CAIETELE TEATRULUI NOTTARA

Transcript

1 CAIETELE TEATRULUI NOTTARA Nr. 2/mai 2012 publicaţie periodică pag. 4 Liviu Ciulley Un reper Povestea Teatrului Odeon, astăzi Teatrul C. I. Nottara pag. 18 Alexandru Mâzgăreanu: În meseria asta, dacă n-ai curaj să te arunci, să cauţi, să rişti e mai bine să nu o faci. pag. 65 Victor Ioan Frunză: Chiar şi atunci când spectacolul are serii de 100 sau de 200 de reprezentaţii, el moare în fiecare seară, se naşte în fiecare seară... PREMIERĂ pag. 17

2 CAIETELE TEATRULUI NOTTARA Nr 2/mai 2012 publicaţie periodică

3 SUMAR pg 3 pg 4 pg 7 pg 12 pg 17 pg 34 pg61 pg62 pg 65 pg 70 pg72 pg74 Editorial: Mircea Diaconu Istoric: Liviu Ciulley un reper / Povestea Teatrului Odeon, astăzi Teatrul C. I. Nottara Aplauze târzii: Emil Hossu Ştefan Radof Premiere: O noapte furtunoasă Marina şi hoţul Proiect: Descoperă puterea din tine Interviu cu Magda Niculescu, psiholog La taifas cu: Victor Ioan Frunză FEST(ive) Gala STAR Bacău VedeTeatru Buzău Repertoriul Spectacole în pregătire: Sala Horia Lovinescu Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare. Regia: Diana Lupescu Figaro, după Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro, după Pierre Beaumarchais. Scenariul şi regia: Victor Ioan Frunză Sala George Constantin Zeul măcelului de Yasmina Reza. Regia: Claudiu Goga 2

4 EDITORIAL Mircea Diaconu Din păcate pentru mine, cumpăr benzină la două-trei zile o dată şi din acelaşi loc. Este singurul motiv pentru care doamnele mă (re)cunosc (remarcaţi modestia!) Şi iată că, într-o bună zi, după ceam plătit, doamna din benzinărie a ridicat ochii la mine şi a început să ţipe: Vai, domnu' Diaconu, am fost la teatru!... şi a rămas cu ochii la mine. Pentru că nu mişca deloc şi avea ochii holbaţi, am întrebat-o timid: Şi ce s-a întâmplat acolo? Vreo nenorocire?. La fel de şocată, mi-a spus încet şi rar: Domnu' Diaconu, acolo e altă lume.... Şi pentru că era rândul meu să fiu şocat, mi-a spus: Nu ştiu să explic, dar e cu totu' altă lume... O lume deşteaptă, nu ştiu dacă mă înţelegeţi.... Aşadar, dragii mei, cred că ea avea dreptate. La teatru e altă lume, care, spre deosebire de cea în care trăiţi zilnic şi de cea pe care o vedeţi la televizor, vă face bine. Şi dacă nu mă credeţi, vă rog să verificaţi, călcându-ne cât mai des pragul. 3

5 ISTORIC Nicoale Şt. Noica: Liviu Ciulley Un reper Povestea Teatrului Odeon, astăzi Teatrul C. I. Nottara Cu toţii trecem, adesea, pe strada Doamnei din Bucureşti şi, de fiecare dată, admirăm clădirea impunătoare a Băncii Naţionale a României, înălţată, aici, în centrul istoric al oraşului. Ceva mai sus, pe B-dul Magheru, se află o clădire remarcabilă, prin instituţia care funcţionează în ea, locul Teatrului Constantin Nottara. Puţini dintre locuitorii oraşului ştiu că ei datorează siguranţa la cutremur şi trăinicia acestor construcţii, care adăpostesc oameni precum şi valorile deosebite ale societăţii noastre, celui care a înţeles să le construiască cu pricepere şi suflet. L-am numit astfel pe ilustrul inginer constructor Liviu Ciulley, pe nedrept uitat. Cred că, mai întâi, trebuie să amintim pentru cine a fost realizat Teatrul Odeon, clădirea în care astăzi funcţionează Teatrul C. I. Nottara. Tânărul Liviu Ciulei, viitorul regizor, era atras de teatru. Tatăl său, inginerul Ciulley, vroia să-l facă inginer constructor. În urma negocierilor, povesteşte regizorul, a acceptat să se înscrie la Arhitectură. Cu toate acestea, împreună cu sora sa Ana (Nini), fără ştirea părinţilor, se înscrie şi la cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică. În iunie 1945, se prezintă la examenul de absolvire cu un monolog din Henric al IV-lea de Pirandello, în faţa unei comisii alcătuite din monştri sacri ai teatrului românesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maria Filotti, Storin, Victor Ion Popa şi rectorul Mihail Jora. Examenul avea loc într-o sală de curs, fără public. Când să înceapă, uşa laterală se deschide şi pe ea intră, cu pardesiul în mână, inginerul Liviu Ciulley, care cere permisiunea să asiste la examen. Evident, era un aranjament cu Marioara Voiculescu, pe care inginerul o cunoştea. Viitorul regizor îşi aminteşte că, în acel moment, a fost pur şi simplu blocat, mai ales că din fire era timid. Cu toate acestea, după o pauză destul de lungă, şi-a luat inima în dinţi şi a spus textul... Emoţia sa a fost însă constructivă. Regizorul Liviu Ciulei apreciază că poate a fost cea mai bună prestaţie a sa. Comisia a decis şi tânărul Ciulei a luat examenul cu nota 10 pe linie. Acasă, îşi aminteşte el, era la masă cu inginerul Liviu Ciulley, mama şi sora sa. După o tăcere îndelungată, inginerul Liviu Ciulley, spune: Se pare că chestiunea teatrului este o treabă serioasă! Şi pauză... După o pauză de câteva minute în care nu pot descrie prin ce am trecut, spune regizorul, tata spune: Am să-ţi construiesc un teatru. Şi astfel a apărut după un an, în 1946, teatrul în care astăzi funcţionează Teatrul Nottara cu cele două săli de spectacol. (...) A fost 4

6 ISTORIC comandat proiectul de arhitectură lui Radu Dudescu, care era arhitectul şef al Băncii Naţionale şi avea un birou de arhitectură particular în strada C. A. Rosetti nr. 43A. Acesta întocmeşte proiectul în trei luni, astfel încât la 31 iulie 1942, cu nr , este înaintat la Primăria Municipiului Bucureşti sectorul I Galben pentru autorizaţia de construcţii. Proiectul de beton armat a fost întocmit de profesorul inginer Aurel A. Beleş. La 26 noiembrie 1942, primarul sectorului I de Galben semnează Autorizaţia de construcţie nr. 9I. Se preciza că se va executa un corp de clădire cu subsol, parter şi 8 etaje din zid cu toate planşeele din beton armat. De asemenea, era specificat faptul că proiectul şi conducerea lucrărilor aparţin arhitectului Radu Dudescu, iar execuţia se va face de Societatea Naţională de Construcţii Sonaco a inginerului Liviu Ciulley. Imobilul este format din două blocuri distincte care adăpostesc funcţii diferite: blocul din B-dul Take Ionescu nr. 20 (astăzi B-dul Magheru) şi blocul din strada Jules Michellet nr. 2. El a fost proiectat cu spaţii pentru două teatre, spaţii pentru garsoniere şi apartamente, spaţii pentru prăvălii şi pentru diversele instalaţii necesare. Cele două teatre care funcţionau în el Teatrul Odeon şi Teatrul Studio formau un corp care, din punct de vedere volumetric, ocupa subsolul, parterul şi etajele 1, 2 şi 3 din Blocul din strada Jules Michellet nr. 2, având pătrunderi parţiale la subsol, parter şi etajele 1 şi 2 în blocul din B-dul Take Ionescu nr. 20. (...) Sala mare de spectacol Teatrul Odeon se desfăşoară la parter pe o suprafaţă de 330 mp, la balcon 190 mp şi la loji 80 mp. (...) Societatea Naţională de Construcţii Sonaco, a inginerului Liviu Ciulley, va începe construcţia imobilului în campania anului 1943, dar va întâmpina o serie de greutăţi din cauza condiţiilor de război. În luna august 1946, imobilul era terminat la roşu, Teatrul Odeon îşi aştepta inaugurarea în stagiunea 5

7 ISTORIC de toamnă, Teatrul Studio era finalizat 80%, iar o bună parte din apartamente aveau finisajele terminate. (...) În scopul de a întreprinde orice acte şi fapte de comerţ în legătură cu spectacolele teatrale, cinematografice şi muzicale, la 11 mai 1946, se înfiinţează Societatea anonimă română Odeon, cu sediul în Bucureşti, B-dul Take Ionescu nr. 20. Conform Actului constitutiv publicat în Monitorul Oficial nr iunie , Societatea avea ca membri fondatori pe: ing. Liviu I. Ciulley, Nicolae Ottescu, Corneliu Moldovanu, Dan Bunescu, Ion I. Ciulley şi Anişoara Bunescu (n. Ciulley.) Capitalul social al Societăţii la creare a fost de lei împărţiţi în 1500 acţiuni nominale a câte lei fiecare. În imobilul prezentat mai sus va funcţiona, pentru scurtă vreme, Teatrul Odeon, care-şi va deschide porţile în noiembrie 1946 cu spectacolul Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, pus în scenă de Ion Şahighian. Aici îşi va face debutul regizorul Liviu Ciulei cu piesa Poveste stranie / Strange. Cea de-a doua stagiune, din anul 1947, continuă seria succeselor. Din păcate, la puţin timp după recunoaşterea Guvernului Dr. Groza de către Occident, consecinţele preluării definitive a puterii de către comunişti au devenit din ce în ce mai vizibile. În vara anului 1948, după naţionalizare, Teatrul Odeon este desfiinţat, aici instalându-se Teatrul Armatei. Ulterior, teatrul va prelua numele actorului şi pedagogului C. I. Nottara, nume sub care este cunoscut şi astăzi. Am speranţa că cei ce vor citi aceste rânduri îşi vor îndrepta un gând de recunoştinţă câtre inginerul Liviu Ciulley, atunci când se vor afla în acest lăcaş de artă. Afişul piesei Poveste stranie - STRANGE - anul 1946 Schiţă de studiu a primului decor realizat de Liviu Ciulei la această piesă (Extrase din volumul Liviu Ciulley un reper de Nicolae Şt. Noica, Editura Vremea, Bucureşti, 2011) 6

8 APLAUZE TÂRZII Emil Hossu a ieşit definitiv din scenă... Emil Hossu s-a născut pe 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, şi s-a stins în seara zilei de 25 ianuarie 2012, la Teatrul Nottara, când ar fi trebuit să înceapă spectacolul Aniversarea. Acel spectacol care, spre Marinela Ţepuş finele anului trecut, s-a jucat cu casa închisă la Barbican Centre din Londra. Acel spectacol în care juca, alături de 18 colegi, printre care se afla şi soţia lui, Catrinel Dumitrescu. Milu al nostru iubea viaţa, scena, pe Catrinel şi pe colegii săi. Poate nu tocmai în această ordine. Dar pentru că iubea, cu adevărat, pe (aproape) toată lumea, era, la rându-i, foarte iubit. De oameni şi de Dumnezeu. Aşa se face că, deşi avea un dosar nesănătos, a ajuns actor. Tânărul actor a jucat, chiar de la început, în două teatre bucureştene: Giuleşti şi Nottara. Teatrul pe care l-a iubit necondiţionat a rămas Nottara. Şi poate tocmai de aceea Dumnezeu i-a îngăduit să iasă din scena vieţii înconjurat de mai toţi colegii, chiar în foaierul Sălii George Constantin, în vreme ce, în foaierul de sus, publicul aştepta să intre la spectacol. Puţini actori se pot mândri că joacă în 8 spectacole din cele 22, câte a avut pe afiş, în acel moment, Teatrul de pe Bulevardul Magheru: Doi pe o bancă, Operele complete ale lui WLM ŞXPR, Aniversarea, Omul hazardului, Clipe de viaţă, În piaţa Vladimir, Nu vorbiţi cu actorii, De trei ori dragoste. Roluri întotdeauna pozitive, pentru că el era foarte pozitiv. Uneori cu accente dulci-amărui, pentru că viaţa i-a fost nu chiar întotdeauna roz. Marele har al lui Milu Hossu consta, însă, în puterea de a fi mereu luminos, generos, fermecător şi, mai ales, tânăr. Milu nu şi-a arătat niciodată vârsta. Nici când am jucat rolul lui Moş Tănase din Răzvan şi Vidra nu mi-am arătat vârsta (era în clasa a VI-a şi făcea... compoziţie n.n.) - a spus, mucalit, în interviul aniversar, de acum şaseşapte luni, când teatrul şi publicul său l-au sărbătorit pentru cei 70 de ani. Şi nici atunci nu şi-a arătat vârsta. Dragul de Milu a ieşit definitiv din scenă, dar va rămâne, în sufletul nostru, de-a pururi tânăr şi ferice! Omul Hazardului de Yasmina Reza 7

9 APLAUZE TÂRZII Prea puţin timp!... Prea puţin timp, mult prea puţin ne-îndeajuns ca să vorbim în tihnă, să ne cunoaştem mai bine, să ne împrietenim pe viaţă, să ne spunem cât ţinem unul la altul Ne-am cunoscut cu foarte mulţi ani în urmă, în Petre Bokor curtea Liceului Cantemir. Apoi, ne-am re-cunoscut, cu mulţi ani în urmă, în culisele Teatrului Nottara. Şi apoi, ne-am întâlnit la Elsinore, şi la Verona, şi la Petersburg, şi la Austerlitz Nu era deloc greu să-l îndrăgeşti: un tip demn, distins, şarmant, spiritual, pozitiv, cu o minte mai organizată decât tabla înmulţirii, binecrescut, deştept, curtenitor, sensibil - întrun cuvânt, un domn. Domnul Hossu. Într-o bună zi, în toamna anului 2000, m-a sunat, oarecum nedumerit. Soacra lui îl informase că l-am căutat la telefon. Uimirea mea a fost la fel de mare, deoarece nu-l căutasem. Oricum, ne-am bucurat de această neînţelegere, în urma căreia ne-am re-auzit după mulţi ani. Confuzia doamnei Dumitrescu a fost premonitorie, fiindcă peste nici o lună, invitat să pun în scenă comedia Operele complete ale lui WLM ŞXPR, la Teatrul Nottara, l-am sunat cu adevărat. În multele roluri ale farsei am distribuit trei actori de care mă legau ani mulţi de caldă prietenie: Milu Hossu, Bebe Cotimanis şi, ca invitat special, Mircea Diaconu. Echipa s-a întregit cu un alt membru strălucit, Sică Rusescu («îngrijoratul», cum îl poreclisem), care a semnat scenografia. Această producţie s-a dovedit a fi una dintre cele mai fericite din întreg parcursul meu teatral. Spectacolul nu numai că s-a jucat cu imens succes timp de peste zece ani - la Bucureşti, pretutindeni în ţară, precum şi pe alte scene europene - dar a colindat Canada şi Statele Unite, într-un turneu care a lăsat amintiri voioase în memoria multor spectatori. Turneul acela Pan-American putea genera o carte de amintiri, în care participarea strălucită de coechipier a lui Milu ar merita un capitol aparte. Întorşi din acea minunată escapadă, am început repetiţiile cu o producţie teatrală de anvergură, Război şi Pace, adaptare a romanului omonim de Lev N. Tolstoi. Milu era din nou în fruntea distribuţiei, în rolul Naratorului epopeii. Fără îndoială, eleganţa, distincţia, inteligenţa, dar şi verva lui, şi-au pus amprenta benefic pe ţinuta întregului spectacol. După cum spunea un clasic, Teatrul nu este patria realităţii (copaci de carton, bijuterii de tablă, palate de pânză, ceruri din zdrenţe, diamante de sticlă, piersici de plastic, stele din becuri). Teatrul este patria adevărului: pe scenă sunt inimi omeneşti, în culise sunt inimi omeneşti, în sală sunt inimi omeneşti. De aceea, în seara în care s-a oprit inima Actorului Emil Hossu, tot Teatrul a murit pentru o clipă. Mă uit la afişul de spectacol ce tronează deasupra biroului meu şi îl văd pe Milu, în veşmintele lui Hamlet, viguros şi îngândurat, cu o ţiteră în mâini. Cântă. Asta e imaginea care va rămâne de-a pururi în memoria mea. Regret numai câinoşenia timpului prea scurt, care mi-a dat prea puţin timp, mult prea puţin, pentru a-i spune cât mi-a fost de drag. Operele complete ale lui WLM ŞXPR (prescurtate) de J. Borgeson, A. Long, D. Singer 8

10 APLAUZE TÂRZII Ne jucam de-a viaţa, ne jucam de-a teatrul Venirea mea în teatru se confundă cu prezenţa lui Milu. Am jucat de la început împreună, într-un spectacol regizat de Tudor Mărăscu: Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi. Apoi, am jucat împreună în Operele Constantin Cotimanis complete ale lui WLM ŞXPR, vreme îndelungată vreo zece ani de zile. Şi relaţia noastră a devenit din ce în ce mai apropiată. Am făcut turnee în SUA, cu acest spectacol în trei personaje: Diaconu, Hossu şi Cotimanis. Aproape că deveniserăm aşa... un grup care... ne jucam de-a viaţa, ne jucam de-a teatrul. Dar nu a fost numai teatru. A fost şi viaţă. Ne vizitam reciproc, veneau pe la mine, la Cocioc, la ţară. Catrinel chiar îmi spunea: Exact cu o zi înainte să se ducă Milu a pomenit de tine, că trebuie să ajungem la Cocioc, că îţi deschizi tu chioşcul.... Că am făcut acolo un chioşc pentru petreceri. Şi uite că nu s-a mai întâmplat treaba asta. Petrecerile continuă, dar continuă fără Milu. Continuă fără el, într-un fel... pentru că, în sufletul meu, el există. Mă tot întâlnesc cu studenţii pe care i-a avut el şi care, bună parte, joacă la Nottara. M-am apropiat de foştii lui studenţi, m-am apropiat de Catrinel, m-am apropiat de el, în special. Şi nu ştiu... e greu să te obişnuieşti cu dispariţia unui om alături de care ai stat atâta timp. Îmi pare rău că s-a dus Milu. Absenţa lui se simte. Iar eu simt şi lipsa lui, şi lipsa lui Maxim Crişan - un director adjunct extraordinar, un excelent organizator. Lumea dispare, spectacolul continuă. Nu avem ce face. S-a nimerit ca, în ziua în care Milu a fost depus la teatru, eu să joc Ultimul Don Juan. Şi ne întrebam, întreaga distribuţie: Ce facem? Jucăm sau nu jucăm? Şi ne-am hotărât să jucăm. Ne-am zis că mai bine îl pomenim printr-un spectacol, ceea ce s-a şi întâmplat... Replicile parcă se calau pe situaţia pe care o trăiam în ziua aceea. Am plâns în timpul spectacolului, publicul a aplaudat, au plâns şi spectatorii, la sfârşit, şi am spus că spectacolul Ultimul Don Juan al lui Neil Simon este în memoria, probabil a ultimului Don Juan din Teatrul Nottara. Totul continuă. Din păcate, din fericire. Dumnezeu să-l ţină pe Milu aşa, frumos, în braţe, pentru că e nevoie peste tot de prietenie, de o lacrimă. Bătrânul de Maxim Gorki 9

11 APLAUZE TÂRZII El iubea viaţa şi iubea profesia... Alexandru Mike Gheorghiu Mă număr printre cei care nu vor să se gândească la domnul Hossu la timpul trecut. Eu încerc să folosesc prezentul şi chiar viitorul, când mă refer la domnul Hossu... Milu..., cum îi mai spuneam noi, bunii săi prieteni. Domnul Hossu nu făcea parte dintre actorii bătrâni ai Teatrului Nottara. Şi cine a trecut pe la noi prin teatru ştie - pentru că se vedea de la o poştă - că unde erau tinerii, acolo era şi el. Cu singuranţă că domnul Hossu era înconjurat de mulţi prieteni adevăraţi, de toate vârstele, dar aceia cu care se simţea în largul său eram noi. Pe mine m-a marcat... Trăia pentru teatru. Şi când spun trăia pentru teatru, mă gândesc la ceea ce mi se spunea şi la facultate, la ceea ce am observat după facultate şi se observă permanent de la mare distanţă: persoanele care ard, care îşi doresc să fie pe scenă!... Care fac tot posibilul să nu se despartă de scenă! Ca acum un an de zile, când a avut un accident destul de grav, accidentul de maşină... Din dorinţa de a fi din nou pe scenă l-am văzut cum îşi făcea exerciţiile de recuperare singur. Avea o dorinţă extraordinară de a reveni cât mai repede la teatru. M-am împrietenit cu domnul Hossu... Mă consider prieten şi coleg de profesie cu el. Pentru că ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit prin intermediul acestei profesii. L-am întâlnit, aici, în teatru. Primul spectacol în care am jucat împreună a fost Război şi pace. Spectacolul la care ne-am împrietenit a fost Special, sânge!, când juca rolul tatălui meu. Şi prin asta chiar şi-a luat rolul foarte în serios! M-a ghidat destul de mult, dar nu cu autoritate, ci ca un prieten mai mare. Îmi lipsesc foarte mult discuţiile cu el. Pot să spun că ajunsesem să nu mai am niciun secret faţă de el... Îmi lipseşte! Îmi lipseşte, dar nu vreau să mă gândesc la el ca la ceva ce îmi lipseşte. Era vesel. El iubea viaţa şi iubea teatrul. Şi lucrurile despre care discutam cu plăcere erau acestea două. De fapt, sunt două lucruri care însemnau, pentru el, acelaşi lucru. Îi plăcea joaca. Îi plăcea să se joace. De aceea a şi ales această meserie meseria de a (se) juca. Special Sânge de Guy Foissy 10

12 APLAUZE TÂRZII Ce bine că l-am cunoscut pe omul acesta! Emil Hossu mi-a fost profesor la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion. L-am cunoscut în Au trecut, de atunci, 16 ani. Acesta ar fi timpul necesar unui părinte, unui părinte să îi crească fiul de Gabriel Răuţă la naştere, până în clasa a X-a. Este adevărat că noi am petrecut mai mult timp în primii patru ani, în timpul facultăţii. Şi apoi, printr-o întâmplare fericită, eu am colaborat cu Teatrul Nottara şi apoi, am fost angajat la acest teatru. Şi din nou am început să petrecem mult timp împreună. Nu la fel de mult timp ca în perioada facultăţii. Şi, evident că, într-un fel sau altul, nedorind să folosesc vorbe mari, Catrinel şi cu Milu au fost un fel de părinţii mei de Bucureşti. În sensul acela al unui fapt, al unor oameni cu care să vorbeşti despre profesie fără să te formalizezi şi să încerci să înoţi printre cuvintele, uneori pompoase, pe care unii oameni din branşă le folosesc când discută despre această meserie. Nu. Dacă am avut ceva de discutat, am discutat întotdeauna foarte direct şi fără ocolişuri. El mi-a spus şi lucrurile bune şi lucrurile rele despre situaţiile pe care le aveam în discuţie la vremea respectivă. Recunosc că şi eu, la fel ca şi alţi colegi de-ai mei cu care mai vorbesc despre el câteodată, mă surprind ca şi cum dispariţia lui nu ar fi avut loc. Adică, uneori mă surprind gândind să îi dau un telefon sau să fac nu ştiu ce... ceva ce avea legătură cu el. Şi cred că asta e ceva care vine din subconştienul meu şi care zice: Ce bine că l-am cunoscut pe omul acesta! Ce bine că l-am avut alături!. Sunt foarte puţini oameni, de vârsta lui, care au avut atât de mulţi prieteni printre tineri. Şi asta nu cred că a venit decât de la un anumit gen de deschidere pe care el a promovat-o şi a generat-o. Adică, tu, ca tânăr, dacă vrei să te apropii de cineva şi acel cineva nu e dispus să facă lucrul acesta, poţi să încerci la infinit. Dar, dacă tu, ca tânăr, simţi că cineva îţi spune, fără vorbe, nu contează vârsta mea, contează că suntem în aceeaşi profesie, atunci se realizează un spaţiu de comuniune. Mă rog, el a fost şi profesor, un număr de ani şi cred că şi asta spune ceva... În profesia asta, sunt unii oameni care împărtăşesc şi alţii care nu împărtăşesc sau nu pot sau... poate că unii nu s-au gândit. Dar cred că şi asta spune ceva despre tipul lui de relaţionare, nu doar cu tinerii, ci cu oamenii, în general. Cineva care este profesor, oricât de sever sau de indulgent ar fi, descoperă sau dezvoltă în el o anumită resursă de flexibilitate în relaţiile cu oamenii. Receptarea mea faţă de domnul Hossu este una de recunoştinţă, de mulţumire, pentru că mult din ceea ce sunt eu acum i se datorează. În egală măsură şi dumnealui, şi doamnei Catrinel. Cei care l-au cunoscut sigur îşi aduc aminte de umorul şi de un tip de bonomie şi de jovialitate care îl caracterizau. Şi cred că e un om care, deopotrivă, ştia să se facă respectatşi auzit, şi ascultat, în aceeaşi măsură în care ştia să se facă plăcut şi molipsea şi pe alţii. Era pus pe şotii, mereu. Avea ceva hâtru care parcă te provoca să faci apel la resursele tale cele mai bune şi să începi să creezi performanţă la nivel de umor. Te provoca, găsind, în multe lucruri, conotaţii comice, foarte fine şi foarte delicate, te provoca să te ridici la acest tip de umor şi îţi acorda încredere, chiar şi pe tărâmul ăsta. Era dispus să glumească şi să reacţioneze la glumele unor oameni pe care de abia atunci îi cunoscuse. Mă gândesc că dacă aş avea un copil şi el ar creşte şi m-ar întreba: cine era, domnule, nea Milu?... cred că i-aş spune că Milu Hossu ar fi fost cel mai desăvârşit profesor pe care l-ar fi putut avea şi un prieten pe care s-ar fi putut baza oricând. Şi, dincolo de asta, i-aş spune că parte din ceea ce tatăl lui (adică eu!) sunt la momentul respectiv i se datorează lui Milu Hossu. Şi i-aş spune că i-ar fi un bunic al lui pe care nu l-a cunoscut! 11

13 APLAUZE TÂRZII Omul, poetul, actorul şi politicianul Ştefan Radof Dan Marius Zarafescu Şi-a impus inteligenţa artistică nu numai în jocul scenic, dar şi, nu mai puţin, în scrierile sale. A fost autorul unor reuşite scenarii de teatru: Enigma din testament, la Teatrul Național de Televiziune, după nuvela Morminte de Mihail Sadoveanu; Inelul cu Briliant, după romanul Amândoi de Liviu Rebreanu şi Crocodilul, după Fiodor Dostoievski. Aceste căutări spirituale l-au recomandat ca membru al Uniunii Scriitorilor, în anul 1991, dar şi al UNITER-lui şi al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR.) De-a lungul timpului, i-au apărut mai multe volume de versuri: Casca de foc (Editura Cartea Românească,1972); Iris (Editura Cartea Românească, 1976); Statui în iarbă (Editura Cartea Românească, 1983); Șoimul în iarnă (Editura Eminescu, 1994); Efectul de seră (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002); Balade, Doamnelor, balade (Editura Cartea Românească, 2008). Actor şi poet, el avea acea rară capacitate intelectuală scenică care te provoca să participi cu interes la actul artistic, cu luciditate, cu discreţie, dar mereu cu şansa de a depăşi entropia estetică a procesului creator. A fost un actor-pivot, care motiva şi ordona relaţiile şi participarea scenică a colegilor. Până a ajunge în lumea teatrului, traseul său existenţial a fost marcat de peripeţii amare, datorate convingerilor şi atitudinii sale faţă de regimul politic. Pentru acestea, este arestat de către Securitate la 3 martie 1953, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Nr. 2 la cinci ani de muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia sa a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a prevederilor Convenției de la Geneva din mai Însă, calvarul său în gulagul comunismului românesc nu avea să se sfârşească aici. A încercat să devină student la Institutul de Teatru, în vara anului După trei săptămâni, autorităţile i-au descoperit dosarul, iar el a fost exmatriculat din facultate. A lucrat ca manipulator de mărfuri în Halele Obor, la O.C.L. Alimentara 23 August şi ca funcționar comercial. În toamna anului 1960 a fost admis la Institutul Nemuritorul farsă tragică după Deus ex machina de Gheorghe Săsărman 12

14 APLAUZE TÂRZII de Teatru, prin intervenţia lui Radu Beligan, care îi fusese profesor la prima prezenţă în institut, dar şi prin insistenţele rectorului facultății, maestrul Costache Antoniu, a cărui clasă a absolvit-o în Repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, revine în Bucureşti în anul 1965, devenind actor al Teatrului Nottara. F i r e s c, i n t e l i g e n ţ a s a, e x p e r i e n ţ a profesională, cultura şi spiritul analitic l-au recomandat pentru activitatea didactică în cadrul Academiei de Teatru şi Film ( ), apoi la Academia de Artă, Universitatea Hyperion ( ). Pentru activitatea sa pe scena Teatrului Nottara, sau la Teatrul radiofonic, dar şi pentru creaţiile sale în film, a fost recompensat cu numeroase premii: Premiul A.T.M. şi al criticii în anii 1980, 1982, 1984 şi 1986; Laureat al Festivalului de film de la Locarno, Elveţia, pentru rolul din producţia cinematografică Prea mic pentru un război atât de mare ; Laureat al Festivalului de teatru de la Nancy (Franţa), 1969; Laureat al Festivalului de teatru de la arhus (Danemarca), 1970; Laureat al Festivalului de teatru de la Guanahato (Mexic), 1978; Laureat al Festivalului de teatru de la Plovdiv (Bulgaria), După 1989, Ştefan Radof nu avea cum să stea departe de viaţa politică, să uite uşor anii de prigoană comunistă, ani ai tinereţii sale, când spera că poate schimba ceva în jurul său. Era momentul să-şi ia revanşa pentru cele îndurate de el şi de familia sa. A intrat cu noi speranţe în activitatea politică. În calitate de membru în Partidul Alianței Civice (PAC), Ștefan Radof a fost ales senator în Circumscripția electorală nr. 42 Ilfov, pe listele Convenției Democrate Române. A făcut parte din Grupul parlamentar de orientare civicliberală, până în septembrie 1993 și, după această dată, din Grupul parlamentar al Partidului Alianței Civice, precum și din două Comisii permanente: Comisia pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă și Comisia pentru administrație publică și organizarea teritoriului. Ştefan Radof putea să joace orice: ludicul şi realitatea amănuntelor, relaţiile interumane şi simbolurile lor, interiorizarea sufletului şi manifestările viscerale. Lucra orice personaj cu devotament, cu credinţă, cu modestia orgoliului şi, probabil, cu acea conştiinţă a valorii care îl împiedica să recurgă la încropeli devastatoare pentru fiinţa sa. Desigur, nimeni nu-i perfect, şi tocmai de aceea portretul artistului la final de drum trebuie să fie luminos, blând şi olimpian... 13

15 APLAUZE TÂRZII Am pierdut un intelectual, am pierdut un artist complex, am pierdut un boier Am jucat cu domnul Ştefan Radof în ultimul său spectacol, cu o săptămână înainte de dispariţia sa. Eu am crescut lângă domnul Radof. El şi mulţi alţi actori mari mi-au fost sursă de Silviu Biriş inspiraţie pentru meseria asta. Apoi, am venit aici, la Nottara, căsătorindu-mă cu Irina Cornişteanu, fiica lui Mircea Corinşteanu. Ea repeta cu Mircea Cornişteanu în spectacolul Soţul păcălit. Atunci l-am cunoscut pe domnul Radof. Apoi, eu am fost la clasa lui Ion Cojar, un alt mare dispărut, unde a fost, asistent, la un moment dat şi domnul Radof. Venea şi lucra cu noi. Era un om discret şi nu prea spunea tot ce făcea. Şi bine făcea. Sau, poate nu făcea bine... nu ştiu! Nu judec eu lucrul ăsta. Pot să spun doar că domnul Radof, ca partener de scenă, era desăvârşit. Vreau să spun că noi, acuma, toată echipa din spectacolul Nimeni nu-i perfect, căutăm pe cineva care să preia rolul jucat de dumnealui şi nu găsim. Îţi dai seama după ce pleacă un actor cât e de greu de înlocuit. Teatrul merge mai departe, e adevărat, spectacolul continuă, dar... De multe ori se zice că nimeni nu-i de neînlocuit în meseria noastră. Ei bine, Ştefan Radof e greu de înlocuit. Avea acea candoare, în Nimeni nu-i perfect, avea acea şcoală de teatru atât de temeinic însuşită şi aplicată, pe care nu ştiu dacă institutul de teatru o mai perpetuează în ziua de astăzi, dacă mai urmează acea metodă pe care Ion Cojar ne-a predat-o. Pe Ştefan Radof îl am în gând. A fost totul atât de scurt. Am jucat cu el la Slatina şi după 6 zile... Am fost ultima persoană din anturajul lui pe care a sunat-o. Era la Urgenţă. Mi-a spus că, din păcate, nu crede că o să poată face turneul pe care îl plănuisem pentru Iaşi şi Piatra Neamţ. L-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a spus că e la spital. N-am stat pe gânduri şi m-am dus imediat la el. L-am lăsat pe picioare, deşi se simţea rău. Şi a doua zi am aflat că s-a dus dintre noi. Două zile am stat aşa şi am mers în virtutea lucrurilor şi apoi am început şi eu, şi colegii mei să ne dăm seama de dispariţia lui. Şi Florentina (Ţilea) şi Rodica (Ionescu) spun că au pierdut un tată,... Da. A fost unic. Şi va fi, întotdeauna. Ştefan Radof nu este o simplă pierdere pentru teatrul românesc, pentru elita românească. Am pierdut un intelectual, am pierdut un artist complex, am pierdut un boier. În afara faptului că era un actor devotat scenei, era un cărturar. Şi aşa ceva nu mai avem. În nebunia asta care ne înconjoară, nu mai avem... elitele se împuţinează, din păcate, sau... nu ştiu... nu vor să (mai) apară. Eu chiar fac un îndemn: hai, îndrăzniţi! Apăreţi în faţă! Luaţi-ne şi pe noi după voi şi hai să creăm o ţară mai puternică, o societate mai sănătoasă. Nimeni nu-i perfect de Simon Williams 14

16 APLAUZE TÂRZII Face parte din categoria acelor actori despre care n-am auzit decât cuvinte de laudă În primele interviuri pe care le-am dat în anii '90, după ce am venit în Teatrul Nottara, una dintre întrebări a fost cum m-am acomodat cu noii colegi. Trebuie să spun că eram suficient de provincial la Ion Haiduc vremea aceea... şi punem asta în ghilimele. Nu eram provincial în gândire; pur şi simplu, în acest teatru, cu mine odată, cu Ion Haiduc actorul, mai venea o persoană: Ion Haiduc spectatorul. Amândoi veneau de la Timişoara şi, ca toţi ceilalţi spectatori, Ion Haiduc - spectatorul îi văzuse pe actorii de la Bucureşti în film şi la televiziune sau pe scenă, în spectacole mari, grandioase, în spectacole cu pecete pentru mulţi ani înainte, cu ştampilă de spectacole excepţionale. Şi, în momentul în care m-am trezit aici, pe scenă, cu câţiva dintre cei mai mari, dintre cei mai buni alături, mă uitam la ei, în continuare, ca un spectator. A durat vreo câţiva ani până când am reuşit să realizez că sunt colegii mei, dar sigur nici atunci n-am trecut la Băi, Georgică, Băi, Ştefănică. Nu. Nu am avut gesturi dintr-astea şi nici nu le am. Deci, a trecut o vreme până am realizat că totuşi sunt coleg cu ei. Şi nu eram nici eu neica nimeni, chiar dacă veneam de la Timişoara. Nu făcusem atâta film şi atâta televiziune ca ei. Ei şi am început să cunosc şi oamenii din spatele acestor statui. Trebuie, cu regret, să spun că multe dintre ele s-au spart foarte repede, pentru că, după cum bine ştim, nu întotdeauna omul dublează excepţional un actor. Omul, cu O mare. Uneori, omul e foarte mic. Alteori, e mic rău de tot! Alteori... nu e! Din când în când, totuşi, se întâmplă ca un mare actor să fie şi un mare om. Şi am avut şi câteva întâlniri de genul acesta, pe care leam transformat, mai pe urmă, în prietenii de durată, până când doamna aceea cu coasa a venit şi i-a cam luat. Aici pot să îl amintesc şi pe Ştefan Iordache, Adrian Pintea (cu care am avut o relaţie specială.) Iar unul dintre oamenii cu care mi-a făcut mare plăcere că m-am întâlnit a fost Ştefan Radof. M-am întâlnit într-un singur spectacol, cred, cu dumnealui... cu el. Eram per tu. Mi-a permis să îi spun pe nume la Soţul păcălit. Sunt treisprezece ani de atunci, acum intrăm în al paisprezecelea an de când jucăm acest spectacol, pe care eu îl iubesc foarte mult şi vreau să îl joc până când voi putea. Dumnealui a fost primul meu socru şi, din cei treisprezece ani, nouă îi aparţin, în Soţul păcălit, unde juca rolul Domnului de Sottenville socrul lui George Dandin. Am întâlnit un actor pe care îl ştiam din film, îl ştiam din alte spectacole şi care venea cu un bagaj de sobrietate şi de domnie pe care nu prea le găsim, adică nu sunt la îndemâna oricui. Ei bine, în regia lui Mircea Cornişteanu, acest domn a reuşit să facă o caricatură molierescă extraordinară. S-a jucat ca un copil, de la un machiaj filigranat, în care îi plăcea să-şi creioneze o mustaţă în multe, multe arabescuri, până la toate volutele pe care ştia să le facă, mişcări graţioase cu pălăria plină de pene... Am avut în faţă un mare, mare artist. Şi un om! Un domn! A fost o lecţie, pentru mine, întâlnirea cu el. Adică, mia demonstrat că şi la 70 de ani, chiar dacă nu mai poţi sări garduri, graţia şi abilitatea fizică sugerată ţine loc de mare performanţă sportivă. Face parte din categoria acelor actori despre care n-am auzit decât cuvinte de laudă. Nu cred că există colegi, actori, oameni în general, care să rostească vorbe urâte despre dumnealui. Să-i fie ţărâna uşoară, să ne pună o vorbă bună, pe acolo pe unde e şi să îşi ducă nobleţea mai departe, dacă o fi nevoie de ea pe acolo... şi cred că da. 15

17 APLAUZE TÂRZII Era actorul cu părul alb Îl ştiam pe Ştefan Radof, ca toată lumea, din filme, de la televizor şi din spectacole de teatru. Era actorul cu părul alb şi vorba sfătoasă, cum îl descriau părinţii mei. Ne plăcea tuturor, ne emoţiona şi ne impresiona, Alice Barb făcându-ne să ne întrebăm mereu ce suferinţă a dus la albirea lui timpurie... După ani, l-am cunoscut pe Ştefan la Teatrul Nottara, lucrând împreună la spectacolul Oscar. Mi-era puţin teamă, eu eram o tânără regizoare, el era un mare actor, cu o experienţă enormă, auzisem că-i cam ciufut şi că dacă nu-i place, n-o să ne înţelegem... N-a fost să fie deloc aşa. I-a plăcut, ne-am înţeles, a ieşit un spectacol bun în care el stârnea hohote de râs şi am rămas prieteni. Am continuat să ne facem planuri. Mai târziu, descoperindu-ne dragostea comună pentru Mazilu, am lucrat un recital din Cântece de alchimist, cartea de poezii a marelui dramaturg, atât de puţin cunoscută. Atunci am cunoscut un Ştefan-poet, cultivat şi sensibil, atunci am cunoscut-o pe Doina, soţia lui şi-am fost invitată la ei, într-o casă frumoasă şi caldă, plină de cărţi şi de icoane. Şi atunci am aflat că părul lui alb se datorează condamnării la muncă silnică, exmatriculării, reînmatriculării... Şi-am înţeles de ce Ştefan se apăra încontinuu de suferinţă, spunând tot ce gândea, tuturor. Pe urmă, spectacolul nostru a murit, am suferit, iar drumurile noastre s-au despărţit. Am continuat să comunicăm de sărbători, trimiţându-ne urări de bine şi sănătate şi făcându-ne planuri, aşteptând vremuri mai bune, care n-au mai venit... Ultima oară l-am văzut pe scenă la Teatrul Metropolis, în Azilul de noapte. Un spectacol greu şi frumos, cu actori buni, multă suferinţă şi întuneric. Şi, deodată, a intrat Ştefan, interpretându-l pe Luca: un om bătrân cu părul alb, îmbrăcat în alb, plin de lumină şi înţelepciune. Un om bun, care înţelesese rostul suferinţei, care nu se mai lupta cu ea, nu se mai apăra de ea, îmbrăţişând-o. Ştefan făcea un mare rol, o creaţie, iar noi, spectatorii lui, priveam înfioraţi un mare actor purtându-şi lumina pe scenă, neîndrăznind să respirăm, de teamă să nu stingem acea lumină... Era unul din cele mai frumoase roluri pe care le-am văzut în viaţa mea. I-am spus-o la ziua lui de naştere, s-a emoţionat şi m-a rugat să-i cânt la pian, în schimb. I-am cântat o Nocturnă de Chopin iar el, la lumina lumânărilor şi înconjurat de prieteni, mi-a spus că a fost cel mai frumos cadou pe care l-a primit în viaţa lui. Apoi... a murit Milu. Ne-am întâlnit la pomenirea lui, trişti şi neştiind ce să ne spunem şi, pentru prima dată de când ne cunoşteam, nu ne-am mai făcut planuri. Poate că ştia sau poate că simţea că nu mai are timp să le împlinească. Sau poate că, asemeni lui Luca, a ales să nu se mai lupte cu suferinţa, să nu se mai apere de ea şi-a îmbrăţişat-o... Dumnezeu să-l odihnească! 16

18 PREMIERE O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale Distribuţia: (în ordinea autorului) Jupân Dumitrache Gabriel Răuţă Ipingescu Alexandru Mike Gheorghiu Chiriac Dan Bordeianu Spiridon - Şerban Gomoi Rică Venturiano Ion Haiduc Veta Crenguţa Hariton Ziţa Raluca Vermeşan Regia: Alexandru Mâzgăreanu Scenografia: Ştefan Caragiu Costumele: Alexandra Boerescu Ilustraţia muzicală: Alexandru Suciu Coregrafia: Roxana Colceag Prima reprezentaţie: 29 februarie 2012 Premiera pentru presă: 9 martie 2012 Durata: 2 h (fără pauză) Fotografii realizate de: Alexandra Boerescu Foto: Ciprian Duică 17

19 PREMIERE Alexandru Mâzgăreanu: în meseria asta, dacă n-ai curaj să te arunci, să cauţi, să rişti... e mai bine să nu o faci. Marinela Ţepus: Care au fost paşii ce te-au purtat de la candoarea spectacolului Romanţioşii (s-a jucat pe scena Teatrului Nottara, în cadrul Programului Nocturne - n.n.), până la monştrii din Noaptea furtunoasă? Alexandru Mâzgăreanu: De fapt, e vorba de două texte foarte diferite, care reflectă două stări, două atitudini. Unul vorbeşte despre adolescenţă, despre fluturi în stomac, despre prima iubire, despre doi copii care se pierd în lumea cărţilor şi a personajelor, a aventurilor... E normal să existe candoare, multă inocenţă şi o uşoară nostalgie după zona copilăriei pe care tocmai o părăseşti. Iubirea presupune şi un soi de maturizare, nu-i aşa? Or, la Caragiale e vorba de un alt univers; eroii au alte vârste, alte probleme: gelozie, frustrări, complexe, neputinţe. Trăiesc într-un mediu social, în care oamenii se raportează altfel la asemenea cestiuni. Ca să fac o glumă: să spunem că personajele din Romantioşii se maturizează şi riscă să ajungă asemeni celor din O noapte furtunoasă... M.Ţ.: Nu trebuie şi nu se poate să fie aşa! A.M. Aşa e. Revenind la prima întrebare, eu am încercat să respect ceea ce spune textul, nu cred că am mers împotriva lui. Poate doar în câteva locuri. Am încercat să fac un spectacol despre obsesii. Trăim într-o lume în care domină paranoia, nevrozele, obsesiile. Suntem copleşiţi de tot felul de griji... A actualiza un text nu înseamnă doar să îmbraci în haine contemporane nişte actori. Caragiale nu a scris o piesă despre o anumită epocă; a scris o piesă despre o anumită categorie de oameni. Eu am încercat să fac un spectacol despre cum sunt oamenii în ziua de azi. În ajunul premierei, toată presa vorbea despre cazul criminalului de la coaforul de la Perla. Omul acela a ucis din gelozie... asta ca o pură coincidenţă. Nu m-am inspirat din Ştirile de la ora 5 pentru spectacolul ăsta. Cheia în care e făcut spectacolul pune întreaga poveste pe muchie de cuţit şi fiecare înţelege ce vrea din el. 18

20 PREMIERE M.Ţ.: Am văzut un spectacol al cărui text tratează şi el zona monstruoasă, terifiantă din noi. Tu, însă, l-ai tratat cu multă candoare, făcându-l digerabil. Este vorba despre Purificare. Într-un fel, personajele de acolo se salvează prin această candoare, prin nevoia de mărturisire făcută într-un fel anume, fără ostilitate, fără ură, fără sarcasm. Pe când eroi din O noapte furtunoasă n-au nici o posibilitate de salvare, nici un orizont, nici o speranţă... A.M.: Ei, acolo textul m-a condus spre altă cheie. Personajul principal a comis o asemenea oroare, încât, dacă aş fi tratat-o ca atare, ar fi devenit de neprivit... M.Ţ.: Şi, probabil, vulgar, oribil... A.M.: Grotesc... vulgar... Da. Şi aşa, actorii, când au citit textul, au spus că nu e posibil să joace aşa ceva, că au copii acasă, că e deplorabil... În sfârşit. Personajul din Purificare încearcă să se salveze, dar nu o poate face din cauza lumii în care trăieşte. Mărturisirea faptei sale, cu adevărat abominabilă, aceea de a-l viola pe copilul prietenilor de familie, devine imposibilă pentru că este speculată de societate şi, paradoxal, conduce personajul în direcţia total opusă cu ceea ce şi-a propus de la bun început. Eu cred că nici acolo nu se salvează cineva... Personajul rămâne definitiv blocat. M.Ţ.: Blocat de alţii... A.M.: Blocat de alţii... M.Ţ. : Dar, cel puţin, în el există dorinţa de a se purifica, pe când eroilor din O noapte furtunoasă, aşa cum i-ai descris tu, nu le rămâne nici o fărâmă de speranţă, nu au nici un orizont, mai ales că ei nu par să aibă drame. Singurul care trăieşte, cu adevărat o dramă este Jupân Dumitrache, dar nici el nu pare prea conştient de asta... A.M.: După părerea mea, celelalte personaje din Purificare seamănă mult cu cele din Caragiale, ba dacă stau să mă gândesc mai bine, cele din urmă sunt mult mai periculoase, deoarece sunt simpatice şi există riscul să treci cu vederea ceea ce fac de fapt. Problema la spectacolul meu este că lumea s-a obişnuit cu faptul ca personajele alea să fie într-un anumit fel. Ori eu cred că, într-un text mare, poţi descoperi mereu lucruri noi. Am preferat să plec de la premiza că habar n-am cum sunt personajele lui Caragiale, am încercat să le descopăr acum. A crea presupune a încerca, iar a încerca presupune şi a greşi. M.Ţ.: Consideri cumva că ai greşit făcând aşa O noapte furtunoasă? A.M.: Nu, nicidecum! Mă bucur foarte tare că l-am făcut aşa. Nu am pretenţia că am făcut un spectacol fără greşeală! Sunt lucruri care stau în picioare, altele care poate că nu se susţin până la capăt, dar cheia în care am lucrat acest spectacol mi-o asum, împreună cu întreaga echipă. A fost un drum bun, un drum pe care l-am străbătut cu entuziasm şi eu, şi întreaga distribuţie... Am preferat să facem un spectacol care, eventual, să stârnească discuţii, controverse, decât unul cuminte, cu care să bifăm o piesă de Caragiale. Ce rost are să te apuci să faci un text clasic dacă nu îţi propui să încerci să descoperi ceva nou, ceva de azi. 19

21 PREMIERE M.Ţ.: Scoatem acest eventual. Pentru că a născut foarte multe controverse. A.M.: Da. Totuşi există şi oameni de teatru cărora le place această versiune, cât despre public, acesta, mai ales dacă e tânăr, pare entuziasmat de ceea ce vede... M.Ţ.: Este mulţumit de ceea ce vede. Eu nu cred că se pune problema să placă acest spectacol, ci doar de a accepta sau de a nu accepta această variantă, de a-i urmări coerenţa şi atunci de a spune: Asta este! În anul 2012 este posibil şi aşa!. Poate ar fi trebuit să numim această producţie O noapte furtunoasă Adică, e clar că ne aflăm departe de versiunea de debut, departe şi de următoarele versiuni. Spectacolului tău îi lipsesc, cu desăvârşire, parfumul de mahala şi costumele anilor 1900, 1920, , apropiindu-se, oarecum, de filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică!. Ancorată, sută la sută, în actualitatea acestor vremuri, versiunea ta ne cam loveşte în moalele capului... Pe mine, una, m-a trimis direct în bibliotecă, acolo unde am găsit Comediile d-lui I.L. Caragiale de Titu Maiorescu şi iată ce spunea acesta, la 1885, când a sărit în ajutorul autorului:...comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, de altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat şi transformată aici întro adevărată caricatură a culturei moderne. (...) Jupân Dumitrache, cherestegiul, caută să înţeleagă, în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu, ce este "sufragiul universal", este pătruns de demnitatea gardei civice şi primeşte de la Rică Venturiano desluşiri asupra suveranităţii poporului; iar cocoana Veta îşi cântă amorul "întrun moment de fericire şi printr-o perlă de iubire". Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre. În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite în vorbele şi faptele lor spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie. Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale şi imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viţioşi, sau proşti; situaţiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; şi încă aceste figuri şi situaţii se prezintă într-un mod firesc, parcă s-ar înţelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni. 20

22 PREMIERE Cu aceste citate sper că am lămurit exact şi problema spectacolului tău. Pentru că, citind cronicile - pe cele negative, fireşte -, nu pot să nu constat faptul că toţi cei care au scris au înţeles perfect demersul tău, doar că îl refuză. Foarte bine. Pentru că eu şi, în mare măsură şi spectatorii, între un spectacol mediocru, pe care-l uiţi de cum ieşi din sală şi spectacolul tău, care iscă atâtea discuţii, îl vom prefera pe al tău. Pentru că e viu, pune nişte întrebări, ne obligă să gândim... Tinerii sunt extrem de deschişi la această versiune... A.M.: Pur şi simplu aşa am citit textul. Nu a fost vorba nici de orgoliu şi nici de dorinţa de a face un Caragiale altfel... M.Ţ.: Dar oare noi chiar nu am evoluat deloc de pe la 1890 încoace? A.M.:... Dincolo de hainele moderne încerc să descopăr un fel de a fi în natura umană, în mentalitate şi în psihologie. Acesta este punctul din care cred că trebuie să pleci, dacă vrei să actualizezi un clasic. Şi atunci, am plecat de la această femeie, Veta, care stă în casa ei, în budoarul ei, şi naşte, în minţile bărbaţilor din jur, obsesii, manifestări paranoice... De fapt, nici nu e vorba despre această femeie, Veta, cât despre femeia în sine, dacă e s-o luăm aşa... De asta există şi acel tablou al lui Courbet acolo; tabloul acela este un motor al demenţei care se petrece pe tot parcursul spectacolului. M.Ţ.: Lucruri pe care le întâlnim clipă de clipă pe toate canalele de televiziune. Şi nimeni nu pare a fi oripilat... A.M.: Da... Este vorba de un soi de nevroză colectivă... Acesta a fost, dacă vreţi, motorul principal de la care a plecat construcţia spectacolului şi a personajelor. Din punctul de vedere al costumelor şi scenografic, noi am încercat să conferim producţiei o tentă atemporală. Nu am dorit să fac din eroii caragialieni jandarmi sau angajaţi la BGS, care patrulează printre noi, pentru că asta ar fi născut un haz facil pe care nu mi l-aş fi dorit. Adică să îi îmbrac în trupe de comando... M.Ţ.: Lipsa de haz! Şi pentru asta ai fost amendat. Se presupune că toţi cei care vin la Noaptea furtunoasă trebuie să râdă... A.M.: Spectacolul acesta este pentru mine o încercare, am mai spus-o. Când te arunci să faci un text ca Noaptea furtunoasă, te iei la harţă, într-un fel, chiar cu Caragiale. Dar la harţă în sensul bun al cuvântului. Şi atunci, descoperi că sunt lucruri pe care textul te lasă şi nu te lasă să le faci... Sunt unele momente când textul se răzbună pe tine şi atunci, cu siguranţă, nu se râde sau... mă rog nu s-a râs la premieră. Noi ne-am amuzat foarte tare la repetiţii. Oricum, la premieră, spectacolul era încă foarte crud. Şi în momentul de faţă există momente care încă se mai reglează. Aşa se face că scene la care nu se râdea la început, acum, limpezindu-se, au început şi ele să aibă hazul lor. Normal că am mers pe o comedie neagră, pe grotescul unor situaţii. Ţine tot de cheia în care mi-am propus să fac spectacolul. M.Ţ.: Sunt multe lucruri neaşteptate... Dar, personal, am apreciat finalul, cu uciderea lui Spiridon şi care este rezolvat într-o 21

23 PREMIERE cheie şi comică, şi tristă. Adică tragicomică, adică exact cum cred că este poporul român. Cum ai ajuns la această variantă, chiar originală? A.M.: Au fost multe lucruri care s-au născut chiar la repetiţii, cu actorii. Şi m-am bucurat mult să am o echipă extrem de deschisă, de creatoare. Actorilor le-a plăcut ideea de la care am pornit şi au brodat pe ea. Într-adevăr, am venit de acasă... cu acest gând. Rămânea să vedem cum facem să se întâmple chestia asta în spectacol. Se trage cu puşca în piesă, ăla ameninţă că e dispus să facă moarte de om dacă i se necinsteşte onoarea de familist, Spiridon nu mai apare în piesă de la un anumit punct încolo... Şi atunci am gândit această rezolvare în care Spiridon este fascinat de costumul lui Rică, îl ia în schimbul salvării promise, îl îmbracă fudul şi atunci se creează confuzia şi este împuşcat. Această crimă transformă personajele în nişte monştri. M.Ţ.: Îi ia până şi ghiulul... A.M.: Da, dar nu mai apucă să se bucure de comoară pentru că este împuşcat. M.Ţ.: Din greşeală! A.M.: Da. Este împuşcat din greşeală. Am observat că multă lume n-a agreat deloc acest final; unii nici nu l-au pomenit; însă altora le-a plăcut foarte tare şi au recunoscut că e o chestie inedită. M.Ţ.: Cred că este vorba şi despre mentalitate. Poporul român se desparte foarte greu de mentalităţile puternic întipărite în timp... de pildă, vreo doi critici mi-au spus oripilaţi: Vai de mine, a distrus cele două mari momente: cel al lecturii ziarului şi cel al discuţiei dintre Ziţa şi Veta (ultimul, chipurile, ar fi fost distrus pentru că s-a petrecut în mijlocul sălii şi ar fi trebuit să-ţi întorci capul ca să-l urmăreşti n.n) A.M.: Am făcut-o deliberat. Însă am căutat alte momente importante, am dat valoare altor scene... M.Ţ.: Doar am învăţat cu toţii la şcoală că fiecare lectură a unei mari opere poate revela noi interpretări... Teoria foilor de ceapă... A.M.: Dacă ne gândim la faptul că acuma există şapte mii şapte sute de televiziuni, n'şpe mii de ziare... şi mă refer la scena în care Ziţa şi Veta îşi spală rufele în public... Lumea este avidă de can-can-uri şi toate vedetele îşi clarifică situaţia conjugală în public. Cred că acest moment povestit aşa, în mijlocul publicului, este mai important azi decât era, ieri, lectura agramată a ziarului. M.Ţ.: Este cumva şi motivul pentru care actorii joacă, tot timpul, în relaţie cu publicul? 22

24 PREMIERE A.M.: Mă preocupă această relaţie actor spectator. Cred foarte tare în faptul că publicul trebuie făcut aliat al poveştii, să fie alături de noi... Într-un fel, relaţia asta, public actori, este vie şi imprevizibilă. E o chestiune care pe mine mă preocupă în mod deosebit. Voi încerca să dezvolt această relaţie poate şi în spectacolele viitoare. Acolo unde o asemenea relaţie poate fi justificată. Şi în Romanţioşii am avut câteva momente de interferenţă cu publicul; îmi pare rău că nu am dezvoltat mult mai mult această poveste... În Noaptea furtunoasă am mers cât de departe s-a putut cu această idee. Astfel, momentul în care Jupân Dumitrache merge în mijlocul spectatorilor e determinat de obsesia de a-l găsi cu orice preţ pe Rică. Îl caută peste tot, printre oameni, în sală... vrea să se convingă dac-o fi, dacă n-o fi... La fel şi obsesia Vetei faţă de propria persoană, lamentaţiile ei o fac să se agaţe de oricine, să îşi plângă de milă în braţele unui barbat... Ziţa o copiază în toate, aşa că se agaţă şi ea de fitecine... Mă rog, aşa s-a născut scena respectivă. Or, dacă am hotărât că publicul este aliat, am mers ceva mai departe, luându-l la întrebări: Cine a fost acum aici?. Demenţa care se creează în casa aia, face ca actorii să întrebe de una, de alta - pe toată lumea, ca atunci când ţi se fură portofelul şi simţi nevoia să te iei de toţi oamenii de pe stradă: Măi, cine mi-a luat portofelul? Cine mi-a luat portofelul?. Adică, nu mai ţii cont de nimic, te laşi condus de instinct. Cam astea au fost ideile de la care am plecat privind relaţia cu spectatorii. M.Ţ.: M-a impresionat felul în care lucrezi cu actorii. Ai avut o echipă în majoritate tânără. Mă rog, peste vârsta ta, pentru că, orice ai face, tot tu eşti cel mai tânăr. Dar ai lucrat şi cu un actor cu foarte multă experienţă, Ion Haiduc, care s-a pliat pe această viziune originală, zic eu... Sau experimentală, ca să fim mai aproape de adevăr. Toţi te-au urmat cu sfinţenie. Cum ajungi să comunici atât de bine cu actorii? Cum reuşeşti să-i stăpâneşti, la numai 25 de ani? A.M.: Nu e tot timpul aşa. Au existat momente în care oamenii nu au crezut într-un proiect şi au venit ca la serviciu. De aceea, la Nottara, am simţit nevoia să vorbesc cu fiecare în parte înainte de a porni la drum. Le-am explicat exact ce vreau şi, foarte sincer, le-am spus că nu mă supăr dacă refuză. Doar că e bine să o facă de la început. Acesta a fost primul pas... Am considerat că cine intra în proiect, o făcea cu multă sinceritate. Fără nici un fel de obligaţie... Şi dacă, la un moment dat, simţea că lucrurile o iau pe pistă greşită sau că nu mai au încredere în mine, putea zice: Dom'le, ne despărţim pentru că aşa este cel mai bine. În fond, de ce să îl reţin eu sau de ce să mă reţină el pe mine? Probabil că şi pe ei i-a incitat povestea şi asta m-a bucurat. Şiau asumat acest risc, de a face o variantă nu tocmai comodă a Nopţii furtunoase. Cât despre... cel mai tânăr din echipă... (râde - n.n.) domnul Haiduc... Este un actor cu o disponibilitate fantastică spre nou, spre inedit... Îl admir pentru felul exemplar în care a repetat! M.Ţ.: Te-aş întreba ceva şi aş vrea să-mi răspunzi cu sinceritate: Dacă ar trebui să regizezi acum, ştiind reacţiile criticilor, dar şi pe cele ale publicului, acest spectacol, l-ai mai face la fel? A.M.: Altfel sau la fel, nu ştiu, dar, cu siguranţă, aş pleca tot de la dorinţa de a descoperi ceva nou. În plus, consider că, în meseria asta, dacă n-ai curaj să te arunci, să cauţi, să rişti... e mai bine să nu o faci. M.Ţ.: Corect! Interviu realizat de Marinela ŢEPUŞ 23

25 PREMIERE Gabriel Răuţă Jupân Dumitrache... Teatrul este efectiv, o chestie de gust Roxana Buşu: Ai mai jucat vreun rol în vreun spectacol de Caragiale? Gabriel Răuţă: Am jucat în facultate Nae Girimea, Caţavencu şi Dragomir. Şi am mai jucat, într-un spectacol extrem de modern, după Caragiale, făcut de Dan Vasile şi care se numea O noapte taifunoasă şi nu O noapte furtunoasă. Acel spectacol era o fantezie, ca să zic aşa. El era promovat cu sintagma Caragiale - Kabuki. Şi aceasta era o glumă, pentru că spectacolul nu era realmente Kabuki, după regulile teatrului japonez, ci era un stil împrumutat, care venea dintr-o idee a lui Dan Vasile, care suna cam aşa: Caragiale e perceput ca fiind ceva tradiţional. Şi Kabuki este, de asemeni, perceput ca ceva tradiţional. Dar alăturarea a două lucruri tradiţionale s-ar putea să nu devină atât de tradiţională. Iniţial, a fost un spectacol în care distribuţia era aşa cum a indicat Caragiale, adică personajele feminine erau jucate de actriţe, iar personajele masculine erau jucate de actori. Ulterior, a existat şi o variantă în care s-a respectat tradiţia Kabuki, şi toate rolurile au fost interpretate de actori. Deci, aceasta a fost experienţa mea în materie de Caragiale. În şcoală, la examenele de anul al III-lea, primele roluri enumerate, iar acest spectacol a fost făcut după ce am terminat facultatea. A fost o producţie independentă care a rezistat atâta vreme cât am rezistat şi noi împreună şi nu am început să ne împrăştiem în mai multe zări. Aceasta este toată experienţa mea legată de Caragiale. R.B.: Şi la ce vârstă ţi-ai fi imaginat că s-ar putea să interpretezi Jupân Dumitrache? G.B.: Nu ştiu exact... pe la de ani. Nu ştiu... mă gândesc... cu bătaie spre 80! (râde - n.n..) R.B.: Era normal să te gândeşti aşa... Dar ai primit o propunere neaşteptată şi, iată că, acum, la o vârstă cu mult mai mică decât cea imaginată de tine, eşti Jupân Dumitrache. Cum te simţi în rolul lui Jupân Dumitrache, fiind atât de tânăr? G.R.: Propunerea lui Alex Mâzgăreanu a fost, pentru mine şi pentru multă lume care a aflat despre asta, destul de... nu neapărat şocantă, dar destul de îndrăzneaţă şi ea nu poate fi destul de bine înţeleasă decât cunoscând şi celelalte propuneri de personaje. În sensul că acesta nu este singurul personaj care este abordat altfel, ca vârstă. Dar vorbim şi despre un Rică mare decât toţi ceilalţi din distribuţie. Pe de altă parte, am mai văzut un Spiridon bine făcut şi puternic, adică un Spiridon altfel decât copil, sau nevricos, sau speriat... Am mai văzut un Jupân Dumitrache, oarecum tânăr, într-un spectacol al lui Alexandru Dabija, de la Iaşi, cu O noapte furtunoasă. Actorul de la Iaşi, Călin Chirilă, are 38 de ani... R.B.: Tu având vârsta de...? G.R: de ani. Acest demers nu este neapărat un pionierat. Totuşi, când primeşti o astfel de propunere şi, oricum, n-ai mai văzut pe nicăieri aşa ceva, normal că te interesează şi aluatul. Adică, pe mine m-a interesat să înţeleg cum s-a gândit Alex la treaba asta şi cum se poate face aşa, din raţiunile care sunt explicate în piesă, respectiv cum un personaj este mai în vârstă, iar altul mai tânăr, cum se poate răsturna, oarecum, acest raport şi de ce? Şi este susţinut pe ce? Şi am început să discutăm... Recunosc că sunt câteva lucruri pe care cred că încă le mai am de, hai să 24

26 PREMIERE spun... de punctat. Există un moment de relaxare sau de conştientizare mai puternică, care vine la contactul cu publicul. Adică, am descoperit, după cele câteva spectacole pe care le-am jucat deja, că sunt amănunte şi lucruri de fineţe, care pot fi adăugate sau reintroduse, pe parcursul reprezentaţiei, pentru a întregi personajul. R.B.: Înţeleg că provocarea de a juca acest personaj a fost una destul de serioasă, pentru tine. G.R.: Da, provocarea a fost serioasă. În ciuda tuturor prejudecăţilor şi aşteptărilor legate de acest personaj, am încercat să nu fac în niciun fel rabat de la ceea ce ne-am propus iniţial şi de la tipul de personalitate, de caracter, de forţă sau de slăbiciune, pe care le-a creat Alex pentru Jupân Dumitrache. Şi asta chiar dacă spectatorii se pot aştepta ca scenele cu Jupân Dumitrache să fie mult mai savuroase decât sunt de fapt în momentul de faţă. La asta mă refer când zic rabat. R.B.: Voi nu aţi căutat un comic facil. Vedem pe scenă drama reală a lui Jupân Dumitrache sau a lui Chiriac, privind posibila infidelitate a Vetei. G.R.: Da. Întâmplător, nu intenţionat, am citit de curând un roman, care se numeşte Gelozie de Allain Robbe-Grillet, şi care are două personaje. Este relatat oarecum cinematografic şi tu, ca cititor, afli lucruri care se descriu despre cele două personaje: în relaţie, separat de relaţie, despre mediul în care ele trăiesc, dar cu un lux de amănunte fantastic. De asta spun că e cinematografic, pentru că descrierile sunt ca un zoom pe orice, iar descrierea este atât de fină şi de amănunţită încât realizezi că, de fapt, personajul care relatează întâlnirile dintre cele două personaje din roman, este soţul personajului feminin. Dar el niciodată nu spune văd că sau ceva de genul ăsta. Ne prezintă o relatare detaşată şi foarte disecată în fiecare amănunt al său. Şi, oarecum, asta a fost şi o linie pe care noi am construit, în sensul că am încercat să realizăm un Jupân Dumitrache măcinat, cu o suspiciune şi o gelozie viscerale, care dezvoltă o obsesie ce îl urmăreşte în tot ceea ce face. În felul acesta, lucrurile capătă o nouă dimensiune doar pentru că pe el, practic, această obsesie îl domină, îl acaparează şi îl trăieşte... Nu el trăieşte obsesia. Deci, asta am încercat să facem. Şi de aici rezultă dramatismul, un gen de violenţă oarecum mocnită şi câteodată exteriorizată, prin care el s-a manifestat ca personaj. R.B.: În prezent, după câteva reprezentaţii, te simţi confortabil în acest rol, în această montare? Această întrebare are în vedere două universuri: atât cel al personajului tău, cât şi cel al spectacolului. G.R.: Mă simt confortabil, cu rezerva că, la fel ca alţi actori, cred şi eu că un rol nu este terminat atunci când ai dat premiera şi sunt conştient de faptul că dimensiunea lui poate să fie mult mai amplă, ca un şarf perfect al camerei de filmat, dacă eşti conştient de lucrurile care te avantajează sau te dezavantajează, din tot ceea ce ai construit la un moment dat. Am jucat deja câteva reprezentaţii... Mă rog, nu îmi place să spun că e un spectacol controversat, dar sunt deja destule păreri, puternice şi pasionale, în a spune nu sau a spune da. Şi mă simt confortabil în acest spectacol pentru că am crezut şi cred în el, fără a considera că e treaba mea să cred în el, în propunerea pe care a făcut-o Alex. Am văzut foarte multe spectacole, mai ales din 2000 încoace. Am o imagine a ceea ce înseamnă adevăratul teatru clasic, am o imagine şi despre ceea ce înseamnă avangardă, şi despre ceea ce înseamnă modalităţi noi în teatru. Am văzut 25

27 PREMIERE regizori care, atunci când muşcă cu câte o propunere regizorală dintr-asta, aparent contra curentului, sunt judecaţi în funcţie de notorietatea fiecăruia. Dacă au deja un statut, se cheamă că au făcut un artificiu interesant. Dacă nu sunt, încă, foarte cunoscuţi, sau nu li s-a dat girul, sau nu au fost confirmaţi de către oameni cu autoritate, la rândul lor, nasc, deseori, revoltă, antipatie şi creează controverse. Există tot felul de viziuni şi fiecare dintre aceste viziuni sunt frumos motivate şi argumentate. Şi 90 la sută dintre oamenii care vor să facă un clasic altfel, o fac din pasiune şi pentru a concretiza o idee pe care au găsit-o ei înşişi şi nu neapărat de a face paradă, sau show, sau şoc. Ca actor... cineva îţi propune un rol, o idee, într-o concepţie regizorală, iar tu zici da sau nu. Dacă omul respectiv te convinge şi ţi se pare că este o persoană care ştie ce vrea şi ştie cum să facă ceea ce vrea, zici da. Pentru mine a contat faptul că Alex nu a vrut să facă un spectacol de tip hăhăială cu această Noapte furtunoasă. Alex e un tip cu foarte mult umor şi, dacă ar fi vrut să facă un spectacol hăhăit, ar fi putut. Artificii şi construcţii comice ar fi putut găsi foarte uşor. Am auzit o poveste care este, se pare, adevărată: că unui regizor american, căruia i s-a dat să monteze o comedie pe Broodway, i s-a pus condiţia contractuală de a stârni un anumit număr de hohote de râs pe minut. Şi regizorul respectiv a găsit resursele şi artificiile necesare încât să respecte numărul de hohote de râs stipulat în contract. Şi, de aici mai departe cred că e puţină fabulaţie: se zice că la spectacolul respectiv, o ambulanţă aştepta la intrarea în teatru, pentru că unii spectatori leşinau de râs. Revenind la întrebare... Mă simt confortabil în acest rol şi încerc să găsesc lucruri noi pe mai departe. Şi mă simt confortabil în acest spectacol pentru că am crezut şi cred în el în continuare. Şi sper ca multă lume să vină şi să îl vadă, nu doar să citească sau să asculte părerile altora. Pentru că m-am convins, şi nu mă poate nimeni clinti din această părere, anume că teatrul este, efectiv, o chestiune de gust. Poţi să fii un conservator şi să ai la fel de bine o minte sclipitoare şi un umor pe măsură, dar să nu guşti o astfel de abordare a unui text de Caragiale. Şi atunci, cred că e just. Vii, vezi, dacă nu îţi place, spui asta. Şi dacă îţi place, de asemeni, te exprimi. Vlad Massaci spunea, într-o discuţie legată de chestii actuale şi de chestii care nu mai pot fi recondiţionate : Caragiale, oricum nu mai poate fi făcut doar ca o comedie de situaţii şi de moravuri, aşa că să vedem defectele unor personaje. Trebuie să ne gândim cum ar fi scris Caragiale piesa astăzi?. Care ar fi fost tipul de conflict şi de violenţă, care ar fi fost tonusul anumitor scene? O colegă din teatru chiar spunea că ar fi trebuit scris pe afişul nostru O noapte furtunoasă Nu ştiu dacă neapărat ar fi trebuit să se scrie asta. Dar cred că Alex a încercat o modalitate oarecum în rezonanţă cu timpul nostru, cu tipul societăţii de a reacţiona, de a relaţiona, cu o anumită patimă şi cu toate fracturile care apar între oameni, nu neapărat în relaţiile dintre iubit - iubită, soţsoţie. Şi... da! Despre - de ce nu?, despre un anumit gen de accentuare a unor decadenţe morale şi de alt tip. Fără a încerca să compar spectacolele, pentru că nu au nicio legătură între ele, dau un exemplu: spectacolul lui Dabija, de la Iaşi, are un filtru al celui mai pur mitocănism românesc, naturalist pe alocuri, cu mult praf, cu mult jeg, cu scuipat, cu un zaţ dintr-ăsta de orice lipsă de umanitate. Aproape că vezi licărind, nişte emoţii. Şi acolo sunt chestii carnale, primare. R.B.: Şi spectacolul funcţionează şi aşa... G.R.:... funcţionează, e o abordare. Şi Dabija şi-a luat partea lui de înjurături. Şi de laude. Dar nu cred că asta i-a clintit vreun pic ideea pe care a avut-o şi convingerea lui în legătură cu acest text. Interviu realizat de Roxana BUŞU 26

28 PREMIERE Alexandru Mike Gheorghiu - Ipingescu Cine e de vină că societatea românească are aceleaşi hibe ca la 1900 Nimeni nu scapă de Caragiale în şcoală. Însă, dacă trebuie să spun că am mai jucat Caragiale este destul de complicat, în sensul că am mai jucat chiar Ipingescu, dar nu în O noapte furtunoasă, ci în O noapte taifunoasă, care era un fel de remix la Caragiale. Deci, personajul Ipingescu nu e chiar nou pentru mine. Dimpotrivă. Dar dacă m-ar fi întrebat cineva ce ai vrea să joci din Caragiale, probabil că nu m-aş fi gândit la Ipingescu. Nu spun în ce rol m-aş fi văzut jucând, spun doar că nu mă aşteptam să primesc, din nou, atât de repede. Aşa că unul dintre motivele care m-au făcut să accept este colaborarea cu un foarte tânăr regizor, Alexandru Mâzgăreanu. Şi mie îmi place să spun despre mine că sunt încă tânăr. Şi chiar sunt! Propunerea mi s-a părut... (recurg la un clişeu) interesantă. Mi s-a părut o propunere validă şi, în acelaşi timp, provocatoare. Din câte ştiu eu, chiar pe vremea lui Caragiale, la premieră, spectacolul a fost huiduit, pentru că arăta o parte a societăţii, o mahala şi nişte lucruri care nu conveneau nici la timpul acela. Şi tocmai asta mi se pare o idee interesantă: să faci un Caragiale, ca în cazul spectacolului nostru, pe care unii să-l accepte, alţii nu, acum, în secolul al XXI-lea. Nu vreau să comentez foarte mult, ca să nu stric surpriza publicului. Cred că spectacolul nostru este în spiritul lui Caragiale!!! Mai mult, în spiritul acelei societăţi, dar şi în cel al societăţii de azi. Adică, se face o punte peste timp. Cine e de vină că societatea românească are aceleaşi hibe, aceleaşi vicii, aceleaşi patimi ca şi la 1900? Unii, probabil că vor observa nişte elemente de actualitate şi vor spune: ce legătură are asta cu Caragiale?. De ce să nu aibă? De ce să aşezi acţiunea în anul o mie opt sute şaptezeci şi nu ştiu cât şi nu în 2012? Acţiunea poate să aibă loc şi în anul acela, poate să aibă loc şi în 2012, poate să aibă loc şi în 2158 fără să fie science-fiction, atâta timp cât stă în picioare, atâta timp cât este construită logic, coerent. Poate să nu-ţi convină. Mie mi-a convenit şi de aceea am intrat în acest proiect! Totuşi, păcat că au trecut cu mult peste 100 de ani şi nu neam prea schimbat... La asta trebuie să reflectăm... Asta şi propune spectacolul nostru! 27

29 PREMIERE Dan Bordeianu Chiriac Spectacolul reflectă realitatea anului 2012 Roxana Buşu: Care este experienţa ta în materie de Caragiale? Dan Bordeianu: Am jucat Spiridon. Acum joc Chiriac. Probabil că peste câţiva ani o să joc Jupân Dumitrache. Sau Veta, cine ştie? (râde - n.n.) Revenind... Am jucat Spiridon, la Teatrul Studenţesc Podul, în regia domnului Cătălin Naum. Cu podari din generaţii diferite: Ada Navrot, Alexandru Jitea, Dragoş Bucur, Bogdan Dumitrache. O distribuţie foarte interesantă. Leonid Doni, în rolul lui Ipingescu era excelent. La prima repetiţie cu Alexandru Mâzgăreanu, având încă în minte textul foarte bine desfăcut de către domnul Naum, aveam mari emoţii. Nu ştiam la ce să mă aştept. Aveam deja textul foarte bine decriptat în minte. Şi surpriza a fost să descopăr aceeaşi linie de gândire. Lucru care m-a încântat. R.B.: Şi în felul acesta te-a convins Alexandru Mâzgăreanu să faci parte din distribuţia spectacolului său? D.B.: Da, în felul acesta. Şi e bine spus convins. Nu cred că sunt un actor dificil, nu refuz roluri, dar nu îmi place Caragiale. E prea pretenţios şi destul de greu de făcut. Mai mult, când e vorba de o piesă a lui Caragiale, toată lumea se grăbeşte să o trateze ca pe o comedie, aşa, de dragul comediei. După părerea mea, nu e nimic comic în tot ceea ce se întâmplă acolo. Pentru public, tragedia unui personaj cum e Jupân Dumitrache sau cum e Chiriac, are şanse să devină comică. Însă asta nu înseamnă că şi pentru eroii lui Caragiale e o comedie. Şi Alex exact asta ne-a spus de la început. Nu eram, însă, foarte convins că voi rămâne în distribuţie, poate din cauza fricii mele de Caragiale. Chiriac e un rol la limită. Trebuie să-l controlezi foarte bine şi să-l conduci astfel încât să nu fie nici grotesc, nici comic degeaba, nici fermecător ca musca-n lapte. Am mai jucat, la TVR, în Năpasta, regizată de Mihai Manolescu, cu domnul Tudor Gheorghe - Ion, Vlad Ivanov Dragomir şi Medeea Marinescu Anca. Eu eram Gheorghe. Am oarece idee despre personajele lui Caragiale. Şi ştiu că niciun 28 personaj nu apare degeaba. Şi nu e mai neînsemnat decât celelalte. La spectacolul acesta, uitându-mă, aşa, la distribuţie, m-am întrebat: dom'le, dar cine are rolul principal?. Toţi suntem în rolul principal. E un spectacol gândit pentru a fi al trupei, nu al unui actor. Nu e o partitură ca Hamlet, să zici: Da! Acela e personajul principal. Nu. Aici, fiecare are drumul lui, fiecare are schimbările lui şi trecerile lui. Fiecare are toate ingredientele care ne ajută pe noi, actorii, să facem un rol bun. R.B.: Ce îţi place cel mai mult la acest spectacol? D.B.: Complimentul care se poate face acestui spectacol este acela că şi atunci când O noapte furtunoasă a avut premiera absolută în Bucureşti, şi azi, cu premiera noastră, spectacolul este considerat a fi vulgar, trivial, indecent. Adică, mulţi s-au simţit sau se simt jigniţi, neînţelegând, de fapt, că exact în mocirla asta de mahala trăiau românii, în perioada respectivă şi trăiesc românii în epoca noastră. Avem un spectacol realizat de un tânăr de 25 de ani, care a trăit cu Ştirile de la ora 5, care a trăit cu tot ceea ce se vede la televizor, cu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în societatea românească din ziua de azi. Spectacolul reflectă realitatea anului 2012 atât de bine - şi asta netrădându-l pe Caragiale -, încât, din partea unora, doar a unora, foarte puţini, de altfel, a primit exact aceleaşi etichetări. Ăsta, după mine, este cel mai frumos compliment! Şi aici se vede genialitatea lui Caragiale, care a pus oglinda în faţă atunci, iar oamenii s-au simţit jigniţi. Alex a reuşit, după 100 şi ceva de ani, să ne pună în faţă exact aceeaşi oglindă şi să obţină exact aceleaşi reacţii. Fără invenţii din afara textului. Nu s-a schimbat niciun cuvânt şi toate intenţiile sunt de acolo. Nu este o actualizare forţată, în care avem tehnologie de secol 20 şi gata! Modernitatea şi autenticitatea acestui spectacol constă în felul în care Alex a reuşit să aducă adevărul textului lui Caragiale în Interviu realizat de Roxana BUŞU

30 PREMIERE Şerban Gomoi Spiridon Îmi place să descopăr lucruri pe parcursul reprezentaţiilor Roxana Buşu: Ai mai interpretat vreun rol în vreo piesă de Caragiale? Şerban Gomoi: Nu. Am fost foarte aproape, în facultate, prin anul al III-lea, să fac un Nae Girimea, dar, din cauza unor mici probleme de program (pentru că încă din facultate încep problemele cu programul), nu am mai făcut rolul, am participat doar la câteva lecturi. Acum e prima oară când mă întâlnesc cu un personaj al domnului Iancu. R.B.: Cum ai primit propunerea lui Alexandru Mâzgăreanu de a juca Spiridon? Ş.G.: Cu entuziasm. De obicei, mă entuziasmez foarte uşor, mai ales când este vorba despre Alex. Noi am colaborat şi la alte spectacole şi, pentru mine, este o mare plăcere să lucrez cu el. R.B.: Deci, lui Alexandru Mâzgăreanu nu i-a fost greu să te cucerească, pentru acest rol. Dar ce ti-a povestit despre Spiridon? Cum ţi-a prezentat viziunea lui regizorală? Ş.B.: Nu am avut o discuţie specială despre acest rol. A fost o discuţie pe care a avut-o cu toată lumea. Singurul lucru care mi se pare pertinent de spus este că, atâta vreme cât există în spatele unei viziuni regizorale un concept, care să fie bine închegat, toată structura, toată construcţia spectacolului, dacă este trecută prin prisma conceptului respectiv şi tot ceea ce se întâmplă pe scenă este perfect motivat, spectacolul nu are de ce să nu stea în picioare. E adevărat, rămâne, însă, o problemă: gustul fiecăruia. Mie, de exemplu, îmi plac mâncărurile foarte iuţi. Ceea ce, pentru altcineva, poate să nu reprezinte o plăcere. Totul se rezumă doar la acest aspect: dacă îţi place sau nu. R.B.: Cum este personajul tău în acest spectacol? Povesteşte-ne despre Spiridon, în viziunea ta şi a lui Alexandru Mâzgăreanu. Ş.G.: În primul rând, personajul meu moare. Subit. Mie îmi place la nebunie finalul. Şi s-a întâmplat ceva foarte frumos la unul dintre primele spectacole. Este vorba despre o bancnotă pe care mi-o dă cineva, la un moment dat şi, pentru că nu aveam ce să fac cu ea în mână, am băgat bancnota în gură. Şi atunci când am fost ucis, am murit cu banii în gură. Şi mi-a plăcut teribil ideea asta. Aşa că am păstrat-o. R.B.: Dar cum te simţi tu, de fapt, în pielea acestui personaj? Ş.G.: Diform. Pentru că este un personaj diform. L-am gândit ca fiind uşor nefiresc din punct de vedere fizic. Lucru pe care l-am realizat exersând destul de mult. La un moment dat îmi pusesem o cutie mare sub braţ, ca să văd cum e să ai o imposibilitate fizică de a-ţi mişca mâna dreaptă până la capăt. În ceea ce mă priveşte, încă nu este un personaj definit în totalitate. Mie nu îmi place să ajung la o formă pe care să o închid imediat. Îmi place să mai descopăr lucruri, pe parcursul reprezentaţiilor. Şi îmi place să cred că asta fac. Deci nu este, încă, o formă fixă. Personajul este diform, dar încă mai descopăr multe lucruri despre el. O altă dificultate este muzicalitatea extraordinară a textului. Şi este foarte greu de spart, cumva, blocul acesta de text astfel încât eu, actor, să pot exprima ce vreau eu cu acel text. Este foarte greu pentru că este atât de bine scris, încât totul curge firesc, păstrându-şi sensul şi muzicalitatea. Interviu realizat de Roxana BUŞU 29

31 PREMIERE Ion Haiduc Rică Venturiano Există foarte multă estetică a urâtului Întrebat fiind dacă am mai jucat Caragiale, miam amintit că, în tinereţe, la Teatrul Naţional din Timişoara, a fost un spectacol mai amplu cu Momente şi schiţe din Caragiale, unde am jucat Articolul 214, acea poveste cu divorţul. Jucam rolul tânărului care divorţează. Apoi... Caragiale, dincolo de cele 5 piese mari, mai are o piesă într-un act, se numeşte O soacră... Pe vremea aceea era şi Eugen Cristea, la Timişoara. Am jucat amândoi în spectacolul cu acea piesă. Într-un spectacol montat pe vreuna dintre cele 5 piese nu am jucat niciodată şi recunosc că nu am avut o dorinţă arzătoare să joc Caragiale. N-am avut o apetenţă către el, probabil şi unde mi-am inoculat o părere, definitivă, bătută serios în cuie, în mintea mea, că eu nu ştiu să joc Caragiale, că este o ştiinţă să joci Caragiale... Adică nu e la îndemâna oricui! Ca şi la Mazilu, este vorba de un umor special, care are nevoie de un tratament regizoral special. Pare facil, dar nu este deloc aşa. Adică, nu e la îndemâna oricui şi, indiscutabil, dacă vrei să te apuci de un rol într-o piesă de Caragiale, trebuie să ai un regizor care să ştie ce vrea. Şi uite că aşa am ajuns la spectacolul nostru. Iată cum Caragiale, după 100 de ani, se răzbună pe mine şi zice: A, n-ai vrut tu să joci, la tinereţe, Rică Venturiano, Chiriac... sau chiar Cetăţeanul Turmentat!... Iată că, se îmbună Caragiale, după atâţia ani şi zice: Dom'le, tot ai făcut frumoasa vârstă de 60 de ani... Hai să vedem cum te descurci tu cu un băiat de 25 de ani!.... Şi mi l-a dat pe Rică! Şi aici ajungem la spectacolul nostru şi la regizorul nostru, Alexandru Mâzgăreanu. Auzisem un zvon că voi fi distribuit, că vrea să fac Rică şi, ca să nu mai rămână toate la nivel de zvon, am avut o discuţie cu el de vreo patru ore. L-am invitat la mine acasă şi am vorbit câte în lună şi în stele, multe despre mine, cine sunt, ce gândesc şi cum gândesc. El a vorbit despre el, cam cum gândeşte şi cine e. Sigur că despre el am vorbit mai puţin pentru că are numai 25 de ani. Despre mine s-a vorbit puţin mai mult. Important este că, din primele momente în care a început el să expună cam ce ar vrea să facă, să-şi prezinte concepţia regizorală, deşi era prematur, am avut impresia că am în faţa mea un om foarte matur. În ciuda cărţii lui de vizită, adică a fizicului pe care şi-l poartă pe stradă şi care este acela al unui copil ce tocmai a reuşit la liceu, nu ştiu de ce, aşa mi-a sărit gândul în urmă cu vreo 40 de ani şi mi l-am imaginat pe Alexa Visarion, la 24 de ani, când a început să monteze şi pe aici, pe la Nottara, dar şi prin alte teatre. Şi mi-l imaginam cum stătea el de vorbă cu George Constantin şi cu greii de atunci ai teatrului, şi cum încerca să îi convingă şi a şi reuşit să îi convingă -, că drumul pe care el îl propune e cel bun. Ei, asta s-a întâmplat şi cu mine. M-a convins destul de repede. Sigur că a beneficiat de un interlocutor destul de destupat la minte, mă refer la Ion Haiduc acuma, care are şi el o artă poetică, ca să zic aşa, o concepţie despre 30

32 PREMIERE cum se mănâncă meseria asta. Paranteză: voi intra în conflict, probabil, cu multe alte păreri, de altă natură, totuşi, eu cred că actorul este cel care trebuie să se poată plia după orice indicaţie regizorală, oricât de stupidă ar părea ea, în prima fază sau la prima vedere. Toată viaţa mea m-am ghidat după acest concept. Cred cu tărie că Hamlet-ul pe care îl joc eu în baie nu interesează neapărat pe cineva. Toţi jucăm în tot felul de feluri. E important ca Hamlet-ul pe care îl fac pe scenă să fie în concordanţă cu ceea ce gândeşte regizorul despre spectacolul acela în care am fost distribuit să joc Hamlet. Dacă m-a ales pe mine, probabil că m-a ales pentru că ceva din mine corespundea cu ceea ce dorea el de la personaj. Asta am încercat să fac şi în spectacol. Sper că am şi reuşit. Sigur că întreg spectacolul e discutabil. Discutabil nu în sens peiorativ, nu degradant, sub nici o formă. După mine, această versiune a Nopţii furtunoase se află la un nivel valoric destul de ridicat. M-am trezit să spun foarte ridicat, atât de ridicat, încât poate isca controverse intelectuale serioase. Nu mă refer la pudibonderii de care ne-am şi izbit la tot pasul: câţiva au strâmbat din nas: vai, că e prea violent, că e prea agresiv... uneori, vulgar.... Nu ştiu! Dacă e vulgar, are o vulgaritate absolut estetică, dacă ne gândim la estetica urâtului. Există, în acest spectacol, foarte multă estetică a urâtului. Există pentru că însuşi Caragiale a plasat O noapte furtunoasă undeva la Chirigiu, care, la vremea aceea, era o mahala fără closete în casă, numai cu closete în curte, numai cu zoaie aruncate pe stradă, cu noroaie până la genunchi, cu câini vagabonzi cu duiumul şi cu pasiuni mistuitoare şi duse la extrem, adică unde cuţitul şi iubirea fac casă bună şi unde violul şi declaraţia de dragoste nevinovată, iarăşi se îngemănează. Deci, dacă acolo suntem, atunci nu ne mai putem preface foarte sensibili şi cu nasul mult prea fin, iar pe cei care continuă să fie aşa îi sfătuiesc să se ducă la două noaptea până în Ferentari, să stea două ore pe stradă şi să îmi spună după aceea dacă spectacolul nostru nu e cumva Beaumarchais sau Oscar Wilde, adică aşa... de o fineţe cu multă pudră şi roz, faţă de realitatea cruntă şi care încă ne bântuie azi. Nu prea ne-am schimbat, şi, oricum, nu în bine, de când piesa a fost scursă pe hârtie de inegalabilul Caragiale. N-am simţit că fac Caragiale decât într-un singur punct. Şi anume, în momentul în care am încercat să învăţ textul pe de rost, mi-am dat seama că cele două monoloage mari ale lui Rică sunt foarte greu de asimilat, pentru că există o topică şi o logică de expresie în verb absolut specială, care nu ţi-e la îndemână şi care se luptă în creierul tău cu firescul pe care îţi vine să-l spui şi care nu are nici o legătură cu firescul personajului. Aici am avut dificultăţi şi mi-am dat seama că n-am voie să schimb nici un cuvânt. Adică, toate trebuiesc spuse aşa cum le-a scris. Numai aşa iese foarte clar în evidenţă, fără să accentuezi, stupizenia personajelor, îngustimea lor, micimea lor şi, în acelaşi timp, umanismul lor. S-a împământenit ideea că a fost foarte dur cu noi domnul Caragiale şi că ne-a disecat fără nici o milă, adică a tăiat în carne vie. Poate că aşa trebuie. Ăştia suntem. Asta nu înseamnă că a fost rău. La modul în care pliveşti de buruieni un lan de grâui, nu înseamnă că eşti rău. Eşti rău doar cu acele buruieni. Da, dar dacă te gândeşti că faci treaba asta într-un lan de grâu cu nişte maci roşii, gestul nu mai are nimic rău. Ci, din contra! Totuşi, nu uitaţi, macii roşii sunt florile de neghină. Aveţi de ales! 31

33 PREMIERE Crenguţa Hariton - Veta Veta mea este... a mea Roxana Buşu:Crenguţa, ai mai jucat în vreun spectacol pe un text de Caragiale? Crenguţa Hariton: Da. Culmea ironiei, am jucat tot Veta. Eram mult mai tânără. De-abia venisem la Teatrul Nottara, de abia terminasem facultatea. Am jucat aici, în spectacolul regizat de Dan Micu, Dumnezeu să-l ierte! Era un spectacol foarte frumos, (tot) neconvenţional, în care m-am simţit foarte bine. R.B.: Şi a trecut vremea, ai ajuns să joci din nou Veta... C.H.:... la o vârstă potrivită... R.B.:... pe care nu o arăţi! Te aşteptai să mai joci Veta? C.H.: În general, încerc să nu am aşteptări, pentru că mi s-a întâmplat, de câteva ori, să nu îmi iasă bine un rol (mult)aşteptat. Şi, atunci, mă străduiesc să primesc cu drag tot ceea ce mi se oferă şi să nu îmi mai doresc cu încrâncenare ceva anume. Deci, nu mă aşteptam să mai joc Veta. R.B.: Atunci, propunerea lui Alexandru Mâzgăreanu a fost o surpriză pentru tine. C.H.: Da. R.B.: Te rog să ne povesteşti despre această Veta, la această vârstă, în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu. C.H.: Viziunea lui Alexandru este mai mult în cheie grotescă decât comică. Părerea multor colegi a fot că nu e Caragiale. Caragiale şi-a iubit personajele şi, în toate criticile pe care Caragiale le face, se simte dragostea, în spate... înţelegerea faţă de personaje. Or, acesta este un spectacol foarte dur. Personajele n-au speranţă de redresare, n-au speranţă că vor deveni mai bune. Veta mea este... a mea... a mea şi a lui Alexandru. Propunerea este în primul rând a lui, iar eu am fost fată ascultătoare şi am încercat să conturez imaginea pe care el a avut-o despre personaj. Este o femeie rece, orgolioasă, care ştie să-şi urmărească foarte bine interesul. Deci, nici urmă din femeia temătoare, femeia cu frica lui Dumnezeu, femeia nefericită pe care o ştim din alte montări... Nu! R.B.: Aceasta este o Vetă mai practică şi mai pragmatică. Vezi femeia anului C.H.: Exact. Şi toate personajele sunt oglinda unei părţi a societăţii vremurilor noastre, a societăţii de acum, unde apar la televizor tot felul de (pseudo)eroi, care în faţa camerelor sunt într-un fel, în spatele camerelor sunt cu totul altfel: au o viaţă urâtă, mizerabilă, josnică sub aparenţa de mondenitate. R.B.: Aceste personaje, în această montare, îşi trăiesc, de fapt, adevărata dramă. Ceea ce arătaţi voi, pe scenă, este drama personală a fiecărui personaj, nu comicul de situaţie. Hai să vorbim un pic despre acest aspect. C.H.: Este şi un comic de situaţie, dar un comic pe care îl percepe, mai uşor, generaţia tânără. Pe cei conservatori i-am pierdut cu acest spectacol!!! Dar nu-i nimic, ne rămân ceilalţi spectatori, care vin în număr mare şi se bucură alături de noi! 32

34 PREMIERE Raluca Vermeşan - Ziţa... actual ca muzicalitate şi ca rostire R.B.: Este vorba de un umor rece, crud, de fapt... C.H.: Da. Cinic. Tot spectacolul este sarcastic. Şi nu e vorba despre o dramă, ci mai degrabă despre o tragicomedie. Adică, personajele sunt când tragice, când comice. În niciun caz nu sunt caricaturile drăgălaşe, care puteau fi văzute în montările mai vechi, cu care românul s-a obişnuit. Pentru că o foarte lungă perioadă de timp, Caragiale a fost prezentat într-un anume fel. Noi nu am vrut să recurgem la clişee. R.B.: Au fost deja câteva reprezentaţii. Premiera a avut loc în martie. Cum ai simţit reacţia publicului, în faţa acestei versiuni, care nu are nimic de-a face cu versiunea muzeală pe care o cunoaştem, poate mai bine de la televizor. Cum reacţionează publicul? C.H.: Foarte bine. Se amuză şi aplaudă cu bucurie la sfârşit. Deci, ăsta este un semn că le place. R.B.: Adică sunt de acord cu această montare. C.H.: Da. Spectatorii nu par a fi doar politicoşi. Lor chiar le place această variantă. Şi asta ne bucură. Interviu realizat de Roxana BUŞU Să încep printr-o mărturisire: pe durata facultăţii de teatru am avut de trecut două obstacole, care aproape m-au îngenuncheat. Primul a fost William Shakespeare, iar cel de-al doilea Ion Luca Caragiale. Amândoi sunt nişte dramaturgi complecşi, cu personalităţi puternice care se oglindesc în operele lor. În cazul de faţă, Ion Luca Caragiale este un GREU al dramaturgiei româneşti. Iar un actor căruia îi este încredinţat un personaj caragialian întâmpină dificultăţi în construirea respectivului personaj din cauza multiplelor interpretări celebre care există în spectacologia românească. Din punctul acesta de vedere, Alexandru Mâzgăreanu a intenţionat să fractureze tipicul rostit al textului caragialian. Adică textul să fie cât se poate de actual şi ca muzicalitate, şi ca rostire. Pe alocuri, acest lucru i-a reuşit, dar, poate că nu în totalitate, tocmai pentru că s-a dovedit faptul că şi Ion Luca Caragiale şi-a căutat această muzicalitate şi că textele lui tocmai pe acest mecanism se bazează. Poanta comică reiese tocmai din cadenţa rostirii dirijate de către dramaturg. Ziţa, personajul expansiv din O noapte furtunoasă, se doreşte a fi o fată într-o continuă căutare de bărbaţi, o femeie în care pulsează totul de nerăbdare şi de dorinţă. În ea mocnesc frustrările acumulate până în momentul de faţă şi înţelegem că singura defulare de care se bucură este bucătăritul şi mâncatul. Adică tot ceea ce îi trezeşte extazul este tradus prin verbul a înfuleca. Un înfulecat bulimic, care îi face bine în momentele extrem de importante. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost deloc uşor să repet rolul Ziţa, pentru că îl jucasem deja o dată în facultate şi nu puteam să-mi scot acea interpretare din minte. Un alt hop a fost că, acum, mi s-a părut un rol extrem de alunecos, care se modifică din mers şi am constatat cât de greu e să fixez parametrii acestui rol. Propunerea lui Alexandru Mâzgăreanu este total diferită de celelalte; am mers cu încredere pe soluţiile pe care acesta ni le-a dat, nu au existat lucruri flagrante rămase nedezbătute. Sper să reuşesc să găsesc adevăratul traseu al personajului Ziţa şi să am siguranţa acţiunilor pe care trebuie să le fac. 33

35 PREMIERE MARINA ŞI HOŢUL de Valeria Moretti Traducerea: Carmen Velcu Adaptarea scenică: Cristina Stoica Ivanciuc Distribuţia: Marina Cristina Stoica Ivanciuc Hoţul George Alexandru Regia: Laurenţiu Calomfirescu Decorul: Liliana Csaki Costumele: Bogdan Spătaru Spectacol produs de Asociaţia Vizual, în colaborare cu Teatrul Nottara Durata: 1h şi 15 min. (fără pauză) Fotografii realizate de: Ciprian Duică 34

36 PREMIERE Marina Ţvetaeva Un singur suflet rupt în toate ipostazele în care a fost nevoie de ea S-a născut la Moscova în 1892, într-o familie de artişti aristocraţi. A început să scrie poezie pentru că părinţii nu au lăsat-o să studieze pianul. În prima carte pe care a publicat-o, Album de Seară, la 18 ani, scriitura e confesională, plină de revoltă, despre copilăria ei. S-a căsătorit, în 1912, cu un ofiţer rus care a ales să sprijine Armata Albă împotriva bolşevicilor. După exilul soţului, într-o sărăcie cumplită, cei trei copii ai lor, Ariadna, Georgi şi Irina au ajuns într-un orfelinat. La scurt timp, Irina a şi murit de foame. Marina s-a sinucis în 1941, după ce soţul ei a fost spânzurat... Marina este o femeie supusă pasiunilor. Considerabil mai mult decât în trecut, înainte să plec. A devenit esenţial pentru ea să se arunce cu capul înainte în furtunile pe care le creează. Nu mai contează acum cine trezeşte aceste furtuni. Aproape de fiecare dată, totul se bazează pe decepţia proprie. Un bărbat este inventat, iar furtuna începe. Dacă cel pentru care a pornit furtuna îşi arată prea curând limitele spirituale şi intelectuale, Marina porneşte o furtună a disperării, creând un mediu primitor pentru apariţia unei noi pasiuni. Important pentru ea nu este cine, ori ce, dar cum. Nu esenţa sursei, ci ritmul. Astăzi poate fi cuprinsă de disperare, mâine - de extaz, abandon complet, apoi, din nou, de disperare. Şi toate acestea cu o minte pătrunzătoare şi rece. Pasiunile de ieri sunt imediat ridiculizate, cu cruzime şi umor. Totul se scrie, nimic nu este lăsat în afara cărţilor. Serghei Efron, soţul Marinei. 35

37 PREMIERE Cristina Stoica Ivanciuc Marina Ţvetaeva Cred că fără Iubire, nimic din ceea ce plămădim, nu va căpăta vreun sens, vreodată! Pe Ţvetaeva, o iubesc cum n-am iubit nicicând! Cum n-am iubit-o nici măcar pe Julieta... cea care era menită să fie iubită pentru eternitate... Pe Ţvetaeva o iubesc cu o iubire care mă face să vreau să-i dau viaţa mea, pentru ca ea să mai poată trăi încă o viaţă! O viaţă în care să nu-şi îngroape părinţii! O viaţă în care să nu-şi îngroape fetiţa! O viaţă în care să nu-şi îngroape băiatul! O viaţă în care să nu-şi îngroape soţul! O viaţă, în care să nu-şi pună capăt vieţii! Nu ştiu cât din iubirea asta va ajunge la voi, dar prin mine, ştiu că va curge, până la final, ca un destin paralel! Şi pentru că şi eu scriu, mai ales noaptea, pentru că noaptea e mai luminoasă decât ziua, promit să mă întorc, într-o zi, cu propria-mi poveste despre cea mai iubită dintre femeile care m-au locuit vreodată: MARINA ŢVETAEVA! 36

38 PREMIERE George Alexandru Hoţul Împlinirea unui actor se face în primul rând prin generozitate şi încredere. Aceste valori sunt transferate spectatorului, cu fiecare reprezentaţie. Dacă Dumnezeu te-a înzestat cu talent, foloseşte-l, pentru binele tău. Dacă nu dăruieşti ce ţi-a fost hărăzit, uită că l-ai avut vreodată. 37

39 PREMIERE Revoluţia din Octombrie. Un lung exil, întâi la Praga şi apoi la Paris. O fiică moartă de foame şi cealaltă deportată. Ostilitatea faţă de emigranţii ruşi, indiferenţa Parisului literar. Corespondenţe fascinante şi pasionale cu Rilke şi Pasternak. O dragoste împinsă la extreme faţă de soţ dar şi numeroase iubiri imaginare. Apeluri disperate către Beria şi Stalin, până la ameninţarea cu moartea este viaţa Marinei Ţvetaeva, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai Rusiei secolului 20. Dacă, până la începutul anilor 2000, Ţvetaeva a aparţinut numai Rusiei, prin ediţiile îngrijite de Ţvetan Todorov, cărţile Marinei Ţvetaeva sunt în topurile vânzărilor din toată lumea. Pe 1 martie 2012, la Paris, a avut loc lansarea volumului al doilea de Poezii şi eseuri, îngrijite de Ţvetan Todorov şi publicate de Editura Seuil. Viaţa Marinei Ţvetaeva a impresionat-o şi pe Valeria Moretti, unul dintre dramaturgii cei mai jucaţi în Europa, azi. Marina şi hoţul sau Noaptea Marinei Ţvetaeva, a avut succes în teatrele din toată Europa şi cea mai comentată montare a fost cea de la Théâtre de l'île Saint Louis din Paris, în regia lui Michaël Lonsdale, cu Sonia Petrovna în rolul principal. 38

40 39

41 Valeria Moretti MARINA ŞI HOŢUL de Valeria Moretti traducere de Carmen Velcu TATĂL: MAMA: MAMA: TATĂL: MAMA: TATĂL: MAMA: MAMA: TATĂL: Şi după ce am spus că, / între noi mii de ani lumină!, /că nu posed nimica şi, cinstit,/ mi-e locul meu în lume / după acest avertisment, anunţ / din turnul cel mai înalt: iubesc bogaţii! Musia, unde eşti? Aici, tată. Pentru rădăcina lor firavă şi incertă nu! Putredă şi precară / care din leagăn cultivă înclinaţie / Pentru acea jenantă obişnuinţă / afară din buzunar şi din nou în buzunar. Marina! Da, mamă Vino Marina, să te-nvăţ cum se plantează căpşunile Ce nori urâţi Sper să nu plouă. De ce oare anul ăsta mestecenii îmi par mai verzi! Profusion? Profusion, tată? De ce se cheamă aşa căpşuna asta? Oare pentru că nu le primesc în paradis? Pen-tru-că-nu-le-pri-mesc-în-pa-ra-dis. Şi asta cum se numeşte? La Reine des precoces E pentru că nu ne privesc niciodată în ochi / Sans Rival! Ba nu, Marina, uite, scurtezi întâi rădăcinile şi frunzele, uite aşa, pe urmă plantezi căpşunele la 40 cm una de cealaltă Ai grijă să nu îndoi rădăcinile. Ai înţeles? La naiba, cum plouă. Am luat umbrelele? Pleacă de sub copacul acela! Pentru secretele lor totdeauna exprese /pentru pasiunile lor! Nu! Totdeauna prin poştă/ şi pentru că printre conturi, rente, recepţii, argintărie, scrinuri Nu! E pentru că, printre inventare, lene, aur, căscaturi, aurarii, căscaturi, nu cumpară confirm deci: iubesc bogaţii. (Marina lasă capul pe spate satisfacută, primind picăturile pe faţă) Dar ce faci? Marina! Nu vezi că plouă cu găleata? Te uzi de tot. Vino la adăpost, hai, Musia! Nu, nu nu vreau să mă adăpostesc (Se termină muzica. Se aude tare răpăitul ploii, apoi un tunet departe.) Îmi place furtuna, mamă! (Un tunet aproape se aude foarte tare un bubuit care se transformă în zgomot real. Marina ascultă speriată, apoi merge la uşă cu o lumânare.voci şi zgomote pe scări. Sunt voci nedistincte: I-a furat sacul L-am văzut eu da a trântit-o la pământ a murit! Altul adaugă: Unde? Unde e? Iar alţii: A fugit, A şters-o Pe-acolo Hărmălaie în spatele uşii.) Cine e? Eşti tu, Liuba? Ai fost azi la piaţă? Ai găsit costiţă? Ştiu că eşti acolo. Răspunde-mi, te rog. E adevărat că pentru a se încălzi au doborât un stâlp de 40

42 Marina şi hoţul telegraf? Săptămâna viitoare încep să distribuie bonuri. Îţi pare bine. Ieri, cu bonul numărul 21, mi-au dat o cutie de chibrituri. Şi ţie? I-am dat costiţa unui prieten pentru un pic de tutun. Nu vrei să vorbeşti cu mine Ah, uitasem Eu sunt dintr-o specie decăzută, eu iubesc ambra şi fustele colorate Ce ruşine! Azi cartofi! Tovarăşa Ţvetaeva! Au adus cartofii! Îngheţaţi! Primul gând: cum să-i transporţi? Al doilea: cum să-i mănânci? Cartofii erau în pivniţă, într-o gaură adâncă şi întunecoasă. Erau crăpaţi şi i-au îngropat, dar noi, şacalii, vom săpa şi vom mânca. Se spune că i-au adus sănătoşi, dar imediat cineva a dat o interdicţie şi până să o ridice, cartofii, după ce au îngheţat şi apoi s-au dezgheţat, au putrezit. Au rămas la gară trei săptămâni. Fug acasă să iau sacii şi săniuţa. Săniuţa Aliei, cu clopoţei şi sfori albastre Ajunge să legi doi câini şi gata poţi zbura spre aurora boreală Dar pe post de câine eram eu, iar aurora boreală rămânea în urma mea. Alia, în urma mea, însă, era de o prestanţă regală. Arată cu mâna turnurile Mamă! Da dăruieşte-mi Kremlinul! Ah, Alia! Ah, săniuţa cum zbura ea pe cărărui în plină zi! Şi blana mea tigrată (leopard? panteră?) de boieroaică. La intrarea în pivniţă e coadă lungă. Treptele scării sunt îngheţate. Cum să transporţi? Şi ca şi cum nu era de-ajuns, s-a mai rupt şi o tălpică de la sanie. Şi cum n-ar fi fost de-ajuns n-am încredere în saci. Pe deasupra am o expresie aşa de fericită că, - de-ar fi şi să mor, nu mă vor ajuta. Intră grupuri, grupuri. Împinsături. Urlete. Un miros groaznic. Hărmălaie. Cartofii cad pe jos. Lumea îi striveşte. Parcă era un munte de meduze. Înşfac ce pot, cum pot: îngheţaţi, dezgheţaţi, striviţi. Nu-mi mai simt mâinile La cântar! La cântar! Cine e la rând la cântar?! Încarc. Târăsc. Tovarăşa Ţvetaeva, un moment, luaţi prea mult Aveţi un certificat pentru copii? A propos, Liuba, am o veste pentru tine. La Slovenka, o ţărancă, pe nume Golodkina, şi-a tăiat fata moartă pentru ceilalţi copii ai ei încă vii în părţi egale. Mâinile moartei le-au furat nişte orfani din vecini Ei, ce-aveţi de zis? Ah, da, într-adevar, nimic, tu, care eşti o bravă bolşevică! (Din stradă continuă să se audă zgomote, oamenii urmăreau pe cineva ) Liuba uitam să-ţi spun lucrul cel mai important: cu puţin timp în urmă vântul fluiera o melodie italiană (eu am recunoscut-o pentru că am făcut călătoria de nuntă în Italia cu Serioja ) şi pe melodia aceea stelele alergau în picioarele goale le-aţi văzut voi? Nu? Ce păcat! Oh, Serioja! Fiecare ciocănit la uşă mă aruncă într-o teroare îngheţată. De mult nu mai am veşti de la tine Trăieşti? (Liubei) În Serioja e un amestec splendid de două feluri de sânge: evreu (strigăt la uşă) şi rus Vântul îmi agita părul pe frunte în primăvara aceea iar eu priveam ochii lui cenuşii Îl iubesc profund şi pentru totdeauna Pe pervaz era un buchet mare de lalele sălbatice iar în camera de-alături o adormeau pe mica noastră Alia Oh, Serioja! Pentru privirea ta au izbucnit războaie! Tată, ajută-mă să-l găsesc pe Serioja, mi-au spus că e dispărut în Crimeea, cu alţii din armata albă, dar unde? 41

43 Valeria Moretti VOCI: VOCI: 42 (Marina fredonează motivul muzical al romanţei. Muzica se stinge apoi, treptat. Zgomot în spatele uşii. Marina începe iar să recite.) Vieţii. Nu vei lua culoarea mea./ Puternică precum valurile fluviului./ Tu eşti vânătorul, dar eu nu mă voi dărui./ Tu eşti urmăritorul, dar eu sunt cursa./ Nu vei prinde sufletul meu viu! (Intră un bărbat. Cade al patrulea perete. Marina se ascunde. Apoi încearcă să fugă. El o vede.) Nu ţipa, stai pe loc, nu-ţi fac nimic Cine eşti? Eşti singură? Da. Cu cine vorbeai? Cu o vecină. Spun întotdeauna adevărul. Cine doarme aici? De ce vrei să ştii? Am întrebat cine doarme aici? E un bărbat? Soţul tău? (Marina face semn, din cap, că nu. Zgomote pe scări, care îl fac pe bărbat să tacă.) De ce ţi-e teamă? Nu înţeleg Te caută pe tine? Ai făcut ceva? Nu. Taci! (Zgomote mai mari, tot mai aproape. Ajung pe palier. O femeie şi un bărbat. Strigă: Marina Ţvetaeva, deschide! Bărbatul o târăşte pe Marina până la uşă, ca pe un ostatec. Apoi o împinge lipită de marginea uşii) Ce vrei? Dă-ne drumul, cetăţeanco, trebuie pur şi simplu să facem un control! Să controlaţi ce? Nu mai trage de timp. Plecaţi. Nu vă dau drumul în casa mea. Ce vreţi de la mine? Să controlaţi pereţii uzi şi podeaua murdară? M-ai denunţat, Liuba, tu ai fost, nu-i aşa? Ştiu că faci orice ca să mă alungi. (Marina urlă de după uşa închisă, pentru a-i depista pe urmăritori şi îi aruncă bărbatului, terorizată, priviri complice.) Credeţi-mă, eu încerc să aprind soba în fiecare zi, dar în colţuri cresc ciuperci şi curg şiroaie din ziduri. Câte podele spălate şi nespălate, lapte clocotit şi neclocotit, vecinii mă aşteaptă încă! (Îi dă bărbatului un colţ al fustei sale ca el să o poată ţine şi deschide uşa. Bărbatul, între timp a scos un cuţit pe care ea nu-l vede.) Nu voi avea nicicând bani şi am nevoie de mulţi bani ca să mă spăl de toată nimicnicia umană, ca pe drum să nu mă mai priviţi de sus, ca să nu mai rămân nicicând, nicicând în picioare în faţa interogatoriilor voastre. (Marina îşi smulge fusta, se eliberează de bărbat şi coboară pe scări. Bărbatul rămâne lângă uşă tot cu cuţitul în mână.)

44 Marina şi hoţul Dar eu nu ştiu să fac o muncă care să aducă atâţia bani! Eu nu am nimic, în afara urii voastre, a tuturor, a tuturor vecinilor din viaţa mea; pentru că eu nu sunt ca voi. Of, doamne! (Vocile vecinilor se îndepărtează. Bărbatul are un gând neaşteptat; scoate de sub haină un sac şi îl ascunde sub patul Aliei.) Nu ştiu să trăiesc în lumea asta! (Din nou vecinilor) Voi credeţi într-o altă lume? Eu, da (Marina reintră în casă, închide uşa şi-şi dă seama, surprinsă, că bărbatul nu mai e acolo.) În lumea în care domnesc intenţiile secrete. (Îl vede pe bărbat lângă fereastră, îi surâde) În lumea în care judecătorii vor fi judecaţi, va fi ziua în care voi fi iertată. (Marina se duce la bărbat, continuând să urle. Loveşte tare podeaua pentru ca toţi să o audă. Urlă şi pe fereastră în timp ce jos, pe drum, vocile şi paşii vecinilor se depărtează.) Ziua în care voi apărea şi mă voi prezenta! Pentru că acolo nu vom fi judecaţi după hainele pentru care în viaţă mă urâţi atâta, ci pentru esenţa noastră, pentru ceea ce mă împiedică să mă ocup de haine. (Se uită la bărbat) Dar ziua aceea este încă, cine ştie, departe şi în faţa ochilor am întreaga teorie de procese umane şi judiciare în care (complice) noi nu vom avea niciodată dreptate. (Marina merge spre ligheanul cu apă, umple două pahare) Cine eşti? De unde vii? Ai un aer tulburat pari un câine vagabond (Bărbatul nu răspunde. Ea îi întinde paharul cu apă. Bărbatul bea dintr-o sorbitură. Şi ea dă să bea. Îşi dă seama că bărbatului îi este sete. Îi întinde paharul ei. Bărbatului îi este încă teamă, e gata să redevină agresiv dacă e cazul. E mirat de dovada ei de încredere, dar e încă neîncrezător, se duce lângă uşă ca să fie sigur că nu mai e nici un pericol. Vrea să plece. Ea se apropie de el cu prudenţă.) Asteaptă. Nu pleca. Eşti ud, ai să îngheţi afară, da, ştiu, e frig şi aici, dar N-ai nimic de pus pe foc? Am terminat lemnele. Scara! Dacă mă ajuţi putem smulge scara de afară, am mai pus câteva bucăţi pe foc Mi-am dat seama. Ai căzut? Puteai să te ajuţi cu funia, e funie pentru urcat (Marina întinde mâna ca să deschidă uşa. El o opreşte) Lasă scara. Chiar n-ai altceva de pus pe foc? Cărţile, nu! (Apoi, iluminată de o idee, caută ceva şi se întoarce cu un coşulet. Scoate din el un metronom, un corn de vânătoare, un ceas şi o mapă cu tăieturi din ziare şi manuscrise. Aruncă în sobă tot ce poate să ardă) (uitându-se la cărţi) Le-ai citit pe toate? 43

45 Valeria Moretti Da. Mai puţin aceeea (arată o carte.) De-abia am început-o! Normal că vorbeşti bine. Mulţumesc. Erai bogată? Da, trăiam bine acasă. Ceasul funcţiona? Nu, e de la mama. Se poate repara. Un asemenea ceas valorează 12 ruble. Poţi cumpăra doi saci de cărbune. Ştii, când eram mică, mama mă punea să mă spal pe mâini dacă atingeam banii. Spunea: banii sunt murdari. Ce idee! Unde n-ar da Dumnezeu să am bani de numărat! (Marina se duce să ia lumânările, le aprinde şi le pune prin cameră. Lumina se răspândeşte peste tot. Mişcările ei sunt însoţite de clinchetul brăţărilor.) Brăţările sunt de platină? Nu, de argint. De aur n-ai? MARFINA: Nu-mi place aurul, e vulgar şi zgomotos. (Bărbatul se apropie de soba care emană un pic de căldură) Aurul e metalul cel mai nobil; pentru aur se fac crime; toate războaiele se fac pentru aur. Şi revoluţiile? Ce legătură au? (Bărbatul se întoarce în cealaltă parte iritat, nu vrea să fie antrenat în discuţii politice) Scoate hainele alea. Pune-le la uscat. Îţi pregătesc un ceai. Ai? (Marina se duce să ia punga de ceai din spatele sobei ) O prietenă şi-a împărţit raţia cu mine, iar eu o împart cu dumneata. (Bărbatul se uită în jur mai bine. Vede pereţii plini de versuri) Cine scrie pe pereţi? Eu, cine să scrie. De ce? Scriu versuri. Ca poeţii! Sunt poet. (Marina ia o foaie mică şi i-o întinde) Citeşte aici. (Omul e jenat) Nu ştii să citesti? (Bărbatul, ofensat, ia foaia) Azi sunt oaspetele celest insomnia în codru (ea citeşte) Azi sunt un oaspete celest/ în ţara ta / eu am văzut insomnia codrului şi 44

46 Marina şi hoţul somnul câmpiilor, / cine ştie unde în noapte, copite / calcă iarba. (Îi arată pereţii cu versuri) Poţi admira toată opera mea! Am zidit-o! (Râde) Nu prea îţi plătesc mult pe poezii! Nu fii rău, eu nu de asta scriu. Şi pentru ce scrii? Când scriu nu mai am nevoie de nimic şi de nimeni. Pot fi nepoliticoasă cu viaţa, n-o las să-mi treacă pragul, o arunc jos, pe scări. De asta arzi scările! Când scriu sunt liberă, dar e foarte, foarte greu. De ce? Trebuie să te dăruieşti total. Mai devreme sau mai târziu voi plăti cu viaţa. Pentru a scrie? Uneori inspiraţia se transformă în spumă de mânie diavolească. Am nevoie de drenaj în fiecare zi, aproape în fiecare oră. Şi e foarte simplu: caietul, tocul, zidul, cărbunele Din tot ce-ai spus am înţeles doar zidul, caietul, cărbunele (Marina între timp prepară ceaiul) Încercam doar să-ţi explic că pentru mine a scrie e ceva implacabil, e un vis, halucinaţie, o posedare, o condamnare O condamnare? Da, eu nu gândesc, ascult. Înţelegi? Ascult cu urechea, asemeni medicului. Pun urechea aici, pe inimă şi, deseori, la o mică lovitură răspunde un sunet înfundat. A scrie versuri înseamnă pur şi simplu a umbla cu urechea. Visele, ca şi versurile, nu vin, însă, la comandă. Se scrie şi se visează când versul are chef să fie scris şi visul să fie visat. (Bărbatul citeşte strofa pe perete) Celelalte cu feţisoara luminoasă, eu, în schimb, în noapte mă risipesc cu vântul (Apoi alta) Cu braţele deschise ca să-mi smulgă sufletul, recele vânt de nord rusesc Şi scrii tot timpul, şi noaptea? Da. Îmi place să scriu noaptea. Noaptea e mai luminoasă ca ziua. Nu există sobe şi lumânări să risipească întunericul, ci ochii celor care nu dorm. Cum să-ţi spun? Marina! Când un om cunoaşte o persoană că vorbeşte şi scrie aşa de bine o strigă pe numele mic. Eu sunt fiica nimănui. Voi sfârşi în groapa comună. Dar pe cruce aş vrea să se scrie Nu mai râde. (În timp ce Marina continuă să pregătească ceaiul, bărbatul aruncă o privire în sacul pe care-l ascunsese sub patul Aliei.) Cine doarme cu tine? Fata mea, Alia, are 10 ani. 45

47 Valeria Moretti De ce nu e aici? Doarme la prieteni, la căldură. Dacă ar fi fost, te întâmpina cu versuri Cu versuri, fetiţa? Ce absurditate, pe timpurile astea! Am dreptul să nu fiu contemporana mea. Nu-mi place, înţelegi? A fi absent de la propriul prezent e o formă de libertate, de asta vreau ca în corpul Aliei, ca şi în al meu, să curgă versuri. Unui om mare şi murdar i-au dăruit sărutări. Era un neîndemânatec, nu ştia ce să facă cu ele. (Bărbatul priveşte interogativ.) (dintr-o suflare) Maiakovski! Cine? Maiakovski. (Bărbatul vede oala pe soba din care Marina a luat apă pentru ceai.) Murdar, eh! Dar oala asta nu o speli niciodată? Înăuntru da, pe afară nu, n-am timp Cetăţeano, ştii ceva? Eu n-aş trăi în vizuina asta. Vizuină? Mansarda mea-palat, castelul meu-mansardă / Urcaţi! Aici mi-s manuscrisele. (Arată scrierile de pe pereţi.) Aşa! Daţi-mi mâna! Fiţi atenţi: la dreapta. (Arată acum scările, pe urmă ligheanul în care adună apă) Aici acoperişul pierde apa, iar pe jos un lac. (Îl ia de mână şi îl pune să stea lângă sobă.) Acum admiraţi, aşezaţi pe cufăr, ce broderie mi-a ţesut păianjenul! Nu daţi crezare celor ce se spun: fără dantele femeia nu rezistă! Astea-s minunile mansardei mele; aici îngeri şi demoni; unii din înalt, căci de la cer la casă-i doar un salt! (Confuz, bărbatul se ridică. Marina se aşază pe patul Aliei. Se aşază şi bărbatul De pe drum se aude un acord de vioară.) Noi suntem reginele acestei vizuini. Era şi fata mea, Irina, cea mică dar ea nu domnea. Într-o zi a trebuit s-o leg de scaun, da pentru că, o dată, când ieşisem, ea a mâncat o varză întreagă, crudă! Ea nu vorbea aprope deloc, de-abia mergea, clătina capul, mormăia. Le dusesem la azil ca să capete ceva de mâncare În ziua aceea, ca de obicei, mă sculasem devreme şi mă târâsem drum lung pentru hrană, până la cantină să văd dacă nu se dă pâine, şi apoi iar la azil. La poartă, am văzut o sanie cu paie pe ea şi deasupra un sicriu mic, alb Am privit-o îndepărtânduse şi dispărând în zăpadă Femeia de la azil s-a apropiat de mine şi mi-a dat cele câteva lucruri ale Irinei Sunteţi Marina Ţvetaeva? Mi-a căzut un pantof din mână. Nu, Irina nu domnea. (Marina îi întinde ceaiul. Vioara se aude acum bine. Bărbatul e stânjenit de durerea ei. Încearcă să o facă să vorbească despre altceva.) Ce e? E un violoinist bătrân pe strada asta Cântă întotdeauna noaptea. Îl ajută să 46

48 Marina şi hoţul MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: nu-i mai fie frică. Şi pe tine? Cine te ajută? Nimeni. Ai armă în casă? Nu. Dar o armă te-ar ajuta. Acum spune-mi dumneata. Cine eşti? Ce faci? Să nu vorbim de mine. Vorbeşte tu, dacă vrei. N-am cunoscut niciodată un poet. Când eram mică, cântam la pian. Chiar aşa? Erai bună la pian cum eşti şi la poezie? Mă iei peste picior, nu-i aşa? Să ştii, când eram copil, bucătăreasa bătea carnea, iar eu clapele. Cât o invidiam! Pe bucătăreasă? Aveai şi bucătăreasă? Am păstrat metronomul ani de zile, l-am cărat cu mine din casă în casă. Cine ştie de ce! Aş fi putut să-l arunc. Obiectele sunt grele. Se adună în camere şi te fac prizonier. Ar trebui să aruncăm tot Dar nu mai ai nimic! Metronomul este o bară de oţel, care iese ca un deget dintr-un sicriu de lemn. Îl uram pentru că mă ţinea nemişcată pe taburet să cânt Există în viaţa mea câteva bucurii indestructibile: să nu merg la liceu, să nu mă trezesc în această Moscovă a anului 1920 şi să nu aud metronomul. Tu nu iubeşti muzica - îmi zicea mama. Nu, tu muzica n-o iubeşti! Pentru ea era uşor, pentru ea, care la pian putea totul, plutea pe clape ca lebăda pe ape. Mama m-a inundat de muzică. Noi, copiii, - ca bordeiele acelea pe malurile marilor fluvii, venind la lumină eram, cum să spun, - condamnaţi. (Sunetul de vioară se topeşte în cel de pian.) Stai la pian, Musia! În casa aia se cânta mereu Dacă nu e Anastasia, e Marina. Dacă nu e Marina e Anastasia Daca nu e pianul, e balalaika, dacă nu e balalaika, e cornul de vânătoare al bunicului Mulţumesc lui Dumnezeu, soţul meu e afon! (Notele devin cele ale unei fetiţe care n-are chef să cânte.) Nu, nu, nu Sol, Musia, La bemol. Mama, La bemol cum e, după tine? Nu prea ştiu! După mine e lila, ca sticluţele tale de parfum, mamă. Ba chiar mai închis. Mai închis ca irişii de Taruza, mai închişi ca norii de la Strahov? Da, mamă, mai lila. (Sfârşitul muzicii.) Şi totuşi, uneori l-am iubit Pe cine? Metronomul! Mă gândeam că înăuntru locuieşte cineva, dar cine anume nu se ştia. Era o casă în care eu însămi aş fi vrut să trăiesc. Copiii ar vrea întotdeauna să trăiască lucruri imposibile, nu-i aşa? Fata mea, Alia, de pildă, visează să trăiască într-un felinar de pe drum. Spune: E lumină, stai la 47

49 Valeria Moretti BARBATUL: BUNICUL: MARINA BUNICUL: BUNICUL: BUNICUL: BĂRBATUL MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: 48 caldură, vezi tot. Şi, dacă, apoi cineva aruncă o piatră în casa ta?, o întreb eu. Atunci, eu îi arunc focul!, răspunde. Ea în felinar şi eu în metronom! tac-tac-tac mă supuneam ticăitului său metodic. Mie îmi place ticăitul Al metronomului? Nu, al ceasurilor. Eu uram metronomul. Era ca şi cum cineva îmi căuta sufletul. Arde-l atunci! Păi arde! Cu manuscrisele vechi şi cornul de vânătoare al bunicului. Bunicul stătea în centrul camerei ca în mijlocul deşertului, cufundat în blana lui neagră Cine eşti tu? Anastasia? (tare): Marina, bunicule. Ah, bine! Nu ţi-e cald, bunicule, cu blana asta, e deja vară! Asta e blană de castor, chiar de castor, de ce-aş renunţa la ea! (Bărbatul e mort de oboseală şi de somn. Marina îi scoate încet haina.) Eşti palidă Aer bun, terci de ovăz şi trei prune uscate, iată ce-ţi trebuie. Aşa i-am crescut pe băieţi. Au murit toţi, nu-i aşa, bunicule? Eu eram o frumuseţe de băiat, chiar şi acum dar tu cine eşti, Anastasia? Nu sunt Anastasia, Marina, bunicule! (Tare) MA-RI-NA! (tresărind): Anastasia, mi-e somn. Scuză-mă. Am nevoie de puţină odihnă (îi arată patul) Dormi în patul meu. (Omul se duce spre pat şi se culcă.) Întinde-te şi tu, ai nevoie de somn. Nu te deranjez. Dormi! Nu-mi place poziţia orizontală. Prefer să merg, să urc pe munte marea, însă, aşa, orizontală, e ca amorul. (Marina ia un pled. Îl acoperă uşor.) Nu vreau să stau jos aşteptând ceea ce-mi va face Am văzut marea prima oară noaptea. Era întuneric. Unde e, mamă, unde e? E întuneric, n-o văd. Uite-o, acolo jos, Musia. Uite marea! Dar e aşa de neagră şi de mare (Barbatul e aproape adormit ea e în picioare, deasupra lui.) N-am fost niciodată la mare. N-am văzut-o niciodată. Simţi cum miroase? Auzi zgomotele? Şi mai departe? Ce e dincolo de mare? Pământul. Unde se termină marea începe pământul. Şi marea de ce se termină? Dacă ar fi mare, nu s-ar sfârşi niciodată. (Marina merge spre fereastră.) Oh, lasă! Mai bine respiră! Aerul mării face bine la plămâni! Nu-mi place marea.

50 Marina şi hoţul MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: Ce spui, Marina? E urâtă, mamă. Mă sperie. Sunt mai frumoase păşunile, şi mestecenii, şi margaretele, şi zăpada (Marina deschide fereastra, intră vântul şi zăpada îngheţată.) Sunt două lucruri diferite, Musia. Îţi aminteşti poezia La mare de Puşkin? Da, mamă. Şi ce spune? În codri, în tăcutele deşerturi pline de tine, voi transporta stâncile tale, golfurile tale şi lucirea, şi umbra şi murmurul valurilor Prin urmare, marea e totul. Cum poate o fetiţă, pe nume Marina, să nu iubească marea? (Omul se trezeşte brusc lovit de o pală de frig.) Nu ştiu, dar închide geamul că e frig. Marea insondabilă, imensă, fluidă. Ca dragostea. Eu nu vreau marea aşa cum nu vreau dragostea. Marea şi limita ei marcată la orizont. Nu, nu-mi place, nu pot. Pierdere Niciodată câştig! (Bărbatul adoarme iar. Marina îl priveşte. Se gândeşte la posibila poezie.) Bărbat străin' de niciunde /bărbat' prin podea un bărbat! Unde am pus tocul!... Ufff! Dracul l-o fi luat! Musenka! Da, mamă. Musenka, leagă batista de piciorul mesei şi de trei ori dar fără mânie, repetă cu blândeţe: Drace-drace joacă-te un pic, pe urmă dă-mi-l! Drace-masă /Mese-oameni-draci-Uite-l! (Marina se apropie de salteaua pe care doarme bărbatul şi-a văzut tocul. Se apleacă să-l ia. Se împiedică, alunecă peste bărbat. Acesta sare: o prinde brusc, o aruncă jos, se întinde peste ea) Să nu mai faci asta. Iartă-mă iartă-mă, nu-mi găseam tocul nu voiam.. Acum că l-ai găsit, scrie şi taci. Vreau să dorm. (Continuă să o ţină, apoi ) Ai un bărbat? Ce vrei să zici? Întreb dacă ai un soţ sau un amant (sinceră şi stânjenită) Eu nu mă uit niciodată la bărbaţi. Am un alt drum, care curge aproape ca un râu, cu copilaria mea, fără bărbaţi. Nu mă uit niciodată la bărbaţi. Pur şi simplu nu-i văd. Şi-apoi, nu plac bărbaţilor, aveţi prea mult fler. Nu plac. Nu ştiu Bărbaţii rămân fascinaţi de mine, dar niciodată nu se îndrăgostesc de mine. Nici măcar un duel n-a fost pentru mine. Chiar aşa! Gândeşte-te un pic: nici măcar o împuşcătură! Mai bine, nu? Da, ai dreptate, mai bine. Pot să mă mişc? (El face semn că da, ea se mişcă.) Dragostea, ştii, îl urăşte pe poet Nu vrea să fie sublimată, e sublimă prin ea 49

51 Valeria Moretti MAMA: MAMA: 50 însăşi; se consideră absolută, unicul absolut. Nu are încredere în noi. (Marina se ridică vorbind repede de parcă ar vrea să-şi mascheze jena.) Am fost întotdeauna geloasă pe carne, pe fizic. Am fost iubită întotdeauna de mii de suflete. Dar cine, măcar o dată, s-a autocondamnat la pedeapsa eternă în numele sufletului? Şi chiar de-ar fi vrut, e imposibil; să fii condamnat la pedeapsa eternă din dragoste sufletească, înseamnă să fii deja înger. Atunci te consideri un înger? Care se joacă, însă, cu diavolii. Da, ai ghicit. (Bărbatul vrea să se întindă pe pat. Între timp, Marina se uită pe pereţi, caută ceva.) Noroc că ceva-ceva reuşesc să pricep cu tine! Ei, acuma dormi. Aşteaptă! (Ea se uită la al patrulea perete, cel dinspre public. Trece peste picioarele bărbatului şi se urcă pe saltea ca să vadă mai bine. El e deranjat, ea în schimb e mulţumită: a găsit pe perete poezia pe care o căuta. Se aşază pe saltea lângă el.) (imperativă) Citeşte aici! (Bărbatul e iritat şi somnoros.) (mai blândă) Citeşte, te rog! (Cu creionul, Marina urmăreşte versurile pe perete, iar bărbatul citeşte.) Ascultaţi: cu mine nu trebuie să vorbiţi / iată buzele: daţi-le de băut / iată părul meu: mângâiaţi-l! (Marina se retrage pudic oprindu-se din urmăritul versurilor cu creionul.) Iată mâinile: pot fi sărutate / mai bine, însă, lăsaţi-mă să dorm. (Bărbatul întreabă.) Atunci şi tu vrei, câteodată, să dormi? (Marina se ridică.) Nu asta voiam să-ţi spun Dimpotrivă, noi decidem momentul potrivit pentru fiecare lucru Doar că există sărutări fără buze, ca şi strângeri de mână fără mâini Or fi existând dar mie mi-e somn sunt obosit am umblat toată ziua. (Omul se întinde pe pat, vrea să doarmă. Ea, însă, continuă să-i vorbească.) Prezenţa dumitale, aici, în întuneric, e atât de misterioasă, de neaşteptată Ar putea fi un vis. Spune-mi: exişti cu adevărat? Sau eşti una din fantasmele mele. Fiindcă, să ştii, eu nu sunt singură aici Dormi acum, te rog, stai aici, întinde-te. (Marina se aşază pe celălalt pat. În linişte, murmură căutând versuri) Culcuş bărbat / pentru totdeauna bărbat / bărbat străin (Încearcă să doarmă. Nu reuşeşte. Brăţările fac un zgomot uşor Ea le zăngăne încet.) Musia, eşti gata? Ţi-ai luat pălăria de paie? (fetiţa) Mergem cu trăsura, mamă, mergem cu trăsura? Da, eşti gata? (tatălui) O să i se facă greaţă. Ştiu asta. Caii o tulbură. Mereu i se face greaţă. Oriunde. Nu pricep cui îi seamănă. Tata nu suferă de greaţă, eu nu sufăr de greaţă, tu nu suferi de greaţă, în timp ce ei i se face greaţă de cum vede roţile.

52 Marina şi hoţul TATĂL: MAMA: TATĂL: TATĂL: MAMA: TATĂL: MARINA SONECIKA: Ei, o să vomite! O să vomite! Splendid! Asta-i natura, n-ai ce face! Poate că la aer curat Când merg pe jos nu mi se face greaţă. Vino, Musia, aşează-te aici, cu faţa întoarsă spre cai. Am luat bomboanele de mentă? Sigur, dragă, şi am luat şi o rochie de schimb, şi apă de colonie! E într-adevăr ciudat, dar de ce oare i se face mereu greaţă? Musia, eu sunt lângă tine, dacă ţi-e rău spune-mi la ureche. Poţi să-mi spui aşa: Tată, vreau să culeg macul acela. Sari degrabă, alergi mai într-o parte şi N-o deranja pe mama. Ai înţeles? (Marina îşi agită brăţările tot mai tare, ca într-un trap, evocând natura înconjurătoare în timpul excursiei cu trăsura. Muzica pe fundal în crescendo.) Cireşii umezi, albi, luminoşi şi transparenţi, străfulgerări de cristal şi ambră, oazele de oglindă şi întinderile de alabastru, parfumul castanilor, tufele de ienupăr, teii, cerul e albastru, eu sunt albastră, mai repede, să mergem mai repede, hăţis de crengi şi de frunze, liliacul, lanurile de ovăz moi ca mătasea, mai repede, să mergem mai repede, murmurul râurilor şi foşnetul pinilor, trifoiul şi roua, muşchiul roşu şi albăstreaua. Tată, mi-e rău, macul acela Mie rău tată (Bărbatul s-a trezit din nou la strigătul Marinei şi se precipită spre ea. Ia apă. O stropeşte pe frunte. Îi dă să bea. Îşi trece mâna peste ochi.) Eşti chiar frumoasă. Frumoasă şi strâmbă! Cum ai spus? Mai spune o dată. Am spus că eşti frumoasă şi strâmbă! Sufletul meu e monstruos de gelos: n-ar suporta ca eu să fiu frumoasă. Îţi place cum arăt? Da, ţi-am spus că eşti (Întrerupându-l.) Dar vreau eu să plac? Eu, pur şi simplu, nu vreau să permit nimănui dreptul de a considera asta. Eu sunt eu, părul mâna mea ca de bărbat cu degete pătrăţoase şi nasul meu cu cocoaşă aici, dar eu nu sunt nici părul, nici mâna, nici nasul eu sunt eu, adică ceea ce nu se vede. Pentru mine eşti frumoasă, dar nu eşti mulţumită. Bărbaţii te-au făcut să suferi? Aşa e? Unde e soţul tău? Mulţi bărbaţi mi-au inspirat poezii Şi femei. Te scandalizează? Inima poate primi totul Ea nici femeie, nici băiat, ceva mai presus de mine Am făcut dragoste prima oară în camera de oaspeţi a unei mânăstiri Era o procesiune afară şi pe geamuri se reflectau focurile scânteietoare şi tremurânde a mii de lumânări aprinse Ştii? Eu o doream precum zahărul în timpul revoluţiei. Lipsa sării dă scorbut, lipsa zahărului dă teroare. Eşti de acord? (Marina începe să-i facă curte bărbatului ca şi cum ar fi Sonecika.) Sonecika, frumoasa mea, draga mea Sonecika. Crezi că Dumnezeu mă va ierta că am sărutat aşa de multe persoane? Crezi, Marina, că Dumnezeu le-a numărat? 51

53 Valeria Moretti SONECIKA: 52 Dacă-i pe-aşa, nici eu nu le-am numărat. Ah, Sonia! Aş vrea să se îndrăgostească de tine toţi bărbaţii, să fie geloase pe tine toate soţiile, să suspine pentru tine toţi poeţii! (Marina se apropie tot mai mult de bărbat.) Dar tu, Marina, mă iubeşti? Îmi simt obrajii arzând. Sărută-mă, acum! (Bărbatul e gata să o sărute, dar ea se depărtează.) Am teoria mea despre sărutări Un sărut când nu e iubire la mijloc spune prea mult şi când e iubire, prea puţin, e prea puţin. În amor, sărutul e ca apa de mare pentru cel însetat. Dar te avertizez: cine mă sărută va pierde, eu nu trăiesc pe buzele mele. Sărută-mă oricum, Marina Ţvetaeva! (Un zgomot dinspre scări. Bărbatul sare, ia cuţitul.) Dar dumneata cine eşti cu adevărat? Ce faci aici? Dacă-ţi spun adevărul, mă alungi. De ce? Nici un adevăr nu e frumos sau urât, doar există. Cine eşti? Un hoţ. Un hoţ? Chiar aşa? (Omul îşi ia sacul de sub patul Aliei şi i-l arată.) Uite, l-am furat. Tu, însă, n-ai nimic ce aş putea fura. Eşti prea săracă. (Amuzată) Eşti sigur? Am un ceas, cartofi putreziţi, un pic de pâine şi tutun. Nu te-aşteptai, nu-i aşa? O asemenea mărturisire merită sărbătorită, nu crezi? (Ea se duce să aducă tutunul.) E pentru ocazii speciale. Nu se găseşte uşor. (Se aşază lângă sobă şi începe să facă o ţigară.) Nu te înţeleg, continui să fii atât de generoasă cu mine. E posibil să nu te deranjeze deloc faptul că sunt un hoţ, chiar de loc? Şi de ce, mă rog, m-ar deranja un hoţ? În felul meu şi eu sunt hoaţă. Toţi suntem hoţi în vremurile astea! Cine ia, dacă ia, e clar că nu are nimic; cine oferă, dacă oferă, e clar că are ceva. Ar trebui să oferim în genunchi (Se duce spre el şi, în genunchi, îi întinde ţigara.) Ca săracii care cerşesc. (Se întoarce şi se aşază lângă sobă, făcând o ţigară pentru ea.) Îmi pare foarte bine că eşti aici. Se vede că eşti un om de treabă. (Omul îşi aprinde ţigara cu lumânarea de lângă sobă, îi cade privirea pe poezia scrisă pe care o citise de cum intrase.) Tu ai vântul de nord în cap! (Hoţul se cuibăreşte în pat, cu sacul lui. Are un ton mai confidenţial.) Şi-apoi, ştii ceva: n-ar trebui să fumezi. Vocea devine răguşită din cauza tutunului iar gura miroase ca a bărbaţilor O femeie trebuie să mănânce bomboane, să se parfumeze, să miroase delicat. Dacă nu cavalerul te complimentează şi tu paf, în faţă cu damful ca de bărbat! (Trăgând din ţigară) Ai dreptate, e un viciu îngrozitor.

54 Marina şi hoţul (Zgomote dincolo de uşă.) Ce e? Poate că e un hoţ Ah da? Ce fac? Dă-i drumul săracul! Şi de ce, mă rog? Dacă e hoţ să intre singur. Să se descurce singur, ca dumneata. Altfel, ce hoţ mai e? (Scârţâit al ferestrei ce dă spre scară.) Nu se descurcă Cu-atât mai rău pentru el. Nu-şi cunoaşte meseria. Totdeauna eşti aşa categorică? Nu, doar cu hoţii! (Hoţul se aşază pe saltea. Îşi aranjează sacul cu pradă lângă el.) Ţi-aminteşti sardelele? Mă gândeam la gustul de sardele îmi lasă gura apă. Cine ştie când o să mai mănânc! Am văzut cum ţăranii mâncau şoareci de stepă de foame Chiar ţi-e foame? (Marina ia pâinea rămasă şi i-o dă.) Ia! Mănâncă pâinea mea. Şi tu? Fata ta? Ei, mâine mai vedem. Nu, lasă, eu Mănâncă! (Hoţul mănâncă aproape ruşinându-se să arate cât îi e de foame.) Dă-mi ceasul. Ceasul? Da, dă-mi-l. (Bărbatul deschide ceasul.) Când aveam timp seara şi eram liber de la lucru reparam ceasuri. Chiar aşa? Povesteşte-mi! Vreau să ştiu mai multe despre dumneata. (Neîncrezător) De ce? Nu sunt obişnuit să vorbesc despre mine. (Se îmblânzeşte.) Şi-apoi, n-aş şti ce să-ţi spun Încearcă! (Linişte. Omul încearcă să fixeze cu vârful cuţitului şurubul ceasului. Marina îl priveşte lucrând.) E doar un şurub Merge încet Un tip pe care-l cunoşteam avea patru ceasuri de aur. Şi fiecare mergea după o oră diferită. Unul pe ora de Moscova, altul pe cea de la Piter, al treilea pe ora de la Riazan, şi ultimul pe ora de la Razin! Gata! Păcat că nu ştim cât e ceasul, puteam să ţi-l potrivesc I-ar trebui şi un pic de vaselină. Ar trebui unse rotiţele. După mine trebuie să fie aproape trei Cât e ceasul? îl întrebară acolo jos şi el răspunse: O eternitate - curioşilor. 53

55 Valeria Moretti 54 Acum poţi să-l vinzi. Nu. Nu-l vând. Ia-l dumneata, dacă vrei. Ţi-l dăruiesc. Glumeşti? E singurul lucru de valoare care ţi-a rămas. (Ea se apropie din nou.) Mă înduioşezi. Ştii să repari lucrurile aşa de bine, a-ţi fi foame a-ţi fi somn, a-ţi fi frig, a-ţi fi frică. De ce, ţie nu ţi-e frică niciodată? Ba da, dar altfel. (Aproape îl mângâie.) Îmi place şi cum caşti! Există fiinţe din pasiuni, altele din sentimente, altele din senzaţii. Dumneata eşti cel din efluvii Percepi universal prin piele, nu e cu nimic mai prejos decât sufletul. Dumneata prin piele percepi şi sufletele, e un sistem mai sigur (Bărbatul se ridică să se spele.) Alte femei ţi-ar vorbi de înaltele dumitale calităţi morale Mie? Altele, despre prestanţa dumitale fizică S-ar putea foarte bine Eu în dumneata nu văd decât focul Focul roşcat dintr-o coadă de vulpe O grămadă de cuvinte frumoase ca să-mi spui că sunt un animal! Ţi-aminteşti ce-a facut Maria Magdalena cu Iisus? Ce legătură are asta? Am să-ţi spăl picioarele. Ce? Îngenunchez în faţa dumitale şi îţi spăl picioarele. (Marina ia ligheanul, îl pune pe jos şi începe să-i scoată ghetele şi ciorapii.) Încetează. Nu-ţi dai seama că eşti ridicolă! Dacă m-ar vedea cineva! Ridicolă pentru cine? Cine sunt ceilalţi să mă judece? Ce sunt? Şi-apoi, unde sunt? O femeie poate întotdeauna să se încline în faţa unui bărbat, chiar dacă nici un bărbat nu-i poate cere unei femei aşa ceva. Ce să fac cu tine mă pui într-o situaţie n-ai simţul măsurii Isus nu s-a simţit deloc stânjenit, de ce te-ai simţi dumneata? Da, dar nu sunt o jucărie. Ar fi trebuit s-o fac de cum ai intrat Dar (Marina ia piciorul gol al bărbatului. Îl pune în apa din lighean.) Gata! Te rog! (Omul se ridică brusc. Răstoarnă apa. Rămâne cu un picior în aer. Marina râde. El se simte şi mai ridicol. Între timp începe ploaia.) Plouă. Ascultă! Ce? N-are nimic special zgomotul ploii. Nu-i adevărat. Ploaia adoarme orice durere. Pe mine mă întristează doar. Da, dar tu vrei să ieşi oricum în evidenţă! Cu ce mă şterg? Nu mă judeca De câte ori încerc să trăiesc mă simt ca o biată croitoreasă

56 Marina şi hoţul care n-o să facă niciodată ceva frumos, care ştie numai să încurce lucrurile şi să se rănească şi uneori lasă tot şi se pune pe cântat. În faţa unei ferestre unde plouă pentru totdeauna. Cum face o femeie ca tine să traiască în mijlocul mizeriei? Nu te-nţeleg. De ce nu-ţi cauţi de lucru? Am lucrat. Cinci luni şi jumătate. Dar nu pot Ştii la câţi ani am început eu? La nouă ani în grajduri. N-am plecat eu de la birou: picioarele m-au purtat. Camera aia ca un mormânt Munţi de fişe Nimeni nu ridica privirea Întrecere cine e mai rapid Nu pot. Nu era de tine. Nu, nu pot. Clasa superioară! Dacă n-ai servitoare nici nu ştii să-ţi legi şireturile! Încearcă, măcar, să ceri bani pentru astea! (arată poeziile scrise pe pereţi.) Du-te şi citeşte-le la cenacluri! Ultima dată m-au fluierat. Spuneau că noi, femeile, suntem bune doar să lăudăm sentimentele. Voiau poezii de dragoste şi eu m-am ridicat şi am recitat un imn închinat ţarului Publicul era de studenţi revoluţionari, funcţionari şi soldaţi din armata roşie Mai erau şi poete îmbrăcate în dantele şi broderii. El, în schimb, avea o faţă de copil. Roşu în obraji ca zmeura El, cine? Soldăţelul din Armata Roşie. Acela care, la început, mi-a reproşat şi pe urmă s-a oferit să mă conducă acasă Şi tu? Ei, am fost de acord! Şi lui i-ai spălat picioarele? S-a stins soba Ştii ceva: dacă în loc să te plimbi, te duceai, în continuare, la lucru, acum aveai lemne de foc şi o casă ca lumea! Lemne? Eşti poet pentru a avea mereu cuvinte înfocate de rezervă. Nu ne temem de anul nenorocirii. Iar pâinea poeţilor se naşte deja tare! Moscova cea Roşie! Priviţi-o, de la un capăt la celălalt: capitala noastră e albastră. Şi dacă ciuma din '19 pentru poet devine o ameninţare, nu-mi pasă! Trăiesc şi fără pâine. Şi-apoi, de la acoperiş la cer e un salt! (Omul se apropie agresiv.) Mai înainte, pe drum, m-am împiedicat de o grămadă de zăpadă, am căzut pe jos, am atins cu mâna ceva Ce crezi Era coada unui cal... şi un pic mai încolo, erau dinţii, strânşi într-un fel de rânjet În sfârşit, ai înţeles? Numai carcasa oamenii şi câinii îi smulseseră carnea. Nu ţi se face scârbă? Sau poate vrei să scrii o poezie? Bunicul tău avea o blană de castor? Ei bine, eu aveam o blană de urs moale, care-mi ţinea cald! A trebuit să o vând. Şi n- aveam de lucru. Şi eu am învăţat pe-ascuns să citesc. Dacă-şi dădea seama stăpânul, mă învineţea. Eu n-am fost niciodată copil Dar ţie ce-ţi pasă! Tu îţi laşi să moară şi proprii copii! Eu am ales să fiu supravieţuitoare pentru că toate astea îmi vor supravieţui şi mie, şi dumitale. În curând se face ziuă, plec. (Zgomote dincolo de uşă. Hoţul nu poate ieşi. Marina e mulţumită.) 55

57 Valeria Moretti BUNICUL: 56 Liuba! Ai venit să mă spionezi! Ai să le spui tuturor, nu-i aşa? Da, e un bărbat în casa mea. Ce ruşine, nu-i aşa? În vremurile astea, ştiţi ce face Marina Ţvetaeva? Îşi face de cap cu un bărbat în casă! Vorbeşte încet, taci! (Din nou Liubei.) Ce bolşevică de ispravă eşti dumneata, tovarăşă Liuba, o adevărată bolşevică! Te scoli în frig? Ea zice: Foarte bine, toată viaţa am dormit cu geamul deschis. Sunt cozi la săpun? Ea zice: N-are importanţă, îmi aştept rândul şi voi avea ce mi se cuvine. Belmont ca un brav revoluţionar, la o oră după revoluţie, în prima oră de stabilitate, a fost împotrivă. Ştii asta, Liuba? Contrar burghezului este poetul şi nu comunistul, căci poetul este natura şi nu concepţia lumii. (Hoţului) Când mă plâng (nu e zahăr, nu e pâine, nici lemne, nici bani) e numai din politeţe: ca să nu jignesc eu, care nu am nimic, pe cei ce au totul. Iar când în prezenţa mea, se plâng ceilalţi ( Rusia a murit., Ce-au făcut cu limba rusă? ) e numai din politeţe; ei, cărora nu le-a fost luat nimic, nu vor să mă jignească pe mine, care am pierdut totul. E periculos să vorbeşti astfel Eşti o iscoadă? De ce-ar trebui să-i iubesc? Spune-mi, ce au? Au şi ei burţi umflate, canari tâmpiţi şi flori insipide la geamuri. La fel ca şi burghezii pe care îi dispreţuiesc. Nu, eu sunt diferită de ei, ca de altfel de toţi. Singura mea ţară e sufletul. SUFLETUL este un izvor care se autoalimentează, fântâna marelui Rege (Pauză) Bunicule! Cine eşti, Anastasia? Marina, bunicule. Bunicul Într-o zi l-au luat la interogatoriu, l-au întrebat ce credea de Lenin şi de Troţki. Lenin şi Troţki? N-am auzit de ei! Cum n-ai auzit. Glumeşti? Toată lumea vorbeşte de ei. Ce eşti dumneata, monarhist? Ştiţi câţi ani am? 91. La o sută de ani nu te mai schimbi, domnul meu. Eram monarhist. Sunt monarhist. Da, iubesc nobilii şi vagabonzii! Asemeni lui Cehov, mă simt de partea cui nu ştie să acţioneze, de partea celor slabi, rătăciţi şi a celor bolnavi de propriile lor vise (Se duce la uşă, urlând.) Liuba, m-ai denunţat? În numele socialismului, se-nţelege Trebuie să fiu pedepsită pentru că priviţi miracol, miracol, capul nu mi se pleacă, nu mi se-ndoaie spinarea şi mâna nu cerşeşte! (El o apucă de umeri, vrea să o facă să înceteze urletele.) N-am pe nimeni să mă ajute să trăiesc. Sunt scandalos de singură. De asta am dreptul la orice. Şi la crimă. Sufletului meu îi place să sfideze carnea Cărnii mele îi place să sfideze sufletul Nu-i nimic de sfidat acum. Numai frigul, acolo, afară şi zăpada

58 Marina şi hoţul Nu-i adevărat. Există întotdeauna ceva de sfidat Suntem singuri aici. Nimeni nu te-a văzut. M-ai putea ucide sau te-aş putea ucide eu... De mizerie De furie Sau pur şi simplu din capriciu. Nu-ţi ajunge tot ceea ce se întâmplă în fiecare zi foamea, lumea care moare, teama, bănuiala Eşti un hoţ, te afli aici ca să furi, nu-i aşa? Dar nu e nimic de furat. Sunt doar eu în casa asta şi am un corp. Nu înţeleg ce vrei! Mincinosule! Eşti un hoţ mincinos. Iubeşte-mă dacă vrei şi-apoi cine ştie fă ce vrei cu mine. Dar fă-o cu furie. Detest mâinile delicate. Şi nu ştiu ce să fac cu un corp sublim! Eu nu pot tu nu poţi face asta Te sperii, nu-i aşa? Dar ce, eu nu sunt femeie? Ba da, eşti, dar eşti o femeie foarte diferită de celelalte Sufletul meu e special, dar femeia crede-mă e obişnuită. Corpul e şi mai comun. N-aş şti să o fac cu tine Şi-apoi femeia nu cere asta niciodată Atunci eu sunt mai hoaţă decât dumneata Vezi cum profit, cum înşfac, cum iau, cum strâng, cum mă lipesc? Ca o căpuşă Ai o fată! Eşti însurat? Da. E o femeie de treabă. Mi-a făcut copii. Şi soţul tău? Ei, bine, gata, s-o lăsăm. Eşti într-adevăr un om prea cumsecade! Sau, poate, numai un laş. A dărui e mult mai uşor decât a lua mult mai uşor decât a fi. N-ai spus că bărbaţii nu te interesează? Dar e altceva să te oferi. Sufletul rămâne al tău. În sfârşit, nu vrei să iei chiar nimic? Mă umileşti! Nu-ţi plac? Ba da eşti o femeie frumoasă. Ţi-am mai spus interesantă, cu care se vorbeşte foarte bine. Se vorbeşte? Şi ce înseamnă asta? Cuvintele nu-s bune de mâncat Am picioare frumoase printre cele mai frumoase din Rusia (Cu voce tare.) Liuba, Liuba! Vei avea ce povesti mâine vecinilor, prietenelor O doamnă ca mine s-a oferit unui hoţ! Ruşine! Ruşine! Tovăraşa Liuba, de-ai şti cum miroase corpul unui bărbat necunoscut! Taci. Încetează! Da' e posibil să vorbeşti tot timpul! Nu eşti în stare să taci. (Bărbatul se apropie încet de ea. Îi deschide nasturii rochiei. Îi dezveleşte un pic sânul. Îşi pune capul pe sânul ei. Stau aşa îndelung. Apoi, omul o acoperă De la fereastră se vede o lumină firavă. Omul dă să se ridice. Marina îl apucă de mână.) Trebuie să plec. E deja ziuă. Nu vreau să mă găsească aici. Dacă mă prind, eşti şi tu la mijloc. Dar cine eşti cu adevărat? De ce ţi-e frică? Ce ai în sacul acela? De la cine l-ai furat? Ai făcut rău cuiva? Ai ucis pe cineva? (Bărbatul nu răspunde.) 57

59 Valeria Moretti 58 N-are importanţă. Rămâi cu mine. Am nevoie de dumneata. Să te ating. Să-ţi vorbesc. (Omul ia sacul, îşi pune haina Marina se întinde pe pat.) Acum am să dorm. Bine, am să dorm. Voi adormi imediat în faţa dumitale. Eşti mulţumit? Sigur nu-i uşor să dormi în faţa cuiva care te priveşte. A dormi în prezenţa altcuiva este maximum de încredere, e mult mai mult decât a te dezbrăca. Poate, pentru că pe fruntea cui doarme trec gândurile ca norii pe cer, şi cine priveşte îi poate citi secretele Voi dormi. Şi pe urmă aş vrea să mă trezesc şi să am o viaţă normală ca înainte, făcută din zâmbete şi porţelanuri, din cărţi şi din plimbări la soare (Îndurerată, aproape plângând.) Aş vrea un bărbat lângă mine, aş vrea ca Serioja să se întoarcă şi aş vrea să-i dăruiesc Aliei o păpuşă nouă Aş vrea hârtie ca să scriu versuri. Pereţii sunt reci şi nu ajung Mi-e frică şi mie, ştii? Ca tuturor. Tăcerea e făcută dintr-un zgomot caremi face rău Şi lumina zilei e prea rea cu mine Am vorbit deseori cu şobolanii, aşa cum alţii vorbesc cu Dumnezeu care nu e Rămâi cu mine, te implor. Voi fi cuminte. Nu pleca. Am nevoie de dumneata. Am nevoie de cineva. (Omul îi dăruieşte prada sa.) Ia, nu-ţi pot da decât asta. Nu mă abandona zilei, cartelelor, podurilor, trecătorilor, vecinilor şi tuturor Nu mă părăsi! E tot ce am. Deschide-l, poţi găsi ceva pentru tine şi pentru fata ta. Nu. Nu-l vreau. Dacă-l primeşti, mă faci să mă simt mai bine. (Marina ia sacul şi-l deschide.) Sardele, o sticlă de votcă, un roman (Răsuceşte în mână nişte bani mărunţi.) Bani! Şi dumneata ce faci? Fur altceva. Şi aşa totul e bine. (Marina ia nişte hârtii cu poezii şi i le dă.) Acolo unde mă duc n-o să-mi servească la nimic Ţine-le pentru tine. Cine ştie, poate vei reuşi să le publici şi vei câştiga bani (Ea îi pune foile în buzunare.) Ia-le totuşi, du-le de aici, îmi va părea că scap şi eu cu dumneata Eu nu, dar ele au nevoie să simtă strada. (Marina se aşază lângă sobă.) Ciudat, ai ochii negri. Când ai intrat credeam că sunt cenuşii. (Omul merge spre uşă.) Doamnă, cred că ai văzut, în felul dumitale, şi tot restul legat de mine. (Hoţul iese. Marina îi strigă: Primul câine pe care-l vei întâlni sunt eu. Fii atent la cum te va privi.) (Marina e singură în mansarda ei.) E ziuă iar (Îşi dă seama că nu se mai aude picuratul, pune iar ligheanul în locul unde

60 Marina şi hoţul MAMA: MAMA: MAMA: MAMA: picură. Picuratul se aude iar. Apoi, continuă să-i vorbească lui.) Ia loc, te rog! Nu-mi plac întâlnirile, în viaţă. Parcă te loveşti la cap. Doi pereţi. Aşa nu se trece. Întâlnirea trebuie să fie o arcadă. Ia loc, căci şi dumneata eşti etern. Nemăsurat. Ca mine cealaltă, precum în cer aşa şi pe pământ! Aşteaptă acelaşi dumneata care nu merge spre aceeaşi eu. Îţi voi dedica o poezie. Nu fă faţa asta supărată! Voi fi concisă. (Marina recita poezia Caverna.) Te-aş lua, dac-aş putea, în poala cavernei; culcuş al zmeului, vizuină de panteră. În ghiare catifelate de panteră Te-aş prinde de-aş putea. În sânul naturii. În râu, Mi-aş scoate pielea de panteră Te-aş da: Cavernei, lecţiei Torenţilor, murelor, iederei, frunzelor aciculare Unde, în întuneric, în haos şi în somn Ramuri se împletesc în căsnicii eterne Unde teiul, în iarbă şi-n piatră Mâinilor se împletesc în comuniunea extremă a ramurilor de fluvii Musia, spală-te pe mâini. Banii sunt murdari. Ah, mamă, lasă-mă. Mai târziu, mai târziu mă voi spăla pe mâini, fii liniştită. Acum trebuie să termin această poezie. În caverna fără lumină, fără urmă Printre frunze, în trifoi ca într-o mantie Nici albă lumea, nici pâine neagră Printre frunze şi rouă ca acasă. Ca nimeni să nu bată la uşă şi să nu fie zgomot pe stradă, Ca în viitor să nu se-ntâmple, Ca să nu fie sfârşitul! Musia Da! Auzi marea, ascultă marea Vino! Nu-mi place marea, mamă, ştii doar. Rămân aici. Marea prea seamănă cu dragostea. Pierdere şi nicicând câştig. Cum poate o fetiţă pe nume Marina să nu iubească marea? Caverna şi grota - e puţin. / Dac-aş putea / te-aş lua / în pântecul meu. Aş face-o / de-aş putea. SFÂRŞIT 59

61 60

62 PROIECT Workshopuri despre Puterea gândului şi emoţii Marina şi Hoţul de Valeria Moretti, piesa care se joacă din 6 mai la sala George Constantin a Teatrului Nottara, reprezintă un segment al unui program de responsabilizare socială care a fost creat mai ales pentru adolescenţi şi tineri. Reuşim sa ne bucuram de o viata implinita daca percepem cat mai curand ce valori sunt importante pentru noi insine. Conştientizând valorile personale inţelegem şi respectăm priorităţile noastre, ne recunoaştem talentele, ne şlefuim abilităţile şi competenţele, ne alegem mediul şi comunitatea in care ne simtim confortabil. Stă doar în puterea noastră să ne împlinim speranţele şi visurile. Aceasta alterativă simplă de a trăi reprezintă mesajul seriei de intâlniri şi ateliere de lucru Descoperă puterea din tine, un program de educaţie nonformală care a fost lansat în această primăvară de Asociaţia Vizual, in parteneriat cu Teatrul Nottara şi realizat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane. Aplicaţia se desfasoară simultan in mai multe ţări din Europa, proiectul având trăsături interdisciplinare şi multiculturale. Dianei Lupescu, amfitrion al intâlnirilor, actriţă şi regizor de teatru, i s-au alăturat psihologi, actori ai societăţii civile, artişti, antrenori de viaţă, scriitori, medici şi campioni în sport. Îndemnul programului Descoperă puterea din tine este pentru performanţă şi un stil de viaţă echilibrat in beneficiul personal şi al comunităţii. 61

63 PROIECT Magda Niculescu (Life & Leadership Coach, Rise and Shine Coaching): Un coach este lângă tine (...), te asistă să te schimbi în mod palpabil şi durabil. Nu te lasă să te laşi! Roxana Buşu: Ce înseamnă "life coaching"? Magda Niculescu: Este o profesie foarte nouă, care a început să se dezvolte ca atare în anii 1990, în SUA. Din păcate, nu există un cuvânt echivalent în limba română, se foloseşte tot termenul din engleză, ca şi pentru leader/lider de exemplu. Un life coach asistă o persoană pentru a obţine cât mai mult de la viaţă şi de la ceea ce-şi propune, catalizează performanţa în orice om care şi-o doreşte şi independent de domeniu. Nimeni nu are nevoie de coach, toţi ştim şi putem să trăim fără ajutor; însă, puţini sunt cei care ştiu să-şi dea seama şi să valorizeze potenţialul care se poate materializa lucrând cu un coach. O analogie la îndemână ar fi următoarea: toţi ştim şi putem să ne punem organismul în formă prin dietă, exerciţii fizice, suplimente nutriţionale etc. Dar a lucra cu un antrenor personal ne face să obţinem o eficienţă şi eficacitate cu mult sporite. Un coach este un mix sinergic între un antrenor, prieten, mentor, educator, susţinător, care te încurajează, te susţine, te provoacă, te inspiră, te motivează, te ajută să înţelegi mai multe despre tine şi să te auto-depăşeşti. Dar este ca şi cum i-aş explica cuiva care n-a văzut şi n-a gustat niciodată ciocolata ce este şi ce gust are. Să înţelegi ce înseamnă trebuie să experimentezi pe propria-ţi piele cuvintele sunt departe de a cuprinde emoţiile, declicurile şi experienţele subiective care se întâmplă când lucrezi cu un coach. R.B.: Ce se obţine prin life coaching? Care sunt rezultatele? M.N.: Life coaching-ul, mai întâi, ne face să vedem noi unghiuri ale aceloraşi circumstanţe, ne face să ni se aprindă beculeţe, să descoperim ceea ce nu ştiam sau de multe ori să re-descoperim ceea ce credeam că deja ştim. Dar toţi căpătăm perspective noi din discuţii cu prietenii, ca urmare a lecturii unor cărţi sau în urma diferitelor evenimente. Valoarea cea mai mare a coaching-ului este aceea că un coach este lângă tine pentru ca tu să acţionezi consecvent în lumina acelei noi idei, te asistă să schimbi şi, mai ales, să te schimbi în mod palpabil şi durabil. Nu te lasă să te laşi. Rezultatele concrete sunt dictate de ceea ce îşi propune persoana care apelează la un coach şi au mai tot timpul legătură cu un nivel mai înalt de fericire, succes, împlinire. Ele pot fi realizări profesionale, financiare, relaţii interumane mult mai bune, creşterea încrederii în sine, îmbunătaţirea imaginii publice, scăderea stresului genul de obiective la care toţi lucrăm într-un fel sau altul. 62

64 DESCOPERĂ PUTEREA DIN TINE R.B.: Vorbeşte-ne, te rog, despre proiectul "Descoperă puterea din tine". Cum a luat naştere acest proiect, care este scopul său, cui se adresează? Şi, nu în ultimul rând, cum ai ajuns să fii implicată în acest proiect? M.N.: Nu ştiu foarte multe despre cum a luat fiinţă proiectul, ştiu că mi s-a propus să fac parte din el şi am spus da. Este iniţiativa unor oameni inimoşi, care, ei înşişi, au trecut prin transformări personale şi au avut realizări deosebite şi care îşi doresc ca toată lumea şi, mai ales, tinerii să atingă ceea ce au atins şi ei., Laurenţiu Calomfirescu, Diana Lupescu şi Marinela Ţepus sunt printre aceşti oameni. Se adresează, în principal, tinerelor cu vârste între 15 şi 28 de ani şi constă într-o serie de întâlniri ce au ca scop să le ajute să înceapă, cu claritate şi încredere, să-şi construiască viaţa. Mai specific, găzduim, la fiecare întâlnire, câteva persoane cunoscute şi apreciate de public, pe care le descoasem despre povestea devenirii lor. Apoi, construim pe aceste mărturii de viaţă în dialog direct sau retoric cu publicul şi punctăm sau concluzionăm câteva repere cu care să plece şi pe care să le aplice concret în vieţile lor. Este un proiect care se întâmplă în alte 6 ţări europene: Germania, Franţa, Belgia, Polonia, Ungaria şi Cehia. R.B.: Care sunt temele conferinţelor din cadrul proiectului "Descoperă puterea din tine"? M.N.: Temele sunt: 1. Cine sunt eu: cum am devenit cine sunt, cine îmi doresc să devin în continuare, ce e adevărat despre cine sunt şi ce este împrumutat din părerile altora, ce misiune de viaţă mi-aş formula. 2. Cum să-mi revendic puterea: cum pot să descopăr tot ce vreau să fiu şi, mai ales, cum pot să fac să devină realitate într-o lume care pare atât de potrivnică. 3. Ce e important în viaţă: care sunt lucrurile cărora merită să-ţi devotezi timpul şi energia, ce lucruri materiale, ce oameni, ce valori, ce idealuri. R.B.: Există conexiuni între arta actorului şi life coaching? M.N.: Da, e unul dintre motivele pentru care şi Teatrul Nottara ni s-a alăturat. Un actor descoperă şi creează un personaj. La fel fiecare din noi avem privilegiul şi datoria, aş spune, să descoperim şi să creăm personajul vieţii noastre: pe noi înşine. Prin multe repetiţii şi cercetări, prin greşeli şi prin perseverenţă, un actor ajunge să fie aplaudat la scenă deschisă pentru forţa personajului său. Şi noi căutăm, greşim, încercăm însă puţini ştim să perseverăm până la a ajunge să fim aplaudaţi pentru rolul nostru, dând tot ce avem mai bun în noi în fiecare zi, cu fiecare reprezentaţie. R.B.: Putem să fim cine vrem noi, aşa cum actorul poate să fie orice alt personaj - la propunerea regizorului? Explică-ne, te rog, această idee. Cum putem ajunge să fim cine vrem noi? M.N.: Putem fi cine vrem noi, dacă realizăm faptul că tot noi putem fi propriul regizor. De multe ori, inconştient, delegăm rolul de regizor Foto: Ciprian Duică 63

65 PROIECT - DESCOPERĂ PUTEREA DIN TINE - care ne spune cine şi cum să fim - la tot felul de persoane, cu păreri greşit asumate: părinţi, anturaj, politicieni. Sau dăm vina pe criza economică. Ce-o să zică lumea?, Cine sunt eu să reuşesc în ceea ce mi-ar plăcea să fac?, E criză, nu se poate!, Nu mă lasă mama, Se supără soţul, N-am bani. Ştiţi sloganul: Dacă vrei, poţi!? Din toate cele enumerate până acum, este singurul adevărat! Desigur, în limitele legilor naturale cunoscute de exemplu dacă ai 90 de ani e mai greu să devii balerină. Deşi şi legile naturale au fost învinse de multe ori: gândiţi-vă la oameni cu cancer care au trăit sau la cei cu traume la coloană care au mers, în ciuda părerii doctorilor / experţilor. Doar noi putem decide cu adevărat cine şi ce să fim şi ce să realizăm. R.B.: Ca o completare a întrebării anterioare: se tot vorbeşte despre schimbarea de mentalitate sau despre saltul de conştiinţă. Se vorbeşte despre oameni care au reuşit să îşi schimbe viaţa în bine după ce şi-au schimbat modul de a gândi. Poate oricine să facă astfel de schimbări în viaţa sa? Chiar este posibil acest lucru? Ajută-ne, te rog, să înţelegem acest aspect. M.N.: Da, oricine poate să iasă din pielea sa de până acum. Oricine poate să-şi schimbe personalitatea, sau firea, sau puterea, sau determinarea, contrar părerilor cunoscute este una dintre paradigmele însuşite de coaching, dar care, din nefericire, este prea puţin însuşită de ştiinţele psihologice, sociale, educaţionale. De ce e nevoie ca s-o poţi face? Să vrei! Să iei o decizie că vrei să fii altfel decât delăsător, suficient, răutăcios, timid, agresiv, dependent sau incapabil de orice altceva decât de ceea ce îţi tot reproşezi! De ce e nevoie să vrei? Să ştii cât mai precis ce vrei cu adevărat, ce se ascunde în spatele a ceea ce crezi că vrei, care este, de fapt, esenţa a ceea ce vrei; şi să-ţi găseşti adevărata motivaţie (adică cea mai profundă şi puternică.) Iar apoi să cauţi, să încerci, să perseverezi până când ajungi acolo şi chiar mai departe. Celui care bate i se va deschide, cui întreabă i se va răspunde, cine caută va găsi. Interviu realizat de Roxana Buşu Foto: Ciprian Duică 64

66 LA TAIFAS Victor Ioan Frunză: Chiar şi atunci când spectacolul are serii de 100 sau de 200 de reprezentaţii, el moare în fiecare seară, se naşte în fiecare seară... Roxana Buşu: Care sunt principalele direcţii pe care le urmăriţi în programul dumneavoastră estetic teatral? Mă întreb dacă redefinirea spaţiului, de exemplu, face parte din acest program estetic? Victor Ioan Frunză: Da. Mă bucură întrebarea. Pentru că existenţa unui program regizoral este esenţială pentru definirea unui demers teatral autentic. E o noţiune care nu este înţeleasă. Atunci când am enunţat-o, în a doua parte a secolului trecut, în 1981, dacă nu mă înşel, foarte mulţi mi-au spus că programe au numai curentele estetice. Pe urmă, am explicat (şi încerc să explic şi acum) că e foarte important, în creaţia unui regizor, să aibă nişte direcţii clare pe care se dezvoltă, pe care creează spectacolele. Asta nu înseamnă că el va şti cu 10 ani înainte ce va monta, asta nu înseamnă că ideile nu evoluează sub condei, că lucrurile nu se dezvoltă. Dar e foarte important să ai nişte direcţii clare. De aceea, meseria pe care o fac se numeşte direcţie de scenă. Pentru că regizorul este cel care dă direcţie unui spectacol şi, de ce nu, şi unui teatru, până la urmă. Nu vorbesc despre o direcţie birocratică, managerială sau ceva de felul acesta. Ci de o anumită direcţie estetică. Aşa se poate observa, nu?, la marii noştri regizori: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu - pentru o anumită perioadă, au marcat teatrele în care au lucrat: Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Naţional din Bucureşti sau Teatrul Mic unde a lucrat Cătălina Buzoianu sau Silviu Purcărete. Iată care este, până la urmă, rostul acestui program regizoral. Este, încă, o noţiune necunoscută, chiar şi în prezent. Am primit foarte multe feed-back-uri negative în legătură cu acest concept. Acum ceva timp am citit un interviu ridicol în ziarul Adevărul care făcea referire la ideea de program regizoral, afirmând unii ştiu ce 'or să monteze chiar şi pe lumea cealaltă. Înţeleseseră că programul regizoral înseamnă să ai nişte titluri pe care le urmăreşti. De asemeni, la UNATC, a avut loc de curând o dezbatere în care, iarăşi, s-a spus că regizorii sunt autocraţi pentru că au propriul lor program şi atunci teatrele trebuie să intre în acest program. Or, asta dovedeşte o necunoaştere a meseriei, în primul rând. Şi a realităţilor teatrale. A avea un program regizoral înseamnă să ai nişte direcţii, nişte teme care te preocupă şi pe care comunici. Şi în momentul în care aceste teme sunt clare, textele vin către tine. Nu trebuie să le anticipezi. E un soi de meta-realitate care se instituie în procesul de creaţie. Eu am astfel de teme. De exemplu, una dintre ele este Mari eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare. Putem cita, în cazul acesta, Faust, Făt Frumos din lacrimă - din basmele noastre sau personajele din spectacolul Ghetou. O altă preocupare în programul regizoral poate să fie cea menţionată în întrebare: redefinirea sau reorganizarea spaţiului de joc, a spaţiului teatral. Este o preocupare. Şi, până la urmă, generează şi alegerea textelor. Asta nu înseamnă să te duci într-un teatru şi să spui vreau să fac textul cutare. Nu. Poţi să te duci într-un teatru purtând o temă cu tine. Şi, din chimia asta care marchează, întotdeauna, discuţiile cu un 65

67 LA TAIFAS director de teatru, şi tema care te preocupă şi necesităţile lui, determină, până la urmă, alegerea unui text. Deci, în sensul acesta trebuie să interpretăm existenţa unui program regizoral. Gândirea asupra organizării spaţiului de joc e foarte importantă pentru că iată ce se întâmplă în jurul nostru. Au loc aberaţii tehno-scenice... Din punct de vedere profesional discut acuma. Nu îmi permit judecăţi de valoare asupra spectacolelor ca atare. Facem o discuţie tehnică. Nu cred că e posibil ca, într-o scenă italiană, să poţi să amenajezi un studio. Mai ales când, de multe ori, teatrele au studio. Urcăm gradenele şi spectatorii pe scenă şi aşa mai departe... lucruri care nu s-ar putea petrece nicăieri, în niciun teatru din lume, se petrec la noi fără niciun fel de p r o b l e m ă. Ş i a s t a d o v e d e ş t e c e? Necunoaşterea specificului teatral. Într-o scenă italiană ai un anume dat. Trebuie să te comporţi ca atare. Sigur că sunt posibile intervenţiile: pintenii care înaintează în sală sau actorii care coboară de pe scenă. Dar nu o poţi transforma numai de dragul reducerii locurilor. Pentru că, până la urmă, formula asta aşa-zis modernă, ascunde frica de a nu putea umple sala. Poţi să transformi o sală studio, care are o geometrie variabilă. Dar şi în sălile studio o să vedeţi foarte multe spectacole care imită scena italiană. Apar mici ştăngi, culise şi aşa mai departe. Un non sens. Cred că e important ca organizarea spaţiului de joc să existe ca temă de lucru într-un program regizoral. R. B.: Aş vrea să vă mai întreb, apropos de direcţia de scenă, cum vedeţi rolul regizorului / directorului de scenă într-un teatru? Este regizorul un îndrumător, un dictator, un model? Câte un pic din toate? V. I. F.: Este o temă pe care am văzut-o reluată cu aceleaşi stângăcii ca acum douăzeci de ani. Tema regizorului autocratic, autarhic... Trebuie să observăm că marii regizori precum Peter Brook, Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, cucereau prin forţa seducţiei. Asta este extrem de important. Sigur că teatrul nu este o democraţie. El este o monarhie absolută. Dar e condusă de un monarh luminat. Or, această ierarhie este necesară şi în spectacol, şi în teatru. Bineînţeles că, fiind o artă de echipă, nu poţi lucra cu porunci. Nu poţi să consideri actorul o plastilină. E nevoie de un principiu al lui Bismarck, cred: a avea o mână de fier într-o mănuşă de catifea. Deci, păstrând o mână de fier, regizorul trebuie să aibă permeabilitatea necesară ca să facă faţă compromisurilor. Deşi ocupă poziţia cea mai proeminentă în spectacol, totuşi meseria de regizor este cea mai supusă determinărilor. Numai cine nu a lucrat nu ştie ce se întâmplă în cursul pregătirii unui spectacol, la câte presiuni şi la câte idei noi, presiuni de a schimba, până la urmă, o parte din concept, este supus regizorul. Şi regizorul trebuie să ştie cum să gestioneze compromisurile pe care trebuie să le facă şi, de fapt, e obligat, de multe ori să le facă... Compromisuri pozitive, pentru că nu întotdeauna a-ţi modifica conceptul înseamnă că ai făcut un lucru rău. Pentru că de multe ori actorul te influenţează, te impresionează. Un actor care nu te inspiră, de exemplu, e un actor cu care nu poţi lucra. Sigur că nu putem să stabilim cât e creaţia actorului şi cât e creaţia regizorului. Pentru că e o alchimie secretă care se naşte atunci când au loc spectacolele bune. Am văzut chiar aici, la Nottara, O noapte furtunoasă, un spectacol excepţional. Şi acolo se vede foarte bine ce raport subtil este între creaţia regizorală şi creaţia actorilor. Regizorul nu poate să lucreze cu porunci. Sigur, trebuie să aibă, la un moment dat, o anumită doză de fermitate. Dar e foarte important să creeze această senzaţie de libertate actorilor cu care lucrează. Un actor obedient nu-ţi poate juca Hamlet. Trebuie să existe confruntări de idei. Directorul de scenă nu este un dictator. Dictatori sunt, în general, cei care au luat premii UNITER. Am întâlnit situaţii de genul: Vreţi premiul UNITER? Atunci, ascultaţi!. Artiştii autentici nu au nici coroniţe şi nici dorinţa de a se impune. R. B.: Mă întrebam, atunci când vă ascultam vorbind despre Cătălina Buzoianu şi Liviu Ciulei, oare cum este mai bine: ca un regizor să lucreze vreme mai îndelungată într-un teatru, să cunoască trupa sau să lucreze în cât mai multe teatre, antrenând cât mai mulţi actori? V. I. F.: Este o întrebare bună şi care evocă, de fapt, o situaţie despre care ar trebui să se discute. Înainte de '89, sistemul teatral din românia era foarte bine organizat. Vorbim acum strict profesional. Erau şi lucruri care nu ţineau de ideologie. Şi înainte de '89. Şi unul dintre 66

68 Victor Ioan Frunză lucrurile care nu ţineau de o ideologie era tocmai acest mod de organizare al teatrelor, care era extrem de eficient. Sistemul teatral funcţiona foarte bine. Fac o paranteză. Este o legendă extrem de persistentă, conform căreia sistemul teatral din România, înainte de '89, era de tip sovietic. Iar acest lucru nu este adevărat. Sistemul teatral din România, înainte de '89, corespundea perfect concepţiei lui Jean Villar, Théâtre service public. Jean Villar a spus că teatrul face parte din obligaţiile pe care administraţia le are faţă de populaţie. Aşa cum este curentul, gazul şi apa. Şi adăuga Jean Villar: deşi nu toată lumea se spală, totuşi apa curge la robinet. Revenind, acum. Teatrul, înainte de '89, conţinea în schemă, pe lângă actori, şi regizori, şi scenografi. Regizori angajaţi. Acesta era un lucru foarte bun. Îmi amintesc de perioada când am lucrat la Oradea, la secţia română. Eram eu, era Alexandru Darie şi mai era Sergiu Savin. Eram acolo trei regizori şi era o concurenţă extraordinară între noi. Şi asta nu făcea decât ca teatrul să meargă foarte bine. După '90 cineva, nu îmi dau seama cine aş vrea să identific cine a avut ideea asta ticăloasă -, a spus că regizorii nu mai trebuie să fie angajaţi în teatru. Ca dovadă, au plecat de peste tot şi actualmente avem aceşti regizori voiajori, din care fac parte şi eu, care nu mai au timp să se ocupe de trupă, aşa cum se întâmpla odinioară. Eu nu spun să ai în schemă 4-5 regizori. Dar un regizor, pentru un teatru, este un lucru extrem de important, pe lângă directorul general, pe lângă directorul artistic, pe lângă directorul administrativ. A se observa că nu folosesc noţiunea de manager, care e o noţiune atipică teatrului. Deci, pe lângă aceştia, înainte de '89, era prim-regizorul. Şi era cel care dădea o linie... printr-un spectacol. Asta nu însemna că monta numai el. Dar el dădea o linie. Forma trupa. Făcea sugestii de bună calitate. Primregizorul nu era fite-cine. Putea fi şi un om tânăr, putea fi şi un om matur. Or, răspunsul pe care pot să vi-l dau este: da, este bine ca teatrele să aibă şi ar face foarte bine să aibă şi regizori angajaţi. Nu doar ca să facă spectacole de serviciu, ci regizori de prestigiu care să formeze trupele. Trupele teatrale din România sunt într-o mare suferinţă. Performanţa e din ce în ce mai puţină. E o realitate. Se încearcă a se da vina pe legi, se găsesc tot felul de argumente din acestea... administrative. Nu este adevărat. Teatrul românesc, în general, a ajuns într-o situaţie destul de dificilă din cauza noastră, a oamenilor de teatru care, pe de o parte, nu am gestionat corect patrimoniul pe care l-am avut în '89. Nu i-am adăugat nimic. Am încercat să îl transformăm, când acel lucru care mergea bine trebuia lăsat să funcţioneze după standardele acelea. Şi, alături, puteam să punem teatrul independent, că trebuie să aibă drumul lui, subvenţia lui; teatrul de excelenţă necunoscut în România unde să poată lucra marii seniori, cei care pot să transmită o anumită experienţă; teatre ambulante, teatre de vară, teatre de proiect. Nu avem decât unul - două teatre de proiect, din păcate! Asta ar fi dat o policromie mişcării teatrale din România. Actualmente avem aceste foste teatre de repertoriu, pentru că ele, săracele, sunt obligate să fie şi teatre de turneu, să meargă şi la festivaluri, să facă şi experiment ca să nu se spună că sunt încremeniţi. Toate lucrurile astea sunt adunate pe spinarea acestor biete teatre, din ce în ce mai puţine, cu personal din ce în ce mai puţin. Ceea ce ilustrează situaţia aceasta precară este, în general, absenţa regizorilor angajaţi în teatre. R. B.: Deci, este vorba despre o viziune de ansamblu şi despre o perspectivă... V. I. F.: Da. Corect. R. B.: În urma montărilor dumneavoastră, în teatrele din Bucureşti şi din ţară, aţi întâlnit mulţi actori. Şi remarcăm faptul că între dumneavoastră şi anumiţi actori s-a creat o chimie specială - după cum spuneaţi, şi care au ales să vă urmeze şi în alte teatre, în alte proiecte pe care le-aţi realizat. Povestiţi-ne despre această relaţie. Este vorba despre o relaţie maestru-discipol? V. I. F.: Am făcut asta de mai multe ori. Adică, era o vreme când mi-am dat seama că ştiu să fac teatru. M-a preocupat şi să transmit un anume tip de experienţă. Şi am început să particip la construcţia unor actori. Pentru că un actor se construieşte. Bucată cu bucată. Nu spun că e o marionetă. Spun numai că are nevoie de cineva, aşa cum Liviu Ciulei, de exemplu, a constituit marea trupă a Teatrului Bulandra, bucată cu bucată, a construit-o aducând acolo mari personalităţi actoriceşti, acest model canonul Ciulei, trebuie preluat şi continuat. Eu am participat la dezvoltarea multor actori, şi actori 67

69 LA TAIFAS de expresie română, şi actori de expresie maghiară, germană. Factorul acesta pe care îl evocaţi este, probabil, mai vizibil acum, dar eu am avut o serie de studenţi maghiari de cariera cărora m-am ocupat ani de zile şi care acuma au locul lor bine definit în teatrul maghiar. În teatrul german, de asemenea. Şi în teatrul de expresie română, normal că am făcut acelaşi lucru. De câţiva ani am văzut că situaţia actorilor tineri este deosebit de gravă. E mult mai gravă decât a regizorilor. Pentru că ei nu au unde să se exprime. Primăria Bucureştiului are 15 teatre, cu tot cu Circul şi ARCUB-ul. Se adaugă TNB, subvenţionat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Teatrul ACT (în regim privat) E o situaţie inacceptabilă. Din păcate, mediul teatral, breasla nu face presiuni consistente asupra autorităţilor să se înfiinţeze teatre. Care mai de care vorbeşte cu câte o gură mare despre cum ar trebui desfiinţate teatrele, reformate. Nu poţi să reformezi un sistem care este sub-finanţat. E ca şi cum ai face gimnastică cu un biafrez. Să îi faci muşchi. Nu ai cum. Trebuie să îi dai de mâncare, în primul şi în primul rând. Lipsa fondurilor, despre care vorbesc, nu se referă numai la salarii. Că asta este o temă discutată şi para-discutată. E vorba despre sumele necesare pentru funcţionarea demnă şi eficace a unui teatru. Or, situaţia în care, iată, în Bucureşti, avem atât de puţine teatre... Budapesta are 150 de teatre subvenţionate. Chiar acum, în criză. Unele mai mici, altele mai mari. Unele de 40 de locuri, altele de câteva sute de locuri... În fine. Nu mai discut de cele aproape 7000 de teatre din spaţiul german. Sigur, includem şi Austria, includem şi zona elveţiană şi aşa mai departe. Revin: situaţia actorilor este cu atât mai gravă cu cât le lipseşte spaţiul de exprimare. Mulţi dintre ei, neînţelegând situaţia, consideră că actorii maturi sunt prea mulţi. Dar acest lucru e cauzat de faptul că nu există teatre. Teatrele trebuie să aibă, cât de cât, o trupă fixă. Un actor nu poate fi scos la pensie. Vorbim de actorii valoroşi. Nu poţi să scoţi la pensie un actor, dacă este un creator! Un actor trebuie să creeze câtă vreme flacăra lui arde. Dar dacă spaţiile de joc, instituţiile teatrale ar fi mai multe, aceşti actori ar putea să aibă locul lor. În această situaţie despre care vorbeam am încercat să ajut dând de lucru unor actori tineri care sunt evident valoroşi. Din păcate, eu nu pot 68 să dau de lucru decât la foarte puţini. Dar am încercat să fac asta prin proiecte care s-au derulat prin centre culturale, prin teatre de proiect. Cred că este important ca orice director de scenă să facă acest lucru. Prin asta dăm înapoi ce am primit, la rândul nostru, de la profesorii noştri. Pe de altă parte, comunicăm un anume tip de experienţă şi un model atât de necesar pentru o mişcare teatrală din ce în ce mai delabrată, care are privirile aţintite asupra premiilor şi asupra cronicilor care apar în ziar şi mai puţin asupra Cetăţii şi asupra vectorului de sens pe care îl reprezintă teatrul. Dacă aţi observat, revine cu o forţă covârşitoare în actualitate vechiul teatru cu temă, atât de hulit pe vremea comuniştilor, de care fugeam cu toţii. Acum, cu o servitute voluntară, pe care nu mi-o explic, creatorii fac tot soiul de spectacole la comandă. Nu la comanda teatrelor, ci la comanda Uniunii Europene, pe probleme ale minorităţilor, pe probleme ecologice, de dizabilităţi diverse etc. Lucruri care sunt necesare, dar care nu întruchipează decât forma tehnică a teatrului, cea în care teatrul devine tribună. Îşi pierde rolul estetic. Acceptarea cu supunere şi chiar cu voioşie a revenirii teatrului cu temă în mişcarea teatrală, dovedeşte absenţa modelelor autentice. În prezent, opţiunile tinerilor creatori au, de multe ori, o motivaţie pur economică. Mai ieşim la un festival la Strasbourg, mai mergem nu ştiu unde şi aşa mai departe... Lucruri care nu sunt rele, în esenţa lor, dar nu reprezintă, de fapt, tiparul mişcării teatrale. Şi, ca să revin la discuţie. Am făcut lucrul ăsta, am lucrat cu actorii, încercând să îi ajut să se dezvolte. Până la urmă, acesta este rolul directorului de scenă. Nu numai de a înşira spectacolele ca mărgelele pe aţă, ci de a lăsa un patrimoniu care să poată să folosească drept experienţă pentru ceilalţi. Experienţa Ciulei, experienţa Şerban, Buzoianu, Purcărete, ne arată cât de importantă este această dimensiune a regizorului. R. B.. Dumneavoastră, când vă gândiţi la un spectacol sau revedeţi vreo înregistrare a unui spectacol făcut de dumneavoastră în urmă cu ani, cum îl priviţi? Vă mai recunoaşteţi în el? V. I. F.: Înregistrările, oricât de bine ar fi făcute, nu pot exprima esenţa spectacolului de teatru. Iar dacă doar îl reconstitui în amintire, sigur îl

70 Victor Ioan Frunză îmbraci într-o aură a trecutului. Toţi avem nostalgia pozelor care se îngălbenesc în album, nu? Şi sigur că în amintire, spectacolele par, de multe ori, mai bune decât au fost ele. Asta se datorează şi acestei situaţii paradoxale a creaţiei teatrale: o creaţie de o singură seară. Chiar şi atunci când spectacolul are serii de 100 sau de 200 de reprezentaţii, el moare în fiecare seară, se naşte în fiecare seară... Noi doi avem o experienţă comună: spectacolul Ghetou. Dar noi nu o putem împărtăşi altcuiva. Decât superlativul amintirii şi care, probabil că descrie situaţia aceea de atunci, situaţia aceea efemeră. Teatrul ţine, în mod indisolubil, de viaţă şi prin felul în care este constituit. Asta îi conferă şi măreţie, totodată, şi tristeţe. Pentru că sunt piese care sunt jucate şi apoi dispar. Nu pot fi fixate decât prin afirmaţiile noastre encomiastice. Şi, sigur că atunci când mă gândesc la spectacolele pe care le-am creat... chiar luna asta am făcut al 185-lea spectacol din cariera mea. Şi cred că, din acestea, am făcut aproximativ spectacole bune. Aşa îmi privesc opera. Despre celelalte, nu pot să spun că erau proaste dar, ca să faci performanţă, trebuie să ai o medie bună. Şi cred că asta trebuie să facă un regizor, un artist: să aibă o medie bună a creaţiei sale. Să nu scadă sub o anumită cotă. Presiunea asta a capodoperei, care e pusă acum asupra teatrului românesc... De multe ori, auzi discuţii de genul: Cum a fost spectacolul?. Eeee! Bun!. Dar a face un spectacol bun e un lucru extraordinar! Şi foarte greu! Expresia asta: Eeee! Bun! dovedeşte neînţelegerea şi minimizarea actului de creaţie. Nu pot apărea capodopere tot timpul. Revin, din nou, la această manifestare axiologică, care este Gala UNITER. Nu putem să credem că anumiţi creatori au un drum permanent ascendent pozitiv. Nimeni nu crede asta. Creatorii au suişuri şi coborâşuri. Au lumini şi umbre. Asta ne defineşte creaţia. Poţi face lucruri extraordinare, alături de eşecuri. E foarte important, însă, ca acel eşec să nu fie situat sub o anumită cotă a profesionalismului. Marii maeştri au şi tablouri mai slabe, au şi tablouri geniale. Asta înseamnă, până la urmă creaţia. R. B.: În curând veţi începe repetiţiile la Teatrul Nottara, pentru spectacolul Figaro, pe un scenariu realizat de dumneavoastră după două piese celebre ale lui Beaumarchais: Nunta lui Figaro şi Bărbierul din Sevilla. De ce această propunere pentru Teatrul Nottara? V. I. F.: Am discutat mai multe propuneri. Ne-am oprit asupra acestei înscenări pentru că am căzut de acord cu toţii, şi după ce am văzut trupa, şi după ce am văzut care sunt posibilităţile. Prima dată când am avut ideea de a face din Bărbierul... şi din Nunta lui Figaro un spectacol a fost în Nu am scris-o niciodată, am schiţat-o doar, pe hârtie. M-am gândit că Beaumarchais este un exemplu despre ce se întâmplă cu avangarda când îmbătrâneşte. Pentru că aceste texte, la vremea respectivă, erau situate în avangardă, erau nişte piese protestatare, cu un mesaj social, care pentru noi, acuma, este total lipsit de importanţă. Însă, acolo, în cele două texte, sclipesc caratele unei teme: aceea a unei căsnicii ratate. Pentru că cei doi tineri îndrăgostiţi, Almaviva şi Rosine din prima parte, din Bărbierul din Sevilla, traversează o căsnicie şi îi vedem în Nunta lui Figaro ca pe doi oameni străini, dezamăgiţi unul de celălalt. Şi mi s-a părut că aceasta este, până la urmă, esenţa unei drame ibseniene. Şi de aici m-am gândit că am putea face o frescă destul de interesantă, astfel încât în actul I să jucăm închegarea acestei teme şi, în partea a doua, să vedem evoluţia sau involuţia ei. Este şi un studiu de tipologii umane. Figaro, aşa cum apare descris în piesă, este mai mult un scriitor, se spune că a scris şi piese, a publicat în ziare, a publicat şi romane. Deci, este un fel de scriitor de entertainment, un fel de scenarist. Şi de aici mi-a venit ideea să dezvolt tema unei realităţi în care formatele de emisiuni de entertainment inundă realitatea. Aceste reality-show-uri - nu?, fac ca realitatea să imite, până la urmă, televiziunea. Şi aşa a apărut acest scenariu, care este foarte diferit faţă de ceea ce gândeam iniţial, prin '82 sau '83, şi care sper să dea un spectacol interesant, un spectacol al zilelor noastre. R.B.: Ne vom opri aici cu descrierea acestui proiect, pentru a nu strica surpriza publicului ce va veni să vadă spectacolul dumneavoastră. Vă mulţumesc frumos pentru interviu. Interviu realizat de Roxana BUŞU 69

71 FEST(ive) Gala Internaţională a Recitalurilor Actoriceşti, Gala STAR Gala STAR este unul dintre puţinele festivaluriconcurs din spaţiul cultural est-european care se adresează artiştilor cu posibilităţi de expresie deosebite, valorificate în spectacole de tip One- Man-Show. Competiţia este deschisă interpreţilor din România şi din străinătate şi îşi propune să stimuleze interesul publicului pentru recital ca formă autonomă de spectacol, şi al artiştilor pentru spectacolul individual şi de autor ca formulă ce poate pune în valoare potenţialul creatorilor de spectacol. La fiecare ediţie, programul oficial al Galei STAR a cuprins, în afara spectacolelor invitate în concurs şi a recitalurilor extraordinare, întâlniri cu importanţi oameni de teatru, critici, dramaturgi, scenografi, jurnalişti. Gala STAR are caracter competitiv şi este jurizată de personalităţi ale teatrului românesc şi internaţional. Într-o construcţie sănătoasă, scopul şi obiectivele specifice ale unui program teatral sunt declarate încă de la prima ediţie. Astfel, Gala Internaţională a Recitalurilor Actoriceşti, Gala STAR, şi-a definit coerent, profesionist şi programatic strategia de dezvoltare şi obiectivele. Un festival gândit serios are un specific declarat şi asumat încă de la debut. Prin urmare, ediţia din acest an a Galei STAR a continuat ceea ce şi-a propus încă din anul Şi a anume, de a identifica acei artişti capabili de curaj şi de forţă în a rosti un text dramatic, singuri pe scenă, gândit special pentru un astfel de rol. Aş putea ambala scopul festivalului într-o formulă sofisticată, dar nu cred că este cazul. Faptul că sunt actori care simt nevoia de a juca pe scenă, fără replică, fără un partener, uneori fără indicaţii regizorale, constituie argumentul decisiv pentru a susţine şi a încuraja un astfel de eveniment teatral. Timp de şapte ani, iniţiatorii Galei STAR au urmărit un fenomen de nişă. O astfel de abordare merită analizată, monitorizată şi gestionată în continuare într-un mod ferm şi agresiv. Şi nu numai de către noi. Puţini cunosc realitatea din teatrul românesc la nivelul acestei abordări, a recitalului. Este de ajuns să observaţi dinamica acestui gen de spectacol în lumea internaţională a teatrului. Actori, siguri pe tehnicile lor, fără mofturi şi fără frustări, construiesc recitaluri, de multe ori, memorabile... Ai de unde să alegi. La noi, este mai dificil. Şi totuşi, Gala STAR îşi urmăreşte scopul neostentativ, discret şi cu dăruire. Să vă (re)amintesc, aşadar, câteva repere semnificative ale acestui proiect teatral. La prima ediţie a Galei STAR, în anul 2006, preşedintele juriului de preselecţie a fost domnul Mircea Albulescu, iar juriului competiţiei i-a avut în componenţă pe Sanda Manu, Ştefan Iordache şi Dan Piţa. De-a lungul celor şapte ediţii, juriul final al competiţiei a fost format din personalităţi ale teatrului românesc, dar şi specialişti din străinătate: Magdalena Boiangiu, Mircea Diaconu, Alexandru Tocilescu, Mircea Danieliuc, Ştefan Oprea, Carmen Mihalache, Mircea Morariu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ludmila Patlanjoglu, Anne Tracy (SUA), Emil Boroghină, Coca Bloos, Octavian Saiu, Draga Olteanu Matei, Adriana Trandafir, Alice Barb, Irina Petrescu, Catrinel Dumitrescu. Programul oficial al Galei STAR cuprinde şi serile de recitaluri extraordinare, unde ne-au onorat cu prezenţa atât nume valoroase ale scenei româneşti, cât şi invitaţi din străinătate: Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Ilie Gheorghe, Horaţiu Mălăele, Irina Movilă, Victoria Cociaş, Radu Gheorghe, Răzvan Vasilescu, Florin Piersic jr., Virgil Ogăşanu, George Mihăiţă, Coca Bloos, Dorina Lazăr, Emilia Dobrin, Nicu Alifantis, A.G. Weinberger, Răzvan Mazilu, Ada Milea, Johnny Răducanu şi Ion Caramitru, Mihai Mălaimare, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Arşinel, Morio Kazama (Japonia), Mircea Diaconu, Alexandru Repan, Rodica Popescu- Bitănescu, Ioan Gyuri Pascu, Florina Cercel, Victoria Cociaş, Anca Sigartău, Adrian Văncică, Adriana Trandafir, Tazio Torrini (Italia), Oana Pellea. 70

72 FEST(ive) Laureaţii Galei STAR sunt nume importante sau au devenit vedete în timp, după participarea la Gală: Adrian Văncică, Ala Mensicov (Rep. Moldova), Zoltan Lovas, Ilie Gheorghe, Georges M'Boussi (Franţa), Yumiko Tsuji (Japonia), Desislava Mincheva (Bulgaria), Richard Bovnoczki, Mihaela Teleoacă, Elena- Iulia Colan, Ivan Vidosavljevic (Serbia), Aaron Braxton (SUA), Giorgiana Elena Popan, Radu Botar, Lari Giorgescu, Emilia Borbely, Alina Berzunţeanu, Filip Ristovski, Georg Peetz (Germania), Alexandru Bogdan, Alin Florea, Milena Milanova (Bulgaria), Eliza Noemi Judeu. Niciodată, un manager de proiect cultural, pasionat şi onest, nu ar putea să concluzioneze că ceea ce încearcă să dezvolte în comunitate este mulţumitor. Numai trecerea timpului, perceperea directă şi curată a publicului şi reacţiile imprevizibile ale... specialiştilor ar putea fixa poziţia pe piaţa festivalieră a unui proiect teatral. Trebuie reţinut faptul că festivalul a avut, în medie, 34 de solicitări la fiecare ediţie, în faza de selecţie. Dar nu este suficient. Obiectivul, acum, este construirea unei reţele teatrale internaţionale a acestor festivaluri de One Man Show. Am convingerea că nevoia de recital teatral trebuie consolidată, astfel încât publicul să se bucure de un astfel de Regal artistic. Şi totuşi, din punct de vedere al organizatorului, un festival teatral nu poate genera efecte ideale. Cu siguranţă, el va provoca bârfele specifice lumii teatrale, speculaţii chinuite, răutăţi la nivelul percepţiei profesionale şi câteva reacţii favorabile la adresa echipei de proiect. În cei şapte ani de Gală STAR, organizatorii au câştigat ceva esenţial. Au pierdut nişte prieteni pentru că nu au acceptat nişte sugestii la procesul de selecţie şi, pe de altă parte, au descoperit câţiva amici care au găsit în acest Festival un prieten sincer. Dan-Marius ZARAFESCU 71

73 FEST(ive) Nevoia de... VedeTeatru Sunt destule voci autorizate pentru fenomenul teatral care, de-a lungul anilor, au avut discursuri tranşante prin care decretau numărul prea mare de festivaluri existente pe piaţa românească. Adică, în medie anuală, cam 28 de evenimente majore (festivaluri, gale etc..) Dacă urmărim dinamica acestor proiecte în alte spaţii culturale europene, vom concluziona că inflaţia acestora este mult mai serioasă decât la noi şi nimeni nu condamnă pofta de a crea festivaluri. În definitiv, analize aprofundate asupra instituţiilor de stat generatoare de evenimente au evidenţiat efectele benefice apărute în cultura lor organizaţională. Astfel, teatrele respective şi-au creat o vizibilitate mai pregnantă atât la nivelul publicului local, cât şi în rândurile specialiştilor. Totodată, actorii din componenţa trupei şi-au ieşit din starea de letargie, de somnolenţă, dorind să fie distribuiţi şi să facă performanţă. Faptul că au prilejul de a comunica cu artiştii invitaţi în cadrul festivalului, de a vedea alte spectacole de teatru, în afara celor ştiute din repertoriu propriu, le provoacă, inevitabil, fie că vor, fie că este un proces subconştient, o poftă reală de a lucra cu regizori importanţi, de 72

74 FEST(ive) a fi văzuţi şi apreciaţi pentru creaţia lor. Dacă teatrul respectiv mai are şansa şi de un manager performant, atunci se crează premisele unui început de etapă nouă în viaţa artistică a acelui teatru. Dar ce te faci dacă instituţia organizatoare este un teatru de proiecte, adică fără trupă permanentă, conform definiţiei din legislaţia în vigoare? Care ar putea fi miza şi ambiţia echipei de proiect/festival în acest context? Şi mă gândesc numai la două teatre de proiect: Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, organizator al Festivalului Teatrelor Dunărene, instituţie care de aproape doi ani nu mai este în categoria celor de repertoriu, şi Teatrul George Ciprian din Buzău, cel care susţine de câţiva ani un proiect cultural de nişă, Gala VedeTeatru, dedicat artistului emblematic, fie el actor sau regizor, scenograf etc., care se constituie în elementul de combustie teatrală, în jurul căruia se naşte spectacolul de artă. Având în vedere faptul că am lucrat pentru festivalul de la Buzău, voi încerca să prezint câteva din motivele care ne-au determinat să propunem un nou festival în România şi să elaborăm o strategie de proiect axată pe orizontul de aşteptare al publicului buzoian. Pentru că, într-adevăr, Gala VedeTeatru şi-a propus să modeleze, în timp, gustul estetic teatral al publicului, o atitudine pretenţioasă, chiar elitistă, dar nu încadrată într-o matrice a snobului, a ipocritului de(z)gustător de act teatral. După cum am afirmat cu o altă ocazie, noi, cei care muncim pentru acest proiect, dorim să celebrăm adevărata vedetă, nu încasările răsunătoare la numărul de bilete vândute. Dacă ceea ce aducem în cadrul programului oficial este puternic din punct de vedere spectacologic, atunci publicul va fi dispus să intre firesc în sală. Am observat un fenomen surprinzător, care ne-a pus pe gânduri. Şi anume, pofta de teatru a publicului din Buzău, disponibilitatea lui de a plăti 50 de lei, sau chiar 100 de lei pentru spectacole de gust îndoielnic, aduse prin impresariere, pe o reţetă sigură de succes, dar lipsite de valoare artistică. Spectacole cu capete de afiş, cu promovare agresivă, cu mare tam-tam. Şi acest mecanism diabolic, de făcut bani prin pervertirea gustului publicului şi compromiterea profesională a unor mari artişti s-a dezvoltat ca o adevărată caracatiţă, cu numeroase tentacule întinse în toate colţurile ţării. Prin urmare, noi ne-am propus să atenuăm acest efect nociv şi să propunem comunităţii buzoiene o altă abordare culturală. Şi astfel... La fiecare ediţie a Galei VedeTeatru, am încercat să promovăm vedeta de boxoffice, cea reală, ivită din plus-valoarea talentului şi a culturii proprii. Dar cum în România box-office-ul, un indicator util pentru piaţa culturală, lipseşte cu desăvârşire, nu ne-a rămas decât să evaluăm vedeta într-un mod empiric, după ureche, după reflexele condiţionate ale criticii. Şi uneori, acest comportament ne-a costat. În România, se uită foarte uşor faptul că vedeta din zona spectacolului are un ciclu de viaţă, perioade de creştere, de glorie, dar şi momente de regres, de regrupare a forţelor creatoare, precum ritmul vieţii. Gala VedeTeatru îşi va asuma, în continuare, consecvent şi cu rigoare, strategia şi acţiunile specifice care ne vor ajuta să nu uităm de marii noştri oameni de teatru, să-i cunoaştem mai bine, iar dragostea publicului să se reverse sincer către ei. Dan-Marius ZARAFESCU 73

75 TEATRUL NOTTARA Repertoriu Sala Horia Lovinescu 39 DE TREPTE o comedie după un film de Alfred Hitchcock, adaptare a romanului omonim semnat de John Buchan Adaptarea scenică: Patrick Barlow. Conceptul original: Nobby Dimon şi Simon Corble Versiunea românească şi regia: Petre Bokor NU VORBIŢI CU ACTORII de Tom Dudzick Un spectacol de Diana Lupescu OPERA DE TREI PARALE de Bertolt Brecht Muzica: Kurt Weil Regia: Diana Lupescu SCANDAL LA OPERĂ de Ken Ludwig Traducerea, adaptarea şi regia: Petre Bokor TITANIC VALS de Tudor Muşatescu Regia: Dinu Cernescu UMOR, AMOR, FIOR DE DOR... ÎN BUCUREŞTI Scenariul şi regia: Diana Lupescu VACANŢĂ ÎN GUADELUPA de Pierre Sauvil şi Éric Assous Un spectacol de Diana Lupescu Sala George Constantin AI TOATĂ VIAŢA ÎNAINTE după Roman Gary Dramatizarea şi regia: Alina Rece ANIVERSAREA de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov Traducerea şi regia: Vlad Massaci CABINIERUL de Ronald Harwood Regia: Marcel Ţop DE TREI ORI DRAGOSTE Vânt de toamnă, după drama japoneză Nô de Zeami Libertate pentru o noapte, după o comedie tradițională japoneză (Kyogen) Play de Samuel Beckett Regia: Ulrike Döpfer HANGIŢA de Carlo Goldoni Adaptarea şi regia: Tino Geirun MARINA ŞI HOŢUL de Valeria Moretti Regia: Laurenţiu Rusescu METODA (METODA GRÖNHOLM) de Jordi Galcerán Regia: Theodor Cristian Popescu O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale Regia: Alexandru Mâzgăreanu RINOCERUL ÎNDRĂGOSTIT de Liao Yimei Regia: Mihai Lungeanu RITMURI Scenariul şi regia: Diana Lupescu SOŢUL PĂCĂLIT de Molière Versiunea scenică şi regia: Mircea Cornişteanu ULTIMUL DON JUAN de Neil Simon Traducerea şi regia: Petre Bokor UZINA DE PLĂCERI S.A. de Valentin Nicolau Regia: Alexandru Berceanu TRUE WEST (VESTUL ADEVĂRAT) de Sam Shepard Regia: Alexandru Mâzgăreanu VIZITATORUL de Eric-Emmanuel Schmitt Regia: Claudiu Goga VARIAŢIUNI ENIGMATICE de Eric Emmanuel Schmitt Regia: Claudiu Goga Regizorii anului 2012: Victor Ioan Frunză, Vlad Massaci, Diana Lupescu Claudiu Goga, Cristian Theodor Popescu, Alexandru Mâzgăreanu 74

76 Personalul teatrului în anul 2012 MARINELA ŢEPUŞ / Manager - Director Alexandru REPAN / Actor Mircea DIACONU / Actor Ruxandra SIRETEANU / Actor Camelia ZORLESCU / Actor Anda CAROPOL / Actor Ion SIMINIE / Actor Viorel COMĂNICI / Actor Constantin Dumitru COTIMANIS / Actor George ALEXANDRU / Actor Catrinel DUMITRESCU / Actor Victoria COCIAŞ / Actor Ioan HAIDUC / Actor Cristian Dumitru ŞOFRON / Actor Sorin Octavian COCIŞ / Actor Alexandru JITEA / Actor Ada Caterina NAVROT / Actor Crenguţa HARITON / Actor Ion GROSU / Actor Anca BEJENARU / Actor Adrian Nicolae VĂNCICĂ / Actor Cerasela IOSIFESCU / Actor Daniel POPESCU / Actor Alexandru Mike GHEORGHIU / Actor Andreea Irina ŞOFRON / Actor Raluca Valentina GHEORGHIU / Actor Luminiţa Erga TEODOSIU / Actor Daniela Cristina MINOIU / Actor Ioana CALOTĂ LUPU / Actor Bogdan VODĂ / Actor Lucian GHIMIŞI / Actor Dan Virgil BORDEIANU / Actor Emilia DOBRIN DABIJA / Actor Mihaela SUBŢIRICĂ / Actor Claudiu ROMILA / Actor Corina DRAGOMIR / Actor Gabriel Adrian RĂUŢĂ / Actor Cristina Manuela IVANCIUC / Actor Laura VASILIU / Actor Rareş STOICA / Actor Laura ANGHEL / Actor Mircea TEODORESCU / Actor Vlad Andrei MASSACI / Regizor artistic Diana Maria DIACONU / Regizor artistic Ştefan CARAGIU GHEORGHIŢĂ / Scenograf Ciprian Nicolae DUICĂ / Şef serviciu organizare-promovare Liliana Otilia BORŞ / Secretar literar Sânziana MILOŞOIU / Secretar literar Roxana Irina BUŞU / Secretar literar Cristian NICOLAIE / Şef serviciu Exploatare Scenă Mihai Dan DONA / Impresar artistic Melania Georgiana CERCEL / Secretar PR Monica NECŞOIU / Referent Laurenţa RUSU / Casier Mioara LUPU / Casier Alexandra NOROCEA / Şef serviciu Resurse Umane Monica Mihaela BALABEŞ / Consilier juridic Mariana BASALĂU / Referent Secretariat Direcţie Mihaela BĂTRÂNU / Economist Resurse Umane Georgeta GOGA / Economist Achiziţii Publice Georgeta TIŢOIANU / Referent Protecţia Muncii Petronela NICULIA / Curier Steliana RAPIŢEANU / Contabil - Şef Eugenia MICLOŞ / Şef Financiar - Contabilitate Viorica GUŢĂ / Economist Gabriela DUMITRESCU / Ecomonist Producţie Stela Carmen ZVORIŞTEANU / Contabil Teodora ŞTEFĂNESCU / Contabil Ilie ANDA / Magaziner Artemiza BOLOHAN / Arhivar Maria EPURE / Arhivar Elisabeta Dorina COSTIN / Supravheghetor sală Maria CUCU / Plasator Maria MATEI / Plasator Valentina CUCU / Plasator Neta MIHĂILĂ / Plasator Dana Viorica POPESCU / Şef Regizorat tehnic Dragoş Toma MOLOIU / Regizor scenă - culise Ana Maria VARGA / Regizor scenă - culise Ionela MANOLE / Regizor scenă - culise Georgeta ANTON / Sufleor Raluca Maria JUGĂNARU / Sufleor Cristina PĂUN / Sufleor Marian DRAGNEA / Şef formaţie Electricieni Dan IORDĂNESCU / Maestru Lumini Nicolae IONESCU / Operator Lumini Paul Florin DOANŢĂ / Operator Lumini Constantin ION / Electrician Iluminare Scenă Cosmin Ionuţ IOAN / Operator Sunet Dan Dumitru CÎMPEANU / Operator Sunet Bogdan GADOLA / Operator Sunet Robertino Beniamin ŢÂCU / Sonorizator Iulia GADOLA / Şef formaţie Cabiniere Ioana DĂNILĂ / Cabinier Livioara ADĂSCĂLIŢEI / Cabinier Mihaela Virginia ZAMFIR / Cabinier Anişoara POPA / Cabinier Etelca DĂNCESCU / Machior - Peruchier Gheorghe SĂBĂREL / Şef formaţie Mânuitori Decor Adrian ALESSANDRIU / Mânuitor Decor Constantin BĂRBULESCU / Mânuitor Decor Cristian TUDOR / Mânuitor Decor Marin DASCĂLU / Mânuitor Decor Ionuţ Mihai ENACHE / Mânuitor Decor Andrei HAŢEGAN / Mânuitor Decor Constantin LĂPUŞAN / Şef formaţie Recuziteri George Răzvan DASCĂLU / Recuziter Adrian Nicolae EDU / Recuziter Paula TICOVSCHI / Recuziter Costel VASILESCU / Tapiţer Elena IACOB / Spălătoreasă Cătălin STANCU / Şef Producţie Doina Victoria BACH / Şef formaţie Croitori Başturea ION / Croitor Popa GHEORGHE / Croitor Marian TIŢA / Şef formaţie Tâmplari Nicolae NEACŞU / Tâmplar Alex Cristian IONESCU / Tâmplar Cornel Gheorghe ROŞCA / Pictor executant Liviu Ionel URECHE / Şef Administrativ Florea BADEA / Administrator Dănuţ EPURE / Şofer Ion IVAN / Instalator Gheorghe GANA / Electrician Întreţinere Elena PĂUN / Îngrijitor Anica TOMA / Îngrijitor Angela ROŞU / Îngrijitor 75

77 P R E M I E R Ă pag. 34 MARINA ŞI HOŢUL de Valeria Moretti Cu: Cristina Stoica Ivanciuc şi George Alexandru; Regia: Laurenţiu Calomfirescu PROIECT pag. 61