăzăbove ş te un moment în aer deasupra pieţei, Vittoria se simţi cuprins ă de îndoieli; era deja prea târziu. Stârnind un nor de praf, elicopterul ateriz ă în micul spaţiu liber dintre mulţime şi bazilic ă, oprindu-se aproape de treptele de la intrare. Ia te uit ă ce intrare-şi face! şopti Vittoria. Pe fondul alb al treptelor de marmur ă, zări o siluet ăîntunecat ă ieşind din bazilic ă ş i apropiindu-se de elicopter. N-ar fi putut recunoaşte persoana, dac ă n-ar fi vă zut bereta stacojie de pe capul acesteia. Aşa, întindeţi covorul roşu! Ăsta-i Rocher. Langdon izbi cu pumnul în balustrad ă: Cineva trebuie să-i previn ă! Şi dădu s ă plece. Vittoria îl prinse de bra ţ: Aşteapt ă! Tocmai observase înc ăun amănunt, unul pe care mintea ei refuza să-l cread ă. Deş i degetele îi tremurau, arăt ăspre elicopter. Chiar şi de la o asemenea distan ţă, ştia c ă nu putea s ă se înşele. Din aeronav ă cobora o alt ă siluet ă... o siluet ăcare se mişca într-un mod atât de special, încât nu putea fi decât a unui singur om. Deşi în poziţie şezând, nou-venitul străbă tu spaţiul gol al pieţei cu o vitez ăuimitoare şi o precizie maxim ă. Un rege pe un tron electric. Era Maximilian Kohler. 111 Lui Kohler opulenţa Sălii Belvedere îi făcea grea ţă. Numai cu aurul ce poleia decoraţiunile plafonului s-ar fi putut finanţa un an întreg de cercetă ri asupra cancerului. Rocher îl conduse pe o ramp ă înclinat ă, în Palatul Apostolic. N-aveţi lift? întreb ăkohler. N-avem curent electric, răspunse Rocher, arătând sfeş nicele care ardeau în jur, împrăştiind întunericul. Strategia noastr ăde căutare şi de verificare. Strategie care, făr ăîndoial ă, nu a dat rezultate. Căpitanul încuviin ţă. 230

231 Kohler izbucni într-un acces de tuse, ştiind probabil c ă s-ar putea s ă fie ultimul un gând nu tocmai liniştitor. Când ajunser ă la etajul superior şi pornir ă pe culoarul ce ducea spre biroul papal, patru soldaţi ai Gărzii Elveţiene le ieşir ăîn întâmpinare, cu figuri speriate. Căpitane, ce faceţi aici? Credeam c ă acest om deţine informaţii care... Nu vorbeşte decât cu il camerlengo. Soldaţii se traser ăînapoi, cu priviri suspicioase. Spuneţi-i şambelanului, adăug ărocher pe un ton ferm, c ă directorul CERN, Maximilian Kohler, este aici şi doreşte să-l vad ă. Imediat! Da, domnule! Unul dintre soldaţi o lu ă la fug ă spre birou. Ceilalţi rămaser ăpe loc, privindu-l cu atenţ ie pe Rocher, părând destul de stânjeniţi. Numai o clip ă, căpitane. Vom anunţa sosirea oaspetelui dumitale. Kohler îns ă nu se opri. Rotindu-şi scaunul, ocoli grupul de santinele. Soldaţii ţâşnir ă, aliniindu-se în jurul lui: Fermati! Domnule! Opriţi-v ă! Elveţianului îi era sil ăde ei. Nici cea mai prestigioas ăfor ţă de securitate a lumii nu era imun ă la mila pe care toţi o resimţeau fa ţăde handicapaţi. Daca ar fi fost sănă tos, soldaţii l-ar fi abordat fizic. Infirmii sunt neputincioşi. Sau aşa cred ceilalţi." Kohler ştia c ă dispune de foarte puţin timp pentru a face ceea ce-ş i pusese în gând. De asemenea, ştia c ă ar putea muri în aceast ănoapte. Era totuşi surprinzător cât de puţin îi pă sa de asta. Îndurase prea multe în timpul vieţii pentru ca întreaga lui munc ăs ăfie distrus ă de unul precum il camerlengo Ventresca. Signore! strigar ă iar soldaţii, alergând şi formând un baraj viu în calea lui. Trebuie să v ă opriţi! Unul scoase un revolver şi-l îndrept ă spre director. Kohler se opri. Rocher interveni, cu un aer jenat: Domnule Kohler, v ărog! Nu dureaz ă decât un moment. Nimeni nu poate intra neanunţat în biroul papei. Din privirea căpitanului, elveţianul înţelese c ă nu are alt ă soluţie decât s ă aş tepte. Bine, îşi spuse. Aştept." Din cruzime parc ă, soldaţii îl opriser ă în dreptul unei oglinzi ce acoperea un întreg perete. Imaginea propriului trup schimonosit îl îngreţoşa. Vechea furie ieşi din nou la suprafa ţă. Şi-i dădu puteri noi. Acum se afla printre duşmani. Ăştia erau oamenii care îi furaser ă demnitatea. Ăştia erau. Din cauza lor nu simţise niciodat ă atingerea vreunei femei... ş i nu se ridicase niciodat ă în picioare pentru a primi o distincţie. Ce adevăr au oamenii aceş tia? La naiba, ce dovad ă? O carte cu născociri din vechime? Făgă duinţ a unor miracole viitoare? Ştiinţ a naş te minuni în fiecare zi!" Kohler se privi pentru o clip ăîn ochi. În seara asta am s ămor poate de mâna religiei, îş i spuse. Dar n-ar fi pentru prima dat ă." Pentru o clip ă, avu iar unsprezece ani. Zăcea în patul său din casa părinteasc ă, în Frankfurt. Aşternuturile de sub el erau croite din cea mai fin ăpânz ăexistent ă în Europa, dar musteau de sudoare. Micul Max avea impresia c ăarde pe dinăuntru, durerea sfâşiindu-i trupul în chinuri groaznice. Îngenuncheaţi lâng ăpatul său, la fel ca în ultimele dou ă zile, se aflau mama şi tatăl lui. În umbr ă, doar la câţiva paşi, stăteau trei dintre cei mai buni medici din ora ş. V ă rog înc ă o dat ă s ă v ă râzgândiţi, spuse unul dintre ei. Uitaţi-v ă la bietul copil! Febra îi creşte! Are dureri cumplite! Şi e în pericol de moarte! Dar Max ştia deja răspunsul mamei, înainte ca ea să-l rosteasc ă: 231

232 Gott wird ihn beschuetzen. Da, îşi spuse micul Max. Dumnezeu m ă va apăra." Convingerea din glasul mamei îi sporea puterile. Dumnezeu m ă va apăra." O or ă mai târziu, Max avea impresia c ătot trupul lui era zdrobit de o greutate uria şă. Nici măcar nu mai respira îndeajuns ca s ăpoat ăplânge. Fiul dumneavoastr ăsufer ăîngrozitor, interveni un alt medic. Daţi-mi voie cel puţ in să-i uşurez durerile! Îi pot face imediat o simpl ăinjecţie cu... Ruhe, bitte! îl întrerupse tatăl, făr ăa deschide ochii, rugându-se netulburat în continuare. Tat ă, te rog! încerc ămax s ăstrige. Lasă-i să-mi opreasc ă durerea! Dar strigătul i se pierdu într-un acces de tuse. O or ă mai târziu, suferea chiar mai rău. Fiul dumneavoastr ăar putea paraliza! îi avertiz ăun doctor. Sau risc ăs ămoar ă chiar! Avem medicamente care-l pot ajuta! Dar Frau şi Herr Kohler n-ar fi acceptat aşa ceva. Nu credeau în medicamente. Cine erau ei pentru a se amesteca în planurile lui Dumnezeu? Aşa c ăse rugar ă ş i mai fierbinte. La urma urmei, Domnul îi binecuvântase cu acest copil; pentru ce le-ar lua El darul înapoi acum? Mama îi şopti micului Max s ă fie puternic. Îi spuse c ă Dumnezeu îl punea la încercare... ca în povestea biblic ă a lui Avraam... un test al credinţei. Max încerca s ăaib ă credin ţă, dar durerea era înfiorătoare. Eu nu mai pot s ăvăd aşa ceva! exclam ăla un moment dat un medic şi ieşi în fug ă din camer ă. În zori, Max abia dac ămai era conştient. Fiecare muş chi din trupul lui era prins în spasme cumplite. Unde e Iisus? se întreba. Oare pe mine nu m ăiubeşte?" Simţea cum viaţ a i se scurge din corp. Mama lui adormise lâng ă el, iar braţele ei îi cuprindeau trupul chinuit. Tatăl stă tea în cealalt ă parte a încăperii, la fereastr ă, privind ivirea zorilor. Era ca într-o trans ă. Max auzea murmurul neîncetat al rugăciunilor lui. Atunci zări copilul silueta aplecat ădeasupra lui. Un înger? Abia dacă-i putea vedea prin pleoapele umflate, aproape închise. Chipul îi ş opti ceva la ureche, dar nu era vocea unui înger. Max îl recunoscu pe unul dintre doctori... cel care stătuse în colţul camerei timp de dou ă zile, făr ăa ieşi nici o clip ă, implorându-i pe părinţ ii lui să-l lase să-i administreze un medicament nou, venit din Anglia. Nu mi-a ş ierta-o niciodat ă, şopti medicul, dac ă n-a ş face acest lucru. Apoi îi lu ă uşor braţul slăbu ţîn mâna lui: A ş fi vrut doar s ăo fi făcut mai de mult. Max simţi o uşoar ăînţepă tur ăîn bra ţ abia sesizat ăpe fondul durerii generale. Apoi doctorul îşi strânse în linişte lucrurile. Înainte de a pleca, îş i puse palma pe fruntea copilului: Doctoria aceasta îţi va salva viaţa. Eu am mare încredere în puterea medicamentelor. În numai câteva minute, Max simţi cum un spirit fermecat parc ă îi alerga prin vine. O căldur ăplăcut ăse răspândi în trupul lui, amorţindu-i durerea. În sfârşit, pentru prima dată dup ă multe zile, reuşi s ă adoarm ă. Când febra ced ă, mama şi tatăl lui lăudar ămiracolul înfă ptuit de Dumnezeu. Dar când deveni evident c ă fiul lor rămă sese olog, descurajarea îi cuprinse din nou. Îşi duser ă copilul la biseric ă, implorând sfatul preotului. Numai mila Domnului i-a salvat viaţa, îi inform ăacesta. Max asculta, făr ăa spune nimic. Frau Kohier plângea: Dar fiul nostru nu poate s ămearg ă! Preotul clătin ădin cap, cu tristeţe: 232

233 Da, se pare c ădumnezeu l-a pedepsit fiindc ă n-a avut suficient ă credin ţă. Domnule Kohier? Era soldatul care plecase în fug ă: Il camerlengo este de acord s ăv ă primeasc ăîn audien ţă. Directorul mormăi, accelerând în lungul coridorului. Vizita dumneavoastr ăîl surprinde, continu ătânărul. Nu m ă îndoiesc. A ş vrea să-i vorbesc între patru ochi. Imposibil. Nimeni... Locotenent! lătr ărocher. Întrevederea va decurge aşa cum doreşte domnul Kohier. Soldatul se holb ă la el tăcut, nevenindu-i s ăcread ă. În faţa uşii de la biroul papei, Rocher le îngădui oamenilor săi obişnuitele mă suri de precauţie înainte de a permite intrarea directorului. Detectorul lor de metale nu era îns ă de nici un folos în faţ a sumedeniei de dispozitive electronice cu care era echipat scaunul lui Kohler. Soldaţii îl percheziţionar ăsumar, dar erau prea stânjeniţi de infirmitatea lui pentru a-ş i face datoria aşa cum trebuie. Aşa c ă nu găsir ărevolverul fixat sub scaun. Şi nici celă lalt obiect... cel despre care Kohler ştia c ă avea s ădetermine un deznodă mânt de neuitat al evenimentelor acestei seri. Când directorul intr ăîn biroul papei, il camerlengo Ventresca era singur, în genunchi, rugându-se în faţa focului care dădea s ăse sting ă. Nici măcar nu deschise ochii: Domnule Kohler, rosti el, ai venit pentru a face din mine un martir? 112 Între timp, Langdon şi Vittoria străbă teau în fug ă, spre Vatican, îngustul tunel numit Il Passetto. Făclia din mâna profesorului arunca doar atâta lumin ăcât s ăse poat ă vedea la trei metri în fa ţă. Zidurile erau apropiate, iar plafonul, jos. Aerul mirosea a umed. Langdon alerga din toate puterile, Vittoria urmându-l la scurt ă distan ţă. La un moment dat, tunelul se înclin ăabrupt, ca şi cum ar fi ieşit din castel, urcând de-a lungul unui bastion de piatr ăce semăna cu un apeduct antic. Apoi panta se reduse ş i tunelul redeveni orizontal. În mintea profesorului imaginile se amestecau ca într-un caleidoscop nelă murit Kohler, Janus, Hassassin-ul, Rocher... şi o a şasea matri ţă. Sunt sigur c ă ai auzit despre cel de-al şaselea simbol, spusese ucigaşul. Cel mai strălucit dintre toate." Langdon era îns ă sigur c ă nu auzise. Nici chiar teoria conspiraţiei nu pomenise vreodat ă despre o a şasea matri ţă... real ă sau imaginar ă. Umblau zvonuri despre lingouri de aur şi despre un desăvârş it diamant Illuminati, dar nimeni nu făcuse vreo referire la un al şaselea simbol. Kohler nu poate fi Janus! declar ăvittoria făr ăs ăse opreasc ădin fug ă. E imposibil! Imposibil" era un cuvânt pe care Langdon învăţase s ănu-l mai foloseasc ă. Nu ştiu, îi strig ăel peste umăr. Kohler are un dinte împotriva Bisericii ş i, în plus, o influen ţăsubstanţial ă. Criza asta a pus CERN într-o lumin ă monstruoas ă! Max n-ar face niciodat ă ceva care s ă afecteze reputaţia CERN. Pe de o parte, Langdon ştia c ăinstituţia se aflase în lumina reflectoarelor în aceast ăsear ă, fiindc ă Illuminati insistase s ă transforme toat ăaceast ăcriz ăîntr-un spectacol public. Totuş i, 233

234 nu putea s ănu se întrebe cât de şifonat ăieşise cu adevărat reputaţ ia CERN. Criticile din partea Bisericii nu erau ceva nou pentru centrul elveţ ian. De fapt, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins c ă situaţia de fa ţăera benefic ă pentru instituţia condus ă de Kohler. Dac ă miza era publicitatea, atunci antimateria reprezenta asul câştigă tor în seara asta. Toată planeta numai despre ea vorbea. Ştii ce spunea P.T. Barnum, îi strig ălangdon din fug ă: Nu-mi pas ă ce spui despre mine, cu condiţia să-mi scrii numele corect!" Pariez c ălumea se înghesuie deja s ă cumpere noua tehnologie. Iar dup ă ce îi vor vedea adevărata putere la miezul nopţii... Ilogic! replic ă Vittoria. Comunicarea noilor descoperiri ştiin ţifice nu are nimic de-a face cu etalarea forţei distructive! Chestia asta e teribil ă pentru antimaterie, crede-m ă! Atunci poate c ă totul e mult mai simplu. Kohler s-a gândit c ă, probabil, Vaticanul va păstra secretul asupra antimateriei, refuzând s ăconfirme existenţa noii arme şi s ă dea astfel credibilitate confreriei. Directorul se aştepta, probabil, ca Vaticanul s ăfie la fel de tă cut ca de obicei, dar il camerlengo a schimbat regulile jocului. Vittoria nu răspunse. Deodat ă, scenariul i se părea profesorului cât se poate de plauzibil: Da! Kohler nu a luat în calcul reacţia şambelanului. Acesta a încălcat îns ătradiţ ia Vaticanului şi a dat totul publicităţii. Cu o sinceritate dezarmant ă. Pentru numele lui Dumnezeu, conteinerul cu antimaterie a apărut la televizor din ordinul lui! A fost o replică strălucit ă, la care Kohler nu s-a aşteptat. Şi culmea ironiei e c ăatacul Illuminati s-a întors împotriva lor: în mod neaşteptat, a scos la iveal ă un nou lider al Bisericii, în persoana şambelanului. Iar acum Kohler vine pentru a-l ucide! Max e un ticălos, spuse Vittoria, dar nu e un asasin. Şi în nici un caz n-ar putea fi implicat în uciderea tatălui meu. Langdon îşi aminti îns ă cuvintele directorului: La CERN, mulţ i îl considerau periculos pe Leonardo Vetra. Comuniunea dintre ştiin ţăş i Dumnezeu este suprema blasfemie ştiinţ ific ă." Poate c ă directorul a aflat despre proiectul vostru cu săptămâni în urm ă şi nu i-au plăcut implicaţiile lui religioase. Aşa c ăl-a ucis pe tata din motivul ăsta? Ridicol! în plus, Max Kohler nu avea cum să ştie despre proiect. Cât timp ai fost tu plecat ă, poate c ătatăl tău n-a mai rezistat şi s-a consultat cu Kohler. Chiar tu ai spus c ă era îngrijorat de implicaţiile morale ale creării unei substanţ e atât de periculoase. Să-i cear ă sfaturi de ordin moral lui Maximilian Kohler?! ripost ăvittoria. Nu cred! Tunelul cotea uşor spre vest. Cu cât alergau mai repede, cu atât torţa ardea mai slab ş i Langdon începu s ă se team ă c ăse va stinge şi-i va lăsa în întuneric. Negru ca smoala. Şi în plus, continu ă Vittoria, de ce s-ar mai fi obosit Kohler s ăte cheme în dimineaţ a asta şi să- ţi cear ăajutorul, dac ăel ar fi pus totul la cale? Langdon se gândise şi la acest lucru: Când m-a chemat pe mine, s-a pus la adăpost; s-a asigurat astfel c ănimeni nu-l va acuza c ă a stat cu mâinile în sân într-o asemenea criz ă. Probabil c ănu s-a aşteptat ca noi să ajungem atât de departe. Gândul c ădirectorul se folosise de el îl zgândărea; prin implicarea lui, Illuminati câştigaser ă un anumit nivel de credibilitate. Lucrările sale fuseser ă citate în seara aceasta de presa de pretutindeni şi, oricât de ridicol ar fi părut, prezenţ a unui profesor de la Harvard în Cetatea Vaticanului ridicase ştacheta întregii situaţii dincolo de limita aiurelilor paranoice ş i îi convinsese chiar şi pe scepticii din întreaga lume c ă Illuminati nu era doar un personaj istoric, ci şi o for ţăde care trebuia s ăse ţin ăseama. 234

235 Reporterul acela de la BBC crede c ă la CERN se afl ănoul cartier general al confreriei. Poftim?! izbucni Vittoria în spatele lui, împiedicându-se de surprindere. A spus el una ca asta? În direct. A făcut o paralel ă între CERN şi lojile masonice o organizaţie inocent ă, care găzduie şte neştiutoare, în sânul ei, Confreria Illuminati. Dumnezeule, chestia asta o s ădistrug ăcern! Langdon nu era chiar atât de sigur. Oricum, teoria părea, dintr-o dat ă, cam tras ă de pă r. CERN era un veritabil rai al ştiinţ ei, în care trăiau şi lucrau savanţi din peste două sprezece ţări. Finanţările private de care dispunea pă reau a fi nelimitate. Iar Maximilian Kohler era şeful acestui paradis. Kohler este Janus." Dac ă directorul nu este implicat, relu ăel cu glas tare, atunci ce caut ăaici? Probabil c ă încearc ăs ăopreasc ătoat ăaceast ănebunie. Să- şi arate susţ inerea. Poate chiar acţioneaz ăca un bun samaritean! Poate c ăa aflat cine mai ş tia despre proiectul antimateriei şi a venit pentru a dezvălui aceast ăinformaţie. Asasinul spunea c ă vine pentru a-l înfiera pe şambelan. Şi tu crezi aşa ceva? Ar fi sinucidere curat ă. Max n-ar izbuti s ă scape cu via ţă din chestia asta. Langdon se gândi un moment: Poate c ănici nu intenţioneaz ă." Conturul unei porţi metalice se ivi în faţa lor, blocându-le înaintarea prin tunel. Langdon aproape că- şi simţi inima oprindu-i-se în piept. Când ajunser ă în dreptul ei, văzur ăîns ă că lacătul vechi era neâncuiat; poarta se deschise imediat. Răsuflând uşurat, profesorul îşi dădu seama c ăexact aşa cum îş i închipuise, tunelul mai fusese folosit. Ultima dat ă, de curând. Chiar azi. Nu se mai îndoia c ăpe aici fuseser ăaduş i, mai devreme, cei patru cardinali. Din stânga, prin zidul tunelului răzbă teau zgomote tumultuoase. Era mulţ imea din Piazza San Pietro; înseamn ăc ăse apropiau. Ajunser ă la o alt ă poart ă, mai grea de data aceasta, dar tot descuiat ă. Hărmă laia din piaţă rămă sese undeva în spate şi Langdon îşi închipui c ătrecuser ă deja de zidurile exterioare ale Vaticanului. Oare unde se deschidea tunelul? În grădini? În bazilic ă? În interiorul reşedinţ ei papale?" Brusc, ajunser ă la capăt. Uşa masiv ă din faţa lor era o pavăz ăgroas ădin fier nituit. Chiar în ultimele lică riri ale torţei sale, Langdon văzu c ă metalul este perfect neted făr ămânere, făr ăbalamale, fără broasc ă sau clan ţă. De netrecut. Un val de panic ă îl cuprinse. În limbajul arhitecţilor, acest tip rar întâlnit de u şă se numea senza chiave o trecere cu sens unic, pentru cazuri de urgen ţă, manevrabil ădoar dintr-o parte; de data asta... din partea cealalt ă. Speranţele i se stinser ă, o dat ăcu torţa din mâna lui. Privi ceasul. Mickey licărea în întuneric Cu un geamăt de frustrare, Langdon arunc ătorţa stins ă şi începu s ăbat ăcu pumnii în u şă. 113 Ceva nu era bine. Locotenentul Chartrand aştepta lâng ăuşa biroului papei şi, din privirile neliniş tite ale 235

236 soldatului care stătea lâng ă el, îşi dădea seama c ăacesta îi împărtăş eş te îngrijorarea. Întrevederea particular ă ce se desfăşura înă untru, le spusese Rocher, putea salva Vaticanul de la distrugere. Şi atunci, de ce instinctul său îi sugera altceva? Ş i de ce se purta Rocher atât de bizar? În mod cert, ceva nu era în regul ă. Căpitanul stătea în dreapta lui, cu ochii aţintiţi drept înainte şi privirea neobiş nuit de goal ă. Chartrand abia dacă-i mai recunoştea. În ultima or ă, Rocher parc ă nu mai fusese el însuşi; hotărârile pe care le lua erau lipsite de sens. Cineva trebuia s ăasiste la întrevedere!" îş i spuse Chartrand. Îl auzise pe Maximilian Kohler încuind uşa pe dinăuntru dup ă ce intrase. Cum de permisese Rocher aşa ceva?!" Dar mai erau şi alte lucruri care îl nedumereau. Cardinalii! Înc ă mai erau încuiaţ i în Capela Sixtin ă. Asta era o adevărat ănebunie! Il camerlengo ceruse evacuarea lor înc ă de acum cincisprezece minute! Rocher îns ă îi nesocotise dispoziţia şi nici măcar nu-l informase acest lucru. Iar când el, Chartrand, îşi exprimase îngrijorarea, aproape că-l fă cuse una cu pământul. Ordinele date de superiorii ierarhici nu se discutau în cadrul Gărzii Elveţiene, iar Rocher era acum şeful cel mare. Jumătate de or ă, îşi spuse privindu-şi discret ceasul elveţian în lumina slab ă a candelabrului. V ă rog, grăbiţ i-v ă!" Locotenentul şi-ar fi dorit s ăpoat ăauzi ce se întâmpla dincolo de uş ile masive ale biroului. Totuşi, ştia c ănimeni n-ar putea controla aceast ă criz ă mai bine decât il camerlengo. Omul fusese supus unor încercări extreme şi nici măcar nu clipise. Abordase problemele frontal... cu onestitate şi candoare... un exemplu pentru ei toţ i. În aceste momente, Chartrand se simţea mândru c ă este catolic. Illuminati făcuser ăo greşeal ăatunci când îl provocaser ă pe il camerlengo Ventresca. În acea clip ăîns ă, un zgomot neaşteptat îi tulbur ă brusc gândurile. Un bubuit. De undeva, din capătul culoarului. Băt ăile erau îndepărtate şi înăbuş ite, dar continue. Rocher ridica privirea, apoi se întoarse spre Chartrand şi-i făcu un semn. Chartrand înţelese, îş i aprinse lanterna şi plec ă în fug ăs ă cerceteze. Bubuiturile erau mai disperate acum. Locotenentul parcurse vreo treizeci de metri, până la o intersecţie. Zgomotul părea s ăvin ăde dup ăcol ţ, de dincolo de Sala Clementina. Chartrand rămase o clip ă perplex. O singur ăîncăpere se mai afla în direcţ ia aceea biblioteca particular ăa papei care, de la decesul Sfinţiei Sale, rămă sese încuiat ă. Era imposibil s ăse afle cineva înăuntru! Chartrand străbă tu celălalt coridor, coti şi alerg ă spre uşa bibliotecii. Arcada de lemn era micu ţă, dar şedea în întuneric aidoma unei santinele. Bubuitul venea de undeva dină untru. Locotenentul ezit ă; nu mai intrase niciodat ăîn acea încăpere. De fapt, puţini intraser ă. Nimeni nu avea acces înăuntru decât cu o escort ădin partea papei. Timid, Chartrand întinse mâna şi apăs ăpe clanţa. Aşa cum îşi închipuise, uş a era încuiat ă. Îşi lipi urechea de tăblie. Bubuitul se auzea mai tare. Pe lâng ăel, se mai auzea îns ă ş i altceva. Voci! Cineva striga! Nu înţelegea nici un cuvânt, dar panica din voci era evident ă. Rămă sese oare cineva închis în bibliotec ă? Evacuarea nu se făcuse conştiincios? Chartrand ezit ăun moment, între- bându-se dac ănu cumva trebuia s ăse întoarc ă şi să-l informeze pe Rocher. La naiba cu asta! El, unul, fusese pregătit pentru a lua decizii şi avea s ăia una chiar acum. Îş i scoase arma de la şold şi trase un singur foc în încuietoare. Lemnul sări ţănd ări şi uşa se deschise. Dincolo de ea nu se zărea nimic, decât întuneric. Întinse lanterna în fa ţă. Încă perea era dreptunghiular ă, cu covoare orientale, rafturi înalte din stejar, pline cu cărţ i, o canapea din piele şi un şemineu din marmur ă. Chartrand auzise multe lucruri despre aceast ăîncă pere trei mii de volume vechi, alături de sute de ziare şi reviste actuale, tot ceea ce solicita Sfinţ ia Sa. Măsuţ a pentru cafea era acoperit ăcu publicaţii de ştiin ţăşi politice. 236

237 Bubuitul se auzea mai clar acum şi Chartrand îşi îndrept ă lanterna spre locul din care venea. Pe zidul opus uşii, dincolo de canapea, se afla o u şăuria şădin fier. Pă rea la fel de impenetrabil ă ca un seif, cu cele patru încuietori masive ale sale. Literele minuscule gravate chiar în centrul tăbliei îi tăiar ălocotenentului respiraţia: IL PASSETTO"! Chartrand râmase câteva clipe cu ochii aţintiţi la u şă. Tunelul secret de fug ă al papei!" Auzise şi el de II Passetto şi, la un moment dat, chiar se spusese c ă tunelul avea o intrare aici, în bibliotec ă, dar nimeni nu-l mai folosise de secole! Cine ar putea s ăbat ăde cealalt ă parte a uşii?" Locotenentul ciocăni şi el în tăblia metalic ă. De dincolo se auzi o izbucnire de entuziasm. Bubuitul încet ă, vocile răsunând mai tare. Prin grosimea uşii, Chartrand abia dac ă distingea câteva cuvinte: Kohler... minciuni... camerlengo... Cine e acolo? strig ă locotenentul.... ert Langdon... Vittoria Ve... Chartrand înţelese destul pentru a fi şi mai nedumerit. Credeam c ă au murit!"... uşa, strigau vocile. Deschideţi! Privind bariera de fier, locotenentul îşi dădu seama c ăar avea nevoie de dinamit ă pentru a o disloca. Imposibil! strig ă. E prea groas ă!... Întrevederea... opriţi... erlengo... În pericol... În ciuda pregătirii lui pentru a face fa ţăsituaţiilor neprevăzute şi acceselor de panic ă, ultimele cuvinte îi stârnirâ militarului o team ă neaşteptat ă. Înţ elesese, oare, bine? Cu inima bătându -i să-i sparg ă pieptul, se întoarse, gata s ă plece. Dar în clipa aceea încremeni, pe jumătate răsucit. În graba mişcării, observase ceva la u şă... ceva mai ş ocant chiar decât mesajul auzit de dincolo. Din cele patru broaşte masive se vedeau ieşind patru... chei. Chartrand se holb ă, nevenindu-i s ă cread ă: Cheile sunt aici?" Închise ochii şi-i redeschise repede pentru a se convinge c ănu avea halucinaţii. Cheile de la aceast ău şăar fi trebuit s ă fie închise într-un seif, undeva! Tunelul ăsta nu mai fusese folosit... de secole bune! Scăp ălanterna din mân ă. Apuc ăprima cheie şi o răsuci. Mecanismul era vechi ş i ruginit, dar funcţiona. Cineva descuiase broasca recent. Trecu la cea de-a doua. Apoi la urmă toarea. Când şi ultima broasc ă ced ă, Chartrand trase de u şă. Fierul scârţâi şi uş a se deschise. Chartrand îşi ridic ă lanterna şi flutur ăfasciculul luminos în tunel. Robert Langdon şi Vittoria Vetra păreau nişte fantome care se împleticeau în bibliotec ă. Amândoi erau murdari, zdrenţăro şi şi obosiţi, dar trăiau. Ce-i asta? întreb ă Chartrand. Ce se întâmpl ă? De unde aţi venit? Unde e Max Kohler? replic ălangdon. Într-o întrevedere particular ăcu il camer... Cei doi trecur ă pe lâng ăel şi o luar ă la goan ă pe culoarul întunecat. Instinctiv, locotenentul îşi scoase arma şi o aţinti în urma lor. Dup ăo clip ăîns ăo coborî ş i porni în vitez ă dup ă ei. Rocher îi auzise probabil venind, fiindc ăîi întâmpin ă postat în mijlocul culoarului, cu picioarele depărtate, şi revolverul îndreptat spre ei. Halt! Şambelanul este în pericol! strig ălangdon, oprindu-se brusc şi ridicându-şi braţ ele deasupra capului. Deschideţi uşa! Max Kohler îl va ucide! Rocher era furios la culme. Deschide uşa! spuse şi Vittoria. Repede! Dar era deja prea târziu. Din biroul papei se auzi un urlet sinistru. Era il camerlengo. 237

238 114 Confruntarea dur ă numai câteva secunde. II camerlengo Ventresca înc ă mai ţipa când Chartrand ţâşni pe lâng ă Rocher şi izbi uş a de perete. Soldaţii năvă lir ăînăuntru. Langdon şi Vittoria îi urmar ăîndeaproape. Scena din faţa lor era cutremurătoare. Încăperea era iluminat ă doar de câteva sfeşnice şi de focul slab din şemineu. Ală turi, Kohler cu greu se ţinea în picioare, în faţa scaunului său. În mân ă avea un pistol îndreptat spre şambelanul care, că zut la picioarele lui, se zvârcolea în chinuri groaznice. Sutana îi era sfâşiat ă, iar sub ea pieptul gol al preotului fumega, negru ca tă ciunele. Langdon nu putea vedea simbolul, dar o matri ţămare, pătrat ă, se afla pe podea, aproape de Kohler. Metalul încă mai lucea, roşiatic. Doi dintre soldaţii Gărzii Elveţiene acţionar ăfăr ăezitare şi deschiser ăfocul. Gloanţ ele pătrunser ăîn pieptul lui Kohler. Directorul se clătin ă, se împletici şi că zu pe spate în scaunul său, cu sângele gâlgâindu-i din răni. Arma îi căzu din mân ăşi zăngă ni pe pardoseal ă. Langdon rămă sese în prag, încremenit. Vittoria părea şi ea paralizat ă: Max... şopti uluit ă. Chircit pe podea, il camerlengo se rostogoli spre Rocher şi, privindu-l cu teroarea nebună a primelor vânători de vrăjitoare, întinse un deget spre el şi strig ăun singur cuvânt: ILLUMINATUS! Blestematule! url ărocher, năpustindu-se la el. Ticălos bleste... De data aceasta Chartrand fu cel care acţion ădin instinct, descărcând trei gloanţ e în spinarea căpitanului. Rocher se prăbuşi cu faţa în jos şi râmase nemişcat, într-o balt ă de sânge. Locotenentul şi ceilalţi soldaţi se repezir ăla şambelan. Cu braţele încleş tate în jurul pieptului, preotul se zvârcolea în spasme de durere. Militarii ţipaser ăîngroziţi, văzând simbolul înfierat în carnea omului; unul care privea arsura din sens invers, se trase înapoi, îngrozit. La fel de copleşit de imagine, Chartrand înge- nunche şi ridic ă marginile rupte ale sutanei peste ran ă, ascunzând-o vederii. Langdon se apropie, ca în trans ă. Dincolo de violen ţăşi de nebunie, încerc ăs ăînţeleagă ceea ce vedea. Într-un ultim act de dominaţie simbolic ă, un om de ştiin ţă infirm zburase la Vatican şi-l înfierase pe cel mai înalt reprezentant al Bisericii. Pentru unele lucruri merit ăsă mori", spusese Hassassin-ul. El îns ă nu putea s ănu se întrebe cum de reuş ise un om handicapat să-l doboare pe şambelan. Totuşi, Kohler avusese o arm ă. N-are importan ţă cum a făcut-o! Fapt e c ă şi-a îndeplinit misiunea!" Il camerlengo primea acum îngrijirile necesare. Langdon făcu vreo câţiva paş i, atras de matriţa fumegândâ aflat ă pe podea, lâng ă scaunul directorului. Al ş aselea simbol?" Cu cât se apropia, cu atât se simţea mai confuz. Matriţa părea a fi un pătrat perfect, destul de mare ş i, în mod evident, fusese scoas ădin compartimentul central al casetei pe care o vă zuse în bârlogul Illuminati. Al şaselea şi ultimul simbol, spusese Hassassin-ul. Cel mai strălucit dintre toate." Langdon îngenunche alături de Kohler şi întinse mâna dup ămatri ţă. Metalul era încins înc ă. Apucând mânerul de lemn, profesorul ridic ă obiectul de pe podea. Nu prea ştia la ce să se aştepte, dar în mod cert nu-şi imagina-se nicicând aşa ceva: 238

239 Un lung moment, îl privi buimac. Nimic nu mai avea sens. De ce icniser ăsoldaţ ii îngroziţi când văzuser ăarsura? Era un pătrat cu nişte mâzgălituri aiurite. Cel mai stră lucit dintre toate?" Da, era simetric, se vedea clar dac ărotea matriţa, dar scălâmb ă ielile nu aveau nici un înţeles. Când simţi o mân ăpe umărul lui, Langdon ridic ăprivirea, crezând c ă e Vittoria. De pe mân ă îns ă picura sânge. Era a lui Maximilian Kohler. Profesorul scăp ămatriţa pe jos şi se ridic ăîn picioare. Kohler trăieş te înc ă!" Chircit în scaunul său cu rotile, directorul abia dac ămai respira, horcă ind greu. În ochii lui Langdon văzu aceeaşi privire de ghea ţăcu care-l întâmpinase de diminea ţă, la CERN. Ochii lui păreau chiar mai duri acum, în apropierea morţii, dispreţul şi ura răzbă tând ne- stingherite la suprafa ţă. Trupul încovrigat zvâcni uşor, dându-i de înţeles c ă încearc ă s ăse mişte. Toţi ceilalţ i din încăpere se aflau în jurul şambelanului şi Langdon ar fi vrut să-i strige, dar nu se putea clinti, hipnotizat parc ă de intensitarea privirilor lui Kohler în ultimele secunde ale vieţ ii lui. Cu un efort aparent supraomenesc, directorul ridic ă o mân ă şi scoase un mic dispozitiv fixat în braţ ul scaunului. Era cam cât o cutie de chibrituri şi i-l întinse tremură tor. În primul moment, Langdon se temu c ăe o arm ă. Dar era altceva. D-d ă... Ultimele cuvinte ale lui Kohler erau o şoapt ăhârâit ă, care se auzea cu greu: D-d ă asta... presei. Sfârşit, directorul se stinse şi dispozitivul îi căzu pe genunchi. Şocat, Langdon rămase cu ochii aţintiţ i la obiectul acela. Era electronic. În partea din faţă se vedeau scrise cuvintele SONY RUVI". Profesorul îşi dădu seama c ă era unul dintre acele videorecordere miniaturale de ultim ăor ă. Tipul ăsta e teribil!" exclam ă în sinea lui. Kohler înregistrase probabil un fel de mesaj de adio, pe care voia ca presa să-l dea publicităţii... fără îndoial ă o predic ă despre importanţa ştiinţ ei ş i caracterul malefic al religiei. Langdon decise c ă a făcut deja destule pentru cauza directorului în seara asta şi, înainte ca Chartrand să-l poat ă vedea, puse video-recorder-ul într-un buzunar ascuns al sacoului. Ultimul mesaj al lui Kohler n-are decât s ă putrezeasc ă în iad!" În acel moment, vocea şambelanului rupse tăcerea din birou. Preotul încerc ăs ăse ridice. Cardinalii, şopti către Chartrand. Sunt înc ă în Capela Sixtin ă! exclam ă locotenentul. Căpitanul Rocher a ordonat s ă... Evacuaţi-i... acum. Pe toţi. Chartrand rosti dou ă cuvinte şi un soldat plec ă în fug ă. Schimonosit de durere, şambelanul bâigui: Elicopterul... în fa ţă... duceţi-m ă la spital. 115 În Piazza San Pietro, pilotul Gărzii Elveţiene aştepta în carling ă, fricţionându-ş i tâmplele. Hărmă laia din jurul lui era atât de mare, încât aproape c ăacoperea huruitul rotorului înc ă în funcţiune. Asta nu mai era o priveghere pioas ăla lumina luminărilor; lucrurile începeau s ă ia o întorsătur ăviolent ă. Pân ă la miezul nopţii nu mai erau nici douăzeci ş i cinci de minute, iar oamenii continuau s ă se înghesuie, unii rugându-se, alţii vărsând lacrimi pentru Biseric ă, o parte urlau ş i aruncau obscenităţi, strigând c ăasta merit ăbiserica, iar alţii intonau versete din Apocalips ă. Pilotul simţea că-i plesneşte capul. În lumina zecilor de reflectoare, privi mulţ imea din jurul lui. Pe deasupra capetelor fluturau pancarte. 239

240 ANTIMATERIA E ANTIHRISTUL!" OM DE ŞTIINŢA = OM AL LUI SATANA" UNDE E DUMNEZEUL VOSTRU ACUM?" Pilotul mormăi, prinzându-şi capul în mâini. Se gândi s ă scoat ă parasolarul de vinilin ş i s ă acopere parbrizul, ca s ănu mai vad ăhoarda din jurul lui, dar se răzgândi; ştia c ă în câteva minute urma s ădecoleze. Locotenentul Chartrand îi comunicase teribilele veşti. Ş ambelanul fusese atacat şi rănit grav de Maximilian Kohler. Acum, locotenentul, americanul acela ş i femeia îl aduceau pe il camerlengo pentru a fi transportat la spital. Pilotul se simţea personal răspunz ător pentru atac şi se acuza fiindc ănu-ş i urmase instinctul. Mai devreme, atunci când îl luase pe Kohler de la aeroport, sesizase ceva în ochii lui îngheţaţi. Nu-şi dăduse seama ce, dar nu-i plă cuse deloc. Oricum, nu avusese nici o importan ţă. Rocher fusese maestrul de ceremonii; el insistase c ă ăsta era tipul pe care îl aşteptau cu toţii. Ei bine, se părea c ă Rocher se înşelase." Un nou val de strigăte se ridic ădin mulţime şi pilotul zări un şir de cardinali ieş ind solemn din clădirea Vaticanului, în pia ţă. Preoţii răsuflau făr ăîndoial ăuşuraţ i, dar imediat pe chipurile lor apăru uimirea la vederea spectacolului care se desfăşura în faţa bazilicii. Mugetul mulţimii se intensific ă iarăşi. Durerea de cap nu-l slăbea deloc şi pilotul îş i spuse c ă ar avea nevoie de o aspirin ă. Poate chiar de trei. Nu-i plăcea s ă zboare dup ăce lua medica- mente, dar câteva tablete i-ar strica în mod cert mai puţin decât menghina asta care-i strângea tâmplele. Întinse mâna dup ătrusa de prim-ajutor, aflat ă alături de o serie de hărţ i ş i manuale într-un compartiment dintre cele dou ăscaune din fa ţă. Încerc ăs ădeschid ă cutia, dar era încuiat ă. Căut ăcheia pe bord, dar în cele din urm ăse lăs ăpăguba ş. În seara asta, clar, nu avea noroc, aşa c ăreîncepu să- şi maseze tâmplele. În bazilic ă, pe întuneric, Langdon, Vittoria şi doi soldaţi se îndreptau cu paşi lenţ i spre ieşire. Negăsind ceva mai potrivit, îl duceau pe şambelan întins pe o mas ă, transportând trupul aproape inert ca pe un fel de targ ă. Afar ăse auzeau deja glasurile mulţimii. Il camerlengo se zbătea înainte de a-şi pierde cunoştinţ a. Timpul era pe sfârşite. 116 Era când micul grup ieş i din Bazilica San Pietro. Afara, lumina era orbitoare; luminile ecranelor şi ale reflectoarelor se răsfrângeau în marmura alb ă precum razele soarelui pe întinderea de zăpad ăpolar ă. Langdon îşi miji ochii, încercând s ărămân ăîn umbra uriaş elor coloane, dar lumina venea din toate părţ ile. În fa ţă, un şir de monitoare uriaşe se ridica dea- supra mulţimii. Zăbovind pentru o clip ă în capătul treptelor magnifice care duceau spre pia ţă, Langdon se simţea aidoma unui actor adus făr ăvoia lui pe cea mai mare scen ă a lumii. Undeva, dincolo de luminile orbitoare, se auzea huruitul unui elicopter ş i larma miilor de voci umane. În stânga, o procesiune de cardinali ieşea de la Vatican; bătrânii se oprir ăpentru o clip ă, privind cu amără ciune scena care se desfăşura pe treptele bazilicii. Atenţie acum, spuse Chartrand în momentul când începur ăs ă coboare scara spre elicopter. Langdon avea impresia c ămerge pe sub ap ă. Braţele îl dureau de la greutatea mesei ş i a şambelanului. Oare ce anume s-ar mai putea întâmpla pentru ca momentele acestea s ădevină mai jalnice decât erau? Imediat îns ăîşi dădu seama de ră spuns. Cei doi reporteri BBC 240

241 plecaser ă probabil spre celălalt capăt al pieţei, în zona presei, dar acum, atenţionaţ i de zgomotul mulţimii, se întorceau. Glick şi Macri alergau spre ei cu toat ă viteza, iar camera funcţiona. Uite şi şacalii!" îşi spuse Langdon. Halt! strig ă Chartrand. Înapoi! Dar cei doi nu avea de gând s ă se opreasc ă. Celelalte reţ ele de televiziune vor avea nevoie probabil de numai şase secunde pentru a prelua transmisia BBC-ului", îşi zise profe- sorul. Dar se înşelase; dou ăle fuseser ăde-ajuns. Ca şi cum ar fi fost interconectate prin niş te fire nevăzute, toate ecranele din pia ţărenunţar ăla imaginea conteinerului cu antimaterie ş i începur ă s ădifuzeze aceeaş i imagine un mic grup de oameni care coborau treptele Bazilicii San Pietro. Oriunde se uita, Langdon vedea trupul imobil al şambelanului în prim-plan. Tehnicolor. Nu e bine!" exclam ă în sinea lui. Voia s-o ia la fug ă pe scări şi s ă intervin ă, dar nu putea. Şi, oricum, n-ar fi avut nici un rost. Dac ăde vin ăfusese vuietul mulţ imii sau aerul rece de afar ă, Langdon n-avea s ăştie niciodat ă, dar în clipa aceea neverosimilul se întâmpl ă chiar sub ochii lui. Asemenea unui om care s-a trezit brusc dintr-un coşmar, ş ambelanul deschise ochii larg şi se ridic ă în capul oaselor. Luaţi prin surprindere, profesorul şi soldaţii se dezechilibrar ă. Masa se înclin ă şi rănitul începu s ăalunece. Buimaci, îşi aşezar ăîncărcă tura pe trepte, dar era prea târziu. Şambelanul alunec ă dincolo de tăblia înclinat ă. Incredibil îns ă, nu căzu. Tă lpile lui atinser ă pavajul de marmur ă şi trupul îi zvâcni în poziţie vertical ă. O clip ăse clătin ăuş or, dezorientat parc ă, apoi, înainte să-l poat ăopri cineva, se repezi înainte pe scări, spre Macri. Nu! url ă Langdon. Chartrand ţâşni, încercând să-l opreasc ă, dar şambelanul se ră suci spre el cu ochi sălbatici, înnebuniţi: Lasă-m ă! Locotenentul făcu un salt înapoi. Scena deveni una de coşmar. Sutana rupt ă, ale cărei capete îi fuseser ăaş ezate pe piept făr ăa fi prinse cu nimic, începu să-i alunece. Pentru un moment, Langdon crezu c ă pânza va rezista, dar momentul acela trecu rapid. Sutana îi căzu de pe umeri, rămânând agăţat ă în jurul taliei. Vaietul care se ridic ădin mulţime păru c ăînconjoar ătot globul într-o fracţ iune de secund ă. Camerele rulau frenetic, iar piaţa explod ăîn flash-urile aparatelor de fotografiat. Pe toate monitoarele video era proiectat ăimaginea pieptului înfierat al şambelanului, uria şă, înfăţş i at ăîn cele mai mici şi mai cutremură toare detalii. Pe unele ecrane obiectivul focalizase pe simbolul ars, rotindu-l cu 180 de grade: Suprema victorie Illuminati. Langdon rămase holbându-se la unul dintre monitoare. Deşi simbolul era acelaş i de pe matriţa pe care o ţinuse în mân ă cu numai câteva minute mai devreme, acum avea sens. Un sens perfect. Forţa lui uluitoare îl izbi ca un tren în plin ăvitez ă. Orientarea. Langdon uitase prima regul ăa simbolisticii. Când un pă trat nu mai este un pătrat?" De asemenea, uitase c ă matriţele, aidoma ştampilelor de cauciuc, nu arătau niciodată la fel cu amprenta lor. Fiindc ăerau lucrate invers, în oglind ă. El, unul, văzuse negativul simbolului! Pe măsur ăce vuietul mulţimii creştea, un vechi citat Illuminati îi ră suna în minte cu un nou înţeles: Un diamant desăvârş it, născut din anticele elemente cu o asemenea perfecţ iune, încât toţi cei care-l văd nu pot decât s ăse minuneze". Iar acum Langdon ştia c ămitul era realitate. Pământ, Aer, Foc, Ap ă. Diamantul Illuminati. 241

242 117 Robert Langdon nu se îndoia c ă isteria şi haosul care cuprin-seser ă în aceste momente Piazza San Pietro depăşeau în intensitate tot ceea ce văzuse vreodat ă Colina Vaticanului. Nici o bătă lie, nici o crucificare, nici un pelerinaj, nici o viziune mistic ă... nimic din istoria de de ani a Cetăţii nu putea egala amploarea emoţiilor dezlănţ uite în aceast ă sear ă. Pe fundalul tragediei prezente, Langdon simţea o stranie detaşare, de parc ă ar fi plutit alături de Vittoria undeva deasupra, în capătul scărilor. Realitatea părea s ăse deformeze, s ă se dilate, ca într-un coşmar, toat ă nebunia din jur se desfăşura cu încetinitorul, abia târându-se... Şambelanul înfierat... dorind ca lumea întreag ăs ăvad ă..." Diamantul Illuminati... dezvăluit în splendoarea sa diabolic ă..." Ceasul conteinerului măsurând ultimele douăzeci de minute ale Vaticanului..." Dar de-abia acum începea adevărata tragedie. Ca într-un fel de trans ă post-traumatic ă, şambelanul părea deodat ă însufleţit de o nouă for ţă, posedat de demoni. Începu s ăbolboroseasc ă, adresându-se unor spirite nevă zute, privind către cer şi ridicându-şi braţele spre Dumnezeu: Vorbeşte! strig ă înâlţându-şi ochii spre ceruri. Da, te aud! În acea clip ă, Langdon înţelese şi inima îi împietri. Vittoria probabil îşi dăduse şi ea seama, căci se făcu alb ăca varul. E în stare de şoc, şopti ea. Are halucinaţii. Crede c ă vorbeşte cu Dumnezeu! Cineva trebuie s ăpun ă capăt situaţiei ăsteia! îşi spuse Langdon. Era un sfârş it prea urât şi prea dezonorant. Duceţi-l odat ă la spital!" În faţa lor, pe scări, Chinita Macii îşi găsise o poziţie ideal ă ş i filma de zor. Imaginile preluate apăreau instantaneu pe toate monitoarele din pia ţă... ca un şir nesfârş it de cinematografe în aer liber difuzau toate aceeaşi cutremurătoare tragedie. Întreaga scen ă părea ireal ă. Cu sutana sfâşiat ăşi pieptul ars, il camerlengo pă rea un luptător frânt, care trecuse prin focurile iadului pentru acest unic moment de revelaţie. Cu faţ a ridicat ă spre cer, continua s ăstrige: Ti sento, Dio! Te aud, Dumnezeule! Chartrand se trase înapoi, cu o expresie nelămurit ă, de team ă şi de veneraţie totodat ă. Instantaneu, mulţimea din pia ţăamuţi. Parc ăîntreaga planet ăera învăluit ăîntr-o tă cere absolut ă... fiecare în faţa televizorului său, ţinându-şi respiraţia. Pe trepte, în faţa lumii întregi, şambelanul îşi deschise braţ ele. Era aidoma Hristului răstignit, gol şi cu o ran ă deschis ă pe piept. Ridicându-şi mâinile către cer ş i privind în sus, exclam ă: Grazie, grazie, Dio! Nici o şoapt ănu se auzi din mulţime: Grazie, Dio! strig ă preotul iarăşi. 242

243 Aidoma razelor de soare ce străpung cerul plin de nori, o expresie de bucurie i se întipă ri pe fa ţă: Grazie, Dio! Mulţumesc, Doamne?" se întreb ălangdon. Şambelanul radia acum, complet transfigurat. Continua s ăpriveasc ă spre cer, dând din cap frenetic, încuviinţând. Apoi îi strig ăiarăşi Cerului: Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea!" Profesorul ştia cuvintele, dar nu pricepea de ce le striga il camerlengo. Preotul se întoarse spre mulţime şi url ădin nou în noapte: Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea! Apoi îşi ridic ă iar braţele spre cer şi începu s ărâd ăzgomotos: Grazie, Dio! Grazie! Evident, omul înnebunise. Lumea privea, vrăjit ă. Sfârşitul avea s ă fie îns ăunul la care nimeni nu se aş tepta. Cu un ultim hohot de bucurie, şambelanul se întoarse şi o lu ă la goan ă înapoi, în bazilic ă. 118 Unsprezece şi patruzeci şi dou ăde minute. Procesiunea care năvă li în bazilic ăpe urmele ş ambelanului nu era una din care Langdon să- şi fi imaginat vreodat ă c ă va face parte cu atât mai puţin s ă se afle în fruntea ei. Dar el fusese cel mai aproape de u şăşi acţionase din instinct. O s ămoar ă acolo, înăuntru!" îşi spuse, năpustindu-se în nesfârş itul întuneric al locaşului. Camerlengo! Stai! În interior era un întuneric de mormânt; pupilele lui erau contractate, de la luminile orbitoare de afar ă şi acum nu vedea nici la doi metri în fa ţă, aşa c ăse opri. Undeva, în fa ţă, auzea foşnetul slab al sutanei. Vittoria şi soldaţii ajunser ălâng ăel, cu lanterne, dar fasciculele slăbiser ăîn intensitate ş i nu făceau fa ţăabisului întunecat. Mişcându-se frenetic, razele de lumin ădezvă luiau doar coloane masive şi pardoseala de marmur ă. Nici urm ăde şambelan. Camerlengo! strig ă Chartrand, înspăimântat. Aşteptaţ i! Signore! Un zgomot răsun ăla uşa din spatele lor şi toate capetele se întoarser ă. Silueta masiv ă a Chinitei Macii se profila în cadrul de la intrare. Camera fixat ăpe umăr şi ledul roşu lică rind arătau c ă transmisia TV era în toi. Glick venea fuga în spatele ei, cu microfonul în mân ă, zbierând la ea să-l aştepte. Langdon nu-şi putea crede ochilor: Nu e vremea pentru aşa ceva!" Afar ă! urla Chartrand. N-aveţi voie s ăvedeţi aşa ceva! Dar Macri şi Glick nu se oprir ă. Chinita, se auzi vocea speriat ăa reporterului. Asta-i sinucidere! Eu nu vin! Macri nu-i dădu atenţie. Apăs ăun comutator al camerei şi dintr-o dat ă micul proiector ataşat se aprinse, orbindu-i pe toţi. Langdon îşi umbri ochii şi se întoarse cu spatele, săgetat de durere. La naiba!" Când îş i reveni şi privi în jur, văzu c ăbazilica era iluminat ă pe o distan ţăde vreo treizeci de metri. În acea clip ă, vocea şambelanului răsun ăundeva, în depărtare: Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea!" Macri îşi îndrept ă camera într-acolo. La distan ţă, aproape la marginea razei de lumin ă, se 243

244 zărea o form ă cenuşie, o sliuet ă familiar ă care alerga spre altarul principal. Urm ă un moment de ezitare general ă, fiecare încerca s ăînţeleag ă ce se petrece. Apoi zăgazurile se rupser ă. Chartrand ţâşni pe lâng ă Langdon, repezindu-se pe urmele şambelanului. Profesorul se lu ă dup ă el. Apoi soldaţii şi Vittoria. Macri încheia ş irul, luminându-le tuturor calea şi transmiţând lumii întregi aceast ăgoan ăsinistr ă. Glick înjur ă cu o voce groas ă şi începu s ă alerge şi el, făr ăa-şi întrerupe comentariul sacadat, gâfâit şi bâlbâit. Când o văzuse pentru prima dat ă, locotenentul Chartrand îşi spusese c ănava principal ă a Bazilicii San Pietro este ceva mai lung ă decât un stadion olimpic de fotbal. În seara aceasta îns ă, i se părea de dou ă ori mai mare. În timp ce alerga pe urmele şambelanului, se întreba încotro se îndreapt ă. Omul era în stare de şoc, evident, delirând în urma traumei fizice ş i a masacrului din biroul papei. Undeva, în fa ţă, dincolo de raza de acţiune a proiectorului BBC, glasul ş ambelanului răsun ăvoios: Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea!" Chartrand ştia c ăe un verset din Scriptur ă Matei XVI, 18, dacă- ş i amintea el bine. Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea!" Un verset cât se poate de nepotrivit, aproape crud în inadecvarea sa... Biserica fiind pe punctul de a fi distrus ădin temelii. Făr ăîndoial ă, il camerlengo înnebunise! Sau poate c ă nu...? Pentru o fracţiune de secund ă, inima îi tremur ă. Mesajele divine ş i viziunile mistice i se păruser ătotdeauna doar nişte simple iluzii, un fel de beţii cu ap ărece, produsul unor minţ i care auzeau exact ceea ce voiau s ăaud ă; Dumnezeu nu comunic ă direct! O clip ă mai târziu îns ă, ca şi cum însuşi Sfântul Duh coborâse pentru a-l convinge de puterea sa, Chartrand avu o viziune. La cincizeci de metri în faţa lui, chiar în mijlocul bisericii, apăru un spectru... o siluetă diafan ă, cu un halou luminos. Fantoma palid ăsemăna cu trupul pe jumă tate gol al şambelanului şi părea transparent ă, luminoas ă. Chartrand încremeni locului, simţ ind un nod în gât. Il camerlengo străluceş te! Trupul pă rea a radia tot mai intens. Apoi începu se se scufunde... adânc, tot mai adânc... pân ă ce dispăru ca prin farmec în pardoseal ă. Langdon văzu şi el fantoma. Pentru un moment, crezu c ăa avut ş i el o viziune. Dar trecând de Chartrand şi alergând spre locul în care dispăruse şambelanul, îşi dă du seama ce se întâmplase. Preotul ajunsese la Nişa Pallium-urilor încăperea subteran ă, luminat ă de nouăzeci şi nou ă de candele. Lumina ce răzbă tea de dedesubt îl învăluise într-un fel de halou fantomatic; apoi, când coborâse treptele, dăduse impresia c ădispare în podea. Langdon ajunse cu răsuflarea tăiat ăla deschizătura în pardoseal ă ş i privi în jos. La capătul treptelor, în lumina aurie a lămpilor, şambelanul alerga spre uşile de sticl ăcare dă deau spre sala în care se afla celebra caset ăaurie. Dar ce face acolo? se minun ă Langdon. Doar nu crede c ăîn caseta aceea..." Il camerlengo deschise uşile dintr-o singur ă mişcare şi ţâş ni înăuntru. Ciudat îns ă, trecu pe lâng ăea parc ă făr ăs-o vad ă. Doi metri mai departe, se prăbuş i în genunchi şi începu să trag ă de un grilaj de fier încastrat în podea. Cuprins de oroare, profesorul înţelese încotro se îndrepta preotul. Dumnezeule mare, nu!" Şi se repezi pe scări dup ăel: Părinte! Nu! Când deschise uşile de sticl ă, îl văzu opintindu-se deasupra grilajului. Balamaua metalică trosni asurzitor şi fierul se ridic ă, scoţând la iveal ăun pu ţ adânc şi o scar ăabrupt ăce părea să 244

245 coboare spre nicăieri. Şambelanul se aplec ă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi şi-l trase înapoi. Pielea omului era lunecoas ă, asudat ă, îns ăprofesorul îşi încleş ta bine degetele. II camerlengo se răsuci, evident surprins: Ce faci aici? Privirile li se întâlnir ă şi Langdon avu aproape un ş oc. Preotul nu mai avea privirea sticloas ăşi vag ă a unuia căzut în trans ă; în ea strălucea limpede o fermitate lucid ă. Arsura de pe piept părea înfiorătoare. Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteţi coborî acolo. Trebuie s ăevacuă m clădirea. Vocea şambelanului răsun ăla fel de senin ă: Fiule, am primit un mesaj. Ştiu... Camerlengo! Urmat de ceilalţi, Chartrand năvă li şi el pe trepte, în încăperea subteran ă. Când văzu grilajul deschis din podea, pe chipul locotenentului se aş ternu o expresie îngrozit ă. Îşi făcu semnul crucii şi-i arunc ă profesorului o privire recunoscătoare, fiindc ă îl împiedicase pe preot s ă coboare. Langdon înţ elese; citise destule despre arhitectura Vaticanului pentru a şti ce se afl ă dincolo de grilaj. Acesta era cel mai sacru loc al creştină tăţii: Terra Santa. Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alţ ii, Catacombele. Conform celor relatate de puţinii clerici care coborâser ă aici în decursul anilor, Necropola era un labirint întunecat de cripte subterane în care un vizitator rătă cit îşi putea găsi cu uşurinţ a sfârşitul. Nu era câtuş i de puţin un loc în care şi-ar fi dorit s ă alerge dup ăşambelan. Signore, îl rug ă locotenentul. Sunteţi în stare de şoc. Trebuie s ăplecă m de aici. Nu puteţi coborî acolo! Ar fi sinucidere curat ă. Cu un stoicism neaşteptat, în tăcere, preotul îşi puse o mân ă pe umărul lui: Îţi mulţumesc pentru grija şi ajutorul dumitale. Nu-ţi pot explica... Nu pot spune că înţeleg... Dar am avut o revelaţie. Ştiu unde este antimateria. Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Şambelanul se întoarse spre ceilalţi: Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica Mea." Acesta a fost mesajul. Sensul lui e clar. Langdon nu reuşea s ăînţeleag ănici măcar cum de era omul atât de convins c ă îi vorbise Dumnezeu, dar s ă mai şi priceap ă sensul mesajului! Pe aceast ă piatr ă clădi-voi Biserica mea?" Iisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe Petru pentru a-l fi Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu situaţia de acum? Macri se apropie pentru un prim-plan. Glick amuţise. II camerlengo vorbea repede acum: Illuminati şi-au amplasat arma lor de distrugere în însăş i inima acestei biserici. La fundaţie. Chiar pe piatra ei de temelie. Iar eu ştiu unde e aceast ăpiatr ă. Langdon era sigur c ă venise vremea ca şambelanul s ăfie scos cu forţa afar ă. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu erau decât nişte simple aiureli. O piatr ă? Piatra de temelie a bisericii?" Dar treptele astea nu duceau spre fundaţie, ci în necropol ă! Versetul e o metafor ă, părinte! Nu exist ăo piatr ăreal ă! Şambelanul îl privi cu o tristeţe ciudat ă: Exist ă o piatr ă, fiule, spuse el şi arăt ăîn pu ţ. Pietro e la pietra. Langdon înghe ţă. Într-o fracţiue de secund ă, înţelese. Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de ceilalţi scara abrupt ă, îşi dă du seama c ă era, într-adevăr, o piatr ă îngropat ă la temelia bisericii. Pietro e la pietra. Petru este piatra." Credinţa lui Petru în Dumnezeu era atât de puternic ă şi de neclintit ă, încât Iisus îl numise 245

246 piatr ă" ucenicul neşovă itor, pe umerii căruia Hristos avea să- şi clădeasc ă Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului, fusese Petru crucificat şi îngropat. Primii creş tini au construit un mic altar deasupra mormântului său. Pe măsur ăce noua religie s-a ră spândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai impunător, culminând cu bazilica de azi. Întreaga credin ţăcatolic ă a fost clădit ă, în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, pe Sfântul Petru. Piatra. Antimateria e aşezat ăpe mormântul Sfântului Petru, spuse şambela nul, cu o claritate perfect ă în voce. În ciuda provenienţei aparent supranaturale a informaţiei, Langdon sesiz ăo logic ă rece în ea. Amplasarea conteinerului pe mormântul Sfântului Petru pă rea acum un fapt dureros de evident. Într-un act de simbolic ăsfidare, Illuminati aşezaser ă antimateria în chiar inima creştină tăţii atât în sensul literal cât şi figurativ al cuvântului. Extrema infiltrare. Iar dac ăaveţi nevoie de o confirmare lumeasc ă, adăug ăşambelanul nerăbdă tor, tocmai am găsit grilajul neîncuiat. Niciodat ă nu e lăsat descuiat. Cineva a fost deci acolo jos... de curând. Toat ă lumea privi în pu ţ. O clip ă mai târziu, cu o agilitate neaşteptat ăvârstei lui, il camerlengo se răsuci, înh ăţă o candel ă şi se repezi spre deschiderea din podea. 119 Treptele de piatr ăcoborau adânc în pământ. O s ămor acolo jos", îşi spuse Vittoria încleştându-ş i degetele pe balustrada de frânghie paralel ă cu scara. Deşi Langdon încercase să-l opreasc ă pe şambelan s ăintre în pu ţ, Chartrand intervenise, apucându-l de bra ţ. Tânărul locotenent era convins probabil c ă il camerlengo avea dreptate. Dup ă o scurt ă ciondăneal ă, profesorul îşi eliberase braţul şi pornise dup ă ş ambelan, urmat îndeaproape de Chartrand. Mânat ăde instinct, Vittoria coborâse în urma lor. Acum alerga pe treptele abrupte, conştient ăc ăun pas greş it putea însemna moartea. Departe în faţa ei se zărea strălucirea aurie a lămpii şambelanului; ş i în spate îi auzea pe cei doi reporteri încercând s ăţin ăpasul. Proiectorul camerei arunca umbre care tremurau în pu ţ, luminându-le paşii. Vittoriei nu-i venea s ă cread ă c ă lumea întreag ăera martor ăla această nebunie. Închide naibii camera aia blestemat ă!" Ştia îns ăc ălumina astfel oferit ă era unicul ajutor ca ei să- şi poat ă continua drumul. Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, gândurile i se învârteau ameţ itor în minte. Ce-ar putea face il camerlengo acolo jos? Chiar dac ă ar gă si antimateria? Oricum, nu mai era timp! Spre surprinderea ei îns ă, intuiţia îi spunea c ă ş ambelanul avea dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci de metri sub pământ părea o alegere aproape nobil ă ş i binevoitoare. La mare adâncime în subteran ca în laboratorul de la CERN -anihilarea antimateriei ar avea rezultate mai puţin dezastruoase făr ădeclanşare de căldur ă, făr ăşrapnele... doar o biblică despicare a pământului şi o prăbuş ire în interior a uriaşei bazilici. Sa fi fost acesta un act de bunăvoin ţa din partea lui Kohler? Menit sa cruţe vieţ i? Vittoria îi putea înţelege şi accepta ura faţa de religie... dar aceast ăuluitoare conspiraţie pă rea ceva mai presus de Kohler. S ă fi fost ura şi dispreţ ul lui atât de profunde? Pentru a distruge Vaticanul? S ă angajeze un asasin? Să-i asasineze pe tatăl ei, pe pap ă, pe cei patru cardinali? Părea ceva greu de imaginat. Şi cum izbutise Kohler s ăpătrund ă astfel în Cetatea Vaticanului? Rocher fusese omul lui din interior, îş i spuse Vittoria. Rocher era un 246

247 Illuminatus." Făr ăîndoial ă, că pitanul avea chei de pretutindeni de la apartamentele papei, de la Il Passetto, Necropol ă, mormântul Sfântului Petru... de peste tot. El ar fi putut plasa antimateria pe mormântul Sfântului Petru un loc în care foarte puţini aveau acces ş i apoi s ă le ordone subalternilor s ănu piard ătimpul cercetând zonele cu restricţie ale Vatica- nului. Rocher ştiuse c ănimeni nu avea s ăgăseasc ăantimateria. Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de şambelan." Mesajul! Pentru a înţelege asta avea nevoie de credinţa oarb ăpe care se străduia acum s-o trezeasc ă în sufletul ei. Chiar comunicase oare Dumnezeu cu il camerlengo? Instinctul ei spunea c ă nu, şi totuşi studiile ei, întreaga fizic ăa interconectivităţii spuneau altceva. Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări miraculoase ou ă gemene ale ţestoaselor de mare despărţ ite şi incubate în laboratoare la mii de kilometri depă rtare unele de altele eclozând în acelaşi moment... milioane de meduze înotând în acelaş i ritm, ca dirijate de o minte unic ă... Pretutindeni se întind linii invizibile de comunicare", îşi spuse. Dar... între om şi Dumnezeu? Ar fi vrut ca tatăl ei s ă fie acolo, pentru a-i insufla credinţa lui. Îi explicase odat ă, în termeni ştiinţ ifici, ce însemna comunicarea divin ă şi atunci o fă cuse s ă cread ă în ea. Chiar şi acum îşi amintea ziua în care îl văzuse cum se ruga şi-l întrebase: Tat ă, de ce pierzi vremea rugându-te? Dumnezeu nu-ţi poate răspunde. Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc: Fetiţa mea cea sceptic ă! Prin urmare, nu crezi c ădumnezeu îi vorbeşte omului? Lasă-m ă să- ţi explic pe înţelesul tău! Luase apoi de pe un raft un model al creierului uman şi i-l arătase. Dup ă cum probabil ştii, oamenii îşi folosesc în mod obişnuit doar o mic ă parte a potenţialului lor cerebral. Dac ă îns ă îi plasezi în situaţ ii tensionate din punct de vedere emoţional cum ar fi traume fizice puternice, o stare de extrem ăfric ă sau bucurie, ori o profund ă meditaţie brusc neuronii lor încep s ăintre în miliarde ş i miliarde de conexiuni, conferindu-le o claritate mintal ăextraordinar ă. Şi ce-i cu asta? întrebase Vittoria. Dac ăgândeşti clar nu înseamn ă c ă vorbeş ti cu Dumnezeu! Aha! exclamase Vetra. Şi totuşi, soluţ iile remarcabile ale unor probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact în aceste momente de claritate mintal ă. E ceea ce misticii numesc stări de conştiin ţăalterate". Psihologii le-au botezat hiperconştien ţă". Iar creş tinii le spun rugăciuni împlinite". Vetra îi surâse larg şi apoi adăugase: Uneori, revelaţia divin ănu înseamn ăaltceva decât ajustarea propriilor capacităţ i mintale pentru a auzi ceea ce sufletul ştie dintotdeauna. Acum, în vreme ce cobora în vitez ătreptele spre măruntaiele pământului, Vittoria îş i spuse c ă tatăl ei avusese, probabil, dreptate. Era oare chiar atât de greu de crezut c ă trauma fizic ă suferit ă îi transpusese şambelanului mintea într-o stare în care pur şi simplu ş tiuse" unde este amplasat ă antimateria? "Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. Fiecare individ ş tie absolut totul. Avem nevoie doar de o minte deschis ăpentru a ne conştientiza propria înţelepciune." În acel moment de claritate, coborând treptele spre necropol ă, Vittoria simţ i cum mintea i se deschide şi propria înţelepciune răzbate la suprafa ţă. Acum ştia făr ăumbr ăde îndoial ă care erau intenţiile şambelanului. Iar aceasta înţelegere îi aduse o dat ă cu ea o team ă cum nu mai cunoscuse vreodat ă. Camerlengo, nu! Dumneavoastr ă nu înţelegeţ i, strig ăea deodat ă, amintindu-ş i de mulţimea adunat ă în pia ţă. Dac ăduceţi antimateria sus... vor muri cu toţii! 247

248 Langdon sărea câte trei trepte deodat ă. Tunelul era îngust şi înghesuit, dar nu simţ ea nici o tensiune claustrofobic ă. Vechile lui spaime erau copleşite acum de o fric ă mult mai profund ă: Camerlengo! strig ă apropiindu-se în vitez ă. Trebuie s ălăsaţ i antimateria acolo unde se afl ă! Nu exist ă alt ă cale! Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul nu putea crede ceea ce spunea. Pe lângă faptul c ă acceptase revelaţia divin ă a şambelanului, acum susţ inea distrugerea Bazilicii San Pietro una dintre cele mai strălucite realiză ri arhitecturale ale lumii... la fel ca toate operele de art ă din interiorul ei. Dar toat ă lumea de afar ă... Nu exist ăalt ăcale!" Era o crud ă ironie faptul c ă singura modalitate de salvare a oamenilor era distrugerea bisericii. Probabil c ă Illuminati se amuzau grozav la ideea acestui simbolism. Aerul care urca din pu ţ era umed şi rece. Undeva, acolo jos, se afla necropola sacr ă... mormântul Sfântului Petru şi al altor nenumăraţ i creştini. Profesorul tremur ăstrăbă tut de un fior şi spera c ănu va fi o misiune sinuciga şăceea ce făcea acum. Brusc, lampa şambelanului încremeni pe loc. Langdon îl ajunse imediat din urm ă. Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. În faţa ei se înălţ a o poart ă de fier pe care erau gravate trei cranii. Şambelanul o împinse. Profesorul sări drept în faţa lui, blocându-i înaintarea. Ceilalţi se năpustir ăpe trepte, fantomatici în lumina proiectorului... mai cu seamă Glick, care părea mai alb cu fiecare pas. Chartrand îl apuc ă pe Langdon de bra ţ: Lasă-i s ătreac ă! Nu! strig ă Vittoria din urm ă, cu răsuflarea tăiat ă. Trebuie s ăieşim acum! Nu puteţ i scoate antimateria de aici! Dac ăo aduceţi sus, toţi oamenii aceia de afar ă vor muri! Vocea preotului răsun ăsurprinzător de calm ă: Voi toţi... trebuie s ăaveţi încredere. Timpul care a mai rămas e scurt. Dar nu înţelegi! exclam ă Vittoria. O explozie la nivelul solului ar fi mult mai devastatoare decât aici! Il camerlengo o privi, făr ăcea mai mic ăurm ăde nebunie în ochii săi verzi: A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul solului? Vittoria se holb ăla el: Adic ă o lăsaţ i aici, jos? Siguranţa din glasul preotului era aproape hipnotic ă: Nimeni nu va mai muri în seara aceasta. Părinte, dar... Te rog... ai măcar puţin ăcredin ţă! Apoi vocea îi scăzu pân ă la nivelul unei şoapte ferme: Nu cer nimănui s ă vin ăcu mine. Sunteţi liberi s ăplecaţi cu toţii. Tot ce v ărog este să nu v ă amestecaţi în voia Lui. Lăsaţ i-m ă s ăfac ceea ce am fost chemat s ăfac. Eu trebuie să salvez aceast ăbiseric ă. Şi pot s-o salvez. Jur pe propria via ţă. Liniştea care urm ă semăna mai degrab ă cu bubuitul asurzitor al unui tunet. 120 Unsprezece şi cincizeci şi unu de minute. Necropol ă înseamn ă, literal, Oraşul Morţilor". Nimic din ceea ce citise despre ea nu-l pregătise pe Langdon pentru ce avea s ă vad ă acum. Uriaşele caverne erau presărate cu mii de cavouri în ruin ă, 248

249 ca nişte mici căsuţ e în interiorul unei peşteri. Aerul mirosea a mort. O reţea de alei ş erpuite se întindea între mormintele putrede, majoritatea ridicate din cără mid ăacoperit ă cu marmur ă. Ca nişte coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălţau între ele, susţinând o bolt ă mizer ă ce atârna la mic ă înălţime deasupra locurilor de veci. Oraşul Morţilor", repet ă Langdon în sinea lui, simţindu-se prins undeva, între interesul ştiinţ ific şi frica brut ă, primitiv ă. Alerga alături de ceilalţi pe aleile şerpuite. Oare am fă cut o alegere greşit ă?" Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja şambelanului, îi deschise poarta de fier ş i astfel îşi arăt ăîncrederea în preot. La su-gestia acestuia din urm ă, Glick şi Macri acceptaseră în mod nobil s ă ofere mai departe lumina necesar ăcăută rii, deşi, ţ inând seama de premiul care-i aştepta în caz c ăscăpau cu via ţă, motivaţia lor real ăputea fi considerat ăcel puţ in suspect ă. Vittoria fusese cea mai reţinuta dintre toţi, Langdon zărind în ochii ei o prudenţă care părea, tulburător, mai degrab ă un fel de intuiţie feminin ă. Acum e prea târziu, îşi spuse, alergând alături de ea pe urmele celorlalţi. Ne-am pecetluit soarta." Vittoria tăcea, dar profesorul ştia c ăamândoi se gândesc la acelaşi lucru: Nou ă minute nu sunt suficiente pentru a ieşi din Vatican, în caz c ăşambelanul se înşal ă". În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simţi la un moment dat c ăînaintează mai greu şi îşi dădu seama, cu surprindere, c ăîncepuser ăs ăurce. Când înţ elese care era explicaţia, îl trecur ă fiorii. Topografia locului era aceeaş i de pe vremea lui Iisus. Alergau pe vechea colin ăa Vaticanului! Profesorul îi auzise pe unii savanţi afirmând c ă mormântul Sfântului Petru ar fi situat aproape de culmea colinei şi se întrebase cum de ş tiau acest lucru. Acum pricepuse: A naibii colin ăeste înc ăaici!" Langdon avea impresia c ărăsfoia rapid pagini vechi de istorie. Undeva în faţ a lui se afla mormântul Sfântului Petru cea mai sfânt ărelicv ăa creştinăt ăţ ii. Acum era greu de crezut c ă pe acest loc se aflase iniţial doar un modest altar. Pe măsur ă ce renumele Sfântului se răspândea, noi altare şi temple fuseser ăînălţ ate unul deasupra celuilalt, pân ă la cupola de 130 de metri a lui Michelangelo, al cărei apex era poziţ ionat direct deasupra anticului mormânt, cu precizie de o fracţiune de centimetru. Continuau s ă urce prin tunelul sinuos. Langdon îşi privi ceasul. Opt minute. Începuse să se întrebe dac ă nu cumva şi el, şi Vittoria aveau s ăse alăture pentru vecie cadavrelor care-ş i dormeau aici somnul de veci. Atenţie! strig ă Glick din spatele lor. Găuri de şarpe! Profesorul le observ ăla timp o serie de orificii săpate în pământul aleii. Sări ş i le ocoli. Sări şi Vittoria, abia evitând s ăcalce în ele. Nedumerit ă, privi spre Langdon: Găuri de şarpe? De fapt, găuri de lapte, o corect ă el. Crede-m ă, n-ai vrea s ă afli amănunte! Orificiile acelea, îşi dăduse el seama, erau canale de libaţie". Primii creş tini credeau în reînvierea trupului şi foloseau aceste găuri pentru a hrăni morţii", turnând prin ele lapte ş i miere în criptele de dedesubt. Il camerlengo se simţea istovit. Dar mergea înainte, trupul său găsind for ţăîn datoria pe care o avea fa ţăde Dumnezeu ş i fa ţăde semenii săi. Aproape am ajuns." Durerea era incredibil ă. Mintea poate provoca dureri mult mai cumplite decât corpul." Totuşi, se simţea obosit. Ştia îns ăc ă mai are la dispoziţie foarte puţin timp. Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur! În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care le era recunoscă tor celor doi reporteri, 249

250 şambelanul nu renunţase la candel ă. Sunt un far călă uzitor în întuneric. Sunt lumina lor." Lampa se clătina în fug ă şi pentru o clip ăse temu c ăuleiul inflamabil se va vărsa şi-l va arde; avusese parte de suficienta carne ars ăpentru o sear ă! Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, scă ldat în sudoare. Dar, când ajunse în vârf, parc ăse născuse din nou. Se împletici pe bucata de pământ plat pe care mai stă tuse de atâtea ori înainte. Aici drumul se încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mică inscripţie se putea citi: Mausoleum S. La tomba di San Pietro. În faţa lui, la nivelul taliei, se vedea o deschidere în perete. Aici nu mai era nici o plăcuţă inscripţionat ă. Nici un ornament. Doar o simpl ăgaur ă în zid, dincolo de care se deschidea o grot ă mic ă şi un sarcofag sără că cios. Il camerlengo privi în deschidere ş i surâse obosit. În spatele lui îi putea auzi pe ceilalţi cum se apropiau. Puse candela jos, pe pământ, şi că zu în genunchi pentru a se ruga: Îţi mulţumesc, Doamne. E aproape gata." Afar ă, în pia ţă, înconjurat de cardinalii muţ i de uimire, Mortati privea ecranele video, urmârind drama care se desfăşura jos, în cript ă. Nu mai ştia ce s ăcread ă. Oare lumea întreagă fusese martor ă la ceea ce văzuse el? Oare Dumnezeu chiar îi vorbise ş ambelanului? Antimateria chiar se afla pe mormântul...? Priviţi! izbucni un strigăt din mulţime. Toat ă lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC: Acolo! E un miracol! Mortati privi şi el. Unghiul de filmare tremura, dar imaginea era suficient de clara. Ş i de neuitat. Filmat din spate, il camerlengo îngenunchease pe podeaua de pământ, în rugă ciune. În faţa lui se deschidea un fel de gaur ăîn perete. În interior, printre resturi vechi de piatr ă, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse o singur ădat ă, dar ştia ce conţine. Sfântul Petru! Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât s ăcread ăc ăexclamaţiile de uimire ş i bucurie care se ridicau din mulţ ime erau provocate de imaginea uneia dintre cele mai sacre relicve ale creştină tăţii. Nu la vederea mormântului în care-ş i dormea Sfântul Petru somnul de veci cădeau oamenii în genunchi, plini de recunoştin ţăşi pietate... ci în faţa obiectului aş ezat deasupra lui. Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo... unde se aflase toat ă ziua... ascuns în bezna necropolei. Ironic. De neoprit. Mortal. Revelaţia şambelanului se dovedise corect ă. Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula de lichid mai plutea înc ă în mijlocul lui. În jur, grota avea licăriri roşietice, la fel ca ledul care numă ra ultimele cinci minute de existen ţăale conteinerului. Tot pe mormânt, la câţiva centimetri distan ţăde cilindru, se afla camera video a Gă rzii Elveţiene. Mortati se închin ă, încredinţat c ăaceasta era cea mai înspăimântă toare imagine pe care o văzuse vreodat ă. Dup ă o clip ă îns ă, îşi dădu seama c ă ceea ce era mai rău de-abia acum începea. Il camedengo se ridic ă brusc în picioare, înh ăţăconteinerul cu antimaterie ş i se întoarse spre ceilalţi. Pe chipul lui se citea o concentrare desăvârş it ă. Trecu pe lâng ă grupul care-l însoţise şi o lu ăînapoi pe drumul pe care venise. În obiectiv apăru figura îngrozit ăa Vittoriei Vetra: Camerlengo! Unde v ăduceţi? Parc ăspuneaţi c ă... Ai credin ţă! o întrerupse el făr ăa se opri din fug ă. Vittoria se răsuci spre Langdon: 250

251 Ce facem acum? Profesorul încerc ăsă-l opreasc ă, dar Chartrand se post ă între ei, convins probabil că şambelanul ştia ce face. Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dintr-un montagnes russes tremurate, zgâlţâite, chipuri confuze şi îngrozite care fugeau spre intrarea în necropol ă. În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu neîncredere: Chiar aduce lucrul acela aici, sus? Pe ecranele televizoarelor din lumea întreag ăse vedea cum il camedengo alerga prin necropol ă, spre ieşire, cu antimateria în faţa lui. Nimeni nu va mai muri în seara aceasta! Dar se înşela. 121 Şambelanul se năpusti pe uş ile Bazilicii San Pietro la exact Se împletici orbit de lumina zecilor de reflectoare, ducând antimateria în palme, ca pe o orfrand ăpreţioas ă. Propria siluet ă, pe jumătate goal ă şi sfârtecat ă, îl înconjura, uria şă, pe toate ecranele din pia ţă. Vuietul care se ridic ă din mulţime nu semăna cu nimic din ce auzise el vreodat ă strigă te, vaiete, incantaţii, rugăciuni... un amestec de veneraţie şi de teroare. Fereşte-ne pe noi de cel rău", şopti, neauzit. Cursa prin necropol ă îl extenuase. Fusese la un pas de dezastru. Robert Langdon ş i Vittoria Vetra încercaser ăsă-l opreasc ă, s ăarunce conteinerul înapoi în ascunză toarea sa subteran ă, s ă fug ă afar ă, la adăpost. Orbi şi proşti!" Cu o claritate înfricoşătoare, şambelanul îşi dădu seama c ă, în orice alt ă noapte cu excepţia acesteia, n-ar fi reuşit s ă câştige o asemenea curs ă. În seara asta îns ă, Dumnezeu îi fusese din nou alături. Pe punctul de a-l intercepta, Robert Langdon fusese oprit de locotenentul Chartrand, la fel de încrezător şi ascultă tor ca întotdeauna. Reporterii, desigur, erau năuciţ i şi păreau îngreunaţi de echipamentele lor pentru a se mai amesteca. Necunoscute sunt căile Domnului." Acum îi auzea pe ceilalţ i venind în urma lui... Îi vedea pe ecran cum se apropiau. Adunându-şi ultimele forţe, ridic ă antimateria deasupra capului. Apoi, trăgându -ş i umerii goi spre spate, într-un act de sfidare fa ţăde simbolul Illuminati înfierat pe pieptul lui, se nă pusti în jos, pe trepte. Începe actul final. Drum bun, îşi spuse. Drum bun." Patru minute..." Langdon nu văzu nimic în clipa când ieşi din bazilic ă şi marea de lumini din pia ţă îi lovi iarăşi retina. Tot ce reuşi s ădisting ă era silueta şambelanu lui coborând în grab ă scă rile. Pentru o frântur ă de secund ă, înconjurat de aura reflectoarelor, il camerlengo străluci cu o aură îngereasc ă, aidoma unei zeităţi. Sutana îi atârna în jurul şoldurilor, ca un linţ oliu. Trupul îi fusese rănit şi schilodit de mâinile duşmanilor şi totuşi omul rezista. Cu fruntea ridicat ă, strigând lumii întregi s ăaib ăcredin ţă, alerga spre mulţime ducând în mâini o arm ă de distrugere în mas ă. Langdon coborî scările în vitez ă, dup ăel: Ce are de gând s ăfac ă? O să-i omoare pe toţi!" Lucrul Satanei, strig ăpreotul, locul lui nu este în Casa Domnului! Părinte! răcni Langdon din spatele lui. Nu ai unde s ăte duci! Priveşte spre ceruri! Uităm adesea s ă privim spre ceruri! 251

252 În acea clip ălangdon îşi dădu seama încotro se îndreapt ă şi, ca o revelaţie, adevă rul îl copleşi. Chiar dac ă n-o putea vedea din cauza luminilor, ştia c ăsalvarea lor era acolo, sus. Centrul Romei, plin de stele. Calea de scăpare. Elicopterul cerut pentru a-l duce pe şambelan la spital era chiar în faţ a lor, cu pilotul în carlinga şi rotorul deja pornit. Pe când preotul făcea ultimii paşi spre el, Langdon se simţ i cuprins de un entuziasm debordant. Gândurile care i se învârteau în minte erau aidoma unui torent... Mai întâi, văzu în faţa ochilor întinderea nemărginit ăa Mă rii Mediterane. Cât de departe se afla oare? Opt kilometri? Cincisprezece? Ştia c ăplaja de la Fiumicino era la doar ş apte minute cu trenul. Dar cu elicopterul, la 300 de kilometri pe or ă, făr ăopriri... Dac ă ar putea ajunge suficient de departe, în larg, şi ar azvârli conteinerul în mare... Mai erau, desigur, ş i alte opţiuni îşi dădu el seama în vreme ce alerga. La Cava Romana! Carierele de marmură din nordul oraşului erau la nici cinci kilometri distan ţă. Oare cât de mari s ăfie? Ş ase kilometri pătraţ i? În mod cert, la ora asta erau pustii! Dac ăar arunca recipientul acolo... Toat ă lumea, înapoi! răcni il camerlengo. Plecaţi de aici! Acum! Soldaţii înşiraţ i în jurul elicopterului îl priveau împietriţi. Plecaţi! strig ăpreotul iarăşi. Militarii se traser ăînapoi. Sub ochii întregii lumi, şambelanul se repezi la uşa din dreptul pilotului şi o deschise. Ieşi, fiule! Acum! Omul sări afar ă. Preotul privi scaunul din carling ă şi îşi dădu seama c ăva avea nevoie s ăse propteasc ă în ambele braţe pentru a urca. Se întoarse spre pilotul care stătea alături, tremurând, şi-i întinse conteinerul. Ţine-l! Mi-l dai înapoi dup ă ce m ă urc. În momentul acela îl auzea în spate pe Robert Langdon cum se apropia şi îi strig ă agitat: "Acum înţelegi şi tu, îşi spuse. Acum crezi!" Se aşez ăîn scaun, trase câteva mânere familiare şi se întoarse spre fereastr ă, pentru a lua conteinerul. Dar pilotul încremenise lâng ăelicopter, cu mâinile goale. El l-a luat, îi strig ă, dezmeticindu-se. Şambelanul simţi c ă i se opreşte inima în piept: Cine? El! făcu pilotul, arătând cu degetul. Robert Langdon era surprins de greutatea conteinerului. Alerg ăla cealalt ău şă a elicopterului şi sări în compartimentul din spate, în care stătuse ală turi de Vittoria cu numai câteva ore în urm ă. Lăsând uşa deschis ă, îşi prinse centura de siguran ţăşi strig ăcă tre preotul aşezat pe scaunul din fa ţă: Dă-i drumul, părinte! II camerlengo se întoarse spre el. Faţa îi era alb ăca varul, schimonosit ă de groaz ă: Ce faci acolo? Dumneata pilotezi! Eu arunc! N-avem timp! Porneşte elicopterul! Şambelanul rămase o clip ă ca paralizat, luminile reflectoarelor căzându -i pe fa ţăş i adâncindu-i cutele săpate de vreme. Pot s-o fac singur, şopti. Trebuie s-o fac singur. Dar Langdon nu-l asculta. Dă-i drumul! aproape c ă se auzi urlând. Acum! Sunt aici ca să 252

253 te ajut!" Privi cadranul ceasului şi simţi cum i se taie respiraţia. Trei minute, părinte! Trei! Cifra păru să-l readuc ă pe preot în simţiri. Făr ăs ă mai ezite, se întoarse spre panoul de comanda. Cu un huruit asurzitor, elicopterul se ridic ă în aer. Prin vârtejul de praf iscat, Langdon o ză ri pe Vittoria alergând spre elicopter. Privirile li se întâlnir ă pentru o clip ă, apoi ea rămase departe. 122 În elicopter, vuietul motorului şi curentul de aer ce vâjâia prin uşa deschis ă îi asurzeau. Langdon se prinse bine de scaun, simţind cum atracţia gravitaţional ăîl tră gea în jos, pe măsur ăce aeronava urca în vitez ă. Străluci rea orbitoare din Piazza San Pietro se micşor ă sub ei pân ă ce rămase doar o elips ă licăritoare în marea de lumini a oraşului. Conteinerul cu antimaterie părea o piatr ăde moar ăîn mâinile lui. Îl ţ inea strâns, în palmele lipicioase, de sânge şi de sudoare. Înăuntru, picătura de antimaterie plutea liniştit ă, în aura roşiatic ăa ceasului. Dou ă minute! strig ă Langdon, întrebându-se unde avea preotul de gând s ă arunce recipientul. Dedesubt, luminile Romei păreau c ăse întind la nesfârşit, în toate direcţ iile. Undeva, departe, spre vest, se zărea conturul ţărmu lui mediteranean o înşiruire şerpuit ă de lumini, dincolo de care se căsca un abis negru, făr ămargini. Marea părea mai departe decât îşi închipuise el. În plus, concentrarea de lumini de pe ţărm îi amintea c ă, fie ş i departe, în larg, o explozie ar putea avea efecte devastatoare; nu ţinuse seama pân ă acum de eventualitatea unui val uria ş iscat de unda de ş oc, care ar fi putut lovi coasta cu forţa unei bombe nucleare. Când întoarse capul şi privi drept înainte, prin parbriz, speranţele îi revenir ă. Chiar în faţă se distingeau umbrele zonei colinare din jurul Romei, care se unduiau parc ă. Dealurile erau presărate cu lumini vilele celor bogaţ i dar la nici doi kilometri spre nord domnea întunericul. Nici o lumin ănu se vedea acolo doar un petic uria ş, negru ca smoala. Nimic. Cariera! îşi spuse. La Cava Romana!" Cercetând intens bucata de pământ pustiu, Langdon îşi spuse c ăpare suficient de întins ă. Şi de aproape. Mult mai aproape decât marea. Da, în mod evident, aici intenţiona ş ambelanul s ă arunce antimateria! Exact în direcţia aceea înaintau. Cariera! Straniu îns ă, deş i motorul huruia tot mai puternic şi deplasarea elicopterului era sesizabil ă, cariera nu părea s ă se apropie câtuşi de puţin. Buimac, Langdon arunc ă o privire prin uşa deschis ă, pentru a se orienta. Ceea ce văzu îi transform ă instantaneu entuziasmul în panic ă. Dedesubt, la mii de metri chiar sub ei, licăreau luminile din Piazza San Pietro. Suntem tot deasupra Vaticanului!" Camerlengo! Mergi înainte! Suntem suficient de sus! Acum trebuie s ă mergem înainte! Nu putem arunca recipientul peste Vatican! Şambelanul nu-i răspunse. Părea complet absorbit de pilotaj. Mai avem sub dou ă minute! strig ă Langdon, ridicând conteinerul pentru a i-l ară ta. Se vede deja! La Cava Romana! La trei kilometri spre nord! Nu mai avem... Nu, replic ă şambelanul. E mult prea periculos. Îmi pare rău. În vreme ce elicopterul continua s ăse ridice, il camerlengo se întoarse şi-i oferi un zâmbet melancolic: A ş fi vrut s ă nu fi venit cu mine, fiule! Ai făcut, în acest fel, sacrificiul suprem. Langdon privi în ochii obosiţi ai preotului şi, dintr-o dat ă, înţelese. Sângele îi înghe ţă în 253

254 vine. Dar... trebuie s ă putem merge undeva! Sus! replic ă şambelanul cu un aer resemnat. E singura posibilitate. Profesorul nici nu mai putea gândi; interpretase cu totul greşit intenţ iile preotului. Priveşte spre ceruri!" Exact spre ceruri, îşi dădu el seama, se îndreptau amândoi acum. Il camerlengo nu avusese de gând nici un moment s ăarunce antimateria. Pur şi simplu voia s ăse îndepă rteze de Vatican cât mai mult posibil. Era o cale făr ăîntoarcere. 123 În Piazza San Pietro, Vittoria Vetra rămă sese cu ochii aţintiţ i spre cer. Elicopterul era doar un punct infim acum, dincolo de raza de acţiune a reflectoarelor. Chiar ş i huruitul elicei abia se mai auzea, ca un zumzet slab. Părea c ă, simultan, lumea întreag ăprivea în sus, tăcută o mare de gâturi răsucite spre cer... oameni de toate condiţiile şi de toate credinţ ele... cu inimile bătând ca una singur ă. Vittoria era frământat ăde o teribil ăfurtun ăemoţional ă, agonizant ă. Când elicopterul devenise aproape nevăzut, îş i amintise chipul lui Robert privind spre ea. Ce o fi fost în mintea lui? Oare nu înţelesese?" În perimetrul pieţei, camerele de televiziune erau în aş teptare. Mii de chipuri priveau cerul, prinse într-o tăcut ănumără toare invers ă. Pe toate ecranele presei se derula aceeaşi scenă liniştit ă... cerul roman punctat de stele strălucitoare. Vittoria simţ i cum ochii i se umplu de lacrimi. În spatele ei, pe pavajul din marmur ă, 161 de cardinali priveau bolta cereasc ă, amuţiţ i. Unii îşi încrucişaser ăpalmele, în rugăciune. Ceilalţi stăteau neclintiţi, ca în trans ă. Unii plângeau. Secundele se scurgeau în grab ă. În case, în baruri, în magazine, în aeroporturi şi în spitale, o lume întreag ă era în aşteptare. Oamenii îşi dădur ămâinile. Alţii îşi strânser ăcopiii în braţe. Timpul pă rea încremenit deasupra unui abis şi ţinea prizoniere sufletele muritorilor. Apoi, cutremurător, clopotele de la San Pietro începur ăs ăbat ă. Vittoria nu-şi mai opri lacrimile. Şi... sub ochii lumii întregi... timpul ajunse la capăt. Cel mai cumplit lucru era liniştea absolut ă, îngheţat ă. Sus, deasupra Vaticanului, o scânteiere de lumin ălicări pe cer. Pentru o fracţ iune de secund ă, părea c ă un nou corp ceresc se născuse... un punct de lumin ăalb ă şi pur ă, cum nimeni nu mai văzuse vreodat ă. Şi apoi se întâmpl ă. Un fulger. Licărul se umfl ă, crescând parc ădin propria substan ţă, şi cuprinse toat ă bolta într-o explozie de un alb orbitor. Se răspândi în toate direcţiile, accelerând cu o viteză incredibil ă, înghiţind întunericul. Crescând, sfera de lumin ădeveni mai intens ă, ca un vârcolac gata s ădevoreze întregul văzduh. Apoi vârcolacul porni spre ei, în jos, cu o viteză ameţitoare. Orbit ă, marea de oameni hohoti într-un glas, ferindu-şi ochii, ţipând cu groaz ă. În vreme ce lumina reverbera în toate direcţiile, ceva inimaginabil se produse. Ca frânată de însăşi voinţa lui Dumnezeu, sfera de foc păru c ăse loveşte de un zid de parc ă explozia 254

255 fusese închis ă deodat ă într-o uria şăsfer ă de sticl ă. Lumina se retrase în sine, ascuţindu-se, vibrând intens. Părea c ă valul atinsese un diametru prestabilit şi se oprise acolo, nehotă rât. Pentru un moment, o sfer ăde lumin ăperfect ă, făr ă glas, pluti deasupra Romei. Noaptea devenise zi. Şi apoi explod ă. O und ă de şoc strivitoare porni în jos, coborând spre pământ vijelioas ă ca furiile iadului, zguduind fundaţiile de granit ale cetăţii, sugrumându-i pe unii, doborându-i pe alţ ii. Reverberaţia se propag ă printre oameni, urmat ăde un torent brusc de aer cald. Vântul mătură piaţa cu un geamăt sinistru, şuierând printre coloane şi izbindu-se de ziduri. Vârtejuri de praf se ridicar ă în aer, deasupra oamenilor care se agăţau unii de alţii... martori ai Apocalipsei. Şi apoi, la fel de repede cum apăruse, sfera se retrase în sine însăşi, într-o implozie ce lăsă în urm ă doar firavul punct de lumin ăde la care pornise. 124 Niciodat ă nu mai fuseser ăadunaţi în acelaşi loc atâţia oameni atât de tăcuţ i. Unul câte unul, oamenii din Piazza San Pietro îşi întoarser ăfeţ ele de la cerul întunecat spre pământul de sub picioarele lor, fiecare în clipa sa de tăcut ămeditaţ ie. Reflectoarele urmar ă aceeaşi traiectorie, fasciculele plecându-se spre sol, ca într-o mut ă veneraţ ie a întunericului ce cuprinsese iarăşi piaţa. Pentru o clip ă, lumea întreag ăîncremeni în reculegere. Mortati se aşez ăîn genunchi ca s ăse roage, iar ceilalţi cardinali îi urmar ă exemplul. Soldaţii Gărzii Elveţiene îşi plecar ălăncile, stupefiaţ i. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nimeni nu mişca. Toate inimile vibrau copleşite de aceleaşi emoţii: durere, fric ă, uluire, credin ţă. Ş i un extraordinar şi totodat ă înfricoşat respect fa ţăde noua şi cutremurătoarea for ţăai că rei martori fuseser ă cu numai câteva secunde în urm ă. Vittoria Vetra stă tea pe treptele bazilicii, tremurând. Închise ochii. Prin tumultul de emoţii care o copleşeau, un singur cuvânt răsuna ca un dangăt îndepă rtat. Sonor. Crud. Se strădui să-l alunge. Dar ecoul lui nu se sfârşea. Se scutur ă, încercând iarăşi s ă scape de el. Durerea era prea mare. Se strădui s ăse piard ăîn emoţiile care-i frământau pe ceilalţi... forţ a de neimaginat a antimateriei... salvarea Vaticanului... ş ambelanul... acte de suprem curaj... miracole... altruism. Şi totuşi, cuvântul răsuna făr ăîncetare, stră pungând haosul din jur cu o sfâşietoare singurătate. Robert. Venise dup ă ea, la castelul Sânt' Angelo. O salvase. Iar acum pierise, ucis chiar de creaţia ei. În timp ce se ruga, Mortati se întreb ădac ă şi el avea s ăaud ă vocea lui Dumnezeu, la fel ca il camerlengo. Oare trebuie s ă crezi în miracole pentru a le tră i?" Cardinalul era un om modern, cu o credin ţăveche; miracolele nu făcuser ăniciodat ă parte dintre convingerile sale. Desigur, religia în care credea amintea despre minuni... ră ni sângerânde în palme, învieri din morţi, amprente ciudate pe un giulgiu... şi totuşi, mintea lui raţional ăle considerase totdeauna ca fiind doar un mit. Pentru el, toate acestea nu erau altceva decât rezultatul celei mai mari slăbiciuni a omului nevoia lui de dovezi. Miracolele sunt doar nişte poveş ti de care ne agăţăm cu disperare, fiindc ă ne dorim s ă fie adevărate. Şi totuşi... Sunt eu, oare, atât de modern, încât nu pot accepta ceea ce ochii mei au vă zut?" A fost 255

256 un miracol, nu-i aşa? Da! Cu numai câteva cuvinte şoptite în urechea ş ambelanului, Dumnezeu intervenise şi salvase Biserica. De ce era oare chiar atât de greu de crezut? Ce s-ar mai fi putut spune despre Dumnezeu, dac ă El nu ar fi făcut nimic? C ă nu-i păsa? C ă nu avea puterea de a opri aceast ădistrugere? Un miracol iat ă unicul răspuns posibil! Îngenuncheat, bătrânul cardinal se rug ăpentru sufletul şambelanului şi-i mulţ umi, fiindc ă, la anii săi tineri, îi deschisese lui, un om bătrân, ochii în faţ a miracolelor pe care le poate săvârş i credinţa adevărat ă. Incredibil totuşi, Mortati nu bănuia cât de mult avea să-i fie pus ă credinţ a la încercare mai departe... Tăcerea ce coborâse peste Piazza San Pietro fu întrerupt ăla început de o uşoar ăvibraţ ie. Vibraţia deveni murmur. Apoi, brusc, se transform ăîn vuiet. Pe neaşteptate, mulţ imea izbucni în strigăte: Priviţi! Priviţi! Mortati îşi deschise ochii. Toat ălumea arăta ceva în spatele lui, spre faţ ada bazilicii. Chipurile oamenilor erau albe ca varul. Unii căzur ăîn genunchi. Alţii izbucnir ă în hohote incontrolabile de plâns: Priviţi! Priviţi! Uimit, cardinalul se întoarse, privind încotro ară tau mâinile lor ridicate undeva, în partea de sus a bazilicii, pe terasa de pe acoperi ş, unde imensele statui reprezentându-i pe Iisus şi pe Apostoli vegheau asupra Romei. Acolo, la dreapta lui Iisus, cu braţele deschise spre lume... stătea il camerlengo Carlo Ventresca. 125 Robert Langdon nu mai cădea. Se sfârşise cu teroarea. Cu durerea. Cu şuierul înnebunitor al vântului. Nu mai rămă sese decât clipocitul uşor al apei, de parc ăar fi adormit pe plaj ă. Într-un puseu paradoxal de conştiin ţă, îşi dădu seama c ăasta trebuie s ă fie moartea. Era bine venit ă. Se lăs ăprad ă definitiv toropelii care-l cuprindea cu încetul; n-avea decât să-l ducă încotro voia. Durerea şi frica îi mai slăbiser ă şi cu nici un chip n-ar fi vrut ca ele s ărevin ă. Ultimele sale amintiri nu puteau proveni decât din iad... Ia-m ă! Te rog..." Dar clipocitul liniştitor şi ademenitor îl trăgea înapoi. Încerca să-l trezeasc ă din vis. Nu! Lasă-m ă în pace!" Nu voia s ă se întoarc ă. Cete de demoni se adunau la graniţele conştiinţ ei lui, ameninţând să-i distrug ă starea de bine. Imagini înceţoşate se amestecau. Niş te voci urlau. Vântul vâjâia. Nu, te rog!" Cu cât se opunea mai mult, cu atât furiile năvă leau spre el. Apoi, brutal, îşi aminti totul... Elicopterul continua s ăurce vertical. El era prins înăuntru. Dincolo de uşa deschis ă, luminile Romei se îndepărtau cu fiecare secund ă. Instinctul de supravieţuire îi striga s ă arunce conteinerul chiar acum. Ştia c ă antimateria ar fi parcurs un kilometru în mai puţin de două zeci de secunde. Dar ar fi căzut asupra unui ora ş plin de lume. Mai sus! Mai sus! Oare la ce altitudine ajunseser ă? Din câte ştia el, avioanele mici zburau la înălţ imi de aproximativ şase mii de metri. Elicopterul ăsta trebuie s ă fi ajuns ş i el destul de sus deja. Trei mii de metri? Patru?" Înc ănu era totul pierdut. Dac ă îl aruncau exact în momentul potrivit, 256

257 conteinerul nu ar fi apucat s ăse prăbuş easc ăpân ă jos, explodând la o distan ţă sigur ăde sol ş i suficient de departe de elicopter. Langdon porivi din nou oraşul ce se întindea dedesubt. Şi dac ă ai calculat greşit? întreb ă şambelanul. Profesorul se întoarse spre el, uimit. Preotul nici măcar nu-l privea, părând c ă îi citise gândurile din imaginea lui reflectat ăîn parbriz. În mod ciudat îns ă, il camerlengo nu mai era absorbit de indicatoarele de la bord; nici măcar nu mai ţinea mâinile pe man şă. Elicopterul fusese trecut probabil pe un fel de pilot automat, continuând s ă urce vertical. Ş ambelanul bâjbâi undeva, deasupra capului, pe plafon, în spatele unui rulou de cabluri, de unde scoase o cheie invizibil ă pân ă atunci. Langdon privi năuc cum preotul descuie în grab ăcutia metalic ăde unelte fixat ă între cele dou ă scaune şi extrage dinăuntru un fel de pachet mare, negru, de nailon, pe care-l aşeză alături. În mintea profesorului gândurile se învârteau frenetic. Mişcările şambelanului pă reau calme, eficiente, de parc ă omul găsise deja o soluţie şi acum o punea în practic ă. Dă-mi conteinerul, îi ceru el, cu acelaşi calm în voce. Langdon nu ştia ce s ă cread ă şi-i întinse recipientul: Nouăzeci de secunde! Următoarea mişcare a şambelanului îl lu ătotal prin surprindere. Ţinând cu grijă conteinerul în mâini, îl aşez ăuşor, atent, în cutia de unelte. Apoi închise capacul şi-l încuie cu cheia. Dar ce faci acolo?! întreb ălangdon. Ne feresc de ispit ă, răspunse preotul şi arunc ăcheia pe fereastr ă. Cheia se rostogoli în noapte, luând cu ea şi sufletul profesorului. Il camerlengo puse mâna pe pachetul de nailon, îşi trecu braţ ele prin curelele sale, închise o cataram ă în dreptul taliei şi îl fix ă în spate, ca pe un rucsac. Apoi se întoarse spre Langdon, care se holba la el, încremenit. Îmi pare rău, îi spuse. Nu aşa trebuia s ăse întâmple. Cu aceste cuvinte deschise uşa şi se arunc ăîn gol. Imaginea ardea înc ă în subconştientul lui, aducând dup ăea durerea. Real ă. Fizic ă. Strivitoare. Înţepătoare. Implor ăs ăfie luat, s ăse sfârşeasc ă totul, dar apa îi clipocea mai tare în urechi, atră gând alte imagini. Infernul abia începuse. Amintirile se închegau din nou în mintea lui, bucat ă cu bucat ă. Instantanee izolate de panic ăabject ă. Prins astfel între moarte ş i coşmar, implor ă sfârşitul, dar imaginile continuau să-l bombardeze, mai clare, mai vii. Conteinerul cu antimaterie era încuiat, imposibil de atins acum. Ceasul lui tică ia impasibil, pe măsur ăce elicopterul urca. Cincizeci de secunde. Mai sus. Tot mai sus. Langdon se agita înnebunit în cabin ă, încercând s ăpriceap ă, s ăînţeleag ăcele văzute. Patruzeci ş i cinci de secunde. Pipăi sub scaun, în căutarea unei a doua paraşute. Patruzeci de secunde. Nu mai era nici una! Dar trebuia s ămai existe o opţiune... o cale de scăpare! Treizeci ş i cinci de secunde. Se repezi la uşa deschis ă şi, cu vântul izbindu-l frenetic în fa ţă, privi luminile Romei, sub el. Treizeci şi dou ă de secunde. Şi apoi se hotărî. Unica opţiune, de neimaginat... Făr ăparaşut ă, Robert Langdon sări în noapte. Întunericul îi înghiţ i trupul, pe când elicopterul continua s ăurce ameţ itor, huruitul elicei pierind în vuietul asurzitor al propriei căderi prin aer. În timp ce se prăbuş ea spre pământ, avu o senzaţie pe care nu o mai resimţ ise din anii în care făcea sărituri de la trambulin ă inexorabila atracţie gravitaţional ăîn cursul unei că deri libere. Cu cât se prăvă lea mai repede, cu atât solul părea că-l trage mai puternic în jos. De data aceasta îns ă, nu se mai aruncase de la cincisprezece metri într-un bazin cu ap ă, ci de la mii de metri, spre străzile unui ora ş o întindere nesfârşit ăde beton şi ciment. 257

258 De undeva, din torentul de curent şi de disperare, vocea lui Kohler răsun ă de dincolo de mormânt... aceleaşi cuvinte pe care i le spusese de diminea ţă, în faţa laboratorului de că dere liber ă de la CERN. Un metru pătrat de sarcin ăla frânare încetineşte un corp în că dere cu aproape douăzeci la sut ă". Douăzeci la sut ă, îşi dă du el seama, nu era nici pe departe suficient pentru a supravieţui unei asemenea prăbuş iri. Şi totuşi, îndemnat mai mult de spaim ă decât de speran ţă, strânse în mâini unicul lucru pe care-l înhăţ ase din elicopter în clipa în care se prăbuş ise. O amintire vag ă, îns ăpentru o frântur ăde secund ăîi dădu noi speranţe. Apără toarea de parbriz zăcea aruncat ă în compartimentul din spate ale elicopterului. Era un dreptunghi puţin concav cam de patru metri pe doi dintr-un fel de prelat ă... cea mai bizar ă paraşut ăimaginabil ă. Nu avea hamuri, ci doar niş te bride mici la capete, pentru a o fixa pe curbura parbrizului. Langdon o înşfăcase, îşi trecuse palmele prin bride, le apucase zdravă n şi se aruncase în gol. Ultimul său act măre ţde bravur ăadolescentin ă. Făr ăa-şi face vreo iluzie c ă va scăpa. Iar acum cădea ca o piatr ă. Cu picioarele înainte. Cu braţele întinse. Cu mâinile încleş tate pe bride. Prelata se uflase ca o ciuperc ă deasupra lui. Vântul îl lovea cu violen ţă. În vreme ce plutea", undeva, deasupra lui, se auzi o explozie. Pă rea mai departe decât se aşteptase el. Aproape instantaneu îns ă, unda de şoc îl izbi. Simţi cum plămânii îi sunt striviţ i, lăsându -i făr ăsuflu. Aerul din jur se încinse brusc. Degetele i se încleştar ă mai tare pe bride. Un val fierbinte părea c ănăvă leşte din cer. Partea de sus a prelatei începu s ă fumege... dar rezist ă. Langdon plutea împins parc ăde explozia de lumin ă, ca un surfer care încearc ăs ă nu se lase doborât de un val uria ş. Apoi, brusc, valul de căldur ăse subţie. Aerul rece şi întunecat îl înghiţi din nou. Pentru o clip ă, speranţa îi renăscu. Un moment mai târziu îns ă, dispă ru la fel de rapid ca şi aerul cald. În ciuda durerii din braţe, care îl lăsa s ăcread ăc ăprelata îi încetinea că derea, vântul continua s ă şuiere pe lâng ă el cu o vitez ăstrivitoare; era sigur c ăse prăbuş ea prea repede pentru a izbuti s ă supravieţuiasc ă. Cifre începur ă să-i alerge prin minte, dar era prea înnebunit pentru a le da atenţ ie... Un metru pătrat de sarcin ăla frânare... reduce viteza cu douăzeci la sut ă. El nu vedea decât că prelata de deasupra lui era suficient de mare pentru a-l încetini cu mai mult de două zeci de procente. Din nefericire, din vâjâitul aerului pe lâng ătrupul său, îşi dădea seama c ă nu încetineşte deloc. Cădea înc ă mult prea repede... nu avea cum s ă scape viu în urma impactului cu marea de asfalt de jos. Sub el, luminile Romei se întindeau în toate direcţiile. Oraşul pă rea un enorm cer înstelat, de care se apropia cu o vitez ă uluitoare. Bolta strălucitoare era străbă tut ăde o bandă întunecat ă care împărţ ea oraşul în dou ă o panglic ăcenuşie ce ş erpuia printre lumini aidoma unui şarpe uria ş. Dintr-o dat ă, precum creasta înspumat ă a unui val neaşteptat, un val de speran ţă îi puse sângele în mişcare. Cu o for ţăsupraomeneasc ă, trase în jos braţ ul drept, cât putu de tare. Prelata fâlfâi sonor, tremur ă şi vir ă brusc spre dreapta, căutând calea de minim ărezisten ţă a aerului. Langdon se simţi c ă lunec ă într-o parte. Trase din nou, mai tare, ignorând durerea din palm ă. Prelata flutur ă iarăşi şi din nou zvâcni în lături. Nu mult. Dar era ceva! Privi din nou în jos, spre şarpele negru. Se întindea prea la dreapta, şi el se afla înc ăla o înălţime mare. Aş teptase oare prea mult? Trase din nou, cu toat ăforţa şi se resemn ăla gândul c ă se afla în mâinile lui Dumnezeu. Se concentr ăasupra celei mai largi părţi a şarpelui şi... pentru prima dat ăîn viaţ a lui, se rug ă pentru un miracol. Restul nu mai era sigur. Bezna de dedesubt... instinctele de scufundător care preia controlul... rigidizarea reflex ă a 258

259 coloanei şi întinderea degetelor... dilatarea plămânilor pentru protecţ ia celorlalte organe vitale...îndoirea picioarelor... şi, în sfârşit... recunoştinţ a pentru apele umflate ale Tibrului... aerate şi înspumate... de trei ori mai puţin dure decât oglinda unei ape stătă toare. Apoi urm ă impactul... şi întunericul. Zgomotul tunător al prelatei fluturate de vânt atrase atenţ ia grupului de oameni care priveau mingea de lumin ă ce străbă tea bolta. Cerul de deasupra Romei fusese agitat în seara asta... un elicopter care urcase vertical, o explozie fantastic ă, iar acum acest obiect straniu care căzuse în apele învolburate ale Tibrului, lâng ă ţărmul insuliţei Tiberina. Înc ă de pe vremea în care fusese folosit ă pentru a-i izola pe bolnavii de cium ă, în 1656, insula era considerat ă a deţine mistice proprietăţ i terapeutice. Din acest motiv, aici se construise Spitalul Tiberina. Trupul arăta jalnic atunci când îl aduser ăla ţă rm. Omul avea un puls slab lucru considerat uimitor de cei care-l scoseser ă din ap ă; poate c ă virtuţile vindecă toare ale insulei îi menţinuser ătotuşi inima în funcţiune. Câteva minute mai târziu, când omul începu s ătuşească şi îşi recăpă t ăcunoştinţ a, grupul decise în unanimitate c ă insula era cu adevărat magic ă. 126 Cardinalul Mortati ştia c ănu exist ăcuvinte suficiente în nici o limb ăde pe Pă mânt, pentru a descrie misterul acestui moment. Tăcerea ce însoţea apariţ ia care plutea deasupra pieţei era mai sonor ă decât orice cor de îngeri. În timp ce îl privea pe camerlengo Ventresca, Mortati se simţea sfâşiat între raţiune ş i credin ţă. Imaginea părea real ă, palpabil ă. Şi totuşi... cum era posibil? Toat ălumea din pia ţă îl văzuse pe şambelan când se urc ă în elicopter. Toat ă lumea vă zuse mingea de foc din cer. Iar acum, acelaşi şambelan stătea acolo, sus, pe terasa de pe acoperi ş. Dus pe aripi de înger? Reîntrupat de mâna lui Dumnezeu? E imposibil..." Inima cardinalului nu voia decât s ăpoat ăcrede, dar mintea lui implora o explicaţ ie raţional ă. Alături, ceilalţi cardinali rămă seser ăcu privirile aţintite în sus, martori la aceeaş i imagine, paralizaţi de uluire. Era şambelanul. Făr ăîndoial ă. Dar arăta oarecum altfel. Divin. De parc ă ar fi fost purificat. Un spirit? Un om? Pielea lui alb ăpărea diafan ăîn lumina reflectoarelor. Oamenii din pia ţăplângeau, strigau, aplaudau. Câteva călugă riţe căzur ăîn genunchi ş i începur ă s ămurmure o rugăciune. Un vuiet prinse contur în mulţime. Brusc, piaţa întreagă scanda numele şambelanului. Cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, cardinalii i se alăturar ă. Mortati privi în jur, încercând s ăînţeleag ă. Toate acestea se întâmplau cu adevărat?" Il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul Bazilicii San Pietro ş i privea mulţimile ce se holbau la el. Era treaz sau visa? Se simţea transformat, ca aparţ inând unei alte lumi. Oare trupul sau spiritul său fusese cel care planase din văzduh spre întinderea întunecată a grădinilor Vaticanului... aterizând ca un înger tăcut pe pajiştea pustie, paraşuta sa neagră fiind ascuns ă vederii de umbra alungit ăa bazilicii. Oare trupul sau spiritul să u îi conferise forţa de a urca bătrâna Scar ă a Medalioanelor pân ăla terasa pe care se afla acum? Se simţea uşor şi imaterial, ca o fantom ă. Chiar dac ă oamenii îi scandau numele, ştia c ănu pe el îl aclamau. Strigau dintr-un sentiment impulsiv de bucurie aceeaşi bucurie pe care o resimţ ea el în fiecare zi, în vreme ce medita la Cel Atotputernic. Acum trăiau ceea ce-şi doriser ă dintotdeauna... certitudinea 259

260 dincolo de orice îndoial ă... Încrederea în puterea nemărginit ăa Creatorului. Il camerlengo Ventresca se rugase toat ăviaţa lui pentru acest moment, şi totuş i nici chiar el nu putea crede c ă Dumnezeu găsise o cale de a-l înfăptui. Ar fi vrut s ă strige în gura mare: Dumnezeul vostru este un Dumnezeu viu! Priviţi miracolele ce v ăînconjoar ăla tot pasul!" Rămase o vreme pe teras ă, amorţit şi totuşi mai viu şi mai plin de simţ ire decât oricând. Iar când duhul îl îndemn ă, în sfârşit, plec ăfruntea şi se depărt ă de margine. Singur, îngenunche şi se rug ă. 127 Imaginile din jur erau înceţoşate, într-un du-te vino ameţitor. Încet, reuşi să- ş i focalizeze privirea. Picioarele îl dureau cumplit, iar tot trupul parcă-i fusese strivit de un camion. Ză cea întins pe o parte, pe pământ. În gur ă avea ceva amar, ca fierea, înc ă mai auzea clipocitul neîncetat al apei; acum nu mai părea deloc liniştitor. Dar mai erau ş i alte sunete voci care vorbeau în preajma lui. În jur zărea forme albe, neclare. Erau oameni îmbrăca ţi în alb, toţ i? Înseamn ă c ă nu putea s ă se afle decât într-un spital sau în rai. Dar arsura pe care o simţ ea în gât îi spunea c ănu era nicidecum în Rai. Nu mai vomit ă, spuse o voce în italian ă. Să-l întoarcem! Cuvintele fuseser ărostite pe un ton ferm, profesional. Langdon simţi cum nişte mâini îl întorc uşor pe spate. Încerc ăs ă se ridice, dar mâinile îl apăsarâ blând la loc. Se supuse. Cineva îi scormoni prin buzunare. Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţ a. Doctorul Jacobus nu era un om religios; medicina îl îndepărtase de mult de credin ţă. Ş i totuşi, evenimentele care avuseser ăloc în seara asta la Vatican păreau c ădepăş esc limitele logicii sale ştiinţ ifice. Corpuri care cad din cer?" Medicul lu ă pulsul omului pescuit din Tibru şi decise c ădumnezeu însuşi trebuie s ă fi avut grij ă de el. Şocul suferit la contactul cu apa îl adusese în stare de inconştien ţăşi, dac ă el şi echipa lui de medici şi de asistente nu s-ar fi aflat pe mal, privind spectacolul" din cer, omul s-ar fi înecat în mod cert. E americano, spuse o infirmier ăcare-i cerceta conţinutul buzunarelor. American?" Italienii glumeau adesea spunând c ăerau atât de mulţ i americani în Roma, încât hamburgerii riscau s ădevin ăo veritabil ă mâncare naţional ă, dar un american care cade din cer? Doctorul Jacobus aprinse o lantern ămicu ţăşi cercet ăochii omului, pentru a-i aprecia dilatarea pupilelor. Domnule! M ă auzi? Ştii unde te afli? Dar americanul leşinase iar lucru deloc surprinzător; dup ăce-i acordaser ă primul ajutor, vomitase o cantitate impresionant ăde ap ă. Si chiama Robert Langdon, spuse infirmiera, citind numele de pe permisul lui de conducere. Oamenii în halate albe se întoarser ăca unul singur. Impossibile! exclam ăjacobus. Robert Langdon era bărbatul pe care-l văzuser ăla televizor profesorul american care-i ajuta pe cei de la Vatican. Medicul îl vă zuse cu ochii lui, cu numai câteva minute înainte, când se urcase într-un elicopter din Piazza San Pietro şi decolase. Doctorul Jacobus ş i colegii lui fugiser ă cu toţii afar ă, pe mal, pentru a urmări explozia antimateriei o sferă inimaginabil ă de lumin ă, cum nu mai văzuser ăniciodat ăîn viaţa lor. Cum ar putea fi acelaş i 260

261 om?" El este! susţinu infirmiera, în momentul în care îi dădu la o parte pă rul de pe frunte. Îi recunosc pân ă şi sacoul de tweed! Cineva începu s ă strige din uşa principal ă a spitalului. Era una dintre paciente. Femeia ţipa ca înnebunit ă, agitându-şi radioul portabil, în vreme ce arăta spre cer şi îl lă uda pe Dumnezeu. Din ce spunea ea se înţelegea c ă şambelanul Ventresca apă ruse în mod miraculos pe terasa de la Vatican. Când tura lui se încheie, la ora opt dimineaţa, doctorul Jacobus îşi jur ăc ă primul drum pe care îl va face va fi la biseric ă. Luminile de deasupra lui erau strălucitoare şi albe. Era întins pe un fel de mas ă de consultaţie. În aer plutea un miros astrin-gent, ciudat, de chimicale. Cineva îi făcuse o injecţ ie şi îi scosese hainele. Nu-s ţigani, îşi spuse, pe jumătate conştient. Extratereş tri, poate?" Da, auzise el despre asemenea răpiri. Din fericire, ăştia de aici nu-i făceau nici un rău. Tot ce voiau de la el pă rea a fi... Nici s ă nu te gândeşti! zvâcni el în capul oaselor. Attento! strig ă una dintre creaturi, ţinându-l s ănu cad ă. Pe ecusonul prins în pieptul acesteia scria Doctor Jacobus". Avea un aer de-a dreptul omenesc. Am... am crezut... se bâlbâi el. Încetişor, domnule Langdon. Te afli într-un spital. Ceaţa din creierul lui începea s ăse ridice şi un val de uşurare îi lu ălocul. Nu-i plă ceau deloc spitalele, dar tot era mai bine decât s ăse ştie pe mâna unor extratereştri atraş i de testiculele lui. Eu sunt doctorul Jacobus, spuse omul, explicându-i apoi ce se întâmplase. Ai mare noroc c ămai eşti în via ţă. Langdon nu se simţea îns ănorocos. Abia dacă- şi mai aducea aminte ce-i cu el... elicopterul... şambelanul... Îl durea tot corpul. O asistent ăîi dădu puţin ăap ăpentru a-şi clă ti gura şi-i pansa palma. Unde-mi sunt hainele? întreb ăel, văzând c ăera îmbrăcat cu un halat alb. O infirmier ă îi arăt ăgrămada ud ă de alături: Erau pline de ap ă. A trebuit s ă le tăiem pentru a vi le scoate. Langdon îşi privi sacoul de tweed sfâşiat şi clătin ădin cap. Aveaţi nişte şerveţ ele de hârtie în buzunar, adăug ăinfirmiera. Atunci văzu şi el resturile de pergament care atârnau dintr-un buzunar al sacoului. Fila din Diagramma lui Galilei! Ultimul exemplar de pe Pă mânt tocmai fusese distrus. Profesorul era prea năuc pentru a mai reacţiona în vreun fel. V-am recuperat obiectele personale, spuse femeia, arătându -i un co ş de plastic. Portmoneu, camer ă video şi pix. Am uscat camera video cât de bine am putut. Eu nu am camer ă video. Infirmiera se încrunt ă şi-i dădu coşul. Alături de pixul ş i de portmoneul lui se afla o camer ă video miniatural ăsony RUVI. Acum îşi amintea. Kohler i-o dăduse şi îl rugase s-o înmâneze presei. Am găsit-o în buzunarul dumneavoastr ă. Cred totuşi c ă va trebui s ă v ă cumpăraţ i una nou ă. Ecranul e spart, spuse ea, dar se lumin ăimediat la fa ţă: sunetul funcţioneaz ăînc ă! Slab, dar audibil. Femeia duse camera la ureche: Se tot aude mereu acelaşi lucru. Ascult ăun moment, apoi ridic ădin umeri şi-i dă du 261

262 camera lui Langdon: Parc ăse ceart ădoi tipi. Nedumerit, profesorul îşi apropie camera de ureche. Vocile erau ascuţ ite, metalice, dar inteligibile. Una foarte aproape. Cealalt ămai departe. Le recunoscu pe amândou ă. Stând pe masa de consultaţie, în halatul de spital, Langdon ascult ăîntreaga conversaţ ie. Deşi nu putea vedea ce se întâmpl ă, când auzi finalul incredibil, mulţumi Cerului c ă nu avea şi imagine. Dumnezeule! Când discuţia se relu ă, de la capăt, profesorul puse camera alături şi rămase o clip ă mut, încremenit. Antimateria... elicopterul... Totul începea s ă se lege. Dar asta înseamn ă c ă..." Din nou îi veni s ăvomite. Dezorientat, copleşit de furie şi de frustrare, sări de pe mas ă. Picioarele îi tremurau. Domnule Langdon! încerc ă medicul să-l opreasc ă. Îmi trebuie nişte haine. Dar ai nevoie de repaus! M ă externez. Acum. Vreau nişte haine. Dar, domnule... Acum! Medicii schimbar ă priviri nedumerite. Nu avem haine aici, spuse Jacobus. Poate c ămâine un prieten vâ va aduce tot ce vă trebuie. Langdon trase adânc aer în piept, calm, şi-l privi pe medic în ochi: Doctore, am s ă ies chiar acum pe aceast ău şă. Am nevoie de haine. M ă duc la Vatican. Nu pot intra acolo în fundul gol. Am fost suficient de clar? Medicul îşi înghiţi nodul din gât: Daţi-i omului ăstuia ceva de îmbrăcat! Când ieşi pe poarta Spitalului Tiberina, Langdon se simţea ca un cerceta ş puţ in cam măriş or. Purta o salopet ă albastr ăde paramedic, cu fermoar în fa ţăşi embleme cusute, care-i indicau numeroasele calificări medicale. Femeia care-l însoţea era voinic ă şi îmbrăcat ăla fel. Medicul îl asigurase c ă ea îl va duce la Vatican în cel mai scurt timp posibil. Molto trafico, spuse profesorul, amintindu-i c ăzona din jurul pieţei era ticsit ă de oameni şi de maşini. Femeia nu părea deloc îngrijorat ă şi-i arăt ămândr ă una dintre emblemele de pe uniform ă: Sono conducente di ambulanza. Ambulanza? Acum înţelegea; la urma urmei, îi prindea bine un drum cu ambulanţa. Asistenta îl conduse prin spatele clădirii spitalului, unde o limb ăde ciment pă trundea în albia Tibrului. Când văzu vehiculul ce-i aştepta acolo, profesorul se opri locului, nemiş cat. Era un vechi elicopter sanitar. Pe burta lui scria Aero-Ambulanza". Îşi plec ă fruntea, resemnat. Femeia surâse: Zburăm la Vatican. Foarte repede

263 În Colegiul Cardinalilor domnea o atmosfer ăefervescent ă, electrizant ă, în vreme ce prelaţii se întorceau în Capela Sixtin ă. Mortati îns ăera prad ă unor sentimente atât de contradictorii, încât se simţea sfâşiat. Credea în vechile minuni menţionate în Scriptur ă, ş i totuşi ceea ce văzuse el însuşi, cu propriii ochi, depăşea puterea sa de înţelegere. Dup ăo viaţă întreag ă de credin ţă, de şaptezeci şi nou ăde ani, Mortati ştia c ă aceste evenimente ar fi trebuit s ă aprind ă în el o pioas ăexuberan ţă... o credin ţămai vie şi mai fervent ădecât oricând. Ş i totuşi, nu simţea crescând în sufletul său decât o stânjenealâ şi o nelinişte spectral ă. Ceva nu era în regul ă. Signore Mortati! strig ăun reprezentant al Gărzii Elveţiene care se apropia în fug ă. Am urcat pe acoperi ş, aşa cum ne-aţi cerut. Il camerlengo este... În carne şi oase. E un om real! Nu un spirit! Este exact aşa cum îl ştiam! A vorbit cu dumneata? Era îngenuncheat şi se ruga în tăcere. Ne-a fost team ă să-l atingem! Mortati rămase o clip ă făr ăreplic ă: Spune-i c ă... Îl aşteapt ăcardinalii. Signore, fiindc ă e om în carne şi oase..., începu soldatul, dar se opri, stânjenit. Ce este? Pieptul său... e ars. N-ar trebui oare să-i îngrijim mai întâi rana? Probabil c ă îl doare groaznic. Cardinalul se gândi. Nimic în toat ăviaţa sa în slujba Bisericii nu-l pregătise pentru aş a ceva: E om, deci trataţi-l ca atare. Duceţi-l s ăse spele! Îngrijiţi-i rănile! Îmbrăcaţ i-l într-o sutan ă nou ă! Noi vom aştepta sosirea sa în Capela Sixtin ă. Soldatul plec ăîn fug ă. Ceilalţi cardinali erau deja în capel ă. Mergând spre ei, o zări pe Vittoria Vetra prăbuş ită pe o banc ă, la picioarele Scării Regale. Îi simţea durerea şi singurătatea şi ar fi vrut s ă se apropie de ea, s-o aline, dar ştia c ă mângâierile vor trebui s ămai aş tepte. Acum avea alte treburi... deşi nu ştia în ruptul capului care ar fi acestea. Mortati intr ă în Capela Sixtin ă, întâmpinat de un val de exclamaţii entuziaste. Închise uş a. Doamne, ajută-m ă!" Aero-Ambulanza" Spitalului Tiberina se apropia de Vatican ş i Langdon strânse din dinţi, jurându-şi c ăacesta avea s ă fie ultimul zbor cu elicopterul din viaţa sa. Dup ă ce-l convinse pe pilot c ăreglementările privind spaţ iul aerian erau una dintre ultimele preocupări ale autorităţilor în momentul de fa ţă, îl îndrum ăs ătreac ă, nevă zut, peste zidul cetăţii şi s ă aterizeze pe una dintre platformele interioare ale Vaticanului. Grazie, spuse, coborând cu greu din elicopter. Femeia în uniform ă albastr ăîi arunc ăo bezea, decol ărapid şi se pierdu imediat în noapte. Langdon inspir ă adânc şi încerc ăsă- şi pun ă ordine în gânduri, ca s ăpoat ă hotă rî ce avea de făcut mai departe. Ţinând în mân ăcamera video miniatural ă, urc ăîn maşinuţ a de golf pe care o mai folosise o dat ă, după-amiaz ă. Acumulatorul nu-i fusese încărcat ş i indicatorul avea o poziţie aproape de zero. Profesorul porni cu farurile stinse pentru a economisi energia. În plus, prefera s ă nu fie văzut venind. În marginea Capelei Sixtine, cardinalul Mortati rămase o clip ănemişcat, privind agitaţ ia din jur. A fost un miracol! strig ăunul dintre cardinali. Lucrarea Domnului! Da! exclamar ă alţii. Domnul Şi-a arătat voia! 263

264 Il camerlengo va fi următorul nostru Pap ă! declar ăun altul. Chiar dac ă nu e cardinal, Dumnezeu ne-a trimis un semn! Aşa e! Legile conclavului sunt făcute de oameni. Voinţa Domnului e mai presus de noi! Propun s ă votăm imediat! S ă votăm? întreb ă Mortati, apropiindu-se. Cred c ă aceasta este datoria mea. Toat ă lumea se întoarse. Bătrânul prelat simţea cum toţi ceilalţi îl măsoar ădin priviri. Păreau distanţi, derutaţ i, jigniţi de reţinerea lui. Mortati ar fi vrut să- şi simt ă şi el sufletul copleş it de exaltarea miraculoas ă ce se citea pe feţele lor. Dar nu reuşea. În inima sa nu-şi gă sea loc decât o durere inexplicabil ă... o tristeţe chinuitoare, pe care n-o putea înţelege. Jurase s ă conduc ă alegerile cu sufletul curat şi nu-şi putea ignora acum sentimentele şi ezitarea. Prieteni, rosti cu glas tare, dup ăce se urc ăaltar; părea c ăpropria voce nu-i mai aparţine. Cred c ăm ă voi chinui tot restul zilelor mele s ăînţeleg ceea ce am vă zut în seara aceasta. Şi totuşi, ceea ce propuneţi Sfinţiile Voastre cu privire la il camerlengo... nu poate să fie voia Domnului. În capel ă se aşternu tăcerea. Cum... cum poţi spune una ca asta? izbucni într-un târziu un cardinal. Il camerlengo a salvat Biserica. Dumnezeu i-a vorbit direct! Omul a supravieţuit chiar morţii înseş i! De ce alt semn mai avem nevoie? Şambelanul trebuie s ă vin ăaici dintr-un moment în altul, replic ămortati. Haideţi să aşteptă m! S ă auzim ce ne va spune, înainte s ăvotăm. Poate c ăexist ăo explicaţie. O explicaţie?! În calitatea mea de Mare Elector, am jurat s ărespect legile acestui conclav. Sunteţ i, desigur, conştienţ i de faptul c ă, în virtutea Legii Sfinte, il camerlengo nu este eligibil pentru a ocupa scaunul pontifical. Este doar un preot... un şambelan. Şi apoi, mai e ş i problema vârstei sale, adăug ămortati, simţind ostilitatea cardinalilor. Dac ăa ş accepta s ăvotăm, ar fi ca ş i cum v-a ş cere s ă susţineţi un om pe care Legea Vaticanului îl consider ăineligibil; ca şi cum v-aş impune s ă încălcaţ i un legământ sacru. Dar ceea ce s-a întâmplat aici, în seara aceasta, bâigui un cardinal, transcende, cu certitudine, legile noastre pământene! Oare? bubui Mortati, făr ăa ş ti de unde îi vin cuvintele. Este oare voia Domnului ca noi s ă încălcă m regulile Bisericii? Este oare voia Domnului ca noi s ărenunţăm la raţ iune în faţa emoţiilor? Dar Sfinţia Ta n-a văzut ce am văzut noi? se răsti un altul. Cum îndrăzneş ti s ă conteş ti o asemenea putere?! Vocea lui Mortati răsun ăcu o profunzime pe care nu ştia c ăo posed ă: Nu pun la îndoial ă puterea lui Dumnezeu! Domnul este Cel care ne-a înzestrat cu raţiune şi circumspecţie! Pe Dumnezeu Îl slujim arătându -ne prudenţi! 129 Pe coridorul de lâng ă Capela Sixtin ă, Vittoria Vetra şedea amorţit ăpe o banc ă, lângă Scara Regal ă. Când zări silueta care se apropie de ea, îşi spuse c ăvede iarăş i un duh. Era bandajat, şchiop ăta şi purta un fel de uniform ămedical ă. Se ridic ă în picioare, incapabil ăsă- şi cread ăochilor: Ro... bert? El nu-i răspunse. Veni direct la ea şi o cuprinse în braţe. Îşi lipi buzele de ale ei, într-un sărut impulsiv, plin de pasiune şi de recunoştin ţă. 264

265 Vittoria simţi că-i dau lacrimile: Oh, Doamne... oh, mulţumesc, Doamne! O sărut ădin nou, mai fierbinte şi ea se lipi de el, pierdut ăîn îmbrăţş i area lui. Trupurile lor se împletir ă, de parc ă se cunoşteau de-o via ţă. Uit ă de fric ă, de temeri ş i de durere. Închise ochii, simţind c ă pluteşte. Este voia Domnului! strig ăo voce al cărei ecou răsun ă între zidurile Capelei Sixtine. Cine altul, decât cel ales, ar fi supravieţuit acelei explozii drăceş ti? Eu! răsun ăun glas din celălalt capăt al sălii. Cardinalii se răsucir ă, privind uluiţi silueta care înainta pe culoarul principal. Domnule... Langdon? Făr ăun cuvânt, profesorul se apropie făr ăgrab ă de altar. Vittoria Vetra intr ă în urma lui, urmat ă de doi soldaţi care împingeau o mas ărulant ăcu un televizor deasupra. Langdon aştept ăpân ăce-l conectar ă la priz ă, cu ecranul spre cardinali, apoi le fă cu semn soldaţilor s ăplece. În capel ă se aflau acum doar el, Vittoria şi cardinalii. Profesorul conect ă camera Sony RUVI la televizor şi apăs ăclapeta de redare. Ecranul prinse via ţă. În faţa cardinalilor apăru biroul papei. Filmarea fusese realizat ă dintr-o poziţie ciudat ă, de parc ă ar fi fost folosit ăo camer ăascuns ă. Într-un col ţ al ecranului, şambelanul stătea în faţ a focului aprins în şemineu. Deşi părea c ăvorbeş te privind drept în obiectiv, rapid deveni evident faptul c ă discuta cu cineva cu cel care făcuse înregistrarea. Langdon le spuse c ăfil- marea fusese realizat ăde Maximilian Kohler, directorul CERN. Cu numai o or ăîn urm ă, Kohler îi încredinţase lui, în secret, caseta filmat ă cu ajutorul unei minicamere disimulate în braţul scaunului său mobil. Mortati şi ceilalţi cardinali priveau muţi. Deşi discuţ ia începuse deja, profesorul nu mai pierdu vreme s ă deruleze caseta; ceea ce dorea el ca toţi ceilalţi s ăvad ăavea s ăapar ă, probabil, mai târziu... Leonardo Vetra ţinea un jurnal? întreba şambelanul. Cred c ă pentru CERN asta este o veste bun ă. Dac ă a menţionat acolo şi tehnologia utilizat ăla crearea antimateriei... N-a menţionat-o, răspunse Kohler. Probabil te vei bucura s ăauzi c ăea a fost îngropată o dat ă cu Leonardo. Jurnalul lui pomeneşte îns ădespre altceva. Despre dumneata. Il camerlengo îl privi nedumerit: Nu înţeleg. Este descris ă acolo o întrevedere pe care Leonardo a avut-o luna trecut ă. Cu dumneata. Şambelanul ezit ă o clip ă, apoi privi spre u şă: Rocher nu trebuia să- ţi fi dat voie în biroul acesta făr ăs ăm ă consulte mai întâi pe mine. Cum ai intrat aici? Rocher ştie adevărul. I-am telefonat mai devreme şi i-am spus ce-ai făcut. Ce am făcut eu? Indiferent de povestea pe care i-ai debitat-o, Rocher este un membru al Gărzii Elveţiene şi un catolic prea devotat pentru a crede spusele unui om de ştiin ţăînă crit, în detrimentul şambelanului său. De fapt, e prea devotat pentru a nu crede. Este atât de devotat, încât, în ciuda dovezilor c ă unul dintre subalternii săi loiali a trădat Biserica, a refuzat s ăcread ăacest lucru. Toat ă ziua a căutat o alt ă explicaţie. Aşa c ăi-ai oferit tu una. 265

266 Adevărul. Şocant, aşa cum este el. Dac ă Rocher te-ar fi crezut, m-ar fi arestat. Nu. Nu i-a ş fi permis eu. I-am oferit tăcerea mea în schimbul acestei întrevederi. Şambelanul izbuci într-un râs ciudat: Ai de gând s ă şantajezi Biserica folosind o poveste pe care nimeni n-o va crede? Nu trebuie s ăşantajez pe nimeni. Vreau doar s ăaud adevă rul din gura ta. Leonardo Vetra mi-a fost prieten. Şambelanul nu spuse nimic, privindu-l pe Kohler în tăcere. Ce zici de asta? izbucni directorul. Cu aproape o lun ăîn urm ă, Leonardo Vetra te-a rugat să-i programezi de urgen ţăo audien ţăla pap ă rugăminte pe care i-ai satisfăcut -o, fiindc ă papa era încântat de munca lui Leonardo şi fiindc ăel ţi-a spus c ă e o problemă urgent ă. II camerlengo se întoarse spre focul din şemineu, tot făr ăs ăspun ănimic. Leonardo a venit la Vatican în cel mai mare secret. Sosind aici, tră da încrederea fiicei sale lucru care-l întrista profund, dar simţea c ăaşa trebuie s ăprocedeze. Cercetă rile pe care le efectua îi stârniser ăun profund conflict interior şi avea nevoie de îndrumarea spiritual ă a Bisericii. În cadrul unei întrevederi secrete, v-a spus dumitale şi papei c ă era autorul unei descoperiri ştiinţ ifice cu grave implicaţii religioase. Demonstrase c ă Geneza biblică fusese posibil ă din punct de vedere fizic şi c ă o intens ăsurs ă de energie pe care Vetra o numea Dumnezeu putea explica momentul Creaţiei. Tăcere. Papa a rămas înmărmurit, continu ăkohler, şi i-a cerut lui Leonardo să- ş i publice cercetările. Sfinţia Sa era de părere c ădescoperirea lui micşora prăpastia existent ăîntre ştiinţă şi religie unul dintre visurile de-o via ţăale Supremului Pontif. Leonardo v-a explicat apoi ş i reversul medaliei motivul pentru care avea nevoie de îndrumarea Bisericii. În mod aparent, experimentul său creaţionist, exact aşa cum susţ ine Biblia, a produs totul în dublu exemplar. Contrarii. Lumin ă şi întuneric. Când a creat materie, Vetra a dat naş tere, involuntar, şi antimateriei. S ă continuu? II camerlengo rămase la fel de tăcut. Se aplec ă şi scormoni cărbunii aprinşi. Dup ă venirea lui Vetra aici, te-ai dus dumneata la CERN, pentru a-i înţ elege mai bine cercetările. Scrie în jurnalul lui Leonardo c ăi-ai vizitat laboratorul. Şambelanul ridic ă ochii. Kohler continu ă: Papa nu putea călă tori făr ăs ă atrag ă atenţia presei, aşa c ă te-a trimis pe dumneata. Leonardo ţi-a prezentat laboratorul în deplin secret. Ţi-a ară tat o anihilare a antimateriei Big Bang-ul forţa Creaţiei. Ţi-a arătat şi eşantionul cel mare, pe care îl pă stra încuiat, ca dovad ă c ănoua sa tehnologie putea produce antimaterie pe scar ă larg ă. Ai fost copleş it. Ai revenit la Vatican şi i-ai relatat papei ce văzuse şi. II camerlengo oft ă: Şi asta te tulbur ă? C ă am respectat confidenţialitatea mărturisirii lui Leonardo pretinzând în seara aceasta, în faţa lumii, c ănu ştiam nimic despre antimaterie? Nu! M ă tulbur ă faptul c ăleonardo Vetra a demonstrat, practic, existenţ a Dumnezeului tău, iar pentru asta ai pus s ăfie ucis! Ş ambelanul se întoarse spre el; chipul îi era lipsit de orice expresie. Singurul sunet care se auzea era sfârâitul focului. Brusc, camera tremur ă şi în obiectiv apăru braţul lui Kohler. Directorul se aplec ăîn fa ţă, străduindu -se parc ă s ădesprind ă ceva fixat sub scaunul său. Când se îndrept ă, în mân ă îi apăruse un pistol. Unghiul de filmare era glacial... privind din spate... de-a lungul ţ evii revolverului... aţintit drept spre şambelan. Mărturise şte-ţi păcatele, părinte! Acum! 266

267 Il camerlengo îl privi, uimit: N-ai s ă ieşi viu de aici. Moartea va fi o binecuvântat ă uşurare dup ăchinurile la care m-a supus credinţa ta încă din copilărie. Kohler ţinea arma cu ambele mâini: Îţi dau posibilitatea de a alege, continu ăel. Mărturise şte-ţi pă catele... sau mori în clipa asta. Preotul arunc ă o privire spre u şă. Rocher e afar ă, adăug ădirectorul. Şi el e gata s ă te ucid ă. Rocher a jurat s ă apere... Rocher este cel care mi-a dat drumul aici. Înarmat. S-a să turat de minciunile tale. Nu mai ai decât o singur ă opţiune. Mărturise şte! Vreau s ăaud adevărul din gura ta. Şambelanul ezit ă. Kohler strânse mai tare revolverul în mâini: Chiar te îndoieşti c ă sunt gata s ăte ucid? Indiferent de ceea ce ţi-a ş spune, un om ca tine n-ar putea s ă înţeleag ă. Pune-mâ la încercare! Il camerlengo rămase nemişcat pentru o clip ă o siluet ădominant ă pe fondul lică ririlor palide ale focului. Când începu s ăvorbeasc ă, în vocea sa răsun ăo demnitate potrivit ă mai degrab ă relatării unor fapte de deosebit altruism, decât unei mărturisiri a păcatelor: Înc ă de la începutul timpului, Biserica acesta a luptat împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Uneori cu cuvântul. Alteori cu sabia. Şi a supravieţuit de fiecare dat ă. Dar demonii trecutului erau demoni terifianţi, abominabili... erau inamici cu care puteam lupta... care inspirau fric ă. Dar Satana e viclean. O dat ăcu trecerea timpului, şi-a ascuns intenţ iile diabolice sub o nou ă fa ţă... sub chipul raţiunii pure. Transparent ă şi insidioas ă, dar la fel de lipsit ă de suflet. Vocea şambelanului, pân ă atunci ferm ă şi sigur ăde sine, deveni dintr-o dat ă mânioas ă, scuipând parc ă furie: Spune-mi, domnule Kohler! Cum poate Bisetrica s ăcondamne ceea ce, pentru mintea noastr ă, are sens?! Cum putem blama însăşi baza societăţii actuale?! De fiecare dat ă când Biserica îşi înal ţăglasul pentru a avertiza, voi strigaţi mai tare, numindu-ne ignoranţ i! Paranoici! Dominatori! Şi răul vostru creşte. Învăluit Într-o perdea de intelectualism plin de sine! Se întinde ca un cancer. Sanctificat de miracolele propriei tehnologii. Adulându-se pe sine însuşi. Zeificându-se! Pân ă când nimeni nu mai poate crede decât c ăsunteţi o veritabil ăîntruchipare a binelui! Iat ă, ştiinţ a a venit să ne mântuiasc ă de boli, de foamete şi de dureri! Priviţi ştiinţ a noul dumnezeu al nesfârşitelor miracole, omnipotent şi binevoitor! Ignoraţi armele şi haosul. Uitaţi izolarea ş i riscurile infinite. Ştiinţa e aici! Şambelanul făcu un pas spre arm ă şi continu ă: Dar eu am văzut faţa Satanei pândind... Eu am văzut pericolul... Ce tot vorbeşti acolo?! Ştiinţa lui Vetra a demonstrat practic existenţ a Dumnezeului vostru! El era aliatul tău! Aliat?! Ştiinţa şi religia nu pot sta laolalt ă. Noi nu căută m acelaşi Dumnezeu tu ş i cu mine! Cine e dumnezeul tău? Un dumnezeu al protonilor, al maselor ş i al sarcinilor electrice?! Cum te inspir ădumnezeul tău? Cum pătrunde dumnezeul tă u în inima oamenilor, ca s ă le aduc ă aminte c ăau de dat socoteal ăîn faţa unei puteri mai mari decât ei? Şi în faţ a propriilor semeni? Vetra o luase pe o cale greşit ă. Munca lui nu era religioas ă, era un sacrilegiu! Omul nu poate pune creaţia dumnezeiasc ăîntr-o eprubet ă, ca s-o fluture apoi şi s-o arate lumii întregi! Aşa ceva nu-l glorific ă pe Dumnezeu, ci îl înjoseşte! Şambelanul îşi frământa mâinile frenetic, cu priviri smintite: 267

268 Aşa c ăai pus la cale uciderea lui Leonardo Vetra! Pentru Biseric ă! Pentru întreaga omenire! Oricât de nebunesc ar pă rea! Omul nu e gata s ă ţin ăîn mânile sale forţa divin ă. Să-L pui pe Dumnezeu în eprubet ă?! Un strop de lichid care poate distruge un ora ş întreg?! Cineva trebuia să-l opreasc ă! Preotul tăcu brusc, întorcându-şi ochii spre foc. Părea că- şi cântăreş te opţiunile. Kohler aţinti pistolul spre pieptul lui: Ai mărturisit. Nu mai ai scăpare. Şambelanul râse, trist: Nu pricepi! Mărturisirea păcatelor înseamn ă scă pare. Când Dumnezeu este de partea ta, ai opţiuni pe care un om ca tine nu le-ar putea înţelege niciodat ă. Făr ăa lăsa ca ecoul cuvintelor lui s ă se sting ă, il camerlengo îşi apuc ă sutana cu mâinile în dreptul pieptului şi trase de ea violent, sfâşiind-o. Kohler tresări, evident uimit: De ce faci asta? Şambelanul nu răspunse. Făcu un pas spre foc şi scoase un obiect dintre cărbunii încinşi. Stai! strig ăkohler, cu arma întins ăîn fa ţă. Ce faci acolo? Când preotul se întoarse, văzu c ăţine în mân ă un pătrat roşu incandescent. Diamantul Illuminati! Brusc, ochii şambelanului căpă tar ăluciri sălbatice. Aveam de gând s ă fac asta de unul singur, şuier ăcu o intensitate ieşit ă din comun. Dar acum... văad ca Dumnezeu te-a adus aici. Tu eşti salvarea mea. Înainte ca directorul s ăpoat ă reacţiona, preotul închise ochii, îşi arcui spatele şi- ş i înfipse fierul înroşit drept în mijlocul pieptului. Carnea fript ăsfârâi. Sfânt ă Fecioar ă! Maic ă binecuvântatâ... Iată- ţi fiul! url ă el, în chinuri. Kohler apăru în obiectiv zvâcnind... clătinându -se greoi pe picioare, fluturând arma aiurea în faţa lui. Şambelanul url ăîn chinuri groaznice, împleticindu-se de durere. Apoi arunc ă matriţ a la picioarele directorului şi se prăbuş i pe podea. Ceea ce se întâmplase în continuare nu era tocmai clar. Camera începu s ă tremure frenetic atunci când soldaţii dădur ăbuzna în birou. Sonorul răpă i de gloanţe. Kohler îş i duse mâinile la piept şi căzu pe spate, sângerând, în scaunul său. Nu! răcni Rocher, încercând să- şi opreasc ă subalternii să-l împuşte pe elveţian. Înc ă zvârcolindu-se pe podea, şambelanul se rostogoli şi arăta cu degetul spre Rocher: Illuminatus! Blestematule! url ărocher, repezindu-se la el. Ticălos bleste... Chartrand îl doborî cu trei gloanţe şi căpitanul căzu mort pe pardoseala. Apoi soldaţii dădur ăfuga la preotul rănit, strângându-se în jurul lui. Concomitent, în cadru apăru figura uluit ăa lui Robert Langdon, care îngenunche lâng ă scaunul mobil, privind matriţa. Apoi imaginea începu s ătremure sălbatic. Kohler îşi recăpă tase cunoştinţ a ş i desprindea camera miniatural ădin locaşul ei de sub braţul scaunului. Apoi încerc ăs ăi-o înmâneze lui Langdon: D-d ă, şopti el sugrumat. D-d ă asta... presei. Apoi imaginea dispăru. 130 Il camerlengo simţea cum adrenalina şi senzaţia miraculosului încep s ă se destrame. În vreme ce se îndrepta, ajutat de un soldat, spre Capela Sixtin ă, auzea cântecele şi incantaţ iile din Piazza San Pietro, înţelegând c ăreuşise s ămute munţii din loc. 268

269 Grazie Dio! Se rugase s ă aib ă putere şi Domnul i-o dă ruise. În clipele în care se îndoise, Dumnezeu îi vorbise. Ţie îţi revine o misiune sfânt ă, îi spusese Domnul. Îţi voi da puterea necesar ă." Chiar şi cu acest dar divin, tot mai simţise frica şi se întrebase dac ădrumul ales era cel drept. Dac ă nu tu, îi spuse Dumnezeu, atunci CINE? Dac ă nu acum, atunci CÎND? Dac ă nu astfel, atunci CUM?" Iisus, îi reamintise Domnul, îi mântuise pe toţi... salvându-i de propria apatie. Cu numai dou ă fapte, Iisus le deschisese ochii. Oroare şi speran ţă. Răstignire şi înviere. Aş a izbutise El s ă schimbe lumea. Dar asta fusese cu dou ămii de ani în urm ă. Timpul erodase miracolele de atunci; omenirea le uitase. Acum îşi întorseser ăochii spre idoli falşi spre tehno-zeităţi ş i spre miracolele minţii umane. Unde sunt îns ămiracolele sufletului?!" Şambelanul se rugase adesea ca Dumnezeu să-i arate cum s ă reînvie credinţ a oamenilor. Dar Domnul nu-i răspunsese. Abia în cel mai crunt şi mai întunecat moment al existenţ ei sale se făcuse Domnul auzit. Oh, oroarea acelei nopţi!" Îşi amintea şi azi cum zăcea întins pe podea, în pijamaua sfâşiat ă, înfigându-ş i unghiile în carne, încercând să- şi smulg ă din suflet durerea pe care i-o adusese crudul adevă r aflat. Nu se poate!" uriaşe de unul singur. Şi totuşi, a fost posibil. Cumplita dezamă gire îl ardea precum focurile iadului. Episcopul care îl luase sub aripa lui, omul care-i fusese ca un tat ă, preotul care se ridicase, alături de el, pân ă în scaunul pontifical... era un escroc. Un păcă tos ordinar. Care minţise o lume întreag ă cu privire la o fapt ăatât de murdar ă, încât ş ambelanul se îndoia c ă Dumnezeu o va putea ierta vreodat ă. Legământul! uriaşe el la Sfântul Părinte. Ţi-ai încălcat legământul făcut în faţa Domnului! Tu, dintre toţi oamenii!" Papa încercase să-i explice, dar il camerlengo nu mai putea să-l asculte. Fugise, împleticindu-se orbeşte pe coridoare, vomitând şi sfâşiindu-şi carnea, înnebunit, pân ă când se pomenise singur, sângerând, întins pe pământul gol din faţ a mormântului Sfântului Petru. Preasfânt ă Născă toare de Dumnezeu, ce s ăfac?" În acele clipe de grea suferin ţăşi de tră dare, în vreme ce zăcea deznădă jduit în necropol ă şi se ruga s ăfie izbăvit de aceast ăvia ţă, în acele clipe îi vorbise Dumnezeu. Vocea îi răsunase în minte aidoma tunetului: Ai jurat să-l slujeşti pe Dumnezeul tău? Da! urlase el. Eşti gata s ă mori pentru Dumnezeul tău? Da! Ia-m ă acum! Eşti gata s ă mori pentru Biserica ta? Da! Te rog, izbăveş te-mâ! Dar... eşti gata s ă mori pentru omenire? În tăcerea care urmase, il camerlengo simţise cum se prăbuş eşte în abis. Rostogolindu-se mai repede, tot mai repede, făr ăcontrol. Şi totuşi, ştia care era răspunsul. Totdeauna ştiuse. Da! răcnise. Sunt gata s ămor pentru oameni! La fel ca Fiul Tău, a ş muri pentru ei! Trecuser ă câteva ore şi el înc ămai zăcea pe pământ, tremurând. În faţa ochilor îi apă ru chipul mamei sale. Dumnezeu are planuri mari pentru tine", obişnuia ea să-i spun ă. Hă ul nebuniei era adânc şi el continua s ăcad ă. Atunci, Domnul îi vorbise din nou. De aceast ădat ă, în tăcere. Dar el înţelesese. Reînvie-le credinţa!" Dac ă nu eu... atunci cine? Dac ă nu acum... atunci când?" Soldaţii descuiarâ uşile Capelei Sixtine. II camerlengo Ventresca simţ ea energia 269

270 circulându-i în trup... exact ca în copilărie. Dumnezeu îl alesese. Cu mult timp în urm ă. Facă-se voia Lui!" Şambelanul simţea c ărenaşte. Garda Elveţian ăîi bandajase pieptul, îl îmbăiase şi-l îmbrăcase cu o sutan ă nou ă, alb ă. Îi făcuser ăşi o injecţie cu morfin ă, contra durerilor. Totuş i, el ar fi vrut s ă nu-i fi dat nici un analgezic. Iisus îndurase ş i suferise trei zile înainte de a Se înălţ a! Simţea deja cum drogul îi amorţeş te trupul şi îi înceţoş eaz ăspiritul. Intr ă în capel ă, deloc surprins s ăvad ă cum cardinalii îl privesc, minunându-se. Se minuneaz ă în faţa lui Dumnezeu, îşi aminti el. Nu m ăvenereaz ă pe mine, ci modul în care Domnul lucreaz ă PRIN mine." Înaintând printre şirurile de bănci, vă zu uluirea din ochii fiecăruia. Şi totuşi, cu fiecare chip pe lâng ăcare trecea, simţea şi altceva în privirile lor. Ce anume? Încercase mai înainte să- şi Închipuie cum avea s ă fie primit. Cu bucurie? Cu veneraţ ie? Îi privi adânc în ochi, dar nu zări nici una dintre aceste emoţii. Abia atunci îşi ridic ăochii spre altar şi îl vă zu pe Robert Langdon. 131 Il camerlengo Carlo Ventresca stătea în mijlocul Capelei Sixtine. Cardinalii erau adunaţ i în partea din fa ţăa sălii, cu chipurile întoarse spre el, privindu-l fix. Robert Langdon stă tea lâng ă altar, alături de un televizor care mergea, pe al cărui ecran se derula o scen ă pe care şambelanul o recunoştea, dar nu putea pricepe cum de ajunsese acolo. Vittoria Vetra ş edea lâng ă el, cu faţa tras ă şi întunecat ă. Şambelanul închise ochii, sperând c ă morfina îi dădea halucinaţii şi c ă, atunci când îi va redeschide, scena va fi alta. Dar spera în van. Aflaser ătotul! Straniu, dar nu simţea nici o spaim ă. Arată-mi calea, Tat ă! Dă-mi cuvintele prin care să-i fac s ă înţeleag ăvoia Ta." Dar Domnul nu-i răspunse. Tat ă ceresc, am ajuns prea departe pentru a da gre ş acum!" Tăcere. Ei nu înţeleg ce am făcut noi doi." Il camerlengo nu ştia cui aparţine vocea care-i răsun ăîn cap, dar mesajul era clar: Şi adevărul te va face liber... Aşa c ăşambelanul înaint ă spre altarul Capelei Sixtine cu fruntea sus. În vreme ce se apropia de cardinali, nici măcar lumina difuz ăa sfeşnicelor nu le înmuia tăiş ul din priviri. Explică- ţi faptele! cereau chipurile lor. Ajută-ne s ă înţelegem aceast ănebunie. Spune-ne că temerile noastre sunt greşite!" Adevărul, îşi repet ăpreotul. Numai adevărul. Prea multe secrete fuseser ă închise între aceste ziduri... unul dintre ele atât de întunecat, încât aproape că-l smintise. Dar din sminteală îi venise apoi lumina." Dac ă v-aţ i putea vinde sufletul pentru a salva milioane de alte suflete, începu el cu glas tare, aţi face-o? Toţi cei din capel ă se mulţumeau s ăse holbeze la el. Nimeni nu se mişc ăş i nimeni nu vorbi. De afar ă, din pia ţă, se auzeau frânturi de cântece pline de bucurie. Il camerlengo mai făcu un pas spre ei. Care este cel mai mare păcat? Să- ţi ucizi duşmanul? Sau s ă stai degeaba, vă zând cum dragostea inimii tale este sfâşiat ă? 270

271 Oamenii cânt ă în Piazza San Pietro!" Se opri pentru o clip ă ş i privi plafonul capelei. Dumnezeul lui Michelangelo privea în jos de pe bolta întunecat ă... şi părea mulţumit. Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân. Şi totuşi, pe măsur ăce se apropia de cardinali, nu vedea nici o licărire de înţ elegere în ochii lor. Oare nu-şi dădeau seama de glorioasa simplitate a faptelor sale? Nu-i înţ elegeau necesitatea? Totul fusese atât de pur! Illuminati. Ştiinţa şi Satana la un loc. Oroarea şi speranţa. Ajută-i s ă cread ă din nou. În seara asta, forţa Illuminati se dezlănţ uise iarăşi... cu consecinţe stră lucite. Apatia dispăruse. Frica străbă tuse lumea întreag ăaidoma unui fulger din înalturi ş i unise toate sufletele. Şi-atunci, gloria lui Dumnezeu învinsese întunericul. Eu n-am mai putut sta cu mâinile în sân!" De la Dumnezeu îi venise inspiraţia... ca un far călă uzitor în noaptea coşmarului să u. Oh, lumea aceasta făr ăcredin ţă! Cineva trebuie s-o izbăveasc ă. Tu. Dac ă nu tu, atunci cine? Ai fost salvat pentru un motiv anume. Arată-le vechii demoni! Aminteşte-le de fric ă! Apatia înseamn ă moarte. Făr ăîntuneric, nu exist ălumin ă. Făr ărău, binele nu exist ă. Pune-i să aleag ă. Lumin ă sau întuneric? Unde le e vechea spaim ă? Unde le sunt eroii? Dac ănu acum, atunci când?" II camerlengo înaint ă direct spre grupul de cardinali. Se simţ ea aidoma lui Moise când marea de robe purpurii se despărţ i în faţa lui, lăsându -i s ătreac ă. La altar. Robert Langdon închise televizorul, lu ă mâna Vittoriei într-a sa şi coborî în sal ă. Faptul c ăamericanul supravieţuise preotul ş tia acest lucru fusese numai voia Domnului. Dumnezeu îl salvase pe Robert Langdon. Oare de ce? Vocea care rupse tăcerea aparţinea singurei femei din Capela Sixtin ă: Tu l-ai ucis pe tatăl meu? întreb ă ea, făcând un pas înainte. Şambelanul se întoarse spre ea; pe chipul ei văzu o privire pe care n-o putea desluş i durere, da, era firesc, dar... mânie? Cu certitudine, ea îl înţelegea. Geniul tată lui ei fusese otrăvitor, letal; trebuia s ă fie oprit. Pentru binele Omenirii. Tata lucra spre slava lui Dumnezeu! adăug ăea. Dumnezeu nu poate fi slăvit într-un laborator. În inim ă, acolo trebuie simţit. Inima tatălui meu era pur ă! Şi cercetările lui au dovedit... Cercetările lui au dovedit înc ă o dat ă c ă mintea omului progreseaz ă mai repede decât o face sufletul lui! Vocea îi răsunase mai tăioas ădecât ar fi vrut. Continu ă, pe un ton mai potolit: Dac ă un om atât de avansat spiritual precum tatăl tău a putut crea o arm ă precum aceea pe care am văzut-o în seara aceasta, imaginaţi-v ă ce ar putea face un om de rând cu o asemenea tehnologie. Un om ca dumneata?! Il camerlengo trase adânc aer în piept. Oare femeia asta chiar nu pricepea? Simţ ul moral al omului avansa într-un ritm mai lent decât ştiinţ a; omenirea nu era suficient de înălţ ată spiritual pentru puterea pe care o deţinea. Niciodat ănu am creat o arm ăpe care s ăn-o folosim!" Şi totuşi, preotul ştia c ăantimateria nu însemna mai nimic era doar o alt ăarmă dintr-un arsenal şi aşa extrem de dezvoltat al omului. Fiinţa uman ă avea deja capacitatea de distrugere; învăţase s ăucid ă cu mult timp înainte. Sângele mamei lui curgea din cer, ca o ploaie." Geniul lui Leonardo Vetra fusese periculos dintr-un alt motiv. De secole, spuse şambelanul, Biserica a stat deoparte, în vreme ce ştiinţ a ataca religia, distrugând-o puţin câte puţin. Minimalizând miracolele. Pregătind mintea s ă preia controlul asupra sufletului. Condamnând religia şi declarând-o un drog al maselor. Ştiinţa Îl numeş te pe Dumnezeu halucinaţie o cârj ă iluzorie pentru cei care sunt prea slabi pentru a accepta 271

272 faptul c ă viaţa e lipsit ăde sens. Eu n-am putut s ăstau deoparte, în vreme ce ştiinţ a afirma c ă a îmblânzit însăşi puterea lui Dumnezeu! O dovad ă, spuneţi voi? Da, dovad ă a ignoranţ ei crase a ştiinţ ei! Ce e rău în a recunoaşte c ă exist ăceva care scap ăînţ elegerii noastre? Ziua în care ştiinţ a îl explic ă pe Dumnezeu într-un laborator e ziua în care omul nu mai are nevoie de credin ţă! Ziua în care omul nu mai are nevoie de Biseric ă, vrei mai degrab ăs ăspui, replică Vittoria, apropiindu-se de el. Îndoiala e ultima voastr ă posibilitate de control. Îndoiala este cea care aduce sufletele la voi. Nevoia noastr ăde a şti c ăviaţa are sens. Insecuritatea ş i nevoia omului ca un suflet iluminat să-l asigure c ă totul face parte dintr-un plan măre ţ. Dar Biserica nu este unicul suflet iluminat de pe planet ă! Fiecare îl caut ăpe Dumnzeu în felul să u. De ce v ă e team ă? C ă Dumnezeu se va arăta cumva în alt ă parte decât între zidurile astea? Că oamenii îl vor găsi în propria existen ţăşi vor renunţa la voi ş i la ritualurile voastre învechite? Religiile evolueaz ă! Mintea afl ărăspunsuri, inima înva ţănoi adevă ruri. Tata era de partea voastr ă. Urma o cale paralel ă cu voi! N-ai putut s ăînţelegi asta? Dumnezeu nu e o fiinţă autoritar ă şi omnipotent ă care ne priveşte de sus, ameninţând s ăne azvârle în că ldarea cu smoal ă dac ă nu i ne supunem! Dumnezeu e energia care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămă ruţele inimii noastre! Dumnezeu este în toate! Mai puţin în ştiin ţă, o întrerupse şambelanul, cu o mil ănesfârşit ă în ochi. Prin definiţie, ştiinţ a e lipsit ă de suflet. Rupt ăde inim ă. Miracolele intelectuale, precum antimateria, vin pe lume făr ăinstrucţ iuni etice de folosire. Lucrul acesta e periculos în sine! Dar ca ştiinţ a să- şi fluture ţelurile lipsite de Dumnezeu ca pe o cale a iluminării... făgă duind să ofere răspuns la întrebări a căror frumuseţe const ă tocmai în faptul c ăn-au răspuns... Nu! În sal ă se aşternu o clip ăde tăcere. Şambelanul se simţea dintr-o dat ă obosit, încercând să susţin ăprivirea ferm ă a Vittoriei. Nu aşa trebuia s ădecurg ălucrurile. Oare aceasta s ă fie încercarea suprem ă la care-l supune Dumnezeu? Mortati vorbi primul. I preferiti, şopti el cutremurat, Baggia şi ceilalţi. Spune-mi, te rog, c ănu tu... Il camerlengo se ră suci spre el, surprins de durerea pe care o avea în voce. Nu era posibil ca Mortati s ănu înţeleag ă! Presa urla în fiecare zi despre miracolele ştiinţ ei. Cât timp suportase religia? Secole de-a rândul? Biserica avea nevoie de un miracol! Ceva care să trezeasc ă aceast ă lume adormit ă. S-o aduc ă înapoi pe calea cea dreapt ă. S ă reînvie credinţa. I preferiti nu erau nişte lideri, oricum; erau nişte transformatori liberali gata s ăîmbrăţş i eze lumea cea nou ăşi s ărenunţe la vechile tradiţii. Aceasta fusese unica modalitate. Un nou lider. Tânăr. Puternic. Vibrant. Miraculos. I preferiti slujiser ă Biserica mult mai eficient prin moartea lor, decât ar fi putut-o face vreodat ă, rămânând în via ţă. Oroare şi speran ţă. Sacrifică patru suflete pentru a salva milioane." Lumea şi-i va aminti pentru totdeauna ca pe niş te martiri. Biserica le va glorifica numele. Câte mii au murit pentru slava lui Dumnezeu? Ei au fost doar patru." I preferiti, repet ă Mortati. Le-am împărtăş it durerea, se apăr ăil camerlengo, arătând spre pieptul lui bandajat. Ş i a ş fi gata s ă mor şi eu pentru Domnul, dar munca mea abia a început. Oamenii cânt ă în Piazza San Pietro! Şambelanul văzu oroarea de pe chipul lui Mortati şi iarăşi se simţ i nedumerit. Morfina era de vin ă? Cardinalul îl privea ca şi cum el însuşi, cu mâinile lui, i-ar fi ucis pe cei patru. Aş face chiar şi asta pentru slava lui Dumnezeu", îşi spuse, dar nu fusese nevoit s-o fac ă el. Faptele fuseser ă duse la îndeplinire de Hassassin un suflet păgân, ademenit s ăcread ă că lucra pentru Illuminati. Eu sunt Janus, îi spusese il camerlengo. Îţi voi dovedi puterea mea." Şi i-o dovedise. Ura îl transformase pe Hassassin într-un pion al lui Dumnezeu. Ascultaţi cântecele! le spuse ş ambelanul zâmbind, cu bucurie în suflet. Nimic nu uneşte mai puternic inimile decât prezenţa răului. D ăfoc unei biserici ş i întreaga comunitate 272

273 se ridic ă, prinzându-se de mâini şi intonând imnuri cutezătoare, în vreme ce o reconstruieş te. Uitaţi-v ă cum s-au adunat în seara aceasta! Frica i-a readus acas ă. Omului modern trebuie să-i făureş ti demoni moderni. Apatia nu mai exist ă. Aratâ-le faţa răului sataniş tii ce pândesc printre noi, în guverne, bănci şi şcoli, ameninţând s ădistrug ăînsăşi Casa Domnului cu ştiinţ a lor eronat ă. Depravarea are rădă cini profunde. Omul trebuie s ăfie vigilent. S ăcaute binele ş i bunătatea. S ă devin ă el însuşi bun! În tăcere, şambelanul spera c ă acum, în sfârşit, au înţeles. Illuminati nu reapăruser ă ; Illuminati se stinseser ă de mult. Doar mitul lor mai trăia. El îi readusese în prim-plan ca pe un memento. Cei care le ştiau trecutul le-au retrăit întunecimea. Cei care nu, au aflat-o acum ş i şi-au dat seama cât de orbi fuseser ă. Vechii demoni reieşiser ăla suprafa ţă, dar se treziseră într-o lume indiferent ă. Dar...înfierările? Vocea lui Mortati tremura de indignare. Şambelanul nu-i răspunse. Mortati nu avea de unde s ăştie, dar matriţele fuseseră confiscate de Vatican cu peste un secol în urm ă, fiind încuiate, uitate ş i acoperite de praf în relicvariul particular al papei, undeva, în apartamentele Borgia; aici erau depozitate acele obiecte pe care Biserica le considera prea periculoase pentru a fi văzute de alţ i ochi decât cei ai Suveranului Pontif. De ce au ascuns nişte lucruri care inspir ăteam ă? Frica îi aduce pe oameni că tre Dumnezeu!" Cheia relicvariului trecuse de la un pap ăla altul; il camerlengo Ventresca fă cuse rost de ea şi se strecurase înă untru. Legendele despre ceea ce se afla acolo erau ademenitoare manuscrisele originale ale celor paisprezece cărţ i nepublicate ale Bibliei, numite Apocrife, cea de-a treia profeţie de la Fatima, primele dou ăadeverindu-se deja, iar ultima fiind atât de înfricoşătoare, încât Biserica alesese s ăn-o dezvăluie niciodat ă. Pe lâng ă acestea, ş ambelanul mai găsise Colecţia Illuminati toate secretele pe care Vaticanul le descoperise după alungarea confreriei din Roma... Calea Ilumină rii... inimaginabila duplicitate a principalului sculptor şi arhitect al Vaticanului, Bernini... capetele luminate ale Europei bâtându-ş i joc de religie în adunările lor secrete din Castelul Sant'Angelo, chiar sub nasul Bisericii. Colecţ ia includea şi o cutie pentagonal ă cu matriţe metalice, una dintre ele fiind legendarul Diamant Illuminati. Aceasta era o parte a istoriei Vaticanului pe care cei dinaintea lui crezuser ă de cuviin ţăs-o dea uitării. II camerlengo nu fusese îns ă de acord cu ei. Dar antimateria?... întreb ă Vittoria. Ai riscat s ădistrugi Vaticanul! Nu exist ă riscuri când Dumnezeu este de partea ta. Aceasta era cauza Lui. Eşti nesănă tos! şuier ăea. Milioane de suflete au fost salvate. Au murit oameni! Dar s-au mântuit suflete. Spune-i asta tatălui meu şi lui Max Kohler! Aroganţa CERN trebuia dat ă la iveal ă. Un strop de lichid care poate nimici totul pe o raz ă de un kilometru?! Şi tu m ăcrezi pe mine nesănă tos?! Şambelanul simţea furia urcând în el. Oare credeau c ă fusese o sarcin ăuşoar ăpentru el? Cei credincioşi sunt supuşi unor încercări grele pentru a-l sluji pe Dumnezeu! Domnul i-a cerut lui Avraam să- şi sacrifice propriul copil! Domnul I-a cerut lui Iisus să îndure Răstignirea! Iar noi ne atârnăm în faţa ochilor simbolul răstignirii sângeros, ago- nizant pentru a nu uita forţa pe care o are ră ul! Cicatricele de pe trupul lui Iisus sunt un memento viu al forţelor întunericului! Rănile mele sunt un memento viu! Râul trăieş te, dar puterea Domnului îl va înăbuş i! Ecoul strigătelor sale răsun ăpentru câteva clipe în capel ă, dup ăcare se lăs ăo tă cere de mormânt. Timpul însuşi părea c ăse oprise. Judecata de Apoi a lui Michelangelo se înălţ a 273

274 ameninţătoare deasupra lui... demonii iadului înghiţindu-i pe păcă toşi. Mortati simţ i cum i se umezesc ochii. Strânse pleoapele şi o lacrim ăi se scurse pe obraz. Carlo, ce-ai făcut? şopti gâtuit. Chiar Sfinţia Sa?! Un suspin colectiv se ridic ăîn capel ă, de parc ăpân ăîn acel moment toţi uitaser ă. Papa. Otrăvit. Un ticălos mincinos, replic ă şambelanul. Mortati îl privi, cutremurat: Ce vrei s ăspui? A fost un om cinstit! Şi... te-a iubit. L-am iubit şi eu pe el. Oh, Doamne, cum I-am iubit! Dar înşelă ciunea! Legămintele că tre Dumnezeu încălcate!" Il camerlengo ştia c ă acum ei nu înţelegeau, dar aveau s ă înţeleag ă. Atunci când le va spune, vor pricepe. Sfinţia Sa fusese cel mai mârşav impostor pe care-l văzuse Biserica vreo- dat ă. Îşi amintea ş i acum de noaptea aceea îngrozitoare. Tocmai se întorsese de la CERN cu veşti despre Geneza" lui Leonardo Vetra şi despre cutremurătoare for ţă a antimateriei. Şambelanul fusese sigur c ăpapa va înţelege ameninţarea, dar Sfântul Pă rinte vedea cu ochi foarte buni descoperirea lui Vetra. Ba sugerase chiar ca Vaticanul să-i finanţeze cercetă rile, ca un gest de bunăvoin ţăfa ţăde activitatea lui ştiinţ ific ăale cărei baze erau profund spirituale. Nebunie! Biserica s ă investeasc ăîn nişte cercetări care amenin ţăs ă azvârle religia în desuetudine?! într-o activitate ce creeaz ă arme de distrugere în mas ă. Bomba aceea care îi ucisese mama..." Dar... nu poţi face una ca asta! exclamase atunci il camerlengo. Am o datorie fa ţăde ştiin ţă, replicase papa. E ceva ce am ţ inut ascuns întreaga mea via ţă. Ştiinţ a mi-a dat în tinereţe un dar nepreţuit. Un dar pe care nu I-am uitat niciodat ă. Nu înţeleg. Ce-i poate oferi ştiinţ a unui om al lui Dumnezeu? E complicat... A ş avea nevoie de timp pentru a-ţi explica, astfel încât s ăm ă înţ elegi. Dar, în primul rând, trebuie s ă ştii despre mine un lucru simplu. Pe care l-am ţinut secret toţ i aceşti ani. Cred îns ăc ă a venit vremea s ă ţi-l dezvălui. Şi papa îi povestise uluitorul adevăr. 132 II camerlengo zăcea încovrigat pe pământul rece, lâng ă mormântul Sfântului Petru. În necropol ă era frig, dar aerul rece îi închegase sângele pe rănile deschise pe care şi le fă cuse cu unghiile în carne. Sfinţia Sa n-avea să-l găseasc ăaici. Nimeni n-avea să-l găseasc ăaici... E complicat, răsuna vocea papei în mintea lui. Voi avea nevoie de timp pentru a-ţ i explica astfel încât s ăînţelegi... Dar şambelanul ştia c ă nici o veşnicie nu l-ar putea ajuta s ăînţeleag ă. Mincinosule! Am crezut în tine! DUMNEZEU a crezut în tine!" Cu o singur ă fraz ă, papa năruise lumea întreag ădin jurul lui. Tot ceea ce crezuse şi ş tiuse vreodat ă despre mentorul lui fusese distrus acum, în faţa propriilor ochi. Adevă rul îi sfredelea inima cu atâta for ţă, încât se împleticise afar ădin biroul papei, cu spatele, ş i vomitase pe coridor. Aşteapt ă! strigase Sfântul Părinte, alergând dup ăel. Te rog, lasă-m ă să- ţi explic! Dar il camerlengo fugise. Cum se putea aştepta papa ca el s ămai suporte? Oh, ticăloas ă depravare! Dac ă mai afla cineva? Ce mânjire a Bisericii! Legă mintele Sfinte chiar nu însemnau nimic pentru pap ă? Demenţa se instalase rapid, urlându-i în urechi, pân ă ce se trezise lâng ă mormântul 274

275 Sfântului Petru. Atunci îi vorbise Dumnezeu cu o vehemen ţăarzătoare. DUMNEZEUL TĂU E UN DUMNEZEU RĂZBUNĂTOR! Şi împreun ă ticluiserâ planul. Împreun ăaveau s ăredea credinţa lumii acesteia păcă toase. Răul era pretutindeni. Dar lumea devenise imun ăla el! Împreun ăaveau s ădemaş te întunericul, pentru ca toţi s ăvad ă... şi Dumnezeu va învinge! Oroare şi speran ţă. Dup ă aceea, lumea va crede din nou! Prima încercare la care îl supusese Domnul fusese mai puţin oribil ădecât îş i imaginase el. Se furişase în apartamentele pontificale, în dormitor... umpluse seringa... şi-i astupase infamului gura cu mâna, în vreme ce se zbătea în spasmele agoniei şi ale morţ ii. În lumina lunii, şambelanul văzuse în ochii sălbatici ai papei ceva... voia să-i mai spun ă ceva. Dar era prea târziu. Spusese deja destule. 133 Papa a avut un copil. La altarul Capelei Sixtine, il camerlengo stă tea drept, cu fruntea sus, atunci când le vorbi. Cinci cuvinte de cumplita demistificare. În faţa lui, toţi cardinalii icnir ă la unison. Privirile lor acuzatoare se evaporar ă, lăsând în loc priviri înmărmurite, de parc ă fiecare suflet din sal ă se ruga ca şambelanul s ă fi greşit. Papa a avut un copil." Langdon simţi cum unda de şoc îl loveşte. Mâna Vittoriei, strâns ăîntr-a lui, zvâcni, în vreme ce mintea profesorului, deja amorţit ăde avalanşa de întrebări făr ără spuns, se zvârcolea căutându-şi echilibrul. Cuvintele şambelanului păreau c ă vor pluti în aer la infinit. În ochii să lbatici ai preotului, Langdon nu zărea decât convingere deplin ă. Poate c ătotuşi era prins într-un coş mar grotesc, din care se va trezi imediat, într-o lume normal ă. Asta trebuie s ăfie o minciun ă! strig ăun cardinal. Nu cred aşa ceva! protest ă altul. Sfinţia Sa a fost cel mai cucernic om din câţ i au existat! Vocea lui Mortati răsun ăîntre ei, abia şoptit ă, plin ăde durere: Prieteni, spusele şambelanului sunt adevărate. Toţi prelaţii din sal ă sărir ă, de parc ăbătrânul cardinal spusese cine ştie ce obscenitate. Papa a avut într-adevăr un copil, adăug ămortati. Cardinalii se albir ă, amuţiţi. Il camerlengo îl privi, uluit: Tu ştiai?! Dar... cum e posibil s ăfi ştiut? Mortati oft ă adânc: Când Sfinţia Sa a fost ales... eu am fost Avocatul diavolului. Un şuier de uimire străbă tu adunarea. Langdon înţelese. Asta însemna c ăinformaţia era, probabil, adevărat ă. Infamul Avocat al diavolului" era suprema autoritate în privinţa informaţ iilor scandaloase din interiorul Vaticanului. Secretele întunecate din trecutul papei erau un lucru periculos ş i, înainte de alegeri, unul dintre cardinali era desemnat s ăfac ăinvestigaţii tainice, el acţ iona ca un veritabil avocat al diavolului şi scotea la lumin ăeventualele motive pentru care diverşii cardinali eligibili nu puteau ajunge totuşi pe scaunul pontifical. Avocatul diavolului era numit din timp, de Suveranul Pontif anterior, şi niciodat ă, sub nici un motiv, nu avea voie să- şi dezvă luie identitatea. Niciodat ă. 275

276 Eu am fost Avocatul diavolului, repet ămortati. Aşa am aflat. Priviri înmărmurite. Seara asta, se pă rea, era seara în care toate regulamentele zburau pe fereastr ă. *** Il camerlengo simţea c ă furia îl sufoc ă: Şi... n-ai spus nimănui? Am vorbit cu Sfinţia Sa. Şi mi s-a spovedit. Mi-a explicat totul şi mi-a cerut doar să-mi las inima s ădecid ă dac ă să-i dezvălui sau nu secretul. Şi inima ţi-a spus s ă ascunzi o asemenea informaţie?! Era principalul favorit pentru scaunul papal. Lumea îl iubea. Scandalul iscat ar fi zduncinat Biserica. Dar a avut un copil! Şi-a încălcat legământul sacru de celibat! Il camerlengo urla acum. În urechi auzea vocea mamei lui. O promisiune că tre Dumnezeu este cea mai de pre ţ dintre toate promisiunile. Niciodat ăs ănu-ţ i încâlci cuvântul dat Domnului." Papa şi-a încălcat legământul! Mortati părea frânt de durere şi de frustrare: Carlo, dragostea lui... a fost cast ă. Nu a încălcat nici un legământ. Nu ţi-a explicat? Ce să-mi explice? Îşi amintea cum fugise din birou, în vreme ce papa îl striga şi-l implora: Lasă-m ă să- ţ i explic!" Încet, cu tristeţe, Mortati începu s ăle povesteasc ă. Cu mult timp în urm ă, pe când era preot, în anii tinereţii, papa se îndrăgostise de o călugă ri ţă. Amândoi depuseser ăînsă jurământul de celibat şi nici nu le trecea prin gând s ăîncalce făgă duiala făcut ă Domnului. Dar tot mai îndrăgosti ţi, făr ăa ceda ispitelor cărnii, se simţeau măcina ţi de un dor neaşteptat să trăiasc ăsupremul miracol al creaţiei divine: un copil. Copilul lor. Dorul, mai cu seam ă în inima ei, devenise copleşitor. Dumnezeu îns ă era pe primul plan. Un an mai târziu, când frustrarea atinsese cote aproape insuportabile, tânăra călugă ri ţăvenise la el foarte entuziast ă. Tocmai citise un articol despre o nou ăminune a ştiinţ ei un proces prin care doi oameni, făr ăa întreţine vreodat ă relaţii sexuale, puteau avea împreun ăun copil. I se părea c ă era un semn trimis de Dumnezeu. Preotul văzuse fericirea din ochii ei ş i acceptase. Când se împlinise un an, călugă riţa devenise mam ăprin miracolul inseminării artificiale... Asta... nu poate fi adevărat, bâigui şambelanul cuprins de panic ă, sperând c ă morfina era de vin ă; cu certitudine, avea halucinaţii. Ochii lui Mortati erau iarăşi înlăcrima ţi: Carlo, acesta e motivul pentru care Sfinţia Sa a îndrăgit întotdeauna ştiinţ a. Simţea că are o datorie fa ţăde ea. Ştiinţa i-a permis s ăîncerce bucuria paternităţii făr ăa-şi încă lca legămintele sfinte. Sfântul Părinte mi-a spus c ă nu are nici un regret, cu o singur ă excepţ ie şi anume, c ă poziţia sa înalt ă în sânul Bisericii nu i-a permis s ă stea alături de femeia iubit ă ş i să- şi creasc ă fiul împreun ă. Il camerlengo Ventresca simţea iarăşi suflul nebuniei. Unghiile voiau să-i sfâş ie din nou carnea. Cum a ş fi putut s ă ştiu?!" Papa n-a păcă tuit, Carlo. A rămas pur. Dar... bâlbâi şambelanul, căutând în mintea sa chinuit ăo frântur ăde raţ iune. Gândeşte-te la riscul... faptelor sale. Dac ătârfa aceea a lui ar fi ieşit la iveal ă. Or, ferească cerul, copilul lui? Imaginaţi-v ă ce ruşine ar fi avut de îndurat Biserica! Vocea lui Mortati tremur ă: Copilul a ieşit deja la iveal ă. 276

277 Toţi încremenir ă. Carlo... Glasul lui Mortati se stinse: Copilul Sfinţiei Sale... eşti tu! În acea clip ă, şambelanul simţi cum focul credinţei din sufletul lui înghea ţă. Ră mase înţepenit lâng ă altar, încadrat de Judecata de Apoi a lui Michelangelo. Ştia c ă întrevă zuse deja focurile iadului. Deschise gura pentru a spune ceva, dar buzele i se mişcar ăfăr ăglas. Nu înţelegi? De aceea a venit Sfinţia Sa la tine, în spitalul din Palermo. De aceea te-a luat aici şi te-a crescut aproape de el. Călug ăriţa pe care a iubit-o a fost Maria... mama ta. Ea a pără sit mânăstirea pentru a te creşte pe tine, dar niciodat ă nu a renunţat la credinţ a ei fierbinte. Când papa a auzit c ă a fost ucis ă în explozia aceea şi c ătu, fiul lui, ai supravieţuit ca printr-o minune... i-a jurat lui Dumnezeu c ă nu te va mai pără si niciodat ă. Carlo, părinţ ii tă i au fost amândoi virgini. Şi-au respectat Legămintele Sfinte. Şi totuşi au gă sit o modalitate de a te aduce pe lume. Tu ai fost copilul lor miraculos. II camerlengo îşi acoperi ochii, încercând s ăopreasc ă şuvoiul de cuvinte. Ră mase paralizat, în faţa altarului. Apoi, cu lumea întreag ăprâbuşindu-i-se sub picioare, că zu ca un bolovan în genunchi şi izbucni într-un vaiet deznădă jduit. Secunde. Minute. Ore. Timpul părea c ă şi-a pierdut semnificaţ ia între zidurile Capelei Sixtine. Vittoria se dezmorţi treptat din încremenirea care-i cuprinsese pe toţi. Dădu drumul mâinii lui Langdon ş i porni prin mulţimea de cardinali. Uşa capelei părea la kilometri distan ţăşi parc ăse miş ca pe sub ap ă... cu încetinitorul. Trecerea ei îi smulse şi pe ceilalţi din trans ă. Unii începur ăs ăse roage. Alţ ii plângeau. Câţiva se răsucir ăprivind-o, chipurile lor împietrite cuprinse brusc de un nor rău-prevestitor. Aproape c ă ajunsese la u şă, când o mân ă o prinse de bra ţ. Atingerea era moale, dar ferm ă. Se întoarse. În faţa ei se afla un cardinal bătrân, cu o figur ăînţeleapt ă. În ochi îi plutea spaima. Nu, şopti el. Nu se poate. Vittoria se holb ăla el, nevenindu-i s ă cread ă. Un alt cardinal se apropie: Trebuie s ă ne gândim bine înainte de a acţiona. Vittoria era deja încercuit ă. Îi privi pe toţi, înmărmurit ă: Dar tot ce s-a întâmplat aici, în seara asta... desigur c ălumea trebuie s ăştie adevărul. Inima mea spune acelaşi lucru, o întrerupse cardinalul cu figur ăînţeleapt ă, făr ăa-i da drumul braţului. Şi totuşi aceasta este o cale din care nu mai exist ăîntoarcere. Trebuie să ţinem seama de speranţele spulberate. De cinismul situaţ iei. Cum ar mai putea lumea crede vreodat ă? Dintr-o dat ă, tot mai mulţi cardinali îi blocau drumul. În fa ţă i se ridica un zid de sutane negre. Ascult ă oamenii din pia ţă, spuse unul. Le vom distruge inimile. Trebuie s ă dă m dovad ă de pruden ţă. Avem nevoie de timp pentru a ne gândi şi a ne ruga, insist ăaltul. Trebuie s ă fim prevăză tori. Repercusiunile acestei... Mi-a ucis tatăl! exclam ă Vittoria. Şi-a ucis propriul tat ă! Sunt sigur c ă va plăti pentru păcatele sale, replic ătrist cel care o ţinea de bra ţ. Şi Vittoria era sigur ăşi avea de gând s ă se asigure c ă aşa se va întâmpla. Încerc ă din nou s ă se apropie de u şă, dar cardinalii se strânser ă mai aproape în jurul ei, cu chipurile înspăimântate. Ce-o s ă faceţi? întreb ă ea. O s ă m ă ucideţi? Bătrânii se albir ă la fa ţăşi Vittoria îşi regret ăimediat cuvintele, îşi dădea seama că oamenii aceştia erau buni la suflet şi c ăle ajunsese cât ăviolen ţăvăzuser ă în noaptea asta. Nu 277

278 avuseser ă de gând s-o ameninţe. Erau doar prinşi într-o curs ă din care nu ştiau cum s ă scape. Speriaţi. Încercând s ăînţeleag ă. Eu vreau... spuse cardinalul cu chip înţelept, s ăfacem ceea ce e drept. Atunci o veţi lăsa s ă ias ă, răsun ăo voce profund ă în spatele ei. Cuvintele fuseser ărostite pe un ton calm, dar hotă rât. Robert Langdon se apropie de ea şi-i lu ă mâna într-a lui: Eu şi doamna Vetra vom ieşi de aici. Acum. Ezitând, tremurând, cardinalii schiţar ăcâte un pas în lateral. Aşteptaţ i! Rugămintea îi aparţ inea lui Mortati. Cardinalul se apropie pe culoarul din mijloc al capelei, lăsându -i pe il camerlengo singur, distrus, lâng ă altar. Mortati părea dintr-o dat ă mult mai bătrân, istovit şi tras la fa ţă. Umerii îi erau plecaţi, fiindc ăera copleşit de ruş ine. Ajunse lâng ă ei şi îşi puse câte o mân ă pe umărul Vittoriei ş i pe cel al lui Langdon. În ochi îi luceau iarăşi lacrimi. Desigur c ă sunteţi liberi s ă plecaţi, spuse el. V ărog doar... Durerea din glasul lui era aproape palpabil ă. Se opri un moment, privind în jos, apoi îş i ridic ă din nou ochii spre ei şi adăug ă: Lăsaţ i-m ă pe mine s-o fac. Am s ă ies chiar acum în pia ţăşi am s ăgăsesc o cale. Am să le spun. Nu ştiu cum... dar am s ă găsesc o cale. Mărturisirea Bisericii trebuie s ăvin ă din interiorul ei. Noi înşine avem datoria de a ne dezvălui păcatele. Mortati îşi întoarse privirea trist ăspre altar: Carlo, tu ai adus Biserica la aceast ă răspântie dezastruoas ă... Se opri brusc şi privi dezorientat în jur. Lâng ăaltar nu mai era nimeni. Undeva, în marginea sălii, se auzi un foşnet uşor şi apoi zgomotul sec al uşii închise. II camerlengo dispăruse. 134 Roba alb ăa şambelanului Ventresca flutur ăpe coridor, depărtându-se rapid de Capela Sixtin ă. Soldaţii Gărzii Elveţiene îl privir ăperplecşi văzând c ăiese neînsoţit, spunându-le că are nevoie de o clip ă de singurătate. Dar se supuser ă şi-l lăsar ăs ă treac ă. Curând ieşi din raza lor vizual ă. Se simţea prad ăunui torent emoţ ional cum nu crezuse posibil s ă existe. Îl otrăvise pe cel pe care-l numise Sfânt Părinte", pe cel care-i spunea mereu fiul meu". El crezuse întotdeauna c ăaceste cuvinte, părinte" ş i fiu" erau doar expresia tradiţiei religioase; acum aflase îns ădiabolicul adevă r sensul lor fusese tot timpul literal. La fel ca în noaptea aceea blestemat ăde acum dou ăsăptă mâni, rătă cea ş i acum prin întuneric, cu gândurile aiurea. Ploua în dimineaţa în care câţiva membri ai personalului bătuser ăla uşa lui, trezindu-l dintr-un somn agitat. Papa, spuseser ăei, nu răspundea nici la u şă, nici la telefon. Preoţ ii erau speriaţi. II camerlengo era singurul care putea intra în apartamentele papei neanunţat. Şambelanul intr ă singur şi-l găsi pe suveran exact aşa cum îl lăsase cu o noapte în urm ă, chircit şi mort în patul său. Faţa Sfinţiei Sale semă na cu cea a Satanei. Limba îi atârna din gur ă, neagr ă ca moartea. Diavolul însuşi dormise în patul papei. Il camerlengo nu avea remuşcări. Dumnezeu Îşi arătase voia. Şi nimeni n-avea să- şi dea seama de complot... Înc ă. Recunoaşterea urma s ă vin ă mai 278

279 târziu. Anunţase apoi teribila veste c ăsfinţia Sa murise în urma unui atac cardiac. Şi după aceea începuse pregătirea conclavului. Vocea maicii Maria îi şoptea în ureche: Niciodat ăs ănu-ţ i încâlci cuvântul dat lui Dumnezeu". Te aud, Maic ă! răspunse. Lumea asta nu mai are credin ţă. Oamenii trebuie aduş i înapoi, pe calea cea dreapt ă. Oroare şi speran ţă. E singura modalitate. Da, spuse ea. Dac ă nu tu... atunci cine? Cine va conduce Biserica de la întuneric spre lumin ă? În mod cert, nu unul dintre i preferiti. Ei sunt bă trâni... aproape de moarte... liberali gata să-l urmeze pe pap ă, renunţând la vechile tradiţii. Bătrâni patetici uitaţ i de timp, care se pretind moderni. Nu puteau reuşi, fireşte! Forţa Bisericii stătea în tradiţ ie, nu în efemer. Lumea întreag ă era efemer ă. Biserica nu mai avea nevoie de schimbări; trebuia doar s ă le reaminteasc ă tuturor ce conteaz ă cu adevărat. Vieţi păcă toase! Dumnezeu va învinge! Biserica avea nevoie de un lider. Bătrânii nu pot însufleţi masele! Iisus le-a însufleţ it! Tânăr, vibrant, puternic... MIRACULOS. Savuraţi-vâ ceaiul în linişte, le spusese il camerlengo celor patru preferiţi în ziua conclavului şi apoi plecase, lăsându -i singuri în biblioteca particulara a papei. Ghidul dumneavoastr ă va veni imediat. Cardinalii îi mulţumiser ă, entuziasmaţi de prilejul oferit de a vizita celebrul Passetto. Cât de neobişnuit! Înainte de a pleca, şambelanul descuiase uşa care dădea spre Passetto ş i, exact la ora convenit ă, un preot cu aspect destul de ciudat care purta în mân ăo tor ţă îi poftise în pasajul secret. Nu mai ieşiser ăniciodat ăde acolo. Ei vor fi oroarea. Eu voi fi speranţa. Nu... eu sunt oroarea." II camerlengo se împletici prin bezna din Bazilica San Pietro. Cumva, dincolo de sminteal ă şi de vinovăţie, printre imaginile tatălui său, prin vălul durerii şi al revelaţ iilor, chiar prin ceaţa morfinei... o limpezime de cristal se aşternuse asupra lui. Un sim ţ implacabil al destinului. Îmi cunosc rostul", îşi spuse, surprins de luciditatea brusc dobândit ă. De la început, nimic în seara asta nu mersese exact aşa cum plă nuise. Obstacole neprevăzute i se ridicaser ă în cale, dar el se adaptase, aducând planului ajustări îndrăzneţ e. Totuşi, nici măcar o clip ănu îşi închipuise c ăse va sfârşi aşa; acum îns ăvedea toat ămăreţ ia situaţiei. Nici nu s-ar fi putut încheia altfel. Oh, ce groaz ă îl cuprinsese în Capela Sixtin ă, întrebându-se dac ădumnezeu îl pără sise! Oh, ce lucruri pusese El la cale!" Căzuse în genunchi, măcinat de îndoieli, străduindu -se să aud ă vocea Domnului, dar în jur nu era decât tă cere. Implorase un semn. O îndrumare. Care era voia lui Dumnezeu? Biserica distrus ăde un scandal abominabil? Nu! Dumnezeu fusese cel care îi ceruse s ă acţioneze! Nu-i aşa? Şi apoi îl văzuse. Pe altar. Semnul. Aşa comunica Dumnezeu ceva obişnuit, vă zut într-o lumin ă extraordinar ă. Crucifixul. Simplu, din lemn. Iisus pe cruce. În acea clip ă, totul îi devenise clar... Nu era singur. Niciodat ănu avea s ăfie singur. Aceasta era voia Domnului... menirea lui. Domnul ceruse totdeauna sacrificii măreţ e din partea celor pe care-i iubea mai mult. De ce înţelesese el atât de greu? Îi fusese prea fric ă? Fusese prea umil? Oricum, acum nu mai conta. Pricepea chiar şi de ce fusese Robert Langdon salvat. Pentru a scoate adevă rul la iveal ă. Pentru a provoca acest sfârşit. Iat ă singura cale de salvare a Bisericii! 279

280 Il camerlengo avea senzaţia c ă pluteşte, în vreme ce cobora spre Nişa Pallium-urilor. Ceaţa cauzat ă de morfin ă părea c ăs-a îngroşat, dar ştia c ădumnezeu îl îndrum ă. Departe, se auzea murmurul confuz al cardinalilor care ieşeau din capel ă, dându-le ordine celor din Garda Elveţian ă. Dar nu-l vor putea găsi. Nu la timp. Se simţea atras în jos... mai repede, şi mai repede... cobora scările spre stră lucirea vie a celor nouăzeci şi nou ă de candele. Dumnezeu îi cerea s ăse întoarc ăîn acest pă mânt sacru. Se apropie de grilajul ce bloca drumul spre necropol ă. Acolo, în necropol ă, avea s ă se încheie noaptea asta. În sfânt ăîntunecime de dedesubt. Lu ăo candel ă, gata s ăcoboare. Dar în drum se opri. Ceva nu părea în regul ă. Cum îi folosea asta lui Dumnezeu? Un sfârşit tăcut, în singurătate? Iisus suferise în faţa întregii lumi. Nu, nu era posibil ca asta s ă fie voinţa Domnului! II camerlengo asculta şi spera să-l aud ă vocea, dar în urechi îi ră suna doar zvâcnetul difuz al medicamentului. Carlo! Era vocea mamei lui: Dumnezeu are planuri mari pentru tine. Năuc, şambelanul continu ă s ămearg ă. Apoi, pe neaşteptate, Dumnezeu veni. Preotul încremeni, cu ochii măriţ i de uimire. Lumina celor nouăzeci şi nou ă de candele îi proiecta umbra pe zidul de marmur ă. Uria şă, ameninţătoare. O form ă neclar ă, înconjurat ă de o lumin ă aurie. Pe fondul flăcă rilor care licăreau în jurul lui, şambelanul era parc ă un înger care se înălţ a la ceruri. Încremeni pentru un moment, cu braţele ridicate şi privindu-ş i imaginea. Apoi se întoarse, privind înapoi, spre scări. Voia Domnului era clar ă. Trei minute se scurseser ăhaotice pe culoarul din afara Capelei Sixtine şi înc ă nimeni nu ştia unde se afl ă il camerlengo; parc ă fusese înghiţit de noapte. Mortati se pregătea s ăceară Gărzii Elveţiene o desfăşurare de forţe pe întregul perimetru al Vaticanului pentru a-l gă si, când de afar ă, din Piazza San Pietro, se auzi o izbucnire de bucurie. Exclamaţiile mulţ imii erau tumultuoase. Cardinalii schimbar ăîntre ei priviri nedumerite. Mortati închise ochii: Dumnezeu s ăne ajute! Pentru a doua oar ă în acea sear ă, Colegiul Cardinalilor ieşi în pia ţă. Langdon ş i Vittoria se lăsar ăpurtaţi de valul de sutane, în aerul rece al nopţii. Camerele ş i reflectoarele presei erau aţ intite toate asupra bazilicii. Acolo, în sacrul balcon al papei, situat chiar în mijlocul faţadei, cu braţele ridicate spre cer, stă tea il camerlengo Carlo Ventresca. Chiar de departe, părea puritatea întruchipat ă. O siluet ă. Învăluit ăîn alb. Inundat ăde lumin ă. Energia mulţimii din pia ţăcrescu aidoma unui val de furtun ă şi, dintr-o dat ă, barierele Gărzii Elveţiene cedar ă. Masele se năpustir ăspre bazilic ă un torent de oameni cuprinş i de euforie. Oamenii plângeau, strigau, cântau, bliţurile lică reau. Iadul. Oamenii se repezeau spre bazilic ă din toate părţile şi haosul deveni din ce în ce mai copleşitor, părând c ănimic nu-l mai poate opri. Dar ceva îl opri. Sus, il camerlengo schi ţăun gest mărunt. Îşi încruci şămâinile la piept. Şi îşi plecă fruntea, într-o rugăciune mut ă. Unul câte unul, apoi cu zecile şi sutele, oamenii din piaţa îş i plecar ă ochii în pământ, o dat ă cu el. Nici un sunet nu se auzea în pia ţă... de parc ă o vraja îi cuprinsese pe toţi. 280

281 Rotindu-se undeva, departe, în străfundurile minţii lui, rugăciunile ş ambelanului erau o vijelie de speranţe şi regrete:... Iarta-m ă, Părinte... Maic ă... plin ă de daruri... tu eş ti Biserica... fie s ă înţelegi sacrificiul unicului tâu fiu. Oh, Iisuse al meu... apărâ-ne de focurile iadului... du-ne sufletele în rai, mai ales pe ale celor ce au mai mult ă nevoie de îndurarea Ta..." Il camerlengo nu-şi deschise ochii ca sa vad ă iureş ul de jos, camerele de televiziune, lumea întreag ă care îl privea. O simţea însâ în sufletul său. Cu toat ădurerea care-l sfâş ia, comuniunea inimilor era îmbătă toare de parc ăo legătur ăse întinsese ş i cuprinsese întreaga planet ă. În faţa televizoarelor, în casele lor, în maşini, locuitorii Pă mântului se rugau ca un singur suflet. Aidoma unor uriaşe sinapse care funcţionau la unison, oamenii îş i îndreptau inimile către Dumnezeu, în sute de limbi, în sute de ţări. Cuvintele pe care le ş opteau erau noi, şi totuşi cunoscute... străvechi adevăruri... impregnate în însăşi substanţa sufletului. Armonia părea etern ă. Curând, liniştea se transform ădin nou în murmure şi rugăciuni de bucurie şi mulţumire. Ştia c ă venise clipa. Prea Sfânt ă Treime, Ţie Îţi închin cel mai de pre ţ Sânge. Trup ş i Suflet... pentru iertarea sacrilegiilor, a nelegiuirilor şi a indiferenţei..." Simţea deja cum durerea fizic ă îl cuprinde. I se răspândea în trup ca o molim ă, făcându -l să- şi sfâşie carnea cu unghiile, aşa cum făcuse cu dou ăsăptă mâni în urm ă, când Domnul îi vorbise pentru prima dat ă: Nu uita suferinţele îndurate de Iisus". Deja simţ ea în gât gustul suferinţei. Nici măcar morfina nu o mai putea domoli. Misiunea mea pe pământ s-a sfârşit." Oroarea îi aparţinea lui. Speranţa era a lor. În Nişa Pallium-urilor, şambelanul urmase voia lui Dumnezeu şi îşi unsese trupul. Pă rul. Faţa. Roba de in. Pielea. Era îmbibat acum în uleiul sfânt al celor nouăzeci şi nou ă de candele. Miroseau dulce, la fel ca şi mama lui, dar îi ardeau pielea. Înălţarea lui avea s ă fie una bine venit ăşi îngăduitoare. Miraculoas ă şi rapid ă. Făr ăs ălase în urm ădihonie... ci o nou ăfor ţă, o nou ă putere a minunii. Îşi duse mâna la buzunarul robei şi pipăi bricheta micu ţă, aurie, pe care o luase cu el de la incendiario, din Nişa Pallium-urilor. Şopti un verset din Judecători: Şi când focul se înăl ţăspre cer, Îngerul Domnului urc ă o dat ă cu el". Puse degetul pe piatra brichetei. Oamenii cântau în Piazza San Pietro... Imaginea pe care o văzu lumea întreag ăn-avea s ăfie uitat ă de nimeni niciodat ă. Sus, pe balon, ca un suflet care se elibera din temniţa lui trupeasc ă, o flacăr ăintensă izbucni parc ă din pieptul şambelanului. Focul se înăl ţăspre cer şi îi cuprinse într-o fracţ iune de secund ă tot trupul. Nu se auzi nici un ţipăt, nici un strigăt. II camerlengo îşi ridic ă braţ ele deasupra capului şi privi spre ceruri. Limbile de foc dansau în jurul lui, transformându-l într-o coloan ă de lumin ă. Flăcă rile se zbătur ăparc ăo eternitate, sub ochii mulţ imii. Lumina strălucea tot mai orbitoare. Apoi, treptat, intensitatea scăzu. Il camerlengo nu mai exista. Dacă se prăbuş ise peste balustrad ă sau se evaporase pur şi simplu, nu se putea ş ti. În urma lui nu râmase decât un nor de fum care se rotea, înălţ ându-se deasupra Vaticanului. 135 Zorii coborâr ă asupra Romei. O furtun ă vijelioas ăalungase mulţimile din Piazza San Pietro. Presa rămă sese, 281

282 adăpostindu-se sub umbrele şi în maşini şi comenta evenimentele nopţ ii. Pretutindeni în lume, bisericile se umplur ăde oameni. Era o vreme a rugăciunii, a comuniunii... indiferent de religie. Întrebările se adunau din ce în ce mai multe, iar răspunsurile păreau s ăaduc ă doar alte nedumeriri. Deocamdat ă, Vaticanul nu rupsese tăcerea şi evita s ădea vreo declaraţie. Dedesubt, în Grotele Vaticanului, cardinalul Mortati căzu în genunchi în faţ a unui sarcofag deschis. Întinse mâna şi închise gura înnegrit ăa cadavrului. Sfinţia Sa părea împă cat şi se odihnea în pace, pentru veşnicie. La picioarele bătrânului cardinal se afla o urn ăaurie, plin ăcu cenu şă. Mortati o adunase el însuşi şi o adusese aici. Un prilej de iertare, îi spuse fostului pap ăşi aşez ăurna în sacrofag, ală turi de trupul mort. Nu exist ădragoste mai mare decât aceea a unui părinte pentru fiul său. Ascunse urna bine, sub faldurile robei; ştia c ăaceast ăgrot ăera rezervat ă exclusiv relicvelor pontificale, dar într-un fel simţea c ă aşa trebuie s ăprocedeze. Signore! se auzi un glas şi cineva intr ăîn grot ă. Era locotenentul Chartrand, însoţit de trei soldaţi: Conclavul v ă aşteapt ă. Mortati încuviin ţă: Imediat. Arunc ă o ultim ă privire în sarcofag şi apoi se ridic ă: E timpul ca Sfinţia Sa s ă se bucure de pacea pe care o merit ă. Soldaţii făcur ăun pas înainte şi, opintindu-se, aşezar ăcapacul de marmur ă înapoi peste mormânt. Piatra se închise pe piatr ăcu un ultim bubuit. Mortati străbă tu de unul singur Curtea Borgia, spre Capela Sixtin ă. O briz ăumed ă îi flutur ă sutana. Din Palatul Apostolic ieşi un alt cardinal, care i se alătur ă: Pot avea onoarea de a v ă însoţi spre conclav, signore? Onoarea îmi aparţine. Signore, începu omul, cu un aer tulburat. Colegiul v ădatoreaz ă scuze pentru noaptea trecut ă. Am fost orbiţi de... Te rog! îl întrerupse bătrânul. Uneori mintea noastr ăvede ceea ce inima şi-ar dori să fie adevărat. Dup ă o lung ă tăcere, cardinalul relu ă: Aţi aflat? Nu mai sunteţi Mare Elector. Mortati surâse: Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile Sale binecuvântări. Colegiul a insistat s ăfiţi declarat eligibil. Se pare c ă iubirea şi îndurarea nu au murit în sânul Bisericii. Sunteţi un om înţelept. Ne veţi conduce pe o cale bun ă. Sunt un om bătrân. V ăvoi conduce pentru scurt timp. Râser ă amândoi. Când ajunser ă la capătul Curţii Borgia, cardinalul ezit ă. Se întoarse spre Mortati şi-l fixă cu o nedumerire uşor stânjenit ă, de parc ătemerile din noaptea trecut ă reveniser ă în inima lui. Ştiţi, şopti preotul, c ănu am găsit nici o rămăş i ţăpe balcon? Mortati zâmbi uşor: Poate c ă le-a spălat ploaia. Omul îşi ridic ă privirile spre cerul înnorat: Da, poate

283 136 Norii erau înc ă grei când hornul Capelei Sixtine arunc ă în aer primele valuri de fum albicios. Fuioarele sidefii se ridicar ăîn aer şi se destrămarâ rapid. Jos, în Piazza San Pietro, Gunther Glick le privea tăcut. Ultimul capitol... Chinita Macri se apropie şi îşi puse camera pe umăr: E vremea, îl înştiin ţă. Glick dădu din cap, cu tristeţe. Se întoarse spre ea, îşi netezi părul ş i trase adânc aer în piept. Ultima mea transmisie", îşi spuse. Un mic grup se adunase în jurul lor, pentru a-i privi. În direct, în şaizeci de secunde, anun ţămacri. Glick privi peste umăr, spre acoperişul Capelei Sixtine: Poţi s ă prinzi fumul? Chinita încuviin ţă, răbdă toare: Ştiu s ă iau nişte imagini, Gunther! Ce prostănac era! Sigur c ăştia. Reuşita ei din noaptea trecut ă avea să-i aduc ă, probabil, un Premiu Pulitzer. Performanţele lui, pe de alt ăparte... mai bine s ănu se mai gândeasc ă. Era sigur c ă va fi concediat de la BBC; făr ăîndoial ă, vor trebui s ăfac ăfa ţăacuzaţ iilor de calomnie din partea unor organisme şi persoane foarte puternice... printre ei CERN ş i George Bush. Araţi bine, îi spuse Chinita, în timp ce-l privea din spatele camerei, cu un aer uş or preocupat. M ă întreb dac ă nu ţi-a ş putea oferi... Ezit ă un moment, apoi renun ţăs ămai continue: Un sfat? Macri oft ă: Voiam s ă spun doar c ănu e nevoie s ă încheiem cu ceva bombastic. Ştiu, replic ă el. Vrei o ştire concis ă. Cea mai concis ădin istorie. Am încredere în tine. Glick zâmbi. O ştire concis ă?! Probabil c ăa luat-o razna de tot!" O poveste precum cea din în noaptea trecut ămerita mult mai mult. O înfloritur ă. O bomb ăde final. O imprevizibilă dezvăluire a unui adevăr şocant. Din fericire, Glick avea asul în mânec ă... Intri în... cinci... patru... trei... Prin obiectivul camerei, Chinita zări o lucire ciudat ăîn ochii lui Glick. Am fost smintită c ă l-am lăsat s ă fac ăasta, îşi spuse. Ce-o fi fost în mintea mea?" În direct din Cetatea Vaticanului, anun ţăel în microfon, transmite Gunther Glick. Privi solemn drept în camer ă, pe fundalul fumului alb ce se ridica deasupra Capelei Sixtine. Doamnelor şi domnilor, ştirea este de acum oficial ă. Cardinalul Saverio Mortati, un avangardist de şaptezeci şi nou ăde ani, a devenit noul pap ă. Deşi un outsider, Mortati a fost ales de Colegiul Cardinalilor în unanimitate un fapt făr ăprecedent în istoria Vaticanului. Chinita Macri începu s ărăsufle mai uşurat ă; Glick părea surprinză tor de profesionist azi. Pentru prima dat ăîn viaţa lui, tipul arăta şi vorbea exact ca un reporter adevărat. Şi, aşa cum v-am anunţat mai devreme, adăug ă el pe un ton perfect, Vaticanul nu a oferit înc ă nici o declaraţie cu privire la miraculoasele evenimente din noaptea trecut ă. Bun!" Nervozitatea Chinitei se evapora treptat. Pân ă acum e cum nu se poate mai bine." Figura lui Glick deveni trist ă: 283

284 Şi, cu toate c ăs-au petrecut aici nişte întâmplări cu adevărat miraculoase, noaptea trecut ă poate fi considerat ă o noapte a tragediilor. Patru cardinali şi-au pierdut viaţ a în conflictul de ieri, plus comandantul Olivetti şi căpitanul Rocher, din cadrul Gărzii Elveţ iene amândoi căzuţ i la datorie. Printre celelalte victime se număr ă Leonardo Vetra, renumit fizician de la CERN şi pionier al creării antimateriei, ş i Maximilian Kohler, directorul CERN, care a venit la Vatican, se pare, în încercarea de a ajuta la rezolvarea situaţiei, dar s-a stins din via ţăîntre timp. Nu au fost date înc ăpublicităţii amă nunte privind decesul domnului Kohler, dar informaţiile noastre susţin c ă moartea lui a fost cauzat ă de complicaţ iile survenite pe fondul unei boli vechi. Macii înclin ă din cap. Reportajul decurgea excelent. Exact aşa cum conveniser ăînainte. Şi în urma exploziei de pe cerul Vaticanului, de noaptea trecut ă, tehnologia antimateriei dezvoltat ă la CERN a devenit punctul central de interes al oamenilor de ştiin ţă, iscând controverse şi entuziasm deopotriv ă. Într-o declaraţie difuzat ă în aceast ă diminea ţă, doamna Sylvie Baudeloque, secretara domnului Kohler, a afirmat c ă, deş i entuziasmat de potenţialul energetic al antimateriei, consiliul director al CERN suspend ădeocamdată cercetările şi procedurile de brevetare, pân ă când vor putea fi studiate în detaliu problemele de siguran ţăimplicate de noua tehnologie. Excelent, îşi spuse Macii. Drept la ţint ă." O absen ţănotabil ă de pe micile ecrane în aceast ă zi este figura lui Robert Langdon, profesorul de la Harvard care a venit ieri la Vatican pentru a contribui la soluţ ionarea crizei Illuminati. Deşi iniţial s-a crezut c ăa murit în explozia antimateriei, unele surse susţin că profesorul a fost văzut în Piazza San Pietro dup ă explozie. Cum a ajuns acolo, nu se ştie înc ă, deşi purtătorul de cuvânt al Spitalului Tiberina susţine c ădomnul Langdon a că zut literalmente din cer în apele Tibrului, la scurt timp dup ămiezul nopţii. La spital i-a fost acordat primul ajutor şi apoi a fost externat. Glick îşi arcui sugestiv sprâncenele, în faţa camerei: Iar dac ăacest lucru este adevărat... atunci a fost, într-adevăr, o noapte a miracolelor. Perfect ă încheiere! Chinita Macri îi zâmbi larg în spatele obiectivului. Excelent! Acum ia-ţi la revedere!" Dar Glick nu terminase. Făcu o scurt ăpauz ă şi apoi se apropie de camer ă cu un pas. Pe chip îi apăru un surâs misterios: Dar înainte de a încheia... Nu!"... a ş vrea s ă invit la microfon un oaspete. Mâinile Chinitei îngheţar ăpe camer ă. Un oaspete? Ce mama dracului face acolo?! Ce oaspete?! Încheie odat ă!" Dar ştia c ăe deja prea târziu. Glick o făcuse iarăşi! Cel pe care vi-i voi prezenta, spuse Glick, este un american... un specialist renumit. Chinita ezit ă. Îşi ţinu răsuflarea când Glick se întoarse către mica mulţime adunat ă în jurul lor şi-i făcu semn oaspetelui său s ăse apropie. Macri se rug ă în gând: Te rog, spune-mi c ă l-ai găsit pe Robert Langdon... nu pe vreun ţicnit, adept al conspiraţiilor Illuminati!" Dar când omul apăru în cadru, simţi c ă i se înmoaie picioarele. Nu era Robert Langdon! Era un tip chel, în blugi şi căma şăde flanel. Ţinea în mân ăun baston ş i purta ochelari cu lentile groase. Macri era de-a dreptul îngrozit ă: Un ţicnit!" Permiteţi-mi s ă vi-i prezint, anun ţăglick, pe celebrul specialist în problemele Vaticanului, doctorul Joseph Vanek, de la Universitatea De Paul, din Chicago. Macri ezit ă iarăşi; ăsta nu era un fan al conspiraţiilor chiar auzise despre el! Domnule Vanek, i se adres ăglick, am înţeles c ăne veţi împărtăş i o informaţ ie extraordinar ă cu privire la conclavul de noaptea trecut ă. Într-adevăr. Dup ăevenimentele surprinzătoare la care am fost martori cu toţ ii, este greu de crezut c ă ar mai putea exista vreo surpriz ă. Şi totuşi

285 Omul se întrerupse şi, cu un zâmbet, Glick prelu ăfirul: Şi totuşi, lucrurile au luat o întorsătur ăbizar ă. Vanek încuviin ţă: Da. Oricât de incredibil ar părea, cred c ăîn aceast ănoapte, făr ăa-ş i da seama, Colegiul Cardinalilor a ales doi papi. Macri aproape c ăscăp ăcamera din mân ă. Glick rânji, viclean: Doi papi, spuneţi dumneavoastr ă? Exact. În primul rând, ar trebui s ă ştiţi c ămi-am închinat întreaga carier ă studierii legilor referitoare la alegerile papale. Sistemul legislativ al conclavului este extrem de complex, multe din prevederile sale fiind astăzi ieş ite din uz sau uitate. Nici chiar Marele Elector nu are cunoştin ţă, probabil, de ceea ce v ăvoi spune acum. Şi anume c ă, în conformitate cu vechile şi de mult uitatele prevederi menţionate în Romano Pontifici Eligendo, Numero votul nu este unica modalitate prin care poate fi ales un pap ă. Mai exist ă una, cu un caracter, dac ă vreţi, divin. Se numeşte Alegere prin Adulare". Ş i acest lucru s-a petrecut aici noaptea trecut ă. Glick nu-şi dezlipi privirea de la buzele omului: V ă rog, continuaţi. Aşa cum poate v ă amintiţi, continu ă specialistul, când il camerlengo Carlo Ventresca stătea pe acoperişul bazilicii, toţi cardinalii aflaţi în pia ţăau început să-i scandeze numele, la unison. Da, îmi amintesc. Păstrând în minte aceast ă imagine, daţi-mi voie s ă citez din vechile prevederi electorale. Americanul scoase nişte hârtii din buzunar, îşi drese vocea şi începu s ăciteasc ă: Alegerea prin Adulare are loc atunci când... toţi cardinalii, ca inspiraţ i de Sfântul Duh, liber şi în mod spontan, unanim şi cu glas tare, rostesc numele unei persoane". Glick zâmbi: Aşadar, dumneavoastr ă susţineţ i c ă noaptea trecut ă, când cardinalii au scandat împreun ă numele lui Carlo Ventresca, l-au ales, de fapt, pap ă? Exact! Mai mult decât atât, legea spune c ă Alegerea prin Adulare este mai presus de cerinţele de eligibilitate şi permite ca orice cleric preot hirotonisit, episcop sau cardinal s ă fie ales. Deci, dup ăcum vedeţi, il camerlengo a putut fi ales pap ăprin aceast ăprocedur ă. Doctorul Vanek privi drept în obiectiv şi continu ă: Acestea sunt faptele... Carlo Ventresca a fost ales pap ănoaptea trecut ă şi a pă strat aceast ă funcţie timp de aproape şaptesprezece minute. Iar dac ănu s-ar fi înălţ at miraculos la cer într-o coloan ă de foc, acum ar fi fost îngropat în Grotele Vaticanului, alături de toţi ceilalţ i papi. V ă mulţumesc, domnule doctor. Glick se întoarse spre Macii şi-i arunc ă un zâmbet afurisit: Ne-am iluminat Sus de tot, pe treptele Colosseumului, Vittoria izbucni în râs şi-l strig ă: Robert, grâbeşte-te! Ştiam eu c ătrebuia s ă m ă fi măritat cu un bărbat mai tânăr! Surâsul ei te vrăjea de-a dreptul. Se străduia s ă ţin ăpasul cu ea, dar picioarele parc ăîi erau de piatr ă: 285

286 Aşteaptâ-mâ, o implor ă. Te rog... În cap îi răsuna un bubuit. Robert Langdon se trezi brusc. Întuneric. Rămase mult timp în moliciunea nefamiliarâ a aşternutului, incapabil să- ş i dea seama unde se afl ă. Pernele erau perfect netede, mari şi minunate. În aer plutea un parfum proaspă t. În celălalt capăt la camerei, dou ă uşi de sticl ă erau deschise şi dă deau spre un balcon elegant, unde o briz ă uşoar ăflutura perdelele în lumina palid ăa lunii. Încerc ăsă- şi aduc ă aminte cum ajunsese aici... şi unde se afla. Frânturi şi imagini de necrezut îi revenir ătreptat în minte: Un rug de flăcă ri mistice... un înger materializat din mulţime... mâna ei moale luând-o pe a lui şi ducându-l în noapte... Îndrumându-i trupul extenuat pe străduţ e... pân ă aici... În acest apartament... susţinându-l pe jumătate adormit sub duşul fierbinte... conducându-l până la acest pat... şi veghindu-l pân ă ce căzuse într-un somn vecin cu moartea." În lumina slab ă a lunii, Langdon zări în încăpere un al doilea pat. Aş ternutul era mototolit, dar patul era gol. Dintr-o camer ă alăturat ă se auzea susurul slab, dar continuu, al unui du ş. Privind spre patul Vittoriei, zări dou ăcuvinte brodate pe faţa de pern ă : Hotel Bernini". Nu se putu abţine s ănu zâmbeasc ă; Vittoria alesese perfect. Luxul Lumii Vechi, în faţ a Tritonului lui Bernini... nici c ăse putea o alegere mai bun ăîn toat ăroma. Întins în pat, auzi brusc un bubuit şi îşi dădu seama ce anume îl trezise. Cineva bă tea în u şă. Mai tare. Derutat, se ridic ă. Nimeni nu ştie unde suntem", îşi spuse, uşor îngrijorat. Trase pe el un halat elegant, cu aceeaşi emblem ă brodat ă ş i se duse în holul de intrare al micului apartament. Rămase o clip ă nemişcat în faţa uşii grele de stejar şi apoi o deschise. Un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniform ă galben cu purpuriu, stătea în prag. Sunt locotenentul Chartrand, spuse el. Din Garda Elveţian ăa Vaticanului. Langdon ştia prea bine cine e: Dar cum... cum ne-aţi găsit? V-am văzut când aţi pără sit piaţa, azi-noapte. V-am urmărit. Îmi pare bine c ă mai sunteţi înc ă aici. Profesorul simţi un fior brusc de nelinişte, întrebându-se dac ă nu cumva cardinalii îl trimiseser ă pe Chartrand să-i aduc ă pe el ş i pe Vittoria înapoi la Vatican. La urma urmei, ei doi erau singurii oameni, în afara Colegiului Cardinalilor, care ştiau adevărul. Ş i constituiau, aşadar, un risc. Sfinţia Sa mi-a cerut s ă v ă înmânez acest mesaj, spuse locotenentul şi-i întinse un plic sigilat, cu pecetea Vaticanului. Langdon îl deschise şi citi biletul scris de mân ă: Domnule Langdon, Doamna Vetra, Deşi dorinţa mea profund ă ar fi aceea de a v ăsolicita discreţie total ăîn privinţ a evenimentelor petrecute în ultimele 24 de ore, nu-mi pot permite nicidecum s ăv ă cer mai mult decât aţi oferit deja. De aceea, m ăretrag umil şi sper doar c ăv ăveţi lăsa inimile să decid ă în aceast ă problem ă. Lumea pare a fi astăzi un loc ceva mai bun... Poate c ăîntrebă rile deţin o for ţămai mare decât răspunsurile. Uşa mea v ă va fî mereu deschis ă. Sfinţia Sa, Saverio Mortati." Langdon citi biletul de dou ă ori. Colegiul Cardinalilor alesese deci pe scaunul pontifical un suflet nobil şi generos. 286

287 Înainte ca el s ăpoat ă spune ceva, Chartrand scoase din buzunar un pacheţel: O dovad ă a gratitudinii Sfinţiei Sale. Langdon lu ă pachetul. Era greu, învelit într-o hârtie maronie. Prin decret semnat de Sfinţia Sa, adăug ălocotenentul, vi se ofer ă cu titlu de împrumut pe termen nedefinit acest artefact din Tezaurul Papal. Sfinţia Sa are îns ărugă mintea ca, prin testamentul dumneavoastr ă, s ăprocedaţi astfel încât acest obiect s ărevin ăacas ă. Profesorul desfăcu pachetul şi rămase o clip ăfăr ăgrai. Era matriţa. Diamantul Illuminati. Chartrand surâse: Fie ca pacea s ă coboare asupra dumneavoastr ă. Şi se întoarse pentru a pleca. V ă... v ămulţumesc, bâigui Langdon, ţinând cu mâini care-i tremurau preţiosul obiect. Locotenentul ezit ă o clip ă în hol: Domnule Langdon, pot s ă v ă rog ceva? Desigur! Eu şi colegii mei suntem curioşi. În acele ultime minute... ce s-a întâmplat acolo sus, în elicopter? Profesorul îşi simţi inima strâns ă. Ştiuse c ăacest moment avea s ăvin ă, momentul adevărului. Discutase despre asta cu Vittoria noaptea trecut ă, pe când se furişaser ă din Piazza San Pietro. Şi se hotărâser ă, chiar înainte de a primi biletul papei. Tatăl Vittoriei sperase c ădescoperirea sa avea s ădetermine o renaştere spiritual ă. Evenimentele petrecute cu o noapte înainte nu fuseser ănici pe departe ceea ce şi-ar fi dorit el, dar adevărul nu putea fi ocolit: în acest moment, pretutindeni în lume, oamenii îşi înălţ au gândurile spre Dumnezeu aşa cum n-o mai făcuser ăniciodat ă înainte. Cât timp avea s ă dureze aceast ă vraj ă, nici el şi nici Vittoria nu ştiau, dar amândoi erau siguri c ăîn nici un caz n-ar putea distruge acest sentiment universal de încredere în miracole, provocând un scandal ş i semănând îndoiala în inimile oamenilor. Necunoscute sunt căile Domnului", îş i spuse în sinea sa, gândindu-se c ă poate... cine ştie... poate c ă în cele petrecute ieri fusese, totuş i, voia lui Dumnezeu. Domnule Langdon, insist ăchartrand. V ăîntrebam despre elicopter. Profesorul afi şăun surâs trist: Da, ştiu... răspunse, simţind cum cuvintele îi izvoră sc nu de pe buze, ci direct din inim ă. Poate c ă de vin ăe şocul prăbuş irii... dar memoria mea... pare c ă... totul e în cea ţă... Chartrand îl privi cu o uria şădezamăgire: Şi nu v ă amintiţi nimic? Langdon oft ă: Mi-e team ă c ă acest lucru va rămâne pentru totdeauna un mister. Când se întoarse în dormitor, ceea ce-l aştepta îl încremeni locului pentru o clip ă : Vittoria stătea pe balcon, cu spatele lipit de balustrad ă şi ochii aţintiţi spre el. Părea o apariţ ie cereasc ă... o siluet ă luminoas ă, pe fondul lunii palide. Semăna cu o zei ţăroman ă, învăluit ă în halatul alb şi pufos, cu cordonul strâns, care îi accentua formele suple. În spatele ei, o pâclă diafan ă plutea aidoma unui halou deasupra Tritonului lui Bernini. Langdon se simţea irezistibil atras de ea... ca de nici o alt ăfemeie. Cu mişcări uş oare, aşez ădiamantul Illuminati şi scrisoarea papei pe noptier ă. Va fi timp de explicaţ ii mai târziu. Se apropie de ea, pe balcon. Vittoria părea fericit ăsă-l vad ă alături: Te-ai trezit, îi şopti moale. În sfârşit! Langdon surâse: A fost o zi lung ă. 287

288 Ea îşi trecu o mân ă prin părul vaporos şi gulerul halatului se întredeschise uşor. Iar acum... bănuiesc c ă îţi aştepţ i răsplata. Cuvintele îl luar ăprin surprindere: Poftim? Suntem oameni mari, Robert. Poţi s-o recunoşti liniştit. Ai o dorin ţăarzătoare. Ţ i se vede în ochi. O foame profund ă, carnal ă, adăug ăsurâzându-i la rândul ei. Şi eu simt acelaş i lucru. Iar pofta aceasta va fi satisfăcut ăimediat. Va fi? Încurajat, făcu un pas spre ea. Pe deplin, replic ă Vittoria, scoţând la iveal ă meniul pentru room- service. Am comandat tot ce au în meniu. Seara fusese desăvâr şit ă. Cinaser ăîmpreun ăla lumina lunii... ş ezând pe balcon... savurând frisée, trufe şi risotto, sorbind vin Dolcetto şi vorbind pân ă târziu în noapte. Nu avea nevoie de experienţa sa în simbolistic ă pentru a descifra semnalele pe care i le trimitea Vittoria. În timpul desertului crem ăde mure cu savoiardi şi Romcaffé aburind ă îşi lipise piciorul gol de al lui, pe sub mas ă, fixându-l cu priviri aprige. Părea hotărât ăsă-l determine să- şi azvârle furculiţa şi s-o ia pe ea în braţe. Dar Langdon nu se mişcase de la locul lui. Ca un gentleman perfect. "La jocul ă sta e loc pentru doi", îşi spuse, înăbuş indu-şi un zâmbet de punga ş. Când nu mai rămă sese nimic de mâncat, se retrase pe marginea patului său, ră sucind în mâini Diamantul Illuminati, la nesfârşit, meditând iar ş i iar asupra simetriei sale perfecte. Vittoria îl privea fix, iniţial, derutat ă, iar apoi cu o frustrare care-i tot creştea: Găseş ti ambigrama aceea teribil de interesant ă, nu-i aşa? întreba ea. Langdon încuviin ţă: Teribil. Ai zice c ă e cel mai interesant obiect din camera asta? Profesorul se scarpin ă în cap şi afi şăun aer profund preocupat: Păi, ar fi un lucru care m-ar interesa mai mult. Ea surâse şi făcu un pas spre el: Şi anume? Cum ai infirmat teoria aceea a lui Einstein cu ajutorul bancurilor de ton? Vittoria îşi ridic ăbraţele în aer într-un gest disperat: Dio mio! Destul cu peştele! Te previn: s ănu cumva s ăîncerci s ăte joci cu mine! Langdon zâmbi: La următorul tău experiment ai putea folosi plătica pentru a dovedi c ăpă mântul este plat! Vittoria fumega deja, dar pentru prima dat ăpe buze îi apăru umbra unui surâs exasperat: Pentru ştiinţ a ta, domnule profesor, s ă ştii c ăurmătorul meu experiment va face istorie în lumea ştiinţ ei. Am de gând s ădemonstrez c ă neutrinii au mas ă. Neutrinii au mas ă?! făcu Langdon şi îi arunc ă o privire siderat ă. Nici nu ştiam c ă le e foame! Dintr-o singur ă mişcare, se repezi asupra lui, blocându-l sub ea: Sper s ăcrezi în viaţa dup ămoarte, Robert Langdon! izbucni ea în râs, ţintuindu-l cu palmele în timp ce ochii îi aruncau săgeţ i înfierbântate. De fapt, bâigui el printre hohote, niciodat ăn-am reuşit să-mi imaginez ce e dincolo de lumea asta. Serios? Aşadar, n-ai avut niciodat ă o experien ţăreligioas ă? O clip ăsublim ă de extaz glorios? Langdon clătin ădin cap: Nu şi, serios, m ăîndoiesc c ăsunt genul de om care ar putea avea vreodat ă o 288

289 experien ţăreligioas ă! Vittoria îşi arunc ăhalatul de pe ea: Dar n-ai fost niciodat ă în pat cu un maestru yoga, nu-i aşa? MULŢUMIRI Îmi exprim recunoştinţ a fa ţăde Emily Bestler, Jason Kaufman, Ben Kaplan şi faţ a de întregul personal al editurii Pocket Books, pentru încrederea pe care au acordat-o acestui proiect. Îi mulţumesc prietenului şi impresarului meu Jake Elwell, pentru entuziasmul ş i eforturile lui neabătute. Legendarului George Wieser pentru c ăm-a convins s ă scriu romane. Bunului meu prieten Irv Sittler, pentru c ămi-a înlesnit audienţa la pap ă, mi-a permis să vizitez zone ale Vaticanului la care puţini oameni au acces şi pentru c ă, datorit ă lui, nu voi uita niciodat ă sejurul petrecut la Roma. Unuia dintre cei mai ingenioşi şi mai talentaţi artişti ai prezentului, John Langdon, care s-a ridicat în mod strălucit la înălţimea cerinţelor mele ş i a realizat ambigramele pentru acest roman. Lui Stan Planton, bibliotecar-şef la Ohio University Chillicothe, pentru c ă a fost principala mea surs ăde informaţii pe cele mai diverse teme. Sylviei Cavazzini, pentru interesantul tur prin tainicul II Passetto. Şi celor mai buni părinţ i pe care şi-i poate dori un copil, Dick ş i Connie Brown... pentru tot. Mulţ umesc, de asemenea, personalului de la CERN, lui Henry Beckett, Brett Trotter, Academiei Pontificale de Ştiinţe, Institutului Brookhaven, Bibliotecii FermiLab, Olgă i Wieser, lui Don Ulsch de la Institutul Naţ ional pentru Securitate, Carolinei H. Thompson de la Universitatea Wales, lui Kathryn Gerhard şi Omar Al Kindi, lui John Pike şi Federaţ iei Oamenilor de Ştiin ţăamericani, lui Heim-lich Viserholder, Corinna ş i Davis Hammond, Aizaz Aii, tuturor celor care lucreaz ăîn cadrul Proiectului Galileo de la Universitatea Rice, lui Julie Lynn ş i lui Charlie Ryan de la Mockingbird Pictures, lui Gary Goldstein, Dave (Vilas) Arnold ş i Andrei Crawford, tuturor celor de la Global Fraternal Network, Bibliotecii Academiei Phillips Exeter, lui Jim Barrington, John Maier, Margie Watchel, celor care se ocup ăde site-ul alt.masonic.members, lui Alan Woo-ley, Expoziţ iei Codicelor Vaticanului de la Biblioteca Congresului, Lisei Callamaro ş i Callamaro Agency, lui Jon A. Stowel, tuturor celor de la Musei Vaticani, lui Aldo Baggia, Noah Alireza, Harriet Walker, Charles Terry. Mulţ umirile mele şi celor de la Micron Electronics, lui Mindy Rensealer, Nancy ş i Dick Curtin, lui Tho-mas D. Nadeau, celor de la NuvoMedia şi Rocket E-books, lui Frank ş i Sylvia Kennedy, Ministerului Turismului din Roma, lui Maestro Gregory Brown, lui Val Brown, lui Werner Brandes, Paul Krupin de la Direct Contact, lui Paul Stark, lui Tom King de la Computalk Network, lui Sandy şi Jerry Noian, web-specialistei Linda George, Academiei Naţ ionale de Art ă din Roma, fizicianului şi colegului meu Steve Howe, lui Robert Weston, Libră riei Water Street din Exeter, New Hampshire şi Observatorului de la Vatican. 289