Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes

Transcript

1 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 1 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes pr. Isidor Chinez conferință Traian (NT) [5 aprilie 2000] 1. Raportul dintre Biserică și lume 1. Aspecte istorice 1. Fuga de lume. Sunt mai multe cauzele care au provocat această atitudine a Bisericii față de lume în antichitatea creștină. Mai întâi, Biserica primară avea conștiința că este comunitate de mântuire: de aici acea atitudine de rupere de lume lumea fiind simțită nu numai ca o realitate diferită, dar ca o amenințare dușmănoasă ce-și află expresia în persecuții. Apoi este influenûa curentelor de gândire platonice și neoplatonice, pentru care întâlnirea cu Dumnezeu și propria perfecțiune sunt obstaculate de contactul cu lumea sensibilă: unica atitudine posibilă fiind aceea de a căuta să fugi de pe pământ acolo sus, atât cât este posibil (Teeteto, 71,a). În fața unei societăți cu moravuri decăzute, este tentantă această distanțare, care se amplificată pe plan etic și spiritual prin acea asceză de separare propusă mai ales din partea ambientului monastic, a eremiților care se retrăgeau din lume pentru a trăi separați viața lor în Cristos. 2. Pe calea unei identificări periculoase. Opoziției dintre Biserică și lume îi urmează o identificare progresivă a uneia cu cealaltă. O răsturnare profundă are loc în epoca împăratului Constantin, când creștinismul devine religio licita, apoi religie privilegiată și în cele din urmă imperiu creștin. Apare astfel creștinătatea, înțeleasă ca realitate de ordin social, cultural, politic. Acea perspectivă escatologică, specifică Bisericii primare, este substituită de afirmarea unei mereu mai mari coincidențe între Împărăția lui Dumneze, Biserică și imperiu. Modelul ierarhiei imperiale poartă la noi forme de diferențiere, iar cu acestea, noi probleme și tensiuni, până la identificarea Bisericii cu ierarhia. 3. Opoziția în fața acestei secularizări a Bisericii provine din convingerea că Biserica adevărată, autentică, este comuniunea sfinților, spirituală, invizibilă, la care fac referință în diferite forme atâtea mișcări reformatoare, în opoziție critică față de Biserica vizibilă, ierharhică, uneori până la ruptură deschisă. În timpul Evului Mediu raportul dintre Biserică și lume era compromis de refuzul autonomiei lumii, înțeleasă într-o subordonare directă scopurilor mântuirii, în forța căreia era atribuită Bisericii

2 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 2 puterea și datoria de a-i stabili legile. Predomina concepția monastică, în care, împreună cu fermenții autentic creștini, lucrau alte influențe de origine dualistică, mediate mai ales de tradiția platonică și neoplatonică. Dialectica dintre Biserică și lume s-a exprimat pe plan istoric mai ales în opoziția ce exista între cei supuși puterii și autorității civile și cei supuși puterii ecleziastice, luptă care mai târziu a marcat concepția despre Biserică, pentru care valora mai ales puterea și autoritatea. Reducerea Bisericii la ierarhie, concentrată la rândul său în pontificat, identificarea Bisericii și a statului papal, a romanității Bisericii cu curia romană, greutatea decisivă a dreptului canonic, ca reflex al lui puterii Bisericii, toate acestea sunt roadele unei astfel de impostații. Epoca modernă a complicat altfel raporturile dintre Biserică și lume, dar nu a contribuit mult la clarificarea lor. Incipientul proces de secularizare, emanciparea subiectului, a libertății sale, a gândirii, întoarcerea la clasicism ca spre un model de umanitate nemediat de creștinism, sunt primele semne ale unui nou curs. Rezultatul a fost conceperea raportului dintre Biserică și lume pe schema raportului dintre har și natură, înțeles într-un sens de tip ascetico-moral, cu accente pesimiste, până la o remarcabilă depreciere a omului, încă orientat în sens interioristic și individualist. Se contribuia astfel la îndepărtarea creștinului de angajarea eficace pentru construirea lumii, care s-a înțeles și s-a voit în mod progresiv ca lume nu numai laică, dar anticreștină și ireligioasă. În secolul al XIX-lea Biserica a reacționat astfel încât a accentuat distincția dintre ea și lume ca două ordini ale realității de consistență ontologică egală, între care păcatul a introdus o ruptură în așa măsură că Biserica nu poate să se prezinte decât ca opoziție și contradiție cu spiritul timpului. În această perspectivă merge și conciliul Vatican I. 4. Conciliul Vatican al II-lea. Marile răsturnări din secolul nostru au creat o situație nouă, care a trezit și în Biserică o conștiință nouă, iluminată de numeroase mișcări ecleziale, studii, documente magisteriale ale căror bilanț putem să-l recunoaștem împlinit în Conciliul Vatican al II-lea. Orientarea sa pastorală, neliniștea aducerii la zi care l-a animat, renunțarea la triumfalism, care a permis depășirea modelelor tradiționale în interpretarea Bisericii, recuperându-le pe cele autentice, biblice și patristice, au condus la o nouă configurație a raporturilor sale cu lumea O privire spre lume În contextul general al documentelor conciliare reprezentative sunt și Lumen gentium și declarația despre libertatea religioasă Dignitatis humanae de bază este constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes: aici conciliul își propune să prezinte atitudinea Bisericii față de lume și față de oamenii de azi. Ne vom opri mai ales la prima parte, unde se îndreapt nu numai către fiii Bisercii și către toți cei care invocă numele lui Cristos, ci către toți oamenii, dorind să 1 Cf. BOF G., Mondo în BARBAGLIO G., DIANICH S. (ed.), Nuovo dizionario di teologia, Paoline, Roma ,

3 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 3 expună tuturor în ce fel concepe prezența și activitatea Bisericii în lumea contemporană (cf. GS 2). Chiar de la început, Conciliul precizează că are privirea îndreptată spre lumea oamenilor, spre întreaga familie umană cu toate realitățile în mijlocul cărora trăiește; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcată de efortul, de înfrângerile și de victoriile acestuia; lumea care, conform credinței creștinilor, este creată și păstrată de iubirea Creatorului și care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar a fost eliberată de Cristos răstignit și înviat care a frânt puterea celui rău, pentru a fi transformată după planul lui Dumnezeu și a ajunge la desăvârșire (GS 2). Astfel conciliul vrea să deschidă cu lumea un dialog despre diferitele sale probleme, aducând asupra lor lumina Evangheliei (GS 3). Ce poți să spui acestei lumi care oscilează între speranță și angoasă (GS 4), care suferă mutații profunde în domeniul psihologic, moral și religios, transformări sociale, contradicții și dezechilibre, dar care ascunde în toate acestea o aspirație mai profundă și mai universală? (cf. GS 5-9) Conciliul îi spune că Biserica îi este aproape căutând să-i cunoască și să-i înțeleagă așteptările, aspirațiile și caracterul ei adesea dramatic (GS 4); îi este aproape punând la dispoziûia neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primește de la Întemeietorul său (GS 3). Încearcă să spună ceva care să fie simțit de către om, chiar de omul încă necredincios: Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de astăzi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunați împreună în Cristos, sunt călăuziți de Duhul Sfânt în peregrinarea spre Împărăția Tatălui și au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaște în mod real și intim solidară cu neamul omenesc și cu istoria lui (GS 1). Este adevărat că mereu de-a lungul istoriei au existat mulțimi de sfinți care au împărtășit tristețile și neliniștile oamenilor slujindu-i în numele lui Cristos în durerile și necazurile lor, dar tot atât de adevărat este că au existat oameni ai Bisericii care au manifestat teamă și neîncredere față de bucuriile și speranțele lumii și în consecință le-au distrus și sfărâmat și ca să nu dau decât un exemplu, Inchiziția). În zilele noastre, mergând la izvoare, pentru a-și regăsi adevărata identitate, fidelă lui Cristos, Capul ei, Biserica se face solidară cu tot ceea ce este cu adev rat omenesc : nu se mai teme de om cu bucuriile și speranțele sale, dimpotrivă alege să meargă pe această cale calea Bisericii este omul: Dumnezeu a intrat în istoria omenirii și, ca om, a devenit subiectul ei 2 ; conștientă de energiile sale mântuitoare, are curajul de a pătrunde realitatea lumii și ascultând ecoul nu numai al tristeții și neliniștii, dar și al bucuriei și speranței omului. 2 IOAN PAUL AL II-LEA, Enciclica Redemptor hominis ( ), 1.

4 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 4 2. Antropologia teologică a lui Gaudium et spes Conciliul se îndreaptă spre persoana omului care trebuie mântuită (GS 3), referind la om, ca spre centrul și culmea creației, tot ceea ce există pe pământ (cf. GS 12). Ce să-i spună acestui om, care face parte dintr-o societate umană ce trebuie refăcută (GS 3) și caută cu neliniște răspuns la întrebările sale cele mai fundamentale? Ce este omul? Care este sensul durerii, răului, al morții, care în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate aștepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească? (cf. GS 9). Călăuzită de Duhul Sfătuitor și Mângâietor, Biserica vrea să continue opera lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului (cf. In 18,37), pentru a mântui și nu pentru a judeca, pentru a sluji și nu pentru a fi slujit (cf. In 3,17; Mt 20,28; Mc 10,45), vrea să vindece tot ceea ce este uman de caducitatea sa fatală, transfigurând, umplând de speranță, de adevăr și de frumusețe. 1. Omul-persoană: relatio dialogica. O ființă dependentă relațonal. Mai întâi trebuie să remarcăm că se vorbește despre om nu ca un individ aparținând unei societăți, ci ca persoană. Ce înseamnă aceasta? Conciliul își însușește concepția dinamică a Sfinților Părinți despre persoana umană nu o ființă în stare statică, gata oricând de analizat în laboratoarele teologiei, cât mai ales o ființă care devine în cadrul unei istorii care este istoria mântuirii, a sfântului Toma de Aquino ( relatio subsistens ), adoptă perspectiva oferită de un curent de gândire apărut la începutul secolului al XX-lea personalismul ajungând astfel în cele din urmă la înțelegerea omului-persoană ca relație dialogică 3. Omul nu este niciodată persoană pentru el și prin el; persoana se manifestă întrucât intră în relație cu alte persoane, sau, mai exact: când relația întâlnirii îi naște ca persoane pe cei care se întâlnesc. Nașterea reciprocă a lui eu pornind de la tu și a lui tu plecând de la eu face referință la o sferă intermediară unde cei care se întâlnesc pot să fie unul pentru altul, ca persoane. Pentru realizarea sa integrală trebuie să facă referință de asemenea la Dumnezeu, adevăratul Tu etern 4. 3 Personalismul nu este doar o reacție la abstracțiile idealismului kanțian; el vrea să depășească pesimismul existențialist (sintetizat în renumita frază a lui J.P. Sartre infernul sunt ceilalți ) și viziunea despre omul condamnat la faliment și la lipsa de semnificație. În același timp vrea să salveze valoarea individului împotriva tendințelor absurde și ipocrite de colectivizare care, absolutizând dimensiunea socială, tind să-l respingă pe omul luat în parte într-un anonimat în care se pierde valoarea absolută a existenței personale. În general personaliștii sunt gânditori credincioși (catolici cum sunt: Charles Renouvier [ ], Emmanuel Mounier [ ], Romano Guardini [ ]; protestanûi ca Paul Ricoeur [n. 1913]; evrei ca Martin Buber [ ], Emmanuel Levinas [n. 1906]). Aceasta explică faptul că discursul lor personalistic se deschide în mod necesar dimensiunii religioase Õi lui Dumnezeu. Pentru o analiz succintă a personalismului dialogic se poate vedea MONDIN B., Corso di storia della filosofia, III, Massimo, Milano 1987, BUBER M., Ich und Du, în traducere italian Il principio dialogico, Communità, Milano, 1959,

5 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 5 Dimensiunea caracteristică a persoanei este puterea de a spune eu, puterea de a da un tu, puterea de a primi un tu. Persoana este un eu deschis unui tu și un tu în relație cu un eu. De aceea omul se poate înțelege și realiza pe sine însuși doar în cheie de relație: a fi în relație cu esse ad. Altfel spus, persoana este pură relaționalitate, a fiîndreptat-spre altul: omul este o ființă dependentă relațional. Pe acest fondal se înûelege motivația solidarități Bisericii cu lumea întreagă: bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de astăzi... sunt bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos. Creștinul se poate realizea, se poate împlini pe sine însuși ca om-persoană-fiu doar deschizându-se spre ceilalți. Este ființă dependentă relațional din primul moment al existenței sale, de la creație. În acest sens chiar de la început ne spune conciliul Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur, ci i-a dat posibilitatea primei forme de comuniune interpersonală. Căci omul, din natura sa intimă, este ființă socială, și fără relații cu ceilalți nu poate nici să trăiască nici să-și dezvolte calitățile (GS 12). Doar aici apare adevărul și valoarea omului: demnitatea persoanei sale. 2. Dar apare păcatul. Ce este păcatul primilor părinți dacă nu tocmai refuzul relației verticale! Constituit de Dumnezeu în dreptate omul, de la începutul istoriei, refuză condiția sa de creatură, și în loc să se realizeze într-un dialog cu Dumnezeu, refuză dimensiunea dependenței sale verticale relația transcendentă ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul în afara lui Dumnezeu (GS 13). Intregul sistem relațional este zdruncinat: este frântă întreaga armonie cu sine cu semenii și cu întreaga creație (cf. GS 13). Chiar dacă omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, Dumnezeu îi rămâne mereu aproape. Aceasta este șansa lui. Așa a fost alcătuit. Reintrând în templul sacru al interiorit Ûii sale, prin care depășește universul (GS 14), omul îl poate găsi pe Dumnezeul care îl așteaptă acolo pentru a construi împreună un plan de viitor (adică soarta sa), nu în virtutea unei plăsmuiri iluzorii, explicabilă numai prin condiții fizice și sociale, ci dimpotrivă, atignând însuși adevărul profund al realității (GS 14). Prin darul Duhului Sfânt, omul ajunge, în credință, să contemple și să guste misterul planului divin (cf. Sir 17,7-8) (GS 15): mai întâi în conștiința sa nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu (GS 16), apoi în măreția libertății (cf. GS 17), pentru a depăși limitele mizeriei omenești atașându-se de Dumnezeul său cu toată ființa, într-o comuniune veșnică de viață dumnezeiască nepieritoare (cf. GS 18). Oricărui om care reflectează, credința, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniștea lui în privința soartei viitoare (GS 18). 3. Euharistia, Biserica și lumea Reluând pe scurt: Biserica preia bucuria și speranța oamenilor de astăzi pentru a le purta la împlinire: tristețea și neliniștea devin relative, căci sămânța veșniciei pe care o poartă omul în sine neputându-se reduce la materie, îl poartă la răzvrătire împotriva morții este îngrijită aici și acum pentru a se dezvolta, a înflori și a aduce roadele speranței fericite ale adevăratei vieți (cf. GS 18). Biserica poartă lumea cu bucuriile și speranțele sale cu tristețile și neliniștile sale în fața lui Cristos: ea crede

6 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 6 că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți (cf. 2Cor 5,15), oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, a omul să poată răspunde vocației sale supreme ; ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centru și scopul întregii istorii umane ; sub lumina lui Cristos, [...] conciliul își propune să se adreseze tuturor pentru a desluși misterul omului și a colabora la găsirea unei soluții pentru principalele probleme ale timpului nostru (GS 10). Astfel, dacă perspectiva umană, închisă în ea însăși, este marcată doar de pesimism și chiar fatalism, deschizându-se Transcendentului, prin credință, omul face experiența iubirii fără de moarte în Cristos, care îi deschide poarta speranței vieții împlinite. De aceea spune conciliul: numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului" (GS 22). Dar care este rolul Euharistiei pe acest parcurs al vieții omului? Un singur text vorbește în GS despre Euharistie: Domnul a lăsat alor săi chezășie a acestei speranțe și merinde pentru drum sacramentul credinței, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul și Sângele lui glorios, Cină a comuniunii frățești și pregustare a Ospățului ceresc (GS 38). 1. Euharistia pregustare a Ospățului veșnic motiv de speranță. Trebuie să remarcăm că Euharistia este definită în primul rând ca sacramentul credinței. Interpretat în amonte în termeni de răscumpărare, acest mister al credinței are în aval escatologia. Euharistia, sacramentul credinței, nu trimite doar înapoi, spre un eveniment care s-a împlinit în istoria trecutului, amintind patima-moartea-înviereaînălțarea, dar se deschide spre viitor. De fapt învierea lui Cristos inaugurează deja lumea nouă a viitorului iar în trupul său glorificat a început deja transformarea cerului nou și a pământului nou (Ap 21,1). Cu tripla dimensiune a timpului (trecut-prezentviitor), tipică economiei sacramentale, Euharistia nu este doar un ospăț comemorativ, dar și unul de anticipație, pentru că Paștele Domnului este deja victoria sigură asupra morții și asupra tuturor puterilor adverse, este deja eliberare-reconciliere-unificare a tuturor în Cristos. Plecând de la umilele elemente ale naturii create, cultivate de om pâinea și vinul transformate în Trupul și Sângele lui glorios, omul-persoană-fiu trăiește întregul poem al mântuirii care îmbrățișează cerul și pământul. Momentul euharistiei este punctul cel mai avansat în care Biserica atinge deja viitorul, spre care tinde, în timp ce energiile sale sunt mobilizate pentru ca Împărăția să ajungă deja acum în istorie. În acest sens Euharistia este zălogul speranței și merinde pentru drum : drumul omului care, în activitatea sa umană de transformare a lumii, este purtat la desăvârșire de Misterul Pascal (cf. GS 38). Euharistia așa cum apare din Noul Testament (cf. Mt 26,29; Mc 14,25; Lc 22,18; 1Cor 11,26) este sacramentul speranței Bisericii: Biserica nu are nici o garanție mai sigură, nici un semn mai explicit al cerurilor noi și al pământului nou care îi sunt promise, decât Euharistia. Strigătul Marana tha al primelor comunități creștine (1Cor 16,22; Didahia X,6) ne sugerează climatul care trebuie să caracterizeze celebrarea acestui mister de credință și de speranță. Participând la Cina Domnului, noi frângem așa cum spune sfântul IgnaÛiu de Antiohia unica pâine, care este

7 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 7 medicina imortalității, antidotul pentru a nu muri, alimentul vieții veșnice în Cristos Isus Bucuria și speranța este prima caracteristică a celebrării euharistice. Întâlnirea cu Cristos este izvor de bucurie și speranță. Care a fost surpriza pentru pescarul Petru și toți colegii săi aleși apostoli, pentru atâtea persoane care l-au întâlnit în viața lor pe Isus din Nazaret? De ce s-au bucurat atât? Ce speranță i-a determinat să poată deveni alții și să-și schimbe viața? Isus devine aproape pentru ei, îi întâlnește, se așează la aceeași masă cu ei, i-a acceptat în ciuda condiției lor de oameni păcătoși (cf. Lc 5,8): o atitudine pe care unii o considerau sacrilegă, dar pe alții i-a făcut să răsufle ușurați. Câte reproșuri pentru un astfel de comportament! Toți cei care au văzut murmurau spunând: «A intrat să fie găzduit la un om păcătos» (Lc 19,7; cf. 15,2: Acesta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei ). Întâlnindu-l pe Isus din Nazaret, atâția au înțeles că Dumnezeu însuși le adresează un cuvânt salvator pentru viața lor; îl înțeleg pe Isus care le revelează modul de a acționa al lui Dumnezeu: puteți vedea cum este Dumnezeu din ceea ce fac 6. Revenind la comunitatea ucenicilor lui Cristos din zilele noastre: cel care vine la Euharistie trebuie să se simtă acceptat. Trebuie să știe: aici eu sunt așteptat, sunt dorit; există oameni care se interesează de mine, care înainte de toate nu mă privesc în mod critic, dar care mă acceptă, care îmi vor binele. Venind cu tristețile și neliniștile sale, omul va găsi aici fericirea aflându-se la masă cu Domnul. Iar promisiunea fericirii veșnice se bazează mai ales pe această companie. Aici bucuriile și speranțele sale se dilată și cresc până la desăvârșirea lor în Ospățul veșnic, atingând plinătatea vieții de om-persoană-fiu în Împărăția lui Dumnezeu. Așa răspunde Dumnezeu celui care-și pune speranța în el. 3. Liturghia lumii : elementele naturii sunt transformate în Trupul și Sângele Domnului glorios. Odată scrie Teihard de Chardin pentru a explica adevărata natură a ofertoriului se purta în templul vostru primele roade și primii născuți ai turmelor. Ofranda pe care voi o așteptați acum, aceea de care aveți nevoie în mod misterios în fiecare zi pentru a astâmpăra foamea voastră, pentru a potoli setea voastră, este cu nimic mai puțin decât creșterea Lumii purtată de universul în devenire. Primește, Doamne, această hostie totală pe care Creația, transformată prin atracția ta, ți-o prezintă în zorile celei noi. Această pâine efortul nostru nu este de la sine, eu o știu, decât o dezagregare imensă. Acest vin durerea noastră nu este nici el decât o 5 IGNATIU DE ANTIOHIA, Epistola ad Ephesios, 20,2. 6 Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuși făcut trup și locuind pe pământul oamenilor (cf. In 1,3.14), a intrat ca Omul desăvârșit în istoria lumii, asumând-o și refăcând-o în sine (cf. Ef 1,10). El ne revelează că «Dumnezeu este iubire» (cf. 1In 4,8) și în același timp ne învață că legea fundamentală a perfecțiunii omenești, și, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii și că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică. În același timp, îi avertizează că această iubire nu trebuie căutată în lucrurile mari, ci și, în primul rând, în împrejurările obișnuite ale vieții (GS 38).

8 Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes (pr. Isidor Chinez) [conferință ] 8 băutură care se dizolvă. Dar în adâncul acestei mase informe, ai pus eu sunt sigur de aceasta, pentru că o simt o dorință irezistibilă și sfințitoare care ne face să strigăm, de la cel necredincios la cel credincios: «Doamne, fă-ne una!» 7. Ceea ce cerem făcând această ofrandă nu este deci o simplă încoronare a noastră, ci mai degrabă o transformare și o depăsire: un har absolut! Nu lumina țâșnește treptat în noaptea noastră, dar lumina cu răbdare și în mod negreșelnic elimină umbrele noastre 8 și intră în lumea noastră, pentru a risipi noaptea așa cum face soarele care răsare. 4. Concluzie Să ne întrebăm dacă se întâmplă aceasta în comunitățile noastre... Dacă sesizăm cu adevărat atunci când vin la noi oameni înfometați după această întâlnire pe care o intuiesc ca izvor de bucurie și speranță, doritori de a fi acceptați... Sau poate comunitățile noastre sunt prea anonime sau prea bine organizate și, prin urmare, incapabile de o astfel de sensibilitate și de deschidere... Poate de mult timp avem modele de comportament stabilite care resping a priori oameni care au un limbaj diferit și un stil diferit de viață... Sunt întrebări care ne provoacă să dăm un răspuns urgent în contextul actual al sectelor neo-protestante, care propun adunări și celebrări în care sentimentele de bucurie și speranță ocupă un loc important. BIBLIOGRAFIE: CHARDIN P.T. DE, Hymne de l Univers, Seuil, Paris MARTELET G., Résurrection, eucharistie et genèse de l homme. Chemins théologiques d un renouveau chrétien, Desclée, Paris 1972, NOCKE F.-J., Parola e gesto. Per comprendere i sacramenti, Queriniana, Brescia 1988, SARTORE D., Il sacramento dell Euharistia în Catechismo della Chiesa Cattolica. Testo integrale e commento teologico, Piemme, Casale Monferrato 1993, VISENTIN P., Euharistia în Nuovo dizionario di liturgia, Paoline, Cinisello Balsamo , CHARDIN, P. T. DE, Hymne de l Univers, Seuil, Paris 1961, Ibidem, 27.