Revista Labirint. -revista-

Транскрипт

1

2 Cuvânt înainte -revista- Colegiul Romano-Catolic Sfânul Iosif Ediţia 2015, numărul 1 Anul acesta, am onoarea de a participa pentru a doua oară la realizarea revistei Labirint. Asemenea anului trecut, mă pot declara extrem de mulţumit de calitatea articolelor scrise în această revistă, articole variate, pe diferite teme, cum ar fi copilăria, comunicarea sau chiar zborul. Dincolo de cuvintele scrise, dincolo de mesajul articolelor, stă un efort de proporţii din partea realizatorilor, crearea unei reviste nefiind un lucru uşor, însă răsplata constă în posibilitatea exprimării într-un material ce reflectă dorinţele, aspiraţiile şi preocupările noastre. Tot ce pot spune este că le mulţumesc celor ce mi-au dat ocazia să mă implic în realizarea revistei, un lucru deloc uşor, însă în acest moment, în care tu, cititorule, parcurgi aceste pagini, efortul nostru este răsplătit. Materialul prezent este unul bine-realizat, complet din multe puncte de vedere, atât grafic cât și din punct de vedere al conținutului Voicu Alexandra Diana, clasa a- XII-a B Această revistă este cadoul nostru pentru tine. Lectură plăcută! În acest număr Anul vieţii consacrate Literatură De prin şcoală adunate Ce contează pentru noi? Creaţii personale Colegiul Romano-Catolic Sfântul Iosif 2

3 Realizare Coordonator: Prof. Alina Stârcea Colaboratori: Prof. Sr. Paula Iosif Prof. Rozalia Mincu Tehnoredactare: elev Andrei Crişan Corectură: elev Georgia Zavatti 3

4 Elevii care au participat Barb Andreea, clasa a XI-a B Benedek Robert Laurenţiu, clasa a XII-a B Blaj Cătălin Florin, clasa a XII-a B Cristescu Rareş, clasa a V-a C Crişan Andrei, clasa a XII-a B Filip Sabin Valentin, clasa a XII-a B Hobincu Alexandra Crisa, clasa a VI-a B Mănăilă Andreea Irina, clasa a XI-a A Mihăiţă Georgiana Alexandra, clasa a XII-a A Mironescu Mihnea, clasa a XII-a A Nica Olivia Cristina, clasa a V-a C Satmari Georgiana, anul III postliceală Staicu Andrei Răzvan, clasa a V-a B Tatoi Andreea Isabella, clasa a X-a B Vărvăruc Daria, clasa a V-a C Voicu Alexandra-Diana, clasa a XII-a B Zavatti Georgia, clasa a XII-a A 4

5 Cuprins Anul vieţii consacrate 6 De la psalmii religioşi la psalmii moderni 13 Războiul la Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu 20 Muzica Otiliei 22 Forme ale ironiei la Caragiale 24 Tradiţionalism şi Modernism în perioadă interbelică Importanţa umaniştilor în dezvoltarea literaturii române Mă numesc Olivia Hai la film! 44 Spectacolul de Crăciun 45 Era glaciară a comunicării 53 Pasiune pentru zbor 55 Copilărie, întoarce-te la mine! 57 Scriitorii 60 Casa uitării 60 Un simplu Eu 63 Magia Crăciunului 66 Întâlnire neaşteptată 67 E plin oraşul 69 Anonim 69 Lied 70 Fără titlu 71 Întoarcerea înainte 72 Iubind să dăruieşti 73 Kronos 74 5

6 Anul vieţii consacrate De Crişan Andrei şi Voicu Alexandra-Diana clasa a-xii-a B 6

7 Anul 2015 este un an cu o însemnătate specială pentru Biserica Catolică, acesta fiind proclamat de Sfântul Părinte Papa Francisc Anul Vieţii Consacrate, întrucât se celebrează 50 de ani de la constituţia dogmatică Lumen gentium despre Biserică, ce tratează în capitolul al VI-lea despre călugări, precum şi a decretului Perfectae Caritatis despre reînnoirea vieţii călugăreşti. Având în vedere importanţa acestui an pentru Biserica Catolică, ne-am simtit datori să le explicăm tinerilor elevi ai şcolii noastre ce înseamnă cu adevărat anul vieţii consacrate. În acest sens, am dorit să discutăm cu persoane ce şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, dar înainte de aceasta, o explicaţie teoretică a termenului consacrat ar fi bună, astfel: CONSACRÁ, consácru, vb. I. Tranz. 1. A pune la dispoziție, a dărui cu totul; a închina, a destina. Tranz. și refl. A (se) dedica, a (se) devota. 2. A stabili; a consfinți. Din fr. consacrer, lat. consecrare. Aceasta este definiţia cuvântului din DEX, însă consacrat din punct de vedere religios înseamnă mult mai mult, din această cauză ne-am simţit datori faţă de cititori, dar şi de propria curiozitate, să punem întrebări pentru a pătrunde în acest stil de viaţă dedicat cu totul lui Dumnezeu. În acest sens, au binevoit să ne ajute Sora Directoare Rodica Miron, Sora Margareta Andrici şi doamna profesoară Rozalia Mincu, care ne-au satisfăcut curiozităţile şi au răspuns călduros la fiecare întrebare. Astfel, Soră Margareta ne explică, în termeni religioşi, ce înseamnă o persoană consacrată: Persoana consacrată este cea care a primit Botezul şi care îşi propune, sub acţiunea Duhului Sfânt, să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape, să se dăruiască lui Dumnezeu mai presus de toate, slujind Biserica şi dând mărturie lumii intregi despre iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Astfel, o persoană consacrată este aceea care i se dăruieşte cu totul lui Dumnezeu, însă vă puteţi imagina viaţa unei persoane consacrate? Personal, nu am reuşit, aşa că am întrebat, iar răspunsurile călduroase din partea Sorei Directoare Rodica Miron şi a doamnei profesoare de limba şi literatura română Rozalia Mincu ne-au dat explicaţia aşteptată, însă ne-au impulsionat spre a pătrunde în acest spaţiu al vieţii consacrate. La întrebarea Ce reprezintă viaţa consacrată pentru dumneavoastră? am 7

8 primit următoarele răspunsuri: Viața consacrată reprezintă pentru mine dăruirea totală și necondiționată lui Dumnezeu; înseamnă a fi, într-adevăr, îndrăgostit de Dumnezeu și a dori din toată puterea ta să fii cât mai aproape de El - ascultându-l, împlinindu-i Cuvântul, urmându-l oriunde, în timp de pace, ca și în timp de furtună. (Sora Directoare Rodica Miron) Sau Să fii persoană consacrată presupune o adevărată aventură, pentru că întâlnirea cu Dumnezeu are loc în multe situații și uneori, El te cheamă la lucruri la care poate nu te-ai gândit. Dar oricât de dificile ar fi situațiile la care ne invită, El ne răsplătește mereu și nu poate fi întrecut în generozitate. Nu-mi amintesc de vreun lucru oricât de mic la care să fi renunțat pentru El și pentru care să nu fi primit mult mai mult decât am dăruit. (doamna profesoară Rozalia Mincu) Pe măsură ce ascultăm sau citim răspunsurile, ne dorim să cunoaştem mai mult despre acest stil de viaţă, dedicat lui Dumnezeu, pătrunzând uşor într-o lume a milostivirii. Setea de a cunoaşte mai mult nu ne poate fi stăpânită, astfel, întrebăm inevitabil Ce v-a determinat să alegeţi o astfel de viaţă? Dacă vă aşteptaţi la motive banale precum o ceartă cu părinţii, îngăduiţi-ne să vă spunem că vă înşelaţi. La această întrebare chiar noi am savurat fiecare cuvânt, primind următoarele răspunsuri: - Îți voi răspunde cu o întrebare: Ce te determină pe tine, tinere, să mergi la o întâlnire, purtând un trandafir roșu în mână?...eram cam la vârsta voastră când m-am îndrăgostit de Dumnezeu. Eram în clasa a XI-a, elevă la Liceul Ion Creangă. Căutam si eu, ca și voi, răspuns la multe întrebări și nu le aflam nicăieri: nici în literatură, nici în artă, nici în știință... Îmi era sete, din ce în ce mai sete, și nu știam cum să potolesc această sete, pentru că era mult prea intensă - aproape chinuitoare. Mi-am dat seama, într -un târziu, că El mă iubea cu iubire mare și că mă invitase la o întâlnire - dar eu nu-l cunoșteam, îi simțeam doar iubirea. Treptat, mi-am dat seama că Îl iubesc și eu, iar această iubire făcea să pălească orice altă iubire.... Era ceva ce îmi ostoia setea aceea chinuitoare: setea de cunoaștere, setea de visare, setea de prietenie... Am început să-l caut tot mai des în biserică, pentru a-l găsi, clipă de clipă, pretutindeni. (Sora Rodica Miron) Nu voi reuși vreodată să exprim acest lucru, totuși, încercând, pot spune dorul de Cel ce mă 8

9 cunoaște, iar eu nu-l cunosc. (Sora Margareta) În cazul doamnei profesoare Rozalia Mincu, răspunsul stă chiar în primul răspuns: uneori El te cheamă şi, asemenea celorlalte persoane intervievate, ne dezvăluie o parte a vieţii dumneaei: A fost o chemare din partea lui Dumnezeu. Am simțit o emoție foarte puternică. Au fost mai multe momente, dar cel hotărâtor pentru mine a fost într-o zi în care am făcut foarte mult pentru ceilalți, apoi am mers la o liturghie și am simțit că Dumnezeu vrea să fiu cu totul a Lui, numai că lucrul acesta m-a speriat mai întâi. În timpul liturghiei, mi-am repetat că Dumnezeu mă cunoaște, iar dacă El are curajul să facă o asemenea propunere, se va descurca... Spunându-i da, am simțit o pace adâncă. Recitind / reascultând aceste răspunsuri, ne dăm seama că avem de a face cu persoane speciale, aceste persoane care astăzi ne zâmbesc larg, deşi au trecut prin momente dificile, deşi uneori familia sau prietenii nu au fost de acord cu decizia lor, dacă nu înţelegeţi ce vrem să spunem, întrebaţivă dacă prietenii sau familia dumneavoastră v-ar spune că ceea ce faceţi este greşit, dacă v-ar putea aştepta momente dificile, prejudecăţi, aţi merge pe drumul acela? Înţelegem acum - prima dată când auzeam răspunsurile fiind furaţi de firul poveştii - că este vorba de mai mult decât voinţă umană, este clar că o forţă divină a intervenit în aceste vieţi şi în acest sens, vă rog să citiţi următoarele răspunsuri : Intrarea mea în mânăstire a survenit câțiva ani mai târziu, la sfîrșitul facultății, deși dorința de consacrare a rămas constantă. Pe vremea când am făcut această alegere, mânăstirile erau închise. O astfel de opțiune trebuia făcută cu ușile închise și cu discreție maximă. Riscul era foarte mare. Mi se povestiseră deja multe cazuri de preoți, de călugări, de călugărițe, dar și de simpli credincioși, care se aflau în închisoare din motive religioase. Așadar, a spune Da! lui Dumnezeu implica o mare doză de risc. Era nevoie de discernământ și de maturitate în luarea unei astfel de decizii. Acesta era aspectul exterior. Pe de altă parte, știam că voturile solemne mă angajau în fața lui Dumnezeu, nu pentru toată viața, ci pentru toată veșnicia... Era un lucru serios, care presupunea angajare totală. Iubirea însă era mai mare decât orice frică. Ea a învins...! Pe parcurs, evident, au apărut ispite, întrebări, incertitudini... Poate era mai bine altfel, îmi spuneam, poate nu trebuia să mă consacru, poate trebuia să mă mulţumesc cu o viaţă normală, să am experienţa și bucuria unei familii... etc., etc. Sunt inevitabile astfel de momente - și e bine că vin!, pentru că doar așa îți aduni forțele, îți reîmprospătezi credința și te bucuri că ai posibilitatea să îi spui Da lui Dumnezeu în timp de furtună, ca și în timp de pace. M-a ajutat în astfel de împrejurări principiul coerenței, de la care nu voiam să abdic, pentru că însuși Mântuitorul spune: Cine pu- 9

10 ne mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu. (Lc 9,62). De aceea, în astfel de încercări, îmi adunam forțele și spuneam: Da, Doamne, Tu știi că te iubesc! Şi iubirea a învins! Iubirea autentică învinge de fiecare dată! Familia și prietenii au aflat târziu de consacrarea mea. Abia după Revoluție... Orice vorbă scăpată în afară (la rude, la prieteni, la cunoscuți etc.) putea face mult rău în acele timpuri - putea costa libertatea, nu numai a mea, ci și a altora... De aceea, totul se făcea în mare taină. Tata a murit fără să știe că sunt călugăriță, iar mama și rudele s-au obișnuit treptat cu ideea că în relația mea cu Dumnezeu nu are nimeni altcineva dreptul să decidă. Mi-au respectat apoi opțiunea, înțelegând că a-l sluji pe Dumnezeu este binele suprem. -ne spunea Sora Directoare Rodica Miron Sincer, familia mea nu a fost de acord cu alegerea mea, la început!, spunea Sora Margareta Sau să conştientizaţi faptul că doamna profesoară Rozalia Mincu se gândea serios la căsătorie când a simţit chemarea Domnului, după o zi petrecută ajutându-i pe alţii, la liturghia de seară. Întrebaţi-vă dacă în aceste condiţii, aţi fi reuşit să luaţi o astfel de decizie doar prin puterea voastră. După ce am conştientizat aceste aspecte ale vieţii persoanelor consacrate, devotamentul faţă de alţii, dăruirea cu întreaga fiinţă Domnului, situaţiile dificile, lansăm întrebarea : Vă simțiți împlinită? Întrebare la care, fără vreo urmă de îndoială, am primit răspunsuri afirmative şi sincere, răspunsuri din care îţi dai seama de fericirea acestor persoane, persoane cu adevărat fericite, care zâmbesc mereu sufleteşte. Da! Şi dacă aș avea posibilitatea să mă întorc în timp, la momentul alegerii, opțiunea mea ar fi aceeași... Deși inițial nu concepeam consacrarea fără viață contemplativă, într-o mânăstire de clauzură, treptat, am înțeles că Dumnezeu îmi cerea altceva: să mă consume zi de zi, dăruindu-mă altora: lucrând de dimineață până seara în mijlocul copiilor și al tinerilor, la Liceul Sfântul Iosif. (Sora Rodica Miron) Da, mă simt împlinită și foarte fericită în alegerea pe care am făcut-o, căci ce poate fi mai frumos decât să știi că ești iubită de Acela pe care L-ai ales! (Sora Margareta Andrici) 10

11 Da, în profunzime mă simt cât se poate de împlinită (prof. Rozalia Mincu) Adesea, societatea actuală uită de Dumnezeu, iar pentru a evita acest lucru, avem pentru voi câte un sfat. Vor lipsi numele, deoarece sfatul contează; citiţi-l, recitiţi-l şi amintiţi-vă de Dumnezeu; El este cel ce te cunoaşte cel mai bine. Privind în urmă, zâmbesc... Drumul nostru este plin de necunosute și de incertitudini, pentru noi. Dumnezeu singur îl cunoaște pe deplin. El bate la ușă, te bate pe umăr, te invită cu delicatețe să stai la masă cu El. Nu intră nepoftit în viața ta! Se întristează, însă, dacă îl refuzi și te lasă singur, respectându-ți libertatea... Tu pleci mai departe, dar El rămâne în același loc: te așteaptă. Nu uita, tinere, este Prietenul tău adevărat! Aș vrea să-i spun tânărului de astăzi, celui care se simte indiferent față de Dumnezeu, fără de credință, celui care este departe de Dumnezeu, că ar trebui să se întrebe: Am o inimă care dorește ceva mai mare sau o inimă sufocată de lucruri care o atrofiază? Ne este greu să încheiem acest articol, fiindcă mai sunt atâtea de spus, dar o vom face cu o mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru tot şi cu o menţiune: o persoană consacrată nu ar trebui, de fapt, nu trebuie, vreodată luată în derâdere, în spatele acelei persoane, asemenea tuturor persoanelor, stă Dumnezeu, doar că acestea I-au mulţumit dedicându-şi viaţa Lui. Astfel, se naşte o întrebare: Noi cum îi mulțumim lui Dumnezeu? Mulţumim Sorei Directoare, Sorei Margareta şi doamnei profesoare Rozalia Mincu, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui articol! 11

12 Capitolul I Literatură 12

13 De la psalmii religioşi la psalmii moderni De Mănăilă Andreea Irina Clasa a-xi-a A Ca orice popor, Israelul a avut poezia proprie, dar tezaurul liricii religioase s-a păstrat în psaltire. Primii psalmi scrişi vreodată au fost cei religioşi. Ei au fost adăugaţi în Cartea Psalmilor din Vechiul Testament, fiind o culegere de rugăciuni născute în cursul istoriei poporului evreu devenită rugăciunea lui Israel. În limba ebraică, Cartea Psalmilor este numită Sefer Tehilim, care în traducere înseamnă Cartea laudelor. Pentru traducerea acestui titlu, Septuaginta a folosit termenul Psalmos (care înseamnă acţiunea de acordare a instrumentelor cu coarde sau însăşi melodia care însoţea rugăciunea) sau Psalterion (desemnând instrumentul cu coarde care însoţea rugăciunea şi cântarea psalmilor). Cartea Psalmilor s-a format într-o perioadă îndelungată. Ea a avut ca punct culminant perioada regelui David, dar avem psalmi care au fost redactaţi până in secolul al III-lea Î.Cr. Cei mai mulţi psalmi îi sunt atribuiţi regelui David. După genul literar, cei 150 de psalmi biblici (în Biblia grecească; sunt 151 trecuţi în Vulgata latinească) au formă de imn, de cerere şi de mulţumire. Mulţi psalmi vorbesc de venirea Mântuitorului (deci anticipează Noul Testament), ca atare, aceştia din urmă nu sunt acceptaţi de evrei. Publicând Psaltirea în versuri, mitropolitul Dosoftei a devenit un Crono-Top, realizând un act de întemeiere, unic în literatura română, echivalând textele revelate ale Psalmilor într-o limbă tânără, încă nemlădioasă, netrecută încă prin personalitatea creativă a genezei unei capodopere. A făcut operă de pionierat, nu atât pentru poezia românească, cât, mai ales, pentru Biserica Ortodoxă care, în misiunea sa de a răspândi adevărata credinţă, a iniţiat şi acţiunea de naţionalizare. Lui Dosoftei, care este o conştiinţă intelectuală, în sensul modern al cuvântului, îi erau familiare nu numai poezia populară şi limba arhaică, în exprimarea locală şi dialectală care era un mod curent de comunicare dar el avea şi cunoştinţe de versificaţie şi exerciţiul normelor prozodice. În sensul modern al cuvântului, acţiunea culturală a lui Dosoftei are valoarea unui experiment. Psaltirea este socotită a fi o sinteză ideatică a celor 66 de cărţi (Vechiul Testament 39, Noul Testament 27) care alcătuiesc Biblia sau Sfânta Scriptură. 13

14 Alături de Udrişte Năsturel, Miron Costin, Nicolae Milescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino ori Dimitrie Cantemir, Dosoftei, încearcă să răspândeacă cultura în rândul maselor, să generalizeze, chiar în afara bisericii, preocupările spirituale. În toţi psalmii săi, limbajul este utilizat în aşa fel încât orice om din popor să poată să relaţioneze cât mai uşor cu Dumnezeu. Elementele divine sunt antropomorfizate. Însă două aspecte se cuvin menţionate. Unul este că Dosoftei are reprezentări extrem de precise ale lucrurilor înfăţişate, fie ele din ordinea naturală, fizică, fie din aceea morală. Pedepsele posedă la el de obicei o plastică din care nu lipsesc amănuntele anatomice. În Psalmul 57, avem câteva pilde în acest sens. Dumnezeu e solicitat să-i certe pe păcătoşi. Însă cum? Să-i lovească peste fălci, frângându-le dinţii, să le ia puterea aşa încât să se slăbească din foale şi arcul să-şi tragă moale, să li se scurgă toată vlaga, ca apa vărsată în pământ. Acestea sunt de fapt adevărate chinuri. Al doilea aspect este că geografia care furnizează poetului român elemente de comparaţie nu este totdeauna aeea a Ţării Sfinte. Negrici a atras cu drept cuvânt atenţia că Palestina lui Dosoftei este bântuită de ierni scitice, de vifore nordice, acoperită de păduri întunecate, în care lucesc tăuri de apă şi cutreieră bourii, cu munții plini de smârcuri şi râuri cu bulbane. În Psalmul 49, făpturile biblice de câmpie devin fiare silvestre, boii paşnici se prefac în zimbri, în vreme ce păsările înnegresc cerul. Cantitativul joacă aici rolul pe care îl va juca mai târziu să sincronizeze în mod definitiv formele poetice în natura lui Sadoveanu. De altfel, un talent ieşit româneşti cu cele europene. După cum se cunoaşte, într-un arc de timp foarte scurt apăruseră din comun dovedeşte poetul în evocarea unor viziuni oribile şi terifiante, precum în Psalmul 77, în futurismul (1909), expresionismul (1910) şi dadaismul (1916), adică tot ce a dat secolul mai inci- care fiii lui Efraim sunt pedepsiţi. tant în materie de noutate în artă. Aşadar, toţi poeţii români recunosc în Dosoftei părintele poeziei româneşti. El este un adevărat Psalmul lui Lucian Blaga are strânsă legătură cu deschizător de drumuri. Dumnezeu, dar în el găsim şi alte teme. E descoperit un eu nou, care se raportează la voi, la Cu timpul, au apărut autori care au scris psalmi colectivitate sau alteori, la un alter-ego idealizat, un fel de divinitate impersonală, ca în Psalmii ce s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de temele religioase şi au început să cuprindă în sfera lor diverse motive şi teme de discuţie, prezente în arghezieni. Dublul divinizat este abordat treptat cu alte mijloace, mai întâi ca obiect ludic: Când vieţile lor, dar care sunt valabile, unele dintre ele, eram copil mă jucam cu tine/ şi-n închipuire te chiar şi până în zilele de astăzi. desfăceam cum desfaci o jucărie. Poetul se referă Unul dintre aceşti poeţi este Lucian Blaga, este la vârsta la care cuvântul era folosit fără complexe, desfăcut ca un mecanism; o vârstă a jocului cu considerat a fi primul poet român care reuşeşte cuvântul se poate repera în Poemele luminii chi- 14

15 ar, unde cuvântul coincide cu lumea şi o creează prin simpla rostire ( Şi dat-a un semn Nepătrunsul: <<Să fie lumină!>> - <<lumina>> ). Apoi, divinitatea-cuvânt, ca şi eul identic cu sine, este pierdută într -un soi de panteism sinonim cu sălbăticia: te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc, în văzduh şi în ape. Un sentiment din cale afară de dureros devine bănuiala că divinitatea e în esenţă mută, identică sieşi, situată în afara procesului semnificării prin cuvânt: Eşti mută, neclintita identitate/ nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Presupunerea că divinitatea ar fi un simplu sunet, nu cuvânt, o scoate pe aceasta în afara procesului semnificării, în afara evocării, a numirii. Fiinţa umană îşi descoperă aici singularitatea şi închiderea în cuvânt. Cuvântul rostit devine tragic şi inutil, este sinonim cu moartea, cu descoperirea. Divinitatea nu este cuvânt şi nu are nevoie de cuvânt. Lepădarea de cuvânt este şi ea tragică, echivalând cu dezbrăcarea de trup, în mijlocul unei dumnezeiri care nu este decât absenţă totală: În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de o haină pe care-o laşi în drum. Să se observe ce lungă cale a străbătut poetul de la Dați-mi un trup, voi munților!, unde trupul are valoare supremă, până aici, unde cuvântul, ca şi trupul, sunt două absenţe ale divinităţii, adică ale sensului. Ca şi trupul de carne şi sânge, cuvântul este efemer, nu are nucleu stabil, nici conceptual, nici moral. Poezia de faţă este un psalm profund şi tragic, un monolog al inutilităţii fiinţei întru cuvânt. Pe lângă Blaga, un alt autor care a scris psalmi a fost Alexandru Macedonski, el fiind printre primii reprezentanţi ai psalmilor moderni. El este întâiul la noi care socoteşte că logica poeziei este însuşi absurdul, radical alta decât logica limbajului uzual sau a prozei şi anunţă în poezia viitorului predominanţa muzicii şi a imaginii, cu alte cuvinte, a formei. Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, Tudor Vianu remarcă faptul că originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepțiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său, când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forța şi fecunditatea imaginației sale, armonia savantă a lirei pe care o înstrună, nenumăratele-i inițiative poetice care şi-au găsit atâți imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române. Unsprezece la număr, psalmii moderni ai lui Macedonski vădesc inima înfrântă a penitentului, care înţelege efemeritatea acestei vieţi: Oh! Doamne..., Ţărână, Iertare, Duşmanii, Zburam, Şiau zis..., Cât am trudit..., Eram..., N-am în ceruri, Doamne, toate..., M-am uitat, fiind incluşi în volumul Excelsior (1895). 15

16 Psalmii sunt rugă şi cânt. Ei înalţă sufletul poetului spre-o înaltă şi tainică slavă. Momentul este vădit prearghezian, căci de aici începe drama cunoaşterii psalmistului, pendularea între credință şi tăgadă, nevoia disperată de certitudine, întâlnită la Arghezi: Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!. Temele psalmilor moderni ai lui Macedonski sunt următoarele: Oh! Doamne... este un psalm pe tema împietririi lăuntrice provocate de răcirea iubirii sale faţă de Dumnezeu: Rămân ca marmura de rece.... Acesta îl determină să mediteze pe tema fortuna labilis şi să-şi exprime tristeţea. Ţărână continuă meditaţia pe tema fortuna labilis, parafrazând cu un verset din Ecleziastul, Nimicnicia nimicniciilor, toate sunt nimicnicii!. Moartea este aceeaşi pentru păgâni şi filozofi, poeţi şi despoţi. Iertare are ca temă smerenia celui care reuneşte ( M-am îndoit de-a ta putere/ Am râs de sfintele mistere ), dar care deşi a decăzut ( Sunt ticălosul peste care/ Dacă se lasă o- ntristare/ De toți se crede prigonit ), nu a fost părăsit de Dumnezeu ( Dar Doamne, nu m-ai părăsit ). Duşmanii este o parafrazare a proverbului care spune Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Zburam compară viaţa de înger când suntem copii, cu viaţa impură pe care o dobândim după ce creştem şi începem să facem păcate. Şi-au zis are în centru patimile şi moartea lui Isus şi biruinţa lui Dumnezeu, într-o lume plină de păcat, de a mântui poporul. Eram este un moment de bucurie trăit ca emir, ca prinţ al poeziei, care este urmat de căderea în durere. N-am în ceruri este momentul de deznădejde şi durere din clipa în care vine încercarea: Am pierdut orice putere/ Nimicită de durere/ Însă viața nu-mi blestem/ Şi nici moartea nu mi-o chem. Doamne, toate... este renunţarea definitivă la voia proprie. Poetul a înţeles că sensul vieţii este integrarea în voinţa lui Dumnezeu, deoarece El este Atotştiutor şi Atotputernic. M-am uitat este o meditaţie pe tema fortuna labilis şi are ca scop să dea o învăţătură morală: Fiți, trăiți, dar nu doriți!. Însă, dintre toţi, cel mai important autor al psalmului modern este categoric Tudor Arghezi. Pornind de la cei 150 de psalmi biblici atribuiţi regelui David, Arghezi compune o serie de psalmi a căror substanţă filozofică se hrăneşte din condiţia solitară, ca fiinţă gânditoare, a omului pe pământ. Psalmul Aş putea vecia cu tovărăşie cuprinde o metafizică a revoltei prin care omul pretinde eli- 16

17 berarea de moarte prin cuvântul său, revendicând accesul la vecie. Poetul refuză identitatea harului creator cu existenţa divinităţii prin negaţii violente sfidătoare ( Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Ne-a cecat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă desmierdai/ Şi că-n mine însuți tu vei fi trăi. ). În psalmul Sânt vinovat că am râvnit, poetul se izbeşte de zidul de ceaţă al nefiinţei, de interdicţia fundamentală: Dar eu râvnind în taină la bunurile tale,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. Tonul de revoltă este înlocuit în cel de-al treilea psalm, Tare sânt singur, Doamne, şi pieziş!, cu lamentoul cauzat de absenţa divinităţii. Dumnezeu rămâne ascuns, mut în faţa omului alungat din edenul primordial şi uitat. Dorinţa comunicării, aşteptarea, veghea, speranţa, toate duc la neant. Răzvrătirea sau umilinţa sfârşesc în eşec. Psalmul Când m-ai făcut, mi-ai spus: de-acum, trăieşte!, poate încheia mica psaltire argheziană cu o ultimă revoltă: aceea provocată de revelaţia atroce că sursa morţii se află în însăşi natura vieţii. Se consideră că, pe bună dreptate, tema cunoaşterii ocupă locul principal în meditaţia lirică argheziană, poetul fiind fascinat de mirajul absolutului: Ca toți marii poeți, Arghezi îşi pune întrebările fundamentale ale condiției umane, meditează la locul omului în univers, la posibilitățile de cunoaştere şi la limitele acestor posibilități, la destinul omului pe coordonatele de timp şi spațiu la care se raportează existența sa. El ajunge la aspirația spre absolut, spre metafizic, nu pe calea culturii filosofice, ca Eminesu sau Blaga, ci printr-o capacitate de intuiție ieşită din comun, ce-i conferă un loc unic în poezia românească şi poate şi în cea universală. Arghezi este un poet al percepţiei materiale, şi din acest unghi de vedere poezia sa de meditaţie conţine un paradox: psalmistul vrea să cunoască divinitatea prin contact direct, să audă ( Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des ), să pipăie. Nevoia certitudinii materiale, printr-un gest de cunoaştere senzorială, vine în contradicţie cu însăşi esenţa, abstractă şi metafizică, a ideii de absolut. Astfel, pornind de la Cartea Psalmilor până la autori de psalmi moderni, putem observa dezvoltarea literaturii. În opinia mea, după cum am aflat ce înseamnă şi din punct de vedere etimologic, psalmii vor fi întotdeauna scrişi pentru a ne ţine aproape de Dumnezeu, pentru a-i aduce laudă şi cinste şi pentru a-i transmite gloria eternă. Deoarece omul a fost şi va fi întotdeauna în comuniune cu El. Nu contează neapărat graiul în care sunt scrişi, motivul lor, temele abordate, Divinitatea apare mereu în mijlocul lor, fiindcă noi ne vom pune întotdeauna întrebări legate de propria noastră existenţă sau despre ce s-a întâmplat în trecut. Psalmii sunt o metodă artistică de exprimare comună a omului, iar 17

18 datorită lor, limbile şi cultura s-au dezvoltat pas cu pas, de la Psaltirea lui Dosoftei până la Psalmii lui Arghezi şi aşa mai departe. N-am în ceruri nicio stea... Soarta mea e soartă rea, Am pierdut orice credinţă Înecată-n suferinţă, Am pierdut orice putere Nimicită de durere Dar... Doamne, tu nu m-ai părăsit! 18

19 Bibliografie: Ediții folosite: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Editura World Wide Printing, Duncanville Texas, The Bible League 2. Arghezi, Tudor, Poezii, Editura Minerva, 1998, Bucureşti 3. Macedonski, Alexandru, Poezii Excelsior, Editura Gălăţeni, 1999, Cluj Bibliografie critică: 1. Sescu, Petru, Introducere în Sfânta Scriptură, Editura Sapienţia, 2011, Iaşi 2. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, 2008, Piteşti 3. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura Pagini Alese, Gramar, 2004, Bucureşti critică 4. Mincu, Marin, Texte comentate Lyceum Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Marin Mincu Lucian Blaga, poezii, Editura Albatros, 1983, Bucureşti 5. Fircan, Florin; Popa, Constantin M., Arghezi, Editura Macedonski, 1993, Craiova Bibliografie electronică:

20 Războiul la Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu De Mihnea Mironescu Clasa a-xii-a A Prima conflagraţie mondială, prin bogatul ei conţinut, cu infinite ramificaţii de ordin social şi sufletesc, a atras în mod deosebit atenţia multor scriitori ce au valorificat literar mai departe tema războiului. Au fost scrise o sumedenie de romane care abordează Primul Război Mondial, respectiv chinurile, obsesiile, nedreptăţile şi sechelele survenite în urma unui astfel de conflict armat ce a reuşit să zguduie şi să marcheze o lume întreagă şi care încă mai are ecouri perceptibile în ziua de astăzi. De la romanul Le Feu (Focul), de Henri Barbusse, până la romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, mulţi scriitori au simţit nevoia să zugrăvească, pe cât posibil, atmosfera acestui război. Prima conflagraţie mondială, înglobând milioane de suflete, desfăşurându-se pe un spaţiu vast, a reuşit să propulseze senzaţia de dezordine, de absurd, de haos, atât la nivel colectiv, cât şi la nivel individual. Soldatul se simte ca o piesă dintr-un imens puzzle, ca o rotiţă în marea maşinărie a războiului, ca un singur instrument într-o întreagă simfonie a durerii, fără a-şi putea lămuri rostul ordinelor pe care le execută. Problema popoarelor desprinse în acea perioadă din marile imperii multinaţionale, problema Primului Război Mondial, care a avut un caracter imperialist, a fost amplă. Intrarea în război a României de partea Antantei, intrare asigurată şi propusă insistent de către Ferdinand I, a fost determinată de dorinţa unităţii naţionale. Toţi scriitorii care au abordat tema aceasta au surprins pe de o parte, atitudinea determinată de cauza dreaptă urmărită de armata română, pe de altă parte, caracteristicile derulării globale a conflagraţiei. Jurnalul de front al lui Ştefan Gheorghidiu se încadrează în seria de romane din literatura universală scrise pe tema războiului. Camil Petrescu este conştient de proza de război, amplă şi deja fructificată, apărută până la perioada de elaborare a primului său roman. Am putea considera mai apropiat de jurnalul de front camilpetrescian romanul Pădurea Spânzuraţilor, iar asemănările, ca şi deosebirile dintre cele două romane sunt evidente. În Pădurea Spânzuraţilor, starea popoarelor din cadrul imperiului Austro-Ungar şi reflexul situaţiei lor în conştiinţa acestor neamuri, trimise să lupte împotriva naţiunii din care făceau parte, 20

21 constituie însuşi conflictul, nucleul romanului. Reacţiile sufleteşti, psihologice din Pădurea Spânzuraţilor sunt provocate de o serie de fapte exacte, reale, axându-se pe chestiunea alegerii unei poziţii morale şi sociale, în alternativa dintre datoria convenţională şi datoria naţională autentică, intrinsecă. La Camil Petrescu, evenimentele au un ecou cu totul diferit în starea personajului, declanşând un zbucium interior, un conflict lăuntric în raportarea realităţii la conceptele filozofice ale intelectualului, stârnit să trăiască o experienţă de viaţă definitorie pentru un om, dar în care el, intelectualul, rămâne fidel principiilor sale. În Pădurea Spânzuraţilor, întreaga investigaţie analitică se focalizează pe pregătirea momentului dezertării şi se oferă, de asemenea, destul spaţiu judecării şi executării personajului principal, Apostol Bologa. În romanul lui Camil Petrescu, actul dezertării nu există. Ştefan Gheorghidiu face aluzii la posibilitatea dezertării, posibilitate ce nu naşte dintr-un imbold de revoltă, de răzmeriţă împotriva războiului în sine, ci se leagă doar de dorinţa de a-şi vedea soţia la Câmpulung şi de a se convinge asupra fidelităţii acesteia. Dezertarea nu duce la absolvirea eroului de absurditatea, de inutilitatea războiului, ci ea se sfârşeşte tragic, ca o tăgadă individuală secată de şanse de reuşită, atât pentru conştiinţa sa, cât şi pentru integritatea fizică a individului, căci nu schimbă în niciun fel drama pe care a trăit -o şi pe care alţii continuă să o trăiască. De altfel, dezertarea este un motiv des întâlnit în operele inspirate din Primul Război Mondial. În romane precum Trei soldaţi de Dos Passos sau Adio, arme de Ernest Hemingway, actul dezertării este descris amănunţit şi se insistă asupra acestei situaţii a personajului principal. Deşi ambele romane gravitează în jurul aceluiaşi subiect, ele se diferenţiază prin alte probleme abordate. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, prima parte a romanului este centrată pe problema incertitudinii matrimoniale a personajului Ştefan Gheorghidiu, un intelectual dominat de un acut simţ al lucidităţii, în această primă parte fiind prezentată iubirea, un mijloc al atingerii absolutului, care începe să se năruie din cauza banului şi a denaturării ce vine odată cu acesta. În Pădurea Spânzuraţilor, pe lângă tema belică, Rebreanu prezintă drama intelectualului care, în condiţiile stăpânirii Imperiului Austro-Ungar, este silit să lupte sub steag străin, lucru ce îi provoacă un zbucium sufletesc legat de criza identităţii naţionale. În ambele romane, drama războiului este văzută prin prisma celor doi eroi, ambii de factură intelectuală. Ştefan Gheorghidiu şi Apostol Bologa posedă o condiţie anume care, spre deosebire de ceilalţi camarazi, îi ajută să înţeleagă cu adevărat inutilitatea şi absurdul acestui război. Ambii intelectuali, puşi în faţa absurdului de acest tip, se comportă şi reacţionează diferit. În timp ce Gheorghidiu urmează întocmai ordinele şi îşi exprimă sentimentul de dezgust faţă de profitorii de război şi de eşecul obţinerii unei permisii, Bologa încearcă, de două ori chiar, să dezerteze, acesta fiind răspunsul lui la frustrarea stârnită de război. 21

22 Un alt lucru ce îi deosebeşte pe aceşti doi eroi este motivul înrolării în armată. Problema aceasta se pune şi la alte personaje din literatura română şi cea universală: Hans Castorp din Muntele vrăjit de Thomas Mann se angajează din solidaritate şi dintr-un sentiment al demnităţii, iar aceleaşi sentimente se regăsesc şi la Radu Comşa din Întunecare. Apostol Bologa se înrolează din orgoliu şi ambiţie. La Frederic Henry din Adio, arme este vorba tot de un imbold tineresc, dar acela de a explora, de a cunoaşte lumea, iar Ştefan Gheorghidiu simte că este datoria lui de intelectual să nu lipsească de la o astfel de experienţă a umanităţii. După trecerea prin suferinţele războiului, intelectualul trage concluzia necesară respingerii războiului ca eveniment, a evitării unei soluţii sângeroase în rezolvarea conflictelor între state şi chiar între indivizi. Pe timp de război, foarte mulţi oameni căutau acelaşi lucru, fiecare dorea să realizeze pacea necesară lumii, fiecare dintre ei au fost motivaţi să lupte de dorinţa pentru dreptate şi pace, dar se pare că toţi aceşti oameni au avut felurite înţelesuri asupra dreptăţii. Unii s-au zbătut pentru dreptatea înţeleasă de ei, alţii pentru forma lor de dreptate. Toţi au fost oameni ce s-au văzut nevoiţi să înfăptuiască răzbunarea în numele dreptăţii, iar dacă cineva ajunge să confunde răzbunarea cu adevărata dreptate, o astfel de dreptate va duce numai la mai multe răzbunări şi va reuşi în final doar să perpetueze un cerc vicios de ură. Din păcate, momentan, într-o oarecare măsură, se pare că trăim într-un astfel de cerc. Acestea fiind spuse, este războiul o experiență definitorie pentru om, îl definește pe acesta în raport cu lumea? Muzica Otiliei De Mihnea Mironescu Clasa a-xii-a A Citind integral romanul Enigma Otiliei al lui George Călinescu, ne este aproape imposibil să trecem cu vederea numeroasele referinţe şi aprecieri cu privire la stilul architectural al caselor din Bucureştiul interbelic şi la bucăţile muzicale cântate de Otilia la pian. Astfel, Călinescu poate fi considerat, negreşit, un adevărat erudit, posedând o cantitate uluitoare de informaţii din mai toate categoriile culturale, cu precădere cele ce vizează arhitectura şi muzica clasică. Aflăm pe parcursul desfăşurării acţiunii 22

23 romanului că Otilia este o eminentă studentă la Conservator, lucru ştiut de majoritatea personajelor. Ea, având un caracter cu totul tainic, misterios, enigmatic, îşi exprimă sentimentele şi trăirile şi prin intermediul instrumentului muzical studiat: pianul. La scurt timp după cunoaşterea lui Felix, Otilia îi cântă acestuia, într-o succesiune rapidă, două bucăţi muzicale clasice, prima de factură romantică, a doua de natură gravă, demnă. Prima bucată, cea romantică, este Chanson russe de Igor Stravinsky, această bucată fiind iniţial aria unui personaj din opera Mavra a aceluiaşi compozitor, transcrisă ulterior pentru pian. După o scurtă pauză, trece la a doua piesă, Rapsodia ungară de Franz Liszt, interpretând cu multă vigoare partea gravă de început a piesei, oprindu-se apoi în mijlocul acesteia, simţind nevoia subită de a alerga afară prin curte. Această succesiune muzicală sugerează nestatornicia Otiliei; astfel, remarcăm faptul că aceasta nu poate sta îndelung concentrată pe un singur lucru, plictisindu-se repede şi simţind nevoia de noi experienţe. Următoarea reprezentaţie artistică din repertoriul Otiliei se datorează unor aluzii înţepă- Ultimul lucru cântat de Otilia în roman estrie, dându-şi astfel seama că Otilia s-a întors. toare ale Aglaei făcute pe seama relaţiei obscure te piesa intitulată Chant sans paroles de Piotr dintre Otilia şi Pascalopol. Otilia, drept răspuns la Ilici Ceaikovski, după însănătoşirea lui Costache în acele aluzii cu care probabil se şi obişnuise, urcă în urma atacului de apoplexie. camera cu pianul şi interpretează Vals în do diez După moartea lui moş Costache, survenită minor de Chopin, această piesă dovedindu-se a fi la scurt timp după atacul de apoplexie, Otilia îi un omagiu muzical adus lui Pascalopol pentru toate lucrurile pe care acesta se vede nevoit să le în- râvnit de Aurica. Acest gest are o dublă valenţă: lasă Aurichii lucrul ei cel mai de preţ, pianul, mult dure din partea disfuncţionalei familii Tulea. este un gest nobil, dăruind pianul Aurichii pentru Observăm că atunci când Felix, dintr-o pornire orgolioasă, îi interzice Otiliei să-l mai primeas- sau este un gest cathartic, pentru a scăpa de acest a dovedi că nu are ranchiună faţă de familia Tulea că pe Pascalopol, Otilia nu se mai atinge de pian şi trecut din strada Antim. capătă o comportare stranie, catatonică. Otilia nu este singurul personaj care manifestă interes faţă de muzică. Şi Pascalopol iubeşte Până la urmă, Felix cedează şi Pascalopol îşi începe din nou vizitele, spre bucuria Otiliei care muzica clasică. Afinitatea moşierului faţă de muzică este surprinsă de două ori pe parcursul roma- concertează două zile în şir. După întoarcerea Otiliei de la Paris, sejur făcut în compania lui Pascalopol, aceasta interpretează Folies d'espagnol de de la Pascalopol că mai cântă arareori şi atunci nului: la moşie, când Felix observă un flaut şi află Arcangelo Corelli, Felix trezindu-se din somn la când Felix îl surprinde pe Pascalopol la el acasă auzul acestei bucăţi muzicale executate cu măies- cântând la flaut selecţii din compoziţiile lui Mozart 23

24 pentru flaut. Până şi Titi, ce dă dovezi serioase de retard mintal, se apucă de vioară după ce mult timp o lăsase să se prăfuiască, enervându-se atunci că nu putea interpreta decât lucruri elementare. După ceva timp, acesta se apucă asiduu de vioară, probabil la imboldurile materne ale Aglaei, însă nu are pic de talent şi, deşi exersează neîncetat, umple casa numai de note leneşe, false. Cineva îl îndrumase pe drumul încet, dar sigur al studiilor pentru vioară de Sitt şi Klenck (violonişti pedagogi cu metode şi studii pentru elevi), menite să dezvolte armonios, însă Titi se plictiseşte repede de acestea, recurgând la muzica după ureche, aidoma lăutarilor vremii. Pentru a întări cele spuse, redăm un citat memorabil din roman referitor la situaţia muzicală a lui Titi: Titi era înconjurat de atâta simpatie geloasă din partea mame-sei şi surorilor, încât, dacă progresul lui ar fi fost în dependenţă numai de asta, ar fi ajuns în curând un Paganini. Acest contrast caustic dintre Titi, un violonist închipuit şi Nicolo Paganini, cel mai mare violonist al tuturor timpurilor, este pur şi simplu ilar. În concluzie, George Călinescu reușește să confere personajelor sale mai sus analizate o doză mai mare sau mai mică de pasiune pentru muzică, iar dintre toți, Otilia răsună puternic și clar ca fiind un adevărat artist. Forme ale ironiei în Momente şi schiţe de I.L. Caragiale De Anonim I. L. Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, ziarist român. Criticii literari îl consideră cel mai important dramaturg român. Este unul dintre marii clasici ai literaturii române. A fost interesat încă din copilărie de teatru, datorită influenţei familiei. Una dintre cele mai importante opere ale sale se intitulează Momente şi schiţe, fiind foarte apreciată de criticii literari, defectele ironizate în această operă fiind valabile în toate perioadele istorice. De fapt, Momente şi schiţe are în componenţă mai multe texte de dimensiuni reduse, care se încadrează în specia literară a schiţei. La apariţia acestora, George Ranetti exclama Monumente, maestre, nu momente, indiscutabil aceste scurte opere având o reală valoare, devenind repere literare pentru ceea ce miticii şi moftangiii reuşesc să creeze în lumea contemporană autorului, o lume veşnic valabilă. Aceeaşi lume colorată este prezentată în comedii, mahalaua bucureşteană (în O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D ale carnavalului ), dar şi lumea protipendadei, ca în O scrisoare pierdută. Practic, personajele circulă, doar că au nume diferite: celebrul cuplu Farfuridi Brânzovenescu are un corespondent în 24

25 proză cuplul Smotocea şi Cotocea sau Lache şi Mache. Galeria de Vete, Miţe, Ziţe populează atât lumea comediilor, cât şi a schiţelor, parveniţii sunt omniprezeţi. Şi nu trebuie să uităm de figura emblematică a lui Caragiale, celebrul Mitică, bucureşteanul par excelence. Am putea îndrăzni să spunem că toate personajele lui Caragiale se dovedesc a fi nişte Mitici, la diferite niveluri de interpretare. Viziunea asupra realităţii sociale a perioadei în care a trăit este o combinaţie de comic şi tragic, însuşi autorul afirmând Văd enorm şi simt monstruos. Caragiale este conştient că trăieşte într-o societate plină de atâtea defecte umane, pe care simte nevoia să le îndrepte. De multe ori situaţiile, în esenţa lor, sunt tragice (adulterul, corupţia, parvenirea etc), dar Caragiale are geniul de a le transforma în reale momente comice. Resimţim însă ironia usturătoare, pentru că autorul nu poate tolera aceste moravuri, aceste defecte şi încearcă să le îndrepte prin râs. Tipul uman al parvenitului, de exemplu, beneficiază din plin de ironie, realizată prin contrastul dintre esenţă şi aparenţă: se utilizează etimologii populare (cuvintele rostite de personaje sunt modificate în mod intenţionat de autor, cu scopul de a ironiza dorinţa parveniţilor de a părea superiori condiţiei lor reale), ajungându-se la celebrele expresii scrofuloşi la datorie (cum ar putea fi altfel Ghiţă Pristanda?) sau box populi, box dei (că doar Rică Venturiano este într-un continuu box verbal şi politic cu adversarii săi). Enumerăm şi jargonul, utilizat de protagonişti cu acelaşi scop, deşi, cu siguranţă nu toate damele sunt madame şi nici toţi conii mousieu. Dar, pardon de expresie, mai găsim şi printre aceste personaje câte o damă bună, precum coana Joiţica, stimabila doamnă Trahanache. Exemple de personaje corespunzătoare acestei categorii mai sunt şi stăpâna căţelului 25

26 Bubico, din textul omonim, membrii familiei Georgescu din schiţa Tren de plăcere, Trahanache din textul O scrisoare pierdută sau Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă, iar lista poate continua, de ce nu, cu toate personajele din comedii şi schiţe. Nici demagogul (politicianul care face promisiuni irealizabile în perioada alegerilor) nu scapă de ironie, model fiind personajul Nae Caţavencu, din opera O scrisoare pierdută. Acesta este capabil să şantajeze pe oricine pentru a obţine mandatul de deputat. Din tabăra politică adversă se remarcă Dandanache, un demagog care dă dovadă de prostie şi chiar dezinteres (adoarme), deşi obţinerea mandatului de deputat nu-i displace. Cei doi, ca şi Farfuridi, se remarcă prin beția de cuvinte, unul, Caţavencu îşi proslăveşte țărişoara, altul, Agamiţă, nu spune nimic în zeci de cuvinte, dar e gata să plece iar, pac, la Războiu, dacă se mai iveşte vreo ocazie să mai apuce vreo funcţie, iar Farfuridi ne lasă fără cuvinte, prin afirmaţiile convingătoare şi pline de non-sens Ori să se revizuiască, primesc dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se reviziuască, primesc, dar să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Convinşi, rostim cu toţii A zis! Imoralitatea în familie este şi ea condamnată de ilustrul dramaturg prin intermediul unor personaje precum doamna Georgescu din Tren de plăcere, Veta din O noapte furtunoasă sau Zoe din O scrisoare pierdută. Ironia constă şi în modul de a rezolva problemele: personajele gafează, de cele mai multe ori atunci când sunt puse în situaţia de a ascunde faptele pe care le comit: doamna Georgescu, care îşi imbracă fiul în hainele locotenentului Mişu sau Zoe Trahanache, care pierde scrisoarea de amor primită de la Tipătescu. Numele sunt semnificative pentru fiecare tip de personaj, dar ne vom opri doar asupra triunghiului conjugal, de cele mai multe ori construit după aceeaşi schemă. Soţii sunt bătrâni, sau cel puţin, mult mai în vârstă decât soţiile, iar acest lucru este marcat în nume prin sufixul ache, sufix vechi în limbă, ceea ce sugerează tocmai bătrâneţea: Trahanache, 26

27 Dumitrache, Mialache. La polul opus sunt amanţii. Fie numele lor este marcat cu un sufix nou în limbă, ceea ce sugerează tinereţea escu Tipătescu, fie este scurt, un diminutiv, ca în cazul lui Mişu. În Tren de plăcere, situaţia este cu atât mai amuzantă, cu cât numele soţului şi al amantului au aceeaşi bază Mihai, dar se află la poli opuşi ca vârstă, marcată prin derivare progresivă sau regresivă (Mialache Mişu). Oare ce va alege doamna Georgescu? Desigur, menuetul cântat de locotenent. Cu siguranţă comicul de situaţie, de nume, de caracter, de limbaj ar putea fi prezentat pe pagini întregi. Am intenţionat doar o selecţie a unor personaje, situaţii, fapte de limbă, tipologii, care să demonstreze că I. L. Caragiale reuşeşte să creeze personaje şi întâmplări viabile, care definesc natura umană cu toate defectele ei. Ironia a fost mijlocul prin care autorul ne-a atras atenţia asupra pericolelor din societate şi din noi. Iar lumea actuală este încă a lui Caragiale. Nu mă credeţi? Deschideţi televizorul, sau doar uitaţi-vă în dreapta şi în stânga. Un Caţavencu încearcă să ne convingă, iar noi, ca un cetăţean turmentat, îl credem, un Rică Venturiano ne umple pagini de ziar, o Zoe trage nişte sfori, un Goe se dă în spectacol, câte o scrisoare se mai pierde şi ajută la crearea unor emisiuni de scandal. Iar noi, la fel de ipocriţi ca şi Tipătescu, ne lamentăm Ce lume, ce lume, ce lume!. Tradiţionalismul şi Modernismul în perioada interbelică De Andrei Crişan Clasa a-xii-a B Această perioadă este considerată epoca de aur a literaturii române, după înfăptuirea unităţii naţionale în 1918, caracterizată de dezvoltarea romanului. Astfel, ne putem bucura de operele lui Liviu Rebreanu: Răscoala (operă puternic influenţată de evenimentele politice recente, anume revolta ţărănească de la 1907), Pădurea Spânzuraților (inspirată din Participarea României la Primul Război Mondial). Tot în aceeaşi ordine de idei, putem observa începuturile romanului modern la autori precum Hortensia Papadat Bengescu ( Concert din muzică de Bach ), Camil Petrescu ( Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ). Tot în această perioadă, remarcăm o personalitate complexă a literaturii româneşti, George Călinescu, un romancier, poet, dramaturg, jurnalist, eseist, istoric şi critic literar. Cei mai importanţi autori ai acestei perioade sunt: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu şi George Bacovia. Cu toţii au avut o contribuţie majoră la Lirica interbelică se constituie într-o perioadă de mare diversitate, atât în ceea ce priveşte temele şi motivele poetice abordate, cât şi în privinţa limbajului şi a noutăţii unor formule estetice. Limba și literatura română - Manual pentru clasa a-xii-a, Adrian Costache, Florin Ioniță, M.N.Lascăr, Adrian Săvoiu, Editura Art, Pagina 5 27

28 literatura română, devenind puncte de referinţă ale acesteia, dar un lucru care ar trebui menţionat ar fi contribuţia lui Tudor Arghezi. Acesta revoluţionează poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia modernă, fiind completat de Lucian Blaga, care conferă poeziei sale o încărcătură filosofică. Perioada interbelică anunţă o sincronizare a poeziei româneşti cu poezia europeană, aspect comentat de Eugen Lovinescu, acesta formulând teoria sincronismului. Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferențe calitative majore. Eugen Lovinescu pleacă de la ideea că, aşteptându-se evoluția fondului până în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluție să nu se producă niciodată. Un exemplu de sincronism cu literatura universală este poetul Ion Barbu, reprezentant al poeziei ermetice, stil cultivat de francezul Stéphane Mallarmé, pe lângă mulţi alţii. În aceeaşi ordine de idei, la Arghezi putem vorbi despre o poezie a dramelor metafizice şi o estetică a urâtului, cea din urmă avându-şi sursa în poezia baudelaireiană. Lucian Blaga dă operei sale o puternică încărcătură filosofică, încadrându-se în curentul expresionist al epocii. În acelaşi timp, perioada interbelică conservă şi curentul mai vechi, tradiţionalismul, aducând şi două direcţii noi curentului, una dintre ele fiind cea a sensibilităţii metafizice, reprezentată de opera lui Vasile Voiculescu, cea din urmă fiind o lirică a răzvrătirii, cu o exprimare aspră, prezentă în principal la Radu Gyr, Aron Cotruș. Astfel, putem observa manifestarea a două curente literare predominante şi câteva derivate din acestea. Remarcăm modernismul şi tradiţionalismul, din primul derivând expresionismul, iar din cel din urmă, gândirismul ortodoxist. În jurul acestor două curente principale se dezvoltă diferite conflicte, deoarece la nivel de concept, cele două se resping în totalitate, deşi au o serie de mijloace de realizare artistică în comun. Tradiţionalismul interbelic nu se deosebeşte până la respingere de modernism Nicolae Manolescu Consider că afirmaţia lui Nicolae Manolescu este perfect adevărată. Deşi cele două curente se resping din punctul de vedere al conceptelor, putem observa o legătură între operele reprezentative ale acestor două curente literare. Din rândul tradiţionaliştilor trebuie menţionaţi Ion Pillat şi Vasile Voiculescu. Ion Pillat ( ) a început cu poeme caracterizate de un parnasianism ţipător, sub direcţia lui Alexandru Macedonski. Volumul care l-a consacrat pe Ion Pillat ca poet original şi tradiţionalist este Pe Argeş în sus, nu foarte diferit de celelalte, dar mai condensat, iar printre operele sale celebre se numără Aci sosi pe vremuri, poezie inclusă în volumul anterior menţionat. Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului trecător (fugit irreparabile tempus). 28

29 Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial foarte propriu şi cât se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană. Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Bucureşti, Ed.Minerva, 1972 Aci sosi pe vremuri este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman. Întregul discurs liric desemnează idilizarea trecutului, fapt resimţit încă din titlu. Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată; de asemenea, observăm mitizarea cadrului prin utilizarea unor termeni nedefiniţi, anume aci şi pe vremuri. Se creează o punte temporală între present ( aci ) şi trecut ( pe vremuri ), care denotă rapiditatea trăirii, astfel anticipând idilizarea trecutului, titlul devenind o reală cheie de lectură. În text, elementele asociate casei sugerează trecerea timpului, dar şi idilizarea trecutului, anume, în incipit, există metafora casa amintirii, o metaforă bivalentă care pe de o parte, defineşte spaţiul mitic al strămoşilor sau un loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiți pentru a da curs recunoscutei inițieri de misterul nunții. (George Bacovia. Ruptură de utopia romantică) În continuare, planul trecutului se deschide, acesta prezentând iubirea bunicilor, o iubire trecută şi măcinată de timp, păstrată doar de portrete ( te vezi aievea în ştersele portrete ). Se prezintă conceptul de eternizare a individului prin iubire, concept dărâmat printr-o revenire bruscă la realitate ( De mult e mort bunicul ) ce anunţă ideea versului final. Versul final are valoare de laitmotiv, acesta conferind sunetului clopotului două valenţe, clopot de nuntă sau clopot de moarte, sintetizând întregul conţinut al poeziei într-o singură idee, anume aceea că timpul trece ireversibil, dar şi exprimând ciclicitatea existenţei umane. Vasile Voiculescu este considerat un poet tradiţionalist în principal datorită primelor sale volume: Poezii, Din țara zimbrului, Poeme cu îngeri, Pârgă. Ortodoxismul lui Vasile Voiculescu, de dată foarte veche, culminează în volumul Pârgă, volum din care face parte şi opera În Grădina Ghetsemani. Odată cu acest volum, tematica religioasă începe să primeze, iar una dintre cele mai frecvente teme religioase este reprezentată de moartea şi suferinţa lui Iisus. Acesta este nucleul poeziei lui Vasile Voiculescu, sursa de inspiraţie concretă fiind pasajul biblic în care Iisus se roagă pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de Taină. În discursul liric supus comentării, Vasile Voiculescu sintetizează informaţii din toate cele patru Evanghelii, fiind un adevărat cunoscător al religiei. Discursul este structurat pe patru catrene descriptive care surprind atât natura umană a lui Iisus, cât şi pe cea divină. Încă din titlu, încărcătura religioasă ne este dezvăluită dată fiind definiţia cuvântului ghetsemani, anume măslini. Iisus este asociat cu simbolul măslinilor, El fiind însăşi pacea pe pământ. 29

30 Tema este reprezentată de suferinţa şi jertfirea lui Iisus, o temă tipică tradiţionalismului interbelic, legându-se de viziunea despre lume a poetului, şi anume aceea că un sacrificiu a fost necesar, iar odată cu sacrificiul lui Iisus, ordinea universului nostru a fost zbuciumată, anticipând reîntoarcerea Sa ca fiind momentul în care ne vom redobândi ordinea de mult pierdută. O poezie tradiţionalistă în adevăratul sens al cuvântului, făcând apel la surse de inspiraţie de natură religioasă, prezentând suferinţa lui Iisus contextualizată în societatea românească, fapt săvârşit prin utilizarea arhaismelor şi versificaţia canonică. Din rândul moderniştilor, i-am ales pe Tudor Arghezi şi pe Ion Barbu. Valoarea poeziei argheziene stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare. Istoria literaturii romane compendiu, George Calinescu, Editura pentru Literatura, 1968; Arghezi este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, creând o operă originală, care a influenţat nu numai literatura vremii, dar şi pe cea care a precedat-o. Acesta pleacă de la aspecte tradiționale şi oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi lirice) moderne. Opera lui Arghezi reprezintă un punct de referinţă al literaturii române, aceasta fiind revendicată atât de clasici, cât şi de moderni, fiind numit de Al. George: un clasic al viitorului, marcând astfel faptul că Arghezi îmbină într-un mod desăvârşit două curente literare opuse pentru a crea universul arghezian. Cu Flori de mucegai : Arghezi începe o poezie de savoare, presupunând un cititor pregătit. Punctul de plecare îl formează observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al puşcăriaşilor. Impresia de veselie, de altfel savant dozată cu cel mai autentic lirism, nu e falsă. Amestecul seriozităţii cu bufonieria e în linia Anton Pann. Efectul artistic constă în surpirnderea suavităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pascarella, în care cu cât exprisa e mai grotesc tipică, cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilariate, într-o limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii unui fătălău. Istoria literaturii romane compendiu, George Calinescu, Editura pentru Literatura, 1968; 30

31 Tema poeziei reprezintă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra eului liric, chinuit de frământări şi tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelaţii divine sau al harului, ci al unei nelinişti şi al setei creatoare. Titlul este reprezentat de un oximoron, o alăturare a doi termeni opuşi, anume flori, un simbol pentru puritate, bunătate şi mucegai, care devine un simbol pentru rău, urât, decăzut. Construcţia în sine exprimă existenţa frumosului în rău şi anunţă viziunea despre lume a eului poetic, aceea că pentru a surprinde realitatea, uneori artistul trebuie să se folosească de rău drept sursă de inspiraţie pentru a crea artă, astfel se creează în acelaşi timp două modificări, decăderea eului liric în mediul în care inspiraţia divină nu mai funcţionează şi mutaţia pe care o suferă urâtul văzut de ochiul artistului care devine o artă, astfel titlul anticipă estetica urâtului şi conţinutul de idei al operei, devenind un real element de paratextualitate. Prima strofă exprimă realitatea exterioară a eului liric şi, de asemenea, va fi considerată un crez al creaţiei argheziene, eul liric fiind dominat de setea creatoare. Incompatibilitatea mediului este sugerată în primul rând de lipsa instrumentului de scris; aceasta atinge punctul culminant în momentul conştientizării lipsei inspiraţiei, fapt exprimat prin metafora nu a mai crescut. Ultima secvenţă ne introduce în realitatea interioară a eului liric şi amplifică deznădejdea lui Arghezi, cadrul devenind unul morbid, unde predomină senzaţia de rece. Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinantă, al căror sens capătă noi valori. De pildă, cuvântul mucigai este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul flori, flori fiind de asemenea un simbol pentru viaţă. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca firida sau stihuri, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelişti (Luca, Marcu, Ioan) pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale poetului. Criticul literar Nicolae Balotă afirmă că, odată cu publicarea acestui volum, Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'', scriind o poezie a damnării; semnele coborârii în infern pot fi recunoscute în ruptură cu aproape tot ce a însemnat, pentru poet, mai înainte, poezie, astfel devine o operă modernă de amploare, cu o tematică nouă şi cu multitudinea elementelor esteticii urâtului, menite să definească cu adevărat scopul artistului într-o viziune modernă, o artă poetică. Alături de Tudor Arghezi şi de Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului modern de poezie noi valori, impunând o viziune poetică originală. Acesta afirmă: Pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei. Ion Barbu a început prin poezii în manieră parnasiană, glorificând dionisiac marile forţe geologice: lava, munţii, banchizele, natura inertă. După depăşirea acestei etape a operei sale, Ion Barbu se îndreaptă înspre un ermetism desăvârşit; una dintre poeziile de trecere înspre această formulă estetică este Oul dogmatic. Această poezie ne inițiază în străvechiul mit al oului în versuri de o excelentă concizie incantatorie. Poezia metaforizează ideea nunţii, ca miracol al creaţiei universale, al misterului de dinaintea Genezei. Oul este simbolul esenţei universului, al imaginii eterne a increatului, ca argument al unor lumi mărunte ce păstrează dogma, al repetabilităţii macrocosmosului la nivel de microcosmos. Poezia este structurată în patru secvenţe lirice inegale, delimitate chiar de poet, iar incipitul este reprezentat de o afirmaţie profetică a eului liric, cunoscător al tainelor universului, care sunt însă inaccesibile poporului: E dat acestui trist norod. 31

32 În esenţă, oul devine un simbol covalent cu simbolul nunţii, acestea exprimând potenţa nedevenită încă act. De altfel, întreaga poezie aduce o critică asupra societăţii cu privire la neglijarea însemnătăţii reale a oului în ziua de Paşte, el fiind privit ca o mâncare, degradat din însemnătatea sa. Astfel, poezia are o puternică încărcătură religioasă, deşi ideile sunt moderniste. Pe baza comentariilor anterioare, putem observa o multitudine de asemănări între opere care fac parte din curente literare aflate la poli opuşi, de exemplu, putem observa în operele moderniste prezentate o oarecare direcţie religioasă, de exemplu în Oul dogmatic, remarcăm nemulţumirea eului liric faţă de degradarea Sărbătorii Pascale şi decăderea simbolului oului la rang de mâncare. Această direcţie religioasă se observă şi în poezia În Grădină Ghetsemani, în care eul liric aduce aminte cititorului de suferinţa lui Iisus. De asemenea, remarcăm elemente moderniste în poeziile tradiţionale, pe primul loc fiind ambiguitatea, de exemplu pocalul în În Grădina Ghetsemani, care poate fi considerat atât Sf. Graal, cât şi pocalul cu păcate ale lumii. Astfel, putem trage concluzia că deşi modernismul este un curent care respinge tradiţiile şi vechiul, inevitabil şi independent de el, anumite aspecte tradiţionale precum tematica religioasă, apar în operele acestui curent literar, ideile sunt preluate şi apoi reintrepretate într-o manieră originală, fapt asemănător cu etapa a doua a teoriei sincronismului, anume crearea originalului plecând de la aspecte imitate. Fără să vrea, modernismul interbelic este ancorat în tradiţionalism, fiind o reinterpretare a ideilor expuse de acesta. Consider că inovaţia adusă de modernism a fost exact lucrul de care avea nevoie literatura interbelică, lumea aflându-se într-o continuă dezvoltare, normal, cerea un lucru nou. Pe de altă parte, rezistenţa tradiţionalismului în timp este un lucru de remarcat. Oricât de mult ne-am dori să creăm un lucru complet nou şi să ne separăm total de trecut, ne va fi imposibil. Putem conferi trecutului un nou înţeles prin reinterpretări, dar o ruptură totală nu va exista, trecutul face parte din existenţa noastră şi, asemenea acelei părţi din noi, pe care dorim adesea să o îndepărtăm, dar nu putem, alcătuieşte împreună cu prezentul şi cu viitorul nostru un echilibru perfect. 32

33 Bibliografie critică: Eseul, L.Paicu, M.Lupu, M.Lazăr, Editura Art, 2014; Istoria literaturii române compendiu, George Călinescu, Editura pentru Literatură, 1968; Simbolism-Modernism-Tradiţonalism, Iulian Boldea, Editura Aula, 2002; Literatura română între cele două războaie mondiale, Ovidiu Crohmălniceanu, Editura Minerva, 1972; Ediţi folosite: Limba si literatura română- Manual pentru clasa a-xii-a, Adrian Costache, Florin Ioniţă, M.N.Lascăr, Adrian Săvoiu, Editura Art, 2008; pillat-7zudcup/aci-sosi-pe-vremuri- 6zudcnu.html vasile-voiculescu-8zudttd/in-gradinaghetsemani-7zudhth.html Alte surse: traditionalismul-63-1.html Perioada_interbelic%C4%83 Interbelica-Studiu-de-Caz 33

34 Importanţa umaniştilor în dezvoltarea literaturii române De Andreea Barb Clasa a-xi-a B În ţările române, dezvoltarea umanismului a fost determinată de influenţa ideilor europene, fiindcă la noi, nu au existat în Evul Mediu condiţii prielnice pentru un curent cultural propriu. Curentul umanist a pătruns la noi prin scrierile in limbile greacă, slavonă şi latină care circulau în manuscris sau tipărite în provinciile româneşti, dar şi prin scrierile ce au înlesnit accesul la cultură al unor fii de boieri, în ţările din apusul Europei, în şcolile din Liov, Padova. Manifestându-se mai târziu decât cel european, mai precis în secolele al XVI-lea al XVIII-lea, secolul al XVII-lea a fost considerat perioada de maximă efervescenţă a acestui curent cultural în literatura română. Anumiţi medievişti susţin că umanismul autohton ar fi o sinteză între elementele occidentale şi cele răsăritene, bizantine: Umanismul românesc s-a născut din îngemănarea elementelor recepţionate din izvoarele bizantine cu cele aparţinând unor surse occidentale (Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Editura Minerva, Bucureşti, 1984). Astfel, manifestările propriu-zis umaniste sunt rare în perioada medievală, exceptând câteva opere izolate. Una dintre ele, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, a fost adesea asociată curentului european, dar prezintă şi certe afinităţi bizantine. Umanismul s-a manifestat la început în Transilvania, în mediile maghiare şi germane. Unul dintre cei mai importanţi umanişti din Transilvania a fost Nicolaus Olahus, provenit dintr-o familie de români. Operele sale istorice şi literare au fost scrise în limba latină. Având meritul de a folosi izvoare antice, el este cel dintâi care afirmă originea comună latină a românilor. 34

35 TRĂSĂTURILE UMANISMULUI ROMÂNESC Exponenţii umanismului românesc reprezintă tipul curteanului: sunt domnitori sau boieri care deţin dregătorii însemnate şi intervin în viaţa politică a ţării, dar de cele mai multe ori, sfârşesc tragic; Tendinţa unor domnitori de a edifica o cultură românească se concretizează în: dezvoltarea tipografiilor (începând cu activitatea diaconului Coresi, la Târgovişte şi Braşov) şi circulaţia tipăriturilor în limba română, dezvoltarea istoriografiei, a picturii, a şcolilor domneşti de învăţământ superior şi scrierea gramaticilor şi a lexicoanelor, întemeierea bibliotecilor la mânăstiri şi la curţile domneşti, apariţia unui stil renascentist în arhitectură, stilul brâncovenesc; Cărturarii umanişti aparţin în cea mai mare parte unor familii boiereşti, ceea ce le facilitează accesul la o formare intelectuală de nivel european, în afara graniţelor ţării, în Polonia, Italia sau la Constantinopol; Cărturarii umanişti folosesc ca limbă de cultură latina (în Transilvania) şi slavona (în Ţara Românească şi Moldova, dar şi în Transilvania), care erau şi limbile cancelariei domneşti şi de amvon; Manifestă interes pentru cultura antică şi cea occidentală, cât şi pentru studii (erudiţia); Preocuparea cărturarilor umanişti pentru istoria neamului (scriu cronici) şi originea latină a poporului român şi a limbii române; Argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea poporului şi latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, pe care le pun în circuitul umanismului european; Susţin rolul educativ al cunoaşterii istoriei; În politica antiotomană, caută ajutor la ţările creştine catolice; În scrierile lor, redau lupta comună, antiotomană a ţărilor româneşti; Umaniştii se implică în probleme religioase, fac cunoscută ortodoxia în spaţiul românesc. Letopisețul Ţării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron- Vodă GRIGORE URECHE ( ) A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos. Scrisă spre sfârşitul vieţii, baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim 35

36 Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul prexext: ca sî nu se înece anii cei trecuţi şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcăm influenţa altor limbi ( aşijderea şi limba noastră din mai multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur ), afirmă descendenţa romană ( de la Rîm ne tragem ) şi face unele apropieri etimologice între cuvintele româneşti şi cele latineşti ( de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muierea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-ăm înţelege ). Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor. A întâmpinat greutăţi de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea sunt frazele mai greoaie, amestecând sintaxa slavonă cu cea orală românească. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, desprinde următoarele trăsături ale operei: Atitudinea critică faţă de izvoare: nu foloseşte ştirile care nu se tocmesc ; Ţel patriotic şi educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple şi vede necesitatea ca românii să aibă şi o istorie a lor, cum au alte popoare; Folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie fierbinţi pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit cît au înălbit poiana ; Arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează faptele Iliaş-Vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş, pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. Ştefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz. MIRON COSTIN ( ) Activitatea dregătorului moldovean, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism şi ură împotriva asupritorilor naţiei sale, cunoaşterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experienţa luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoşesc şi ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română. 36

37 Viața Lumii Este prima sa operă originală, un poem filosofic pe tema fortuna labilis, scris cam în aceeaşi perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor, prezintă scopul lucrării: de a arăta în româneşte ce este stihul. Opera pune în circulaţie mai multe motive: timpul trecător şi ireversibil, viaţa ca vis, amintirea, soarta nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou în aproape toate compunerile lirice ale vremii: A lumii cînt cu jale cumplită viaţa/ Cu griji şi primejdii cum este şi aţa/ Pre subţire şi-n scurtă vreme trăitoare/ O lume vicleană, o lume-nşelătoare. Finalul operei este moralizator: dacă viaţa este o iluzie, singura consolare a omului este credinţa în Dumnezeu. Letopisețul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul Tonul naraţiunii este mai puţin senin decât în cronica lui Ureche, pe care o continuă, pentru că trăieşte vremuri grele. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, desprinde următoarele trăsături ale operei: Are caracter mai modern decât al cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic şi social; Folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversaţii fermecătoare şi replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui boier, exclamă În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era in Iaşi logofătul ; Aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci când ştie, bârfele şi stratagemele diplomatice, anticipându-l pe Neculce prin portretele precise. Ştefan Tomşa al II-lea este un domnitor crud care ţine pe lângă el un călău pierzător de oameni ; credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său Gheorghe Ştefan etc. ; Stilistica frazei: fraza lungă şi plină de cadenţe, cu verbul la sfârşit (latinesc). De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor Lucrarea are un caracter savant şi o nobleţe a ideilor care o va face cartea de căpătâi a Şcolii Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării: Afirmarea etnogenezei pentru lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii 37

38 din ţările ungureşti, care toţi un neam sîntu ; Conştientizarea valorii documentului scris, care rămâne mărturie peste veacuri: Lăsatau puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea. Românii trebuie să-şi cunoască istoria, toate alte ţări ştiindu începuturile sale ; Dezminţirea ocărilor aduse de unii copişti ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul ( om cu multă neştiinţă şi minte puţină ) şi Misail Călugărul, care afirmaseră că moldovenii sunt urmaşii tâlharilor de la Roma; Refacerea istoriei Moldovei de la primul descălecat, completând cronica lui Ureche; Elogiul scriiturii şi al lecturii: căci nu este alta şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor. Opera propriu-zisă este alcătuită din şapte capitole: Prezentarea geografică şi etnografică a Italiei; Formarea Imperiului Roman; Înfăţişarea Daciei; Cucerirea şi colonizarea Daciei de către Traian; Mărturii arheologice despre originea poporului român; Mărturii filologice şi etnografice; Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei şi întemeierea Moldovei ION NECULCE ( ) A fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnităţi importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir, cu a cărui soră se şi căsătoreşte. O samă de cuvinte Cuprinde 42 de legende ce sunt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise, afirmaţie perfect adevărată, în afară de ultima parte care nu trebuie luată ad litteram. Neculce transformă povestirea orală în povestire scrisă, iar farmecul legendelor sale constă în conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epicul cuminte, bătrânesc, naraţiunea simplă, populară. Aceste povestiri mici de natură informatică, romantică, folclorică, reprezintă prima antologie de acest fel din literatura cultă. Când scrie despre legendele sale că cine va vré să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăşi va fi bine, cine cum îi va fi voia, aşa va face, Neculce calcă instinctiv pe urmele lui Aristotel. Aristotel deosebea istoria de artă prin aceea că prima înfăţişează evenimente care au avut loc, iar cealaltă, fapte ce puteau să se petreacă. În fond, cum cele 42 de legende stau la confluenţa dintre literatură 38

39 şi istorie, tot astfel întreaga sa scriere are această dublă valenţă, istorică şi artistică, ultima sporind intensitatea celei dintâi. Aşezarea acestor legende în fruntea letopiseţului propriu-zis îi mai înlesneşte cronicarului literar vorbind plasarea într-un timp aproape fabulos şi neutru, egal cu sine, a tuturor faptelor înfăţişate. Deşi a scris o cronică, aceasta iese din cadrele stricte ale cronologiei. De altfel, el nici nu acordă prea mare atenţie succesiunii în timp a celor povestite, avertizând că singura eroare posibilă a cronicii sale aici ar putea fi: doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit iar celelalte întru adevăr s-au scris. O asemenea declaraţie nu e de natură a întări încrederea noastră în infailibitatea istoricului Neculce, izbăvit însă îndată de marele povestitor care a fost. În fond, din unghi de vedere literar, chestiunea se pune la el, ca şi în cazul Amintirilor din copilărie ale lui Creangă, despre care, dacă am afla într-o zi că nu corespund realităţii cotidiene a copilăriei marelui humuleştean, nu ne-am schimba automat opinia, ci am continua a le citi cu neobosită plăcere. Letopisețul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat Scriere de excepţională valoare istorică şi cu netă deosebire a literaturii noastre vechi, marchează totodată şi un apogeu, în sensul că niciuna dintre cronicile ce-i vor urma nu se vor mai ridica la o asemenea înălţime artistică. Trebuie spus că, deşi scrie în mod deliberat istorie, prin talentul său extraordinar, Neculce întemeiază la noi literatura pe teme istorice, esteticul depăşind cel mai adesea istoricitatea. Spre deosebire de alţi cronicari din secolul al XVIII-lea, care şi-au pus scrisul în slujba unui domn sau a unei partide boiereşti, Neculce este singurul care scrie o operă independentă, aşa cum o dictau cele scrisă în inima lui. El are un aer foarte limpede de povestitor şi portretizator, stăpânind, în acelaşi timp, o limbă vie, populară, de o mare plasticitate, necontrafăcută prin agreabile influenţe străine. Nu trebuie uitat că el şi-a scris cronica la o vârstă pe care aproape niciunul din înaintaşii săi nu au apucat-o. 39

40 Neculce se implică afectiv de multe ori. Când exclamă: oh, oh, oh! vai, vai, vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut!, nu timpul şi scurgerea lui implacabilă îl cutremură, ci semnificaţia morală a evenimentelor, osânda ce apasă săraca Ţară Moldovă. Concis, Ion Neculce a introdus prin opera sa următoarele: arta portretului, arta povestirii, figuri de stil, arta descrierii, stilul plastic, aproape pictural, oralitatea. Călinescu afirmă despre scrierea lui că se află la limita dintre caricatură şi tablou. DIMITRIE CANTEMIR ( ) Culmea umanismului românesc Fiind prima noastră personalitate culturală de nivel european, e preocupat ca un adevărat umanist şi om al Renaşterii, de variate domenii de cercetare: literatură, lingvistică, filosofie, religie, logică, geografie, etnografie, muzicologie (a scris un tratat de muzică în limba turcă şi a inventat un sistem de note bazat pe literele alfabetului arab). Cunoaşterea limbilor antice (greaca şi latina) şi a limbilor străine (araba, persana, turca, italiana, germana, franceza, rusa) îi permite accesul la cultura antică greco-latină, dar şi la culturile bizantină, islamică şi apuseană. Lucrări literare, istorice, ştiinţifice: Descriptio Moldaviæ 1716: amplă monografie în 3 părţi (geografică, politică şi dedicată religiei creştine şi obiceiurilor); Incrementa atque decrementa aulæ othomanicæ 1716: creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman; Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor 1717: susţine romanitatea şi continuitatea pe teritoriul Daciei; Vita Constantini Cantemyri (Viaţa lui C. Cantemir) 1717: prima biografie istorică românească; Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul 1698: prima lucrare filosofică, etică şi religioasă; Istoria Ieroglifică 1705: primul roman din istoria literaturii române. În crearea acestui roman alegoric, Cantemir utilizează procedeul specific fabulei, alegoria, şi foloseşte personaje animaliere cu scopul de a prezenta un vast tablou al societăţii feudale din Moldova şi Muntenia anilor

41 CRONICARII MUNTENI Aceştia sunt mai puţin individualizaţi. Sunt polemici, părtinitori, pamfletici chiar, şi apar în secolul XVII. Remarcăm Letopisețul cantacuzinesc, care a fost scris de un partizan al familiei Cantacuzino. Cuprinde date de la Matei Basarab şi îşi exprimă opinia de laudă asupra cantacuzinilor, incriminând agresiv adversarii. Pe de altă parte, Cronica Bălenilor atacă familia Cantacuzino şi ridică în slăvi bălenii. Prin 1688, cele două familii se împacă, urmând o perioadă de acalmie. Constantin Brâncoveanu urcă pe tron şi îi cere lui Radu Greceanu să continue cronica, ocupându-se de domnia lui. Este continuată de un anonim până la N. Mavrocordat, când o preia Radu Popescu. Popescu este cel mai vehement cronicar moldovean, scrierea sa fiind atât de acidă, încât este considerat precursorul lui Ion Heliade Rădulescu, Tudor Arghezi, Topârceanu etc. IMPORTANŢA UMANIŞTILOR Se deschide linia liricii româneşti prin: Dosoftei, Varlaam, Miron Costin. Se pregăteşte portretul prin: Grigore Ureche (portretul lui Ştefan cel Mare), Miron Costin (capacitatea de a generaliza, recunoaşte tipare), Ion Neculce (introduce portretul anecdotic, caricatural - Dumitraşcu Vodă). Nuvela este foarte bine anticipată de cronica lui Miron Costin. Specia de legendă apare prin "O samă de cuvinte" a lui Ion Neculce. Conceptul de latinitate, iniţial adoptat doar pentru a demonstra originea în cronici, ulterior devine aspect central în literatură. Cronicile pun bazele ştiinţelor istorice, geografice, grafice. Cronicarii moldoveni pun bazele satirei, pamfletului. Miron Costin anticipează romanul de aventură prin "Ion Minulescu Spătaru". Bibliografie 1) "Eseul - Literatura română", L. Paicu şi M. Lupu, editura Art, Bucureşti, ) "Limba şi literatura română, clasa a XI-a, Standard", D. Stoica şi D. S. Păduraru, editura Paralela 45, Piteşti, ) "Limba şi literatura română, manual clasa a XI-a", A. Costache şi F. Ioniţă, editura Art, Bucureşti, ) "Dicţionar de proză românească", Ion Itu, editura Coresi, Braşov, ) "Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească, clasele IX-XII", Florin Şindrilaru, editura Paralela 45, Piteşti, ) "O samă de cuvinte de Ion Neculce", Postfaţă de George Muntean, editura Gramar, Bucureşti, ) "Istoria critică a literaturii române", Nicolae Manolescu, editura Paralela 45, Piteşti,

42 Capitolul II De prin şcoală adunate 42

43 Scrisoare către elevi De Olivia-Cristina Nica Clasa a-v-a C Mă numesc Olivia... Mă numesc Olivia, am 11 ani şi în clasa a V-a, am venit prin transfer la Colegiul Romano-Catolic Sf.Iosif, de la Şcoala Gimnazială Nr.119. Prin intermediul unor părinţi ai căror copii sunt elevi la Colegiul Sf.Iosif, am aflat şi noi despre această şcoală. M-am mutat aici pentru că este o şcoală a Bisericii, bazată pe disciplină, respect, educaţie, lipsită de vulgaritate, copiii au preocupări pentru vârsta lor şi pot participa la activităţi extracurriculare cum ar fi Corul Şcolii, Cercul de limba germană, serbările- spectacol, orele pregătitoare la română şi la matematică şi multe altele. Am plecat de la Şcoala Nr.119 din cauza comportamentului copiilor, care era nepotrivit vârstei lor, dar şi din cauza vulgarităţii şi a răutăţii. Avantajele la Colegiul Sf.Iosif sunt că orele se desfăşoară numai dimineaţa, avem parte de o educaţie religioasă, cursuri de limba germană, este multă curăţenie în şcoală, iar totul este bazat pe disciplină, profesorii sunt pregătiţi mereu şi foarte apropiaţi de copii. Avantajele de la Şcoala Nr.119 erau că aceasta se afla foarte aproape de casă, se organizau cursuri de Cambridge, iar programul era mai puţin încărcat, dar totodată am crescut şi nu mai sunt elevă a claselor primare, sunt elevă de gimnaziu... Colegii de la Colegiul Sf.Iosif au fost primitori, prietenoşi, m-au ajutat să mă integrez mai uşor, dar în acelaşi timp, sunt şi copilăroşi. Consider că am făcut o alegere foarte bună când am hotărât să mă transfer la această şcoală şi aştept cu nerăbdare să descopăr şi alte lucruri minunate aici! 43

44 Hai la film! De Cristescu Rareş Clasa a-v-a C Pe data de , a avut loc excursia clasei a V-a C la filmul Pinguinii din Madagascar. La ora 11.00, am pornit împreună cu d-na dirigintă spre Mall-ul Sun Plaza, cu metroul. Înainte de începerea filmului, deoarece era ora prânzului, am luat masa la fast food-urile preferate din complex. La masă, am interacţionat şi ne-am distrat copios. Filmul a fost foarte frumos şi educativ, mesajul transmis fiind acela că, în viaţă, faptele bune contează cel mai mult şi mai puţin aspectul exterior al persoanelor. După terminarea filmului, deoarece ne-am simţit atât de bine împreună, am hotărât să mai petrecem puţin timp în această formulă, la un suc. Ne-am întors la şcoală tot cu metroul, învăţând totodată să ne descurcăm singuri cu cartela de acces, lucru inedit pentru unii copii. Scopul acestei excursii a fost atât de îmbunătăţire a relaţiilor extraşcolare între elevii clasei a V-a C, cât şi de câştigare a încrederii în forţele proprii. Întrucât ieşirea a fost un succes, aşteptăm cu mare interes şi alte iniţiative de acest gen! 44

45 Spectacolul de Crăciun De Crişan Andrei Clasa a-xii-a B La conceperea acestui articol au ajutat şi Georgia Zavatti şi Mihăiţă Georgiana, eleve ale clasei a-xii-a Andrei Crișan, un spectator... A Ceasul bate ora 8 şi mă ridic grăbit. Astăzi este Spectacolul de Crăciun, se anunţă numere bune, mâncare, aplauze, într-un cuvânt, spectacol. Mă îmbrac şi plec, nici jumătate de oră mai târziu ajung acolo, spectacolul începea la ora 9 şi jumătate, dar era deja aglomerat; Ciudat!, îmi zic sfios şi intru în şcoala primară, locul unde avea loc spectacolul. Văd mulţi părinţi veniţi cu micuţii lor, pregătindu-se atent de spectacolul ce va urma. Treaba grea acum începe, cu toţii ştim că problemele cele mai mari apar abia în ziua spectacolului, de obicei cu foarte puţin timp înainte. Organizatorii au dat din problemă în problemă, de la o mochetă pe care cu greu puteai dansa la un laptop ars. Îmi este imposibil să nu menţionez acestea, este necesar să ştiţi că au venit pregătiţi şi au fost prevăzători. Mocheta aceea a fost acoperită imediat pentru o grosime mai mare între suprafaţa scenei şi picior, iar laptopul a fost rapid înlocuit cu un altul care funcţiona, în permanenţă sonorizarea a fost asigurată de două laptopuri în eventualitatea unui accident. Cu toate problemele apărute, spectacolul este gata să înceapă, cu o mică întârziere, iar emoţia creşte cu fiecare secundă ce trece. Iată-ne ajunşi în momentul în care Mihăiţă Georgiana, elevă la clasa a 12-a A, prezintă juriul, un juriu care va trebui să ia câteva decizii dificile, având în vedere ce va urma. Juraţii au fost: Sora Rodica Miron, directoarea colegiului nostru, fără de care acest spectacol nu ar fi putut avea loc, doamnele profesoare coordonatoare Alina Stârcea şi Klara Fekete, care au pus temeliile spectacolului, alături de Sora Regina Maria, Sora Margareta, Părintele Vicar Daniel Ioniţă, domnii profesori Eduard Chenciu şi Răzvan Rusănescu şi, nu în ultimul rând, elevul Taciuc Iulian, elev al clasei a XII-a B, alături de proaspăta absolventă a liceului nostru, Larisa Glonţ, astăzi studentă la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Cu fiecare nume rostit în sală, răsună aplauzele, putându-se simţi nerăbdarea spectatorilor de a vedea numerele. Pentru mine, experienţa trăită la Serbarea de Crăciun va rămâne mereu o amintire frumoasă. A fost o zi absolut superbă, iar eu m- am simţit incredibil, văzând o sală întreagă de copii talentaţi. Ceea ce m- a impresionat şi mai tare a fost donaţia din banii strânşi. Cu siguranţă, ne putem mândri cu şcoala noastră, şi de gesturile acesteia. M-a impresionat de asemenea implicarea profesorilor. Diana Peunescu (participant) 45

46 Spectacolul începe, paradoxal, prin acordarea îndrăznit să îşi expună talentul în faţa unei de premii la categoria desen, desenele fiind jurizate dinaintea începerii spectacolului. Premiile spe- Gabriela, Şarpe Lucia, cu interpretarea Noapte de mulţimi de oameni se numără Leuştean Antiseea cial create pentru această secţiune au ajuns la elevii noştri talentaţi, fiecare dintre ei primind aplaunată, Carcan Andrei, cu melodia Silent Night, Crăciun, Şogorescu Antonia, cu O ce veste minuzele bine meritate pentru efortul depus. Tudose Andra, aceasta prezentând nu numai aptitudini vocale, ci şi o mânuire a chitarei într-un Mărturisesc, a fost prima dată când am văzut mod surprinzător de bun pentru vârsta ei, ea fiind un teatru de păpuşi adevărat pe viu şi am fost plăcut surprins că organizatorii au ales să înceapă în clasa a VII-a. Pe lângă cei mai sus menţionaţi, mai sunt mulţi alţii la fel de talentaţi. Alături de spectacolul în acest mod. Uşor, uşor am fost introduşi într-o stare de voie bună şi bucurie, râzând la aceşti elevi curajoşi, ce s-au pregătit singuri, au fost şi două reprezentaţii ale corului şcolii, una glumele spuse de cele două păpuşi, păstrându-mi aparţinând celor de la liceu, dirijat de domnul profesor Chenciu Eduard. Cunoscându-l pe acesta, m- pe întreaga durată a numărului un zâmbet larg pe buze, majoritatea împărtăşindu-mi starea. am aşteptat la prestaţia foarte bună a corului, însă După acest număr introductiv, privesc plin de prin sală am putut observa câţiva oameni cu adevărat fascinaţi de modul în care sună un simplu nerăbdare cum prezentatorii noştri, Isabella (Tatoi) şi Olaf (Cătălin Chelaru), anunţă începerea colind când este cântat de un cor care depune secţiunii de muzică. Aceasta devine mai vastă an efort şi munceşte în acest sens. A doua reprezentaţie a aparţinut corului gimnazial, la fel de bine de an, iar de data aceasta nu a fost mai prejos, am avut parte de multe cântece pe tema Crăciunului, pregătit de domnul Chenciu, deşi mai mici, s-au au fost colinde bine cântate, unii au avut şi coregrafii care mai de care mai impresionante, iar anunţă o generaţie viitoare la fel de bună ca şi ridicat aproape de prestaţia celor de la liceu şi printre aceste nume de elevi independenţi, ce au aceasta. 46

47 Urechile-mi s-au delectat cu această secţiune a spectacolului şi în urma mea, ca argument, au venit aplauzele din momentul în care prezentatorii noştri au anunţat încheierea acesteia, dar nu înainte de a ne aminti că ne putem delecta şi papilele gustative printr-o vizită doar la etajul de jos al şcolii, unde se afla Târgul de bunătăţi, un târg despre care pot spune doar că îşi merită numele, dovedind că elevii noştri sunt şi nişte bucătari buni. Am putut găsi prăjituri de toate felurile, clătite, şniţele etc... într-un cuvânt, de-ale gurii, aş putea spune bune de-ale gurii. După o pauză de 10 minute în care am putut vizita fiecare stand al târgului, revin în sală, parcă mai aglomerată de data aceasta; urma secţiunea de dans. Deşi nu atât de bogată în număr de participanţi, la fel de captivantă şi incitantă, atenţia fiind acaparată de elevii clasei a IV-a B, Bianca Sandu, Alexandra Bitai, Mireye Sfeir, Moraru Robert etc... printrun dans organizat, în care atributele efort şi potențial se puteau mirosi în aer. Urmează Dansul Magic al Crăciunului al elevei Niţu Ramona, clasa a V-a A, urmând să apară pe scenă trei fulgi de nea, Chabrouni Cathrin, Marinescu Eva şi Nica Olivia (clasa a V-a C), în Dansul Fulgilor de Nea. Tot la această secţiune, elevele Voicu Diana Alexandra, clasa a XII-a B, şi Diana Benchea, clasa a X-a B, ne-au încântat cu un moment realizat profesionist, resimţindu-se orele de muncă petrecute de cele două, împreună sau individual, în sala de dans, astfel sfârşind şi această secţiune şi făcând loc următoarei secţiuni, cea de teatru. Din cauza multitudinii de piese, secţiunea de teatru a fost împărţită în categoriile: gimnaziu şi liceu, prima debutând cu un monolog scris de elevul clasei a V-a B, Staicu Andrei, o poezie în care a reuşit să surprindă esenţa sărbătorilor de iarnă şi să ne transmită un mesaj pătrunzător, mai ales venind de la un mic poet, cu o maturitate ce îi depăşeşte vârsta. Acţiunea continuă cu piesa de teatru O seară de Crăciun, a elevilor de la a V-a B. Personal, m-a surprins modul în care copiii şcolii noastre văd Crăciunul. Dacă aud la radio un lucru despre copii, în această perioadă, este că ei nu înţeleg cu adevărat Crăciunul, însă îmi este imposibil să cred că un copil ce joacă într-o astfel de piesă nu trăieşte cu adevărat spiritul Crăciunului. 47

48 Se spune că rivalitatea uneori e benefică, aşa a fost şi în cazul clasei a V-a C, care a urmat, prezentând piesa Christian. Cu un titlu sugestiv, extrem de bine ales, un scenariu bine pus la punct şi o multitudine de repetiţii, cei de la a V-a C au reuşit să stârnească câteva runde de aplauze din partea sălii şi să obţină premiul I la această secţiune. Cu atât mai emoţionantă a fost ridicarea din scaunul cu rotile a lui Christian (interpretat de Ulea Matei), care s-a autodepăşit în acest rol şi a umplut ochii de lacrimi spectatorilor. Aparent, clasele a V-a au fost cele mai implicate la această secţiune, urmând clasa a V-a A, mină, îmi spun râzând, nu ştiu ce a fost, dar mi-a Mirat, mă întreb ce are să cânte, iar după ce ter- cu piesa de teatru Colind de Crăciun, al cărei plăcut, acum fiindu-mi clar de ce după ce unii final a umplut sala de un colind al aplauzelor. Sincer, compătimesc juriul fiindcă, personal, chiar şi cumpără de la târg se grăbesc să reintre în sală. Se anunţă reînceperea spectacolului şi mă acum, după ce ştiu premiile, îmi este greu să accept că locul unu a putut fi luat doar de o piesă. În decid că voi rămâne să-l ascult pe Dănuţ şi pauza viitoare, gândindu-mă la ce mai are în repertoriu pentru azi. Sunt trezit din cugetarea mea de timp ce prezentatorii anunţă pauza, decid să rămân de această dată în sală şi văd urcând pe scenă un tânăr cu chitară, iniţial nu l-am recunoscut, aprinderea luminilor pe scenă, erau cei de la a X-a B, cu piesa lor, Sf. Rita, în care s-au implicat însă, dupa câteva momente îmi pică fisa, este Dănuţ, sau Frangulea Daniel, elev al clasei a XII-a A. mulţi elevi ai clasei şi care mi-a dat impresia lucrului bine făcut. Au vrut cu adevărat ca lumea să 48

49 simtă mesajul lor, iar reacţia finală a dovedit că mesajul a ajuns la public şi a fost înţeles pe deplin. O piesă care poate nu ar fi ieşit la fel de bine fără interpretarea foarte bună a Dianei Peunescu, în rolul Ritei. O piesă care mi-a lăsat impresia de complexitate, utilizându-se toate mijloacele posibile (muzică, dans, mişcare scenică etc.) pentru o piesă de nota 10. Din nou, o concurenţă acerbă între clase, astfel, clasa a XI-a A ne prezintă Sf. Alina. O interpretare bună, fără mari diferenţe între ei, ceea ce este bine, oferă piesei o stabilitate şi nu îţi dă ocazia să dai atenţie unui singur personaj, astfel poţi urmări mult mai uşor firul poveştii, una educativă. Modul artistic în care elevii acestei clase au reuşit să surprindă drama prin care a trecut Sf. Alina a fost foarte ingenios, o eşarfă roşie ne-a sugerat brutalitatea cu care s-a confruntat această sfântă, iar finalul grandios m-a lăsat cu gura căscată. Cred că am înţeles ce îmi place cel mai mult la secţiunea de teatru, e capabilă să te educe; revenind, ambele clase îşi doreau câştigul, din nou sunt pus în situaţia de a nu şti încă pe cine să aleg. Ultimul, dar poate cel mai uimitor, este un monolog al lui Mironescu Mihnea, elev al clasei a XII-a A, un monolog nu este chiar termenul exact pentru acest act, un monolog improvizat ar fi mai bun, Mihnea venind de acasă doar cu ideea, cuvintele întrupându-se în personaj, acest fapt fiind extraordinar. Mihnea s-a întrupat într-un profesor rămas fără nimic. O prezentare uimitoare despre cum binele făcut ţi se întoarce înzecit. Deşi un moment serios, a fost presărat cu glume fine ce au stârnit hohote de râs, iar pe parcursul întregului monolog, nu mi-am putut lua ochii de la profesorul nostru. Urarea finală: Sau cum se spune acum mai nou... Merry Christmas! a ridicat lumea în picioare, aplaudând. 49

50 Astfel ia sfârşit secţiunea de teatru şi începe pauza, mă fac comod, aşteptând să urce Dănuţ, dar nu urcă el, urcă o fată cu o vioară şi îmi spun că, dacă mă grăbesc, poate mai prind clătite, însă, până să ies din sală, începe să cânte şi mă convinge să rămân. Nu mă aşteptam să cânte aşa bine, având în vedere că nu i-aş fi dat mai mult de 15 ani, iar pentru a cânta bine la vioară, consider eu, îţi trebuie o maturitate aparte, un calm şi o fineţe desăvârşite. Pe lângă melodie în sine, numărul a fost dublat de dansul elevelor Diana Benchea şi Alexandra Voicu, făcându-l un număr complet din toate punctele de vedere. Ulterior am aflat cine era misterioasa violonistă, surprinzător, o fostă elevă a liceului nostru, Mamară Maria, acum în clasa a VIII-a la Liceul de Coregrafie şi la Şcoala Gimnazială de Arte Nr. 5, care şi-a urmat talentul şi vocaţia, iar astăzi am fost martor la virtuozitatea cântecului ei. Dacă acest număr nu a fost destul de special, a urmat un alt moment special, al Larisei Glonţ, membra juriului, un monolog ce a vizat iubirea mamelor faţă de copiii lor şi sacrificiul făcut de Sfânta Fecioară Maria, un moment emoţionant ce a stârnit în ochii mamelor din sală o licărire şi a lăsat să cadă o lacrimă pe obrazul celor care au simţit cu adevărat iubirea, iubirea maternă, ce pe mine personal m-a cuprins, şi, privind în sală, puteam să spun sigur că nu eram singurul. Spectacolul se încheie cu filmul Semnificația Crăciunului, al clasei a XI-a B, regizat de Ana Macră, având în centru ideea că sărbătoarea Crăciunului este aceeaşi peste tot în lume, e o sărbătoare unificatoare. Dacă Paştele uneori pică diferit în funcţie de tipul de confesiune creştină, ortodox/catolic, Crăciunul este unul. Şi ce moment mai potrivit pentru unificare, dacă nu naşterea lui Cristos? Am avut parte de o sâmbătă incitantă, mia inspirat o stare bună şi, acum când scriu, retrăiesc fericirea şi starea de bine pe care o aveam atunci şi, ce pot să fac altceva decât să mulţumesc, să le mulţumesc elevilor organizatori, doamnelor profesoare coordonatoare, direcţiunii, elevilor care au contribuit şi nu în ultimul rând, spectatorilor. Le mulţumesc tuturor celor de mai sus pentru că au făcut posibilă existenţa acestui eveniment şi au adus bucurie în sufletul copiilor sărmani şi al bătrânilor singuri, banii strânşi fiind donaţi acestora. O sumă deloc mică, de de lei. Mulțumesc! 50

51 Păreri Spectacol Isabella Tatoi(participant și organizator): Eu, personal, văd spectacolul de Crăciun ca un moment foarte important, la care e minunat să participăm cât mai mulţi! Numai împreună putem face lucruri frumoase. Aceasta este sărbătoarea noastră, când avem posibilitatea să ne vedem cu toţii şi să ne cunoaştem: de la şcoala primară până la liceu. Plus profesori. Ceea ce m-a impresionat la ediţia acestui an au fost bucuria şi emoţiile, în special ale celor mai mititei. Sper din suflet ca acest eveniment să devină o obişnuinţă pentru fiecare, să ne aducem reciproc bucurie cu ocazia Naşterii lui Cristos. Şogorescu Antonia(participant): Serbarea de Crăciun mi s-a părut o experienţă frumoasă, în care m-am distrat şi am fost fericită. Cel mai mult mi-a plăcut sceneta Sf. Rita şi momentul când Matei, colegul meu, s-a ridicat şi ne-a demonstrat cât de puternică poate fi voinţa noastră. Profesor Alina Stârcea (coordonator principal, președintele juriului): Evenimentul acesta s-a dovedit în fiecare an un moment în care, pe lângă talentul artistic al elevilor noştri, descoperim de fiecare dată profunda lor umanitate. Sunt copii care muncesc mult, care se implică, atât pentru frumuseţea momentului, cât şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi. În asemenea momente descopăr şi redescopăr în fiecare dintre ei o frumuseţe pe care, de multe ori, printre note şi cataloage, omitem să o vedem. Elevii noştri sunt frumoşi sufleteşte, sunt altfel faţă de alţi elevi, iar eu sunt foarte mândră de ei. Georgiana Mihăiță (organizator principal): Serbarea de Crăciun a fost o adevărată provocare pentru mine şi pentru întreaga echipă de organizare; având foarte puţin timp la dispoziţie, am reuşit să ne mobilizăm şi să facem o sărbătoare fericită pentru toţi. Odată cu acest eveniment, atmosfera Crăciunului s-a instalat la noi în şcoală şi nu am fi reuşit fără suportul moral şi entuziasmul doamnelor profesoare Alina Maria Stârcea şi Klara Fekete. Mie, cel puţin, această serbare mi-a adus aminte de ceea ce trebuie să însemne cu adevărat sărbătoarea Crăciunului, şi anume: prietenie, iubire, bucuria de a dărui şi bucuria de a face ceva frumos împreună. Amintindu-ne de Naşterea Domnului şi de drumul greu parcurs de Fecioara Maria şi Sf. Iosif, mi-am dat seama că ar trebui să fim puţin mai buni, nu doar în perioada asta, ci în fiecare zi a anului. Cu mici probleme la început, până la urmă, totul s-a rezolvat şi a fost, cred eu, un real succes. Astfel, le mulţumesc colegilor mei pentru suportul moral, munca depusă şi feţele zâmbitoare ce ne-au ajutat să continuăm, şi în mod special, doamnelor profesoare, fără de care, sincer, nu am fi reuşit să depăşim acest moment cu succesul pe care l-a avut. 51

52 Capitolul III Ce contează pentru noi? 52

53 Era glaciară a comunicării? De Andrei Crişan Clasa a-xii-a B În jur adesea se vorbeşte despre această eră glaciară a comunicării, o figură de stil utilizată pentru a descrie impresia că generaţia noastră nu comunică. Aud asta de la multă lume şi mă simt dator să o contrazic parţial. În acest sens, mă voi întoarce la originea termenului comunicare şi, asemenea oricărui tânăr, primul loc unde voi căuta este Wikipedia. Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. Perfect, în acest moment ştim că a comunica se referă la o transmitere de informaţii şi vin cu întrebarea: Noi, tinerii, nu ne transmitem informaţii?. Răspunsul pe care l-aş da eu este Ba da şi cred că nimeni nu ar putea să nege acest lucru. Totuşi, problema nu e rezolvată, să luăm un exemplu concret pe care să-l analizăm, să spunem că: Eu îi scriu un mesaj Georgianei, în care spun: Hey, Georg, trebuie să îţi zic ceva, iar Georgiana mă încurajează să spun ce este așa important. Îi spun: Chiar îţi mulţumesc că m-ai ascultat ieri, aveam nevoie de cineva. Nu comunic ceva? Nu se realizează o comunicare? Şi atunci de ce toţi spun că e era glaciară a comunicării? Răspunsul stă chiar în exemplu, să îl recitim. Aţi observat cuvântul scris? Scrisul marchează o comunicare doar prin cuvinte. În caz că nu ştiaţi, cuvintele au prestigiosul procentaj de 7% din totalul comunicării realizate între două persoane care sunt faţă în faţă. Şi acest 7% devine brusc 100% din comunicare. Din punct de vedere matematic, această transformare este un pic cam... mare. Mulţi care citesc articolul vor spune: Există emoticons.. Haideţi să luăm un alt exemplu, să spunem că (fetele vor înţelege foarte bine la ce mă refer): Ioanei îi place de Matei, dar e prea timidă ca să îi dea ea mesaj. Şi lui Matei îi place de ea, doar că așteaptă un semn; în final, se decide să nu mai 53

54 aștepte și îi dă mesaj. Aici există două variante, mesajul este: Bună Sau Hey, Ioana J Da, un emoticon poate schimba multe, însă, cât de multe? Un procent de 38% din comunicare este ocupat de comunciarea para-verbală, adică tonul, ritmul, volumul vocii etc cât de multe dintre aceste elemente pot fi acoperite de emoticoane? Să presupunem prin absurd că 100% din ele, adică 38% din procentul total al comunicării poate fi exprimat prin emoticoane şi astfel, comunicarea modernă acoperă un procent de Staţi, , dacă m-ar vedea doamna Stoian nu m-ar băga în bac, dacă citiţi asta, în apărarea mea, este târziu. După multe chinuri mi-am dat seama, 45%. Rapid și ineficient ar fi un motto bun pentru o astfel de comunicare, doar imaginaţi-vă că trimiteţi cuiva: Sunt foarte supărat şi ajunge la el doar Sunt fo. Ceea ce zic este o exagerare, o metaforă, dacă doriţi, pentru a demonstra că şi cei care spun că e o eră glaciară a comunicării au motivele lor. Pare să am dreptate şi să fie destul de clar că o comunicare prin mesaje e un lucru oribil, poate chiar să te întrebi: De ce o mai fac?, dar nu am fost foarte exact în ceea ce am spus, nu am menţionat că nu toate discuţiile necesită 100% din capacităţile noastre de a comunica pentru a fi transmis un mesaj, pardon, mesajul corect, nu o să fie nevoie de prezenţa mea ca să cer o temă unui coleg, de exemplu. Mai presus de atât, există o metodă prin care, printr-un proces imaginativ inconştient, oamenii anticipă elementele care nu le sunt date exact (în cazul nostru, elementele non-verbale şi paraverbale); acest proces se numeşte proces de presupunere. Adesea oamenii fac presupuneri, presupuneri bazate pe experienţa subiectivă. De exemplu, în contextul în care: Vlad și Robert sunt cei mai buni prieteni, iar Vlad îi trimite un mesaj: Salut, fraiere lui Robert, probabil Robert, deși tonul ar putea părea arțăgos, va alege să creadă că nu e nimic și va răspunde normal cu: Ia spune, frate, 54

55 deoarece Vlad îi este prieten. Însă dacă în contextul în care: Ştefan și Diana se urăsc din străfundul sufletului, iar Diana primește un mesaj Bună, Diana de la Ştefan, probabil nu va răspunde cum ar face-o Robert (care a primit un mesaj ce ar putea fi considerat ca fiind unul rău intenționat, nu unul imparțial ca acesta), ci va spune Ce vrei, Ştefan?, intuindu-se un ton corespunzător relației și presupunerii făcute asupra tonului/atitudinii lui Ştefan. Aceste presupuneri nu sunt neapărat un lucru rău, ajută creierul să înţeleagă o informaţie incompletă, problema lor e că nu sunt 100% sigure, şi asta poate naşte neînţelegeri. Personal, cred că am găsit o mică soluţie pentru a împăca şi capra şi varza, nu este perfectă, dar reduce considerabil numărul neînţelegerilor cauzate de acest Pasiune pentru zbor impas al comunicării moderne. Cheia sunt întrebările, dacă crezi că e posibil să fi înţeles greşit, întreabă. Nu costă nimic şi, ţine minte, dacă este ceva care necesită cu adevărat 100% din capacităţi, fă tot posibilul să fii cât mai explicit prin cuvinte sau să fii faţă în faţă cu persoana respectivă. În concluzie, nu aș putea spune exact dacă e o eră glaciară, o văd mai degrabă ca pe o oportunitate să învățăm să folosim cuvinte potrivite în contexte potrivite și de ascuțire a simțului presupunerii. În același timp, să nu uităm că o comunicare față în față este completă, 100% din capacități, iar o comunicare virtuală nu poate egala acest procent. De Cătălin Florin Blaj Clasa a-xii-a B Odată cu primul zbor efectuat cu un aparat mai greu decât aerul, natura a avut un nou competitor pentru supremaţia cerului: omul. În cei peste 100 de ani de când ne bucurăm de minunatul domeniu al aviaţiei, aceasta a surprins şi nu încetează să ne surprindă atât prin complexitatea sa, cât şi prin ramurile sale: aviaţia militară visul oricărui băiat de 10 ani să zboare cu avioane de vânătoare, aviaţia civilă cel mai rapid mijloc de transport cunoscut de noi până acum, şi aviaţia sportivă probabil cea mai frumoasă ramură a aviaţiei, unde zborul se face din pasiune, unde piloţii îşi pot arăta măiestria în manevre nebune ce sfidează imaginaţia şi unde trecerile razante deasupra pământului urmate de urcări rapide până în albastrul cerului, sunt la ordinea zilei. Multă lume utilizează expresia liber ca pasărea cerului. A face parte din albastrul infinit al văzduhului şi a te bucura de liniştea norilor în timp ce te simţi stăpân peste întreg peisajul pe care îl domini 55

56 cu privirea este un sentiment ce poate fi atins doar de la manşa unui avion. Să zbori nu este greu, oricine o poate face, să zbori corect însă este o artă definită prin antrenament, sacrificii şi pasiune. Primul zbor este o experienţă unică, definitorie pentru fiecare persoană. Pentru mine personal, se poate compara prima ridicare de la sol cu intriga riguros construită a unei nuvele. Odată ce aeronava a început să sfideze gravitaţia cu botul aţintit ca o săgeată spre inima văzduhului, am ştiut că indiferent ce voi alege în viaţă, indiferent de circumstanţe, voi aspira mereu să fiu între oamenii cerului, între cei care au fost şi cei care sunt. O întrebare frecventă adresată piloţilor este: Şi nu îţi e frică?. Un instructor de zbor foarte apreciat spunea că în momentul în care nu îţi mai este frică nu mai ai ce căuta în aviaţie. Frica te face atent, te determină să previi, să gândeşti. Zborul în aviaţia modernă nu este periculos. Statistic vorbind, sunt mai multe şanse să fii implicat întrun accident în drum spre aeroport decât în zbor. Totodată, pregătirea şi testele premergătoare obţinerii licenţei fac o selecţie foarte riguroasă, în rândul candidaţilor rămânând doar cei mai determinaţi, cei mai capabili. Am să vă vorbesc puţin despre ramura aviaţiei care momentan mi se pare cea mai frumoasă, şi anume acrobaţia. Esenţa zborului acrobatic stă în unghiuri şi viteze. Vrei ca avionul să se comporte într-un anumit fel, ai nevoie de o anumită viteză. Vrei ca precizia ta să fie maximă, ai nevoie de un anumit unghi. Acrobaţia a evoluat foarte mult şi datorită avioanelor ce sunt din ce în ce mai performante. Nu am să vă plictisesc cu date tehnice, dar vă pot spune că o astfel de aeronavă se poate roti cu peste 300 de grade pe secundă. Gândiţi-vă că sunteţi la orizontală, după care eşti cu capul în jos, şi din nou în poziţia din care ai plecat, într-o singură secundă. Se amestecă foarte mult cerul cu pământul într-un amalgam de evoluţii unde multe alte avioane ar fi cedat de mult. Secretul într-un număr acrobatic reuşit stă în imaginaţia pilotului şi în curajul său de a merge mai jos, mai repede, mai tare. 56

57 Fie că sunt militari ce îşi pun pasiunea de a zbura şi abilităţile în slujba patriei, fie că sunt căpitani din avioanele pe care le vedem zgâriind cerul în fiecare zi transportând mii de oameni, fie că sunt acrobaţi ce îşi fac virajele spectaculoase de o precizie supraumană, toţi sunt oameni deosebiţi, eroi ce răzbesc prin vreme potrivnică şi cazuri speciale, oameni al căror birou se află printre nori, a căror vedere scrutează orizontul neîncetat şi a căror inimă a rămas ancorată în înălţimile prăpăstioase ale cerului, ei sunt sufletele din spatele manşei, ce dovedesc supremaţia omului în faţa naturii. Copilărie, întoarce-te la mine! De Mihăiţă Georgiana Clasa a-xii-a A Când eram copil, tot ce îmi doream era să cresc mare, îmi aduc şi acum aminte că eram într-o zi la grădiniţă şi vorbeam cu o fetiţă de vârsta mea despre faptul că abia aştept să ajung la şcoală, să învăţ să scriu şi să citesc... nici nu bănuiam ce urma să înfrunt. Poate spun toate acestea cu o urmă de ironie şi din cauza faptului că sunt influenţată de stresul apropierii examenului maturităţii, dar mă uit în jurul meu, la colegii mei de clasă de acum, la părinţii mei, la profesorii mei, care zi de zi mă îndrumă, la cea mai bună prietenă şi la cel mai bun prieten... iar pe fiecare faţă găsesc aceeaşi dorinţă ascunsă în ochi, aceea de a ne întoarce la vremea când singura noastră datorie era să ne jucăm şi să fim cuminţi. Nu regret nicio alegere pe care am făcut-o în viaţă. Mă uit în trecut la toate momentele penibile pe care le-am întâmpinat ca orice adolescent şi mă amuz copios de cât de copilă puteam să fiu şi ce gândire imatură aveam cândva şi poate, într-o măsură mai mică, încă mai am. Îmi aduc aminte fiecare situaţie din trecutul meu care mi-a provocat o emoţie aparte. Prima zi de gimnaziu, când, înconjurată de colegii mei din clasele primare, eram la fel de speriată ca şi ei de ideea de a avea mai mulţi învăţători, prima iubire, ce nu se uită niciodată, superficială, într-adevăr, deoarece era privită prin ochii unei fetiţe fără experienţă de viaţă şi totul în jur părea roz, prima interacţiune cu o femeie ce mai târziu urma să îmi devină model în viaţă şi exemplu pentru aşa da, deşi la început mi-a displăcut complet, deoarece m-a articulat prompt pentru faptul că nu îmi învăţasem lecţiile şi am primit primul meu 2, Balul Bobocilor, concertele, prieteniile noi legate, dorinţa de a ajunge mai sus 57

58 decât cel care avea o medie mai mare ca mine... toate astea şi-au pus amprenta asupra mea şi asupra caracterului meu. Nu mă pot numi cea mai matură persoană din lume, dar odată cu noile tovărăşii legate au apărut şi anumite experienţe, pe care nu multă lume ajunge să le cunoască, de multe ori neplăcute, de multe ori extreme, dar astfel m-am călit. Încă nu ştiu când trebuie să tac şi când să vorbesc, fiind o fire efervescentă, am tendinţa să spun multe lucruri, ce poate nu ar trebui spuse atât de sincer. În fiecare zi, însă, îmi doresc să retrăiesc copilăria, acele momente când stai pe prispa casei şi vorbeşti cu pisica şi tu chiar crezi că ea îţi răspunde mieunând, acele momente când faci din frunze, nisip, apă şi o piatră colorată o poţiune magică, pe care, atunci când Făt-Frumos o va bea, va deveni un supererou invincibil, sau acele momente în care, din pernele canapelei şi cearşafurile patului îţi construieşti un fort îndreptat mereu cu ieşirea spre televizorul dat pe desene animate, acest lucru nimerindu-se să îl faci exact în mijlocul casei, fără să îţi dai seama, aducând astfel disperarea mamei asupra ta, care se gândeşte că o să trebuiască să strângă dezastrul din urma ta. Copilăria, după cum spune tatăl meu, este cel mai frumos anotimp al vieţii; când eşti copil, nu ai nicio grijă, jocurile şi dulciurile sunt principalele preocupări; mă gândesc ce noroc am putut să am, şi eu, şi prietenii mei, că am avut parte totuşi de o copilărie frumoasă şi fără lipsuri. Mulţi copii din ziua de azi duc lipsă de mâncare, de haine, de iubire, de părinţi, de casă, de educaţie, lucruri pe care noi le considerăm ca fiind normale să ne fie oferite, dar pentru ei e o adevărată sărbătoare când primesc o carte, fie ea chiar şi folosită, sau un fruct pe care noi poate îl mâncăm zi de zi sau îl aruncăm pentru că nu ne place. Trebuie să fim recunoscători pentru copilăria pe care am avut şansa să o trăim, iar în sufletul nostru să păstrăm mereu un loc unde să putem să ne refugiem şi să fim copii în cele mai grele momente ale noastre. Trebuie să rămânem copii toată viaţa, dar trecând prin fiecare etapă, să mărim sau să micşorăm doza de copilărie. Eu vreau să fiu copil pentru totdeauna şi vreau ca şi copiii mei să aibă parte de copilăria pe care am avut-o eu, nu cea care le este oferită celor mici din ziua de azi, când un copil de 4 ani ştie să îşi caute singur muzică pe YouTube, sau poate în clasa I are deja cont pe Facebook. Priviţi lumea prin ochii unui copil, descoperiţi-o în fiecare zi cu setea unui copil de a cunoaşte, astfel, viaţa poate o să fie puţin mai veselă şi nicidecum optimistă!?? 58

59 Capitolul IV Creaţii personale 59

60 Scriitorii De Alexandra Crisa Hobincu Clasa a-vi-a B Cartea, dacă este plăcută, îl face pe cititor să-şi uite limitele propuse pentru citit şi acesta, pierzând şirul orelor se adânceşte în gânduri nedesluşite. Eu văd scriitorii ca pe nişte apostoli ai poveştilor, ai adevărurilor, ca pe nişte ostaşi ai cuvântului, ai povestirilor şi ai poeziilor. Ei sunt regii cernelii negre, albastre, verzi şi roşii, vestitori ai trecutului, ai prezentului şi ai viitorului; cei care scriu cărţile nemuritoare de aventuri, ficţiune şi multe altele, care în zilele de azi şi în viitor vor ajunge să fie răsfoite, citite şi privite de noi cu o curiozitate de necuprins. Dar ei, stăpânii literelor, paznicii filelor, le-au cunoscut încă de la prima atingere a gândurilor ferecate. Doar ei ne pot îngădui curiozitatea... doar prima pagină, prima jumătate de pagina, primul alineat, prima proprozitie... ne aduc la marginile limitelor. Casa uitării De Georgia Zavatti Clasa a-xii-a A A După moartea părinţilor ei, Sofia s-a întors în casa părintească, casa în care îşi petrecuse douăzeci de ani din viaţă, casa pe care voia acum să o vândă, având în vedere că nu o mai locuia nimeni, căci ea şi Victor, soţul ei, se mutaseră la oraş. În holul de la intrare erau agăţate mai multe chei, de diferite dimensiuni şi culori, pe care, chiar şi acum, Sofia le privea cu teamă şi curiozitate. Cât trăiseră părinţii ei, nu avusese voie să se atingă de ele, neprimind altă explicaţie decât aceea că ar putea fi periculos pentru ea. Acum interdicţia nu mai era, dar teama rămăsese. Şi-a luat inima în dinţi, totuşi, şi le-a ridicat pe toate de acolo. Apoi a început să caute....dar ce să caute? Înţelegea că trebuie să se ducă să încerce uşile, dar cheile mici deschideau altceva... După ce s-a uitat la toate dulapurile şi cutiile posibile, şi-a amintit de cufăraşul din camera pă- 60

61 rinţilor, care era pus pe dulapul cel mai înalt, ferit de orice priviri iscoditoare. A încercat o cheie, iar aceasta s-a potrivit de minune! O să fie mai uşor decât mi-am închipuit!, a gândit fata în timp ce ridica uşor capacul. Înăuntru a găsit, însă, spre dezamăgirea ei, doar două poze cu părinţii ei, o scurtă scrisoare adresată ei şi ceva ce părea o vrajă. Scrisoarea suna astfel: Draga noastră Sofia, Noi ştim că tu vrei să vinzi casa şi nu te vom opri. Îţi spunem doar atât: dacă se poate, nu intra în camerele încuiate. Crede-ne, este spre binele tău. Totuşi, dacă intri, ia vraja cu tine. Te va proteja. Te iubim! Mama şi Tata...ciudat... nu se aştepta la asta... A luat totuşi vraja, fără să o citească. Astfel a pornit în descifrarea misterului camerelor încuiate. Prima uşă ce nu se deschidea era chiar lângă dormitorul Sofiei... Imediat ce a deschis uşa, aceasta a scos un ţipăt de spaimă: înăuntru se afla un bărbat ce punea haine într-o geantă. A înţeles însă că acela nu era nimeni altul decât fratele ei mai mare pe care nu îl mai văzuse de când avea 5 ani, când el plecase în armată, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Dar... cum de era acolo? L-a strigat pe nume: Petre! Acesta a răspuns, însă nu ei, ci a unei fetiţe de 8 ani, verişoara ei mai mare, care venise de mână cu Sofia cea mică, de 5 ani. În acel moment a înţeles Sofia că aceea era ultima ei amintire cu fratele său. Dar de ce ar fi periculos pentru mine aşa ceva? E... atât de frumos! A ieşit din cameră şi a înţeles că ce i s-a părut ei a fi 10 minute a fost de fapt o oră întreagă! S-a speriat şi a strâns mai bine în mână hârtia cu vraja, pe care s-a gândit să o citească: Un ombra acanto a me Oblio nella mia casa Era qui quando mi sono alzata stamattina Non dimenticherò prima che il giorno sia finito. 61

62 A înţeles atunci la ce s-au referit bătrânii, că o va proteja de uitare. Dar nu e posibil aşa ceva, să uit toate lucrurile astea aşa uşor! Mai rămâne de văzut... A găsit într-o altă cameră, pe un pat, o pisicuţă albă, udă, ciufulită, ce mieuna înfrigurată. Era pisicuţa pe care ea şi Victor o găsiseră pe marginea drumului, abandonată. Datorită acelei fiinţe, cei doi s-au cunoscut. A iubit ghemotocul acela de blană, suferind enorm când s-a stins din viaţă. A vrut să o ia în braţe, însă şi-a dat seama că nu era bine ce făcea în momentul în care a văzut din nou hârtia din mâna ei. S-a îndreptat, cu o mare părere de rău, spre următoarea uşă, unde a simţit, imediat ce a deschis, mirosul de apă sărată şi a văzut pe cerul senin luna roşie care se reflecta în apa mării, prevestind ceva rău... Şi-a amintit cu o strângere de stomac ceea ce urma să se întâmple: prietena ei cea mai bună, Chiara, avea să facă echilibristică pe balustrada vaporului şi să alunece, căzând astfel în mare, trupul ei dispărând pentru totdeauna... Nu a mai suportat să stea acolo şi a ieşit, observând că între timp s-a întunecat în casă ca şi în acea amintire de la 18 ani... Era ora 11. S-a dus la uşa din capătul coridorului, pe care, după ce a deschis-o, şi-a dorit să nu o fi făcut... În faţa ei era coşmarul care o bântuise toată copilăria: o umbră cu un rânjet monstruos, pe seama căruia pusese toate acele morţi şi nenorociri. Acum era chiar în faţa ei şi nu dădea impresia că ar vrea să o lase pe Sofia să plece. Sofia, a şuierat ea cu o voce care îi dădea fiori, te-am aşteptat atâta timp... Doar nu crezi că o să te las să pleci acum, nu? Şi îndată a început să râdă, acelaşi râs înfiorător pe care fata îl cunoştea prea bine... Sofia era împietrită de frică, simţind mirosul morţii cum o învăluie, ca şi strania senzaţie că ăsta îi este sfârşitul. Atunci a auzit însă orologiul de pe hol care bătea miezul nopţii. Şi-a dat seama că avea vraja în mână, aşa că a desfăcut-o repede şi a citit-o. Umbra se sperie, o blestemă pe fată, apoi, la ultima bătaie a orologiului, a dispărut. Rămasă singură, Sofia a înţeles că blestemul uşilor închise, ca şi cel al umbrei, era uitarea. Privind acele amintiri, risca să rămână înlănţuită în trecut, uitând de tot prezentul, reprezentat de Victor, soţul ei, şi de copilul ce îi creştea în pântece, iar pentru a renunţa la trecut, trebuia să vândă casa, amintirile având să dispară odată cu noii locatari. Ea trebuia să se întoarcă acasă şi să înceapă o altă viaţă, noi amintiri, odată cu familia cea nouă. 62

63 Un simplu EU De Izabella Tatoi Clasa a-x-a B Bună ziua, dragi cititori! Nu eu voi fi naratorul principal al acestei povestiri, ci Autis [Otis]. Trebuie să ştiţi: el nu este la fel ca toţi ceilalţi, el este Mă numesc Autis, da, da. Vârsta mea ah, numere! De ce lumea asta e condiţionată de numere?! Timpul, greutatea, plătitul, mărimea în talie, codul pentru alimente, canalele TV ăă nu că aş fi un adept al lor, dar le întâlnesc zilnic şi ciudaţii ăştia nu înţeleg că nu am nevoie de ele, că lumea nu are nevoie de ele. Sunt atât de seci, de idealişti, de paranoici. De parcă aşteptatul la semafor îi ajută cu ceva. Ei l- au creat şi tot ei, îndrumaţi de o inteligenţă colosală, se enervează şi folosesc cuvinte pe care eu unul, adică eu, Autis, nu le înţeleg deloc. Oricum, sunt spuse cu atâta ură şi dispreţ. Nu nu pricep deloc! O bucată de materie goală, care nu are nici măcar logică. Acele culori nici măcar nu sunt alese bine. Cum am spus, nu e logic! A, da. Li se zice înjurături. Nu ştiu ce reprezintă fiecare, sunt ca un fel de câmp semantic care se tot repetă; pare cel mai folositor, de altfel. Pentru ei. O, Dumnezeule mare! Nu numai că se condiţionează singuri şi încearcă să îşi modeleze fericirea, fără succes, desigur, dar folosesc şi, asemenea unei bariere, atât sentimentele, nervii ce or mai fi şi ăia?, cât şi, un nou cuvânt, cheile. Se aseamănă cu numerele şi cu semafoarele. Au un anumit cod după modelul căruia sunt făurite şi acesta nu se repetă niciodată. Cheile opresc: uşi, cutii, cărţi numite jurnale, dar mai nou şi doar cărţi, valize, seifuri şi tot aşa. Pentru ce? Le vezi peste tot; stau acolo atârnate şi aşteaptă să-şi îndeplinească scopul existenţei, aşa cum ei le-au creat. Alte bariere. Nu; eu ştiu că nu sunt prost. Se folosesc pentru a păzi. De cine?! Se păzesc între ei?! De ce? Din nou ură, din nou dispreţ; răutate. Nu prea pot să vorbesc despre asta, mă doare, aşa că mai bine tac. Nu sunt prost. Mai e ceva care mă nedumereşte. Bine, de fapt sunt multe, dar nu contează, m-am obişnuit. Cum spuneam animalele! Cât le iubesc. Sunt vietăţi cu viaţă, normal. Nu spun, e OK să mănânci câteva: minunatul cerc infinit al naturii şi al supravieţuirii. Dar de ce ei le închid? Le-au domesticit, ştiu. Tot la fel pot să le şi sălbăticească. Au dreptul să trăiască libere. Căţeii sunt de folos, înţeleg. Pot păzi, au grijă de tine. Piscile nu prea fac multe. Le convine să stea toată ziulica şi să fie mângâiate. (Da, aici alt conflict. Se mănâncă între ei şi ţin mai mult la animale. Sau, din contră, le jupuiesc din plăcere. Ah mi se zguduie tot trupul.) Cum spuneam pisicile, da. Însă păsările - peruşii, papagalii? Veveriţele? Broaştele? Peştii? Sechestrate în colivii şi acvarii pentru pentru delectarea ochiului?! Ce naiba! Am şi eu o pisică, dar am grijă de ea. Ceilalţi îi dau şuturi; şi cică eu-s ciudat. De parcă n-aş auzi când o spun. 63

64 Hmm personaje monumentale, tipi care ajung la ştiri, câţiva din trecut, desenaţi alb-negru, care mai atrag cumva societatea actuală, dar, desigur, şi informaţia aceea istorică este denaturată. Socrate, Anaxagora, filosofi. Unii au construit, şi-au dorit măreţie. Roma Antică, ha! De ce aş vrea să învăţ despre cum civilizaţia romană s-a ridicat cu atâta curaj, cu atâta putere şi şi-a distrus duşmanii pentru a deveni un mare imperiu pentru ca, mai apoi, să fie dominată, încolţită, şi istoria se repetă. A, uite o vorbă de-a lor care chiar îmi place! Cât admir pozele! Eu sunt Autis Prima dată mi se păreau nefolositoare. Ei încercau să imortalizeze prezentul pentru a-l păstra pentru viitor ca să fie fericiţi, dar uită de prezent, nu-l trăiesc şi rămân înecaţi în clepsidra timpului, pentru ca, mai apoi, să-i îmbrăţişeze nostalgia şi să repete acelaşi plicticos Ce bine era atunci!. Totuşi, pozele sunt geniale! Înţeleg cum mă văd ceilalţi. Desigur, există şi oglinda, dar poza e făcută din unghiul, din perspectiva fotografului. Şi fără poze, cum altfel mi l-aş mai fi amintit pe bunicul, singurul om, atât de bun, atât de înţelept? Era aşa chipeş! Şi poza asta cu mine da, pierdut, într-adevăr. Eu sunt Autis E recentă. Of ei fac tot posibilul ca să se denatureze. Comuniunea atât de frumoasă pe care o pot avea cu natura este înlocuită de jocuri stupide, condiţionate de o masă şi de nişte numere, căci acele pătrăţele trasate au fost desigur calculate la milimetru. Nu spun, nu e rău jocul, e frumos, dar ocupă prea mult spaţiu şi râsetele dogoritoare, transformate în răcnete absolut stupide de la stupizenia de exces de alcool ah Şi culmea! Transformă frumuseţea umană în plastifiere şi falsitate, concentrând-o într-o poză de parcă asta ar fi posibil, apreciind-o după gradul cât mai ridicat de anorexie, de goliciune, de albeaţă mortuară a pielii. E bine să fii slab ca să fii sănătos. Şi nu, nu, din nou numere, mă pierd Luna asta luna asta e mereu aşa, sângerie. Mă gândesc, oare dacă ar fi oameni, dacă ei ar fi oameni, şi dacă ar fi aproape toţi, s-ar transforma în alb? Reflectă purtarea lor? N-o să aflu niciodată Au atâtea creaţii, sunt atât de deştepţi! Inteligenţi puţini. Imortalizează pe computer în portrete, în benzi desenate şi filme imaginea morţii. De parcă au văzut-o viii vreodată. Da, eu sunt ăla limitat. Urâtă, hidoasă, cu coasa-n mână ah, ce amuzant! Este aşa umanizată, nu îşi dau seama că îşi fac autoportrete. De frică, pentru a o lua în derâdere, încearcă să o caricaturizeze, răspândind cu atâta prosperitate la TV, pe tricouri capete de morţi, pe care, dacă le întâlnesc din întâmplare, în mod real, maimai că-i apucă de guleraşul elegant aranjat doamna lor frumoasă, cu coasa. Le e atât de frică trăiesc zilnic gândindu-se la ultima clipă şi nu simt viaţa. Viaţa fără iubire este Purgatoriul terestru. Eu nu mă tem. Când o să vină, vreau să mă găsească fericit, împlinit, vreau ca în seara asta să... 64

65 CHEIA LECTURII Naratorul principal, Autis, este un copil autist, de unde şi numele. El este de fapt reprezentantul tuturor copiilor care suferă de autism. Autismul prezintă numeroase simptome, însă de multe ori diferă de la individ la individ: tendinţa de a repeta cuvinte şi fraze; nesociabilitate: un bolnav de autism poate să nu răspundă cu plăcere altora şi să fie singuratic; simţuri diminuate sau prea dezvoltate (Îl putem vedea pe Autis extrem de dezorientat, astfel încât chiar şi culorile îl pun în dificultate: semaforul, luna - pe care o percepe sângerie.); imposibilitatea de a fi concentrat şi coe- interes obsesiv pentru un lucru, o idee rent; sau o activitate ş.a. 65

66 Magia Crăciunului De Vărvaruc Daria Clasa a-v-a C Afară vântul sulfă puternic dând, de câteva ore, târcoale oraşului. Cu două zile înainte de Crăciun, într-un orfelinat, două surori, Mary şi Rose, se jucau în camera lor. Dintr-odată, mingea cu care se jucau a sărit către geam, spărgându-l în sute de cioburi. În acea secundă, femeia care deţinea orfelinatul a intrat în camera fetelor şi nu mult i-a luat să le dea afară în năpraznicul ger. Se făcuse seară, iar crivăţul deja le îngheţase firavele trupuri. Pe geamurile caselor gerul desenase flori de gheaţă. În ajunul Crăciunului, cele două fete s-au trezit fără adăpost, ghemuite lângă o casă unde văzuseră o familie întreagă adunată la masa dinainte de Crăciun. În acel moment, inimile îndurerate ale celor două fete s-au spart în mii de cioburi, precum geamul pe care îl făcuseră ţăndări. Mary, sora mai mare, şi-a verificat buzunarele prăfuitului ei palton şi nu a găsit decât trei meia se ruga îngerilor să îi dăruiască un copil cel bulite de frig. Ca prin vis, fetele au auzit cum fe- monede pe care le păstra cu mare grijă. puţin, să poarte paşii vreunui orfan la uşa ei, deoarece era singură de când soţul plecase dincolo La miezul nopţii, femeia deschise uşa şi le-a Venise seara, iar fetele ajunseseră în faţa altei case, unde o femeie bună şi caldă le-a lăsat găsit acolo, ca un dar, şi le-a poftit în casă. Au primit o masă caldă, s-au bucurat de căldura căminu- să intre, dar doar până când soţul ei se va întoarce de la târg. Acesta ura copiii şi nu ar fi fost încântat lui şi de grija părintească a gazdei. Fetele au îndrăgit-o pe loc, iar femeia s-a simţit în sufletul ei, ma- să le găsească acolo. Într-un ceas, în care au luat masa şi s-au mă încălzit, au făcut cunoştinţă cu femeia. Dar ce să În dimineaţa Crăciunului, Mary şi Rose s-au vezi, în casă a intrat soţul femeii, care le-a gonit trezit cu haine noi lângă un brad sub care erau şi pe fete, nu înainte de a-i lua cele trei monede lui alte cadouri. Mary. Fetele simţeau că pentru ele, Crăciunul nu va mai veni Cele trei au devenit o familie. Inima lui Mary şi a lui Rose s-au întregit cu iubirea mamei Începuse să ningă cu fulgi mari. Fetele au lor adoptive, iar fereastra spartă şi inimile zdrobite au devenit trecut. luat-o la goană şi au ajuns la uşa unei văduve care nu avea copii, unde au adormit înfometate şi zgri- 66

67 Întâlnire neaşteptată De Alexandra Crisa Hobincu Clasa a-vi-a B Într-o zi, o zi cum nu s-ar mai povesti, s-au întâlnit un zmeu cu un altul. Unul dintre ei era cel din Greuceanu. Celălalt era de fapt Balaurul cu Şapte Capete din Trei feciori de împărat. - Balaur! spuse zmeul. - Zmeu! spuse balaurul. Se încordează pentru o luptă. Şi totuşi se dau bătuţi. - N-are niciun sens! afirmă zmeul. - Ai dreptate, fu de acord balaurul. - Ştii ceva, eroii ăştia trişează mereu. - Da?! - Da! Ei se prefac mari şi tari, dar sunt de fapt mici şi neajutoraţi. - Chiar? Atunci de ce ne înving? De ce mereu? - Tu chiar nu ţi-ai dat seama? Sunt împinşi de la spate... - Nu e frumos să împingi... - Cine spune!... E doar o expresie... să vedem... unde rămăsesem? A, da! Ei nu numai că sunt împinşi de la spate, dar sunt ajutaţi de unii cu puteri mari. - Trădătorii! - Aşa, vezi că ai înţeles?... Stai puţin... la cine te refereai atunci? - Chiar nu ţi-ai dat seama? Sunt confraţii noştri, zmeii şi balaurii. Zmeul se uita la el. Avu o senzaţie. Senzaţie pe care i-o spuse balaurului imediat: - Mă uit în ochii tăi şi îţi văd ceafa! - Cred că ştiu! E tot o expresie, nu? 67

68 - Da. - Atunci înseamnă că îmi vezi dosul creierului, nu? - Nu. - Bine. Deci, unde rămăsesem?... A, da!... - Unde rămăsesem eu? A...! Dar tu nu eşti balaur, sau ce? - Am o idee mai bună decât să răspund întrebării tale. - A, da? Ce idee? - Să facem o organizaţie a noastră, a personajelor negative, prin care să colaborăm. Zmeul rămase cu gura căscată. De data asta, balaurul n-a făcut risipă de cuvinte doar de dragul de a vorbi. Nu. A spus cuvinte de duh, nu alta. - Bine, eu îmi aduc confraţii, tu îi aduci pe ai tăi, da? - BZE sau BZP?...Balauri şi Zmei contra Eroi sau Prinţi... - Ce? - Ne trebuie un nume, nu? - A. Atunci BZP. - Ok. Cei doi se despărţiră. De abia aşteptau clipa în care vor putea intra în scenă. Vor trece cu batalioane cele şapte mări şi cele şapte ţări. Sau nu... Făt-Frumos i-a spionat şi a răspândit ceea ce a aflat. Acum şi ceilalţi au un EBZ al lor (Eroi contra Balauri şi Zmei). X X X Chiar dacă au fost în sfârşit practici, zmeii şi balaurii au luat-o pe coajă. 68

69 E plin oraşul De Mironescu Mihnea Clasa a-xii-a A E plin oraşul de orbitoarele-i lumini, În ochi devin o ramură de spini O ramură de spini, la orice colţ prezenţă Totu-i tot, o zarvă în cadenţă E plin oraşul de feţele-i obscure, Clădiri, femei, moravuri, toate sure Murdare, goale, pline de grotesc Totu-i tot, un joc prostesc E plin oraşul de zarva-i infernală, Totu-i tot, o veşnică foială E plin orașul Foiala zilelor ce goale curg Toate dor, în tristul meu amurg Anonim De Andrei Crişan Clasa a-xii-a B Trăim cu iluzia că ştim ce se petrece Trăiesc şi eu, ca ei, părând de piatră, rece. În lumea noastră strâmtă eşecul ne pândeşte Iar eu aştept ieşirea din legea ce-ngrădeşte: sentimentele arătate devin o slăbiciune, să dai de oameni buni e totuşi o minune, chipul nu se arata aşa cum e făcut chiar eu, pentru a fi, sunt doar un prefăcut. Şi totuşi printre oameni şi în această lume Eu nu mă regăsesc nici chiar sub propriul nume. Declar că sunt pierdut în lumea asta mare Şi sunt tentat adesea să calc orice-n în picioare Şi trist e că parcă aşa e fiecare Străini între anonimi, pierduți în nepăsare. 69

70 Lied De Mironescu Mihnea Clasa a-xii-a A poezie avangardistă Simfonie-n dezacord. Portativ aglomerat, Preaplin de note şi ornamente. Solist cu trac de scenă. Cadenţă fără ritm. Armonie în forfotă. Pianist fără de scaun. Cor răguşit. Violoncel cu oasele din maţ. Viori doar plângăreţe. Soprană surdo-mută. Violonist afon. Madrigal fără de voci. Sonată cultă în folclor. Horă de ologi. Contrapunct cu decalaj. Imitaţie muzicală originală Concert din muzică de Bach! 70

71 Fără titlu De Filip Sabin Valentin Clasa a-xii-a B poezie avangardistă Primar fără rezolvare, rezolvare fără primar defect Degradabil mutilează nedivorţat cicatrice păpuşă Cicatrice, lacrimă fără centru, agravant heterofil Competitor fals, boală capricios, unealtă Muşcat tabloid, agravant conectat gaură Boală, defect teafăr, rezolvare canibali? Sugători sângeroşi, farduri degeaba vampiri Bulgăre, moş afon adevărat departe şcoala Conducător defect reglează păpuşi heterofile Cu unealtă de găurit canibali si vampiri Instituţie, încet mediatizată de comunişti Ei au scăpat teferi, muşcaţi doar de - Mândrie... 71

72 Întoarcerea înainte De Robert Benedek Clasa a-xii-a B poezie avangardistă A plecat, s-a întors, s-a dus, a revenit Oricine şi oricând, Oricum şi oricare, Că doare Când marea nepăsare...apare şi cum a plecat, a fugit, s-a întors şi a revenit, Tot nu a reuşit. Timpul şi omul... Sau omul şi timpul... Evoluţia şi involuţia, Creaţia şi increatia, haosul. Toate apar şi dispar. Nimic nu e sigur şi totul e impropriu. Cu toate au plecat, s-au întors, s-au dus și au revenit. 72

73 Iubind să dăruieşti De Staicu Andrei Răzvan Clasa a-v-a B Crăciunul ăsta este special Şi m-am temut că n-ai să mă găseşti Că am plecat din Bucureşti. Adresa am scris-o pe o hârtie Şi poate că te-ai rătăcit. Că mă gândesc că eşti bătrân şi poate obosit. Privesc cu ochii larg deschişi în zare Şi văd cum cad troiene de ninsoare. La ştiri se anunţă viscol mare. O să mai poţi ajunge oare? În casă-i cald şi bine, miroase a cozonac Pun capul pe o pernuţă, Gândind ce vreau să fac. Priviţi la ei, drăguţii! Sărmanii băieţei! În grabă strângeţi totul! Să-i facem fericiţi, să simtă mititeii că sunt şi ei iubiţi! Curând mă întorc acasă, la focul ce trosneşte, O strâng la piept pe mama şi simt că mă iubeşte. Îi spun cu ochii în lacrimi: - Să vie Moş Crăciun? Când are atâta treabă cătun după cătun? Îi scriu grăbit scrisoare: Să ştii că te iubesc, m-am prefăcut că-s moşul şi vreau să-ţi mulţumesc! Am înţeles: Crăciunul nu înseamnă să primeşti! Ci, cu iubire multă, să ştii să Dăruieşti! Ah, ştiu! Ce egoist! Privesc spre ulicioară, Văd doi copii săraci, ce tremură pe afară! Ar vrea ca să colinde, dar lumea nu-i primeşte Căci sunt orfani, săracii, şi nimeni nu-i doreşte. O strig grăbit pe mama, să vie toţi ai mei! 73

74 Kronos De Satmari Georgiana Anul III, Postliceală Mă pierd, urcând şi coborând Pe când nimic nu-i rău sau bine Că timpu-mi poartă trup în nori Cu dor prelung în ei şi-n mine. Mă-ntorc în zare şi observ Un loc cu amintiri preapline Dureri nevrotice mă sorb În sânge şi în mine. Rămân în spaţiul limbilor de ceas Privind cum timpul moare Mă-ntorc încet şi pas cu pas Când tot reluat mă doare. Un ultim gând va spune-nfrânt: Totul-i rotund şi se repetă În cercul trist nemaicontând Singurătăţi ce nu regretă. 74

75 SFÂRŞIT! 75

76