NOTES ON A LITERARY GENRE THE MEMOIRS. CASE STUDY: THE ITALIAN FEMALE JEWS DEPORTED IN THE NAZI CAMPS

Transcript

1 NOTES ON A LITERARY GENRE THE MEMOIRS. CASE STUDY: THE ITALIAN FEMALE JEWS DEPORTED IN THE NAZI CAMPS Roxana UTALE Associate Professor, PhD, University of Bucharest Abstract: At the beginning of the 1990s, Italian historiographers realized that, while a number of testimonies belonging to men survivors of Nazi concentration camps had been collected throughout the years, there was still a surprising lack in what concerns women s accounts of lived traumatic experiences. A few such texts had been published in the years immediately following their return to Italy; however, their authors and other fellow women prisoners had later sunk into a willing silence. Thus, various research institutes as well as some cultural centers of the Jewish communities in Italy have formed and prepared teams that would talk with the women survivors. Their testimonies were recorded on magnetic tape and then used in different manners: from direct transcription (on the pattern question-answer), to the processing of their declarations by various persons from the literary world (journalists, historians, writers etc.), to pure fiction. Furthermore, stimulated by the fact that their stories had finally found an audience, some women survivors started to write manupropriavolumes of memoirs, or gained the courage to publish the volumes written decades earlier, which they had nevertheless decided to leave forgotten in a drawer. We aim to discuss the validity of such labels as literature or history that could be applied to the corpus of texts offered by such testimonies. What features could tip the balance in one direction or the other? What is the relevance of the school training of the interviewed survivors? What is the veridicity degree of the testimonies and where can one trace the influences of a literarizing intention? Can we talk about a literary genre in itself? About a subspecies? Keywords: memoirs, gender studies, literary genres, jews, concentration camps. Memorialiştii apar, de obicei, după marile catastrofe ale istoriei. Eugen Simion Deşi constituie cea mai veche minoritate de pe teritoriul peninsulei italice, cea mai veche comunitate iudaică din Occident, deşi primiseră încă din 212, prin edictul lui Caracalla, statutul de cives romani, evreii italieni 1 aveau să urmeze istoria contemporană a coreligionarilor lor din uriaşa majoritate a ţărilor europene. Însă cu deosebiri importante, atât pozitive cât şi negative. Din 1922 Italia este condusă de Partidul Naţional Fascist şi de liderul acestuia, Benito Mussolini. Deşi pe evidente poziţii ideologice înrudite, Italia nu se aliază de la început Germaniei naziste, ci abia în Din acest moment, Italiei i se cere tot mai apăsat să aplice aceleaşi reglementări pe care, conform Legilor de la Nürenberg (1935) le aplica Germania acasă, dar şi în teritoriile ocupate. Probabil că tocmai în virtutea îndelungatei convieţuiri, a respectului pe care şi-l câştigaseră comunităţile evreieşti în Italia, mai ales după realizarea unităţii naţionale (1861), de când evreii italieni, perfect integraţi, participaseră la construirea noului Stat, dăduseră mari nume ale politicii, ale ştiinţei, ale culturii, participaseră umăr la 1 Niciodată numărul membrilor comunităţilor evreieşti din Italia nu a depăşit de persoane. 59

2 umăr cu italienii la Primul Război Mondial 2, fasciştii nu dovedeau prea mult zel în limitarea drepturilor iudeilor. Din 1938 însă acestora le sunt interzise accesul la slujbele statului, accesul în şcolile publice, practicarea unui număr impresionant de profesii, accesul în spitalele de stat, le este limitat dreptul la proprietate etc. Fără însă ca vreo comunitate evreiască să fie desfiinţată, fără ca vreun Templu să fie închis, fără ca vreun evreu să fie ucis sau deportat sau fără ca măcar să i se impună purtarea ruşinoasei Stele a lui David cusută pe haine, la vedere. În 25 iulie 1943, Mussolini este arestat, regele Vittorio Emanuele al III-lea de Savoia îl numeşte prim-ministru pe generalul Pietro Badoglio. În mod ciudat, până în 3 septembrie 1943, când acesta semnează Armistiţiul cu Aliaţii, legile rasiale impuse în 1938 nu au fost abolite 3. Aliaţii înaintează din sudul peninsulei către centru, fasciştii, cu ajutor german, reuşesc să-l elibereze pe Mussolini şi să constituie, pe malurile lacului Garda, Republica Soacială Italiană (23 septembrie aprilie 1945), cunoscută şi ca Republica de la Salò. Din acest moment, în întreaga parte de centru-nord a Italiei, controlată de fascişti şi nazişti, se aplică întocmai prevederile legilor rasiale: evreii nativi sau emigraţi în Italia pentru a se pune la adăpost de persecuţiile în curs în ţările de origine sunt arestaţi, deposedaţi de averi, închişi într-un prim moment în lagărele aflate pe teritoriul italian 4, mai apoi deportaţi către cele din Germania sau Polonia. Comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în alte ţări ale Europei cu populaţia evreiască, cifrele referitoare la Italia pot părea nesemnificative: doar 40 5 de transporturi,8566 persoane 6, dintre care4217 femei 7. Uriaşa majoritate a evreilor italieni este dusă la Auschwitz (91%), unde erau deja pregătite structurile necesare adoptării Soluţiei finale. Femeile sunt deţinute la Auschwitz-Birkenau şi, într-un număr foarte redus, în lagărul feminin de la Ravensbrück. Italieni, când au ajuns în lagăre (primii în septembrie 1943) nu au fost primiţi deloc bine: cei deja internaţi de ani de zile ştiau că Italia era aliat al Germaniei, mai mult, francezii ştiau că Italia i-a trădat. În plus, nu vorbeau nici una dintre limbile oficiale ale lagărelor, germana şi polona, sau măcar yiddish; cei mai mulţi dintre ei perfect integraţi în societatea italiană - nu cunoşteaunici măcar rudimente de ebraică, reminiscenţe din anii de şcoală. Cum lagărele erau deja suprapopulate, italienii au fost dispersaţi în diferite barăci, astfel încât, din cca de persoane, într-o baracă nu erau mai mult de cinci conaţionali. Aşa că nu s-au putut integra repede în viaţa de lagăr, nu s-au putut apăra între ei, dimpotrivă au căzut imediat victime celorlalţi deţinuţi. Paradoxal, această stare de lucruri a avut un efect mai curând pozitiv: italienii nu au avut cum să acceadă la poziţiile de conducere ale lagărului, deci nu au 2 Ba unii dintre ei erau chiar şi membri ai Partidului naţional fascist, în care erau înscrişi, în 1938, cca de evrei! 3 În memoriile sale, generalul Badoglio susţine că nu a abolit imediat legile rasiale pentru a nu intra în conflict violent cu germanii (în Pietro Badoglio, L Italia nella seconda guerra mondiale, Mondadori, Milano, 1946, p. 92). 4 Prea puţini mai ştiu astăzi că pe teritoriul italian a existat un lagăr de exterminare, la Orezăria San Saba (Trieste). 5 Cele exclusive sau preponderant cu evrei se estimează că au fost patruzeci (cf. Liliana Picciotto Fargion, Il libro della memoria, Gli ebrei deportati dall Italia ( ), Mursia, Milano, 1991; Giuseppe Maida, Storia della deportazione dall Italia Militari, ebrei e politici nei lager del Terzo Reich, Bollati Boringhieri, Torino, 2002; Italo Tibaldi, Compagni di viaggio. Dall Italia al lagăr nazisti. I trasporti dei deportati , FrancoAngeli, Milano, Din cei circa rămaşi în Italia, dintre care 6500 străini (cf. Liliana Picciotto Fagion, op.cit., p.793). Au supravieţuit Din totalul de 6800 de italience deportate. 60

3 avut cum să facă abuzuri asupra celorlalţi internaţi, reuşind astfel să-şi păstreze o urmă de umanitate, care îi va ajuta mai târziu să-şi povestească memoriile fără remuşcări majore. De la începutul anului 1945 se înteţesc zvonurile despre apropierea ruşilor şi a aliaţilor. Naziştii încep să deplaseze mase uriaşe de persoane dinspre est (lagărele din Polonia) către nord-vest, spre interiorul Germaniei, încercând să fugă din calea înaintării trupelor Armatei Roşii. Începe ceea ce a intrat în istorie drept Marşul morţii, în care au fost implicaţi peste de oameni deja reduşi la ultima rezistenţă: de luni, uneori de ani de zile înfometaţi, înfriguraţi, prost îmbrăcaţi, bolnavi, atacaţi de câinii naziştilor, loviţi de aceştia cu paturile puştilor, sunt obligaţi să meargă fără vreo indicaţie precisă şi tot mai des să fie supuşi tirurilor aeriene ale aliaţilor, care vor de fapt să oprească retragerea germană. Mii dintre ei rămân morţi pe marginile drumului, dar unii dintre ei reuşesc să asiste la fuga trupelor lui Hitler şi la sosirea ruşiilor sau a aliaţilor. Din acest moment, pentru ei începe o formă de dublă călătorie: una fizică, către ţările de origine, întârziată luni de zile de starea proastă a infrastructurii distruse de bombardamente, dar şi de starea lor de sănătate mulţi dintre ei sunt internaţi în spitale militare mai bine de patru luni; o alta, interioară probabil şi cea mai dificilă -, de revenire la ei înşişi, la o stare cât mai apropiată de normalitatea care le fusese interzisă în lagăr. La sfârşitul toamnei lui 1945 revin în Italia şi ultimii supravieţuitori ai Holocaustului 8. În ciuda conţiilor de viaţă inumane, a nenumăratelor umilinţe gratuite la care erau supuse zilnic, a proximităţii tangibile a crematoriilor, nici o deportată italiană nu s-a sinucis. Dimpotrivă, la fel ca cel care avea să devină martorul italian prin antonomază al deportării în lagărele naziste, Primo Levi ( să mă întorc; să mănânc; să povestesc 9 ), multe dintre ele făceau eforturi supraomeneşti să reziste tocmai pentru a povesti oroarea prin care le fusese dat să treacă. Aşa se întâmplă că, la imediata lor revenire în patrie, simultan cu probabil cea mai cunoscută lucrare de gen, Se questo è un uomo de Primo Levi (1947), apar cinci lucrări fundamentale pentru înţelegerea fenomenului concentraţionar scrise de cinci foste deportate, toate evreice: Frida Misul, Fra gli artigli del mostro nazista: la più romanzesca delle realtà, il più realistico dei romanzi (1946); Alba Valech, A (1946); Luciana Nissim Momigliano, Ricordi della casa dei morti (în volumul Donne contro il mostro, alături de o scriere a altei deportate, Pelagia Lewinska, 1946); Giuliana Tedeschi, Questo povero corpo (1946); Liana Millu, Il fumo di Birkenau (1947). Toate autoarele sunt unite, dincolo de apartenenţa la rasa iudaică şi de experienţa concentraţionară, de experienţele de viaţă anterioară: au cam aceeaşi vârstă (erau născute între ), deci nu mai erau nişte copile, avuseseră timp să se dedice unei meserii, două dintre ele să se şi căsătorească. Frida Misul era cântăreaţă, Alba Valech - o simplă tânără de familie bună, căsătorită de curând cu un arian. Legătura lor cu scrisul era, aşadar, limitată la anii de şcoală, iar lecturile erau mai curând din sfera literaturii intimiste. De aceea, memorialele lor sunt, în primul caz, o expunere simplă, dar intensă a unor evenimente, trecute însă prin filtrul extrem de amar al trăirilor 10 ; în 8 Cf. Michele Sarfati, La Shoah in Italia. La persecuzione degli ebrei sotto il fascism, Einaudi, Torino, Primo Levi, La tregua, Einaudi, Torino, Însă, din câte cunoaştem noi, este singurul caz de memorial care conţine neadevăruri izbitoare, contracarate de celelalte deţinute. De exemplu, este un lucru ştiut că Legile de la Nüremberg interziceau orice contact sexual al unui arian cu o evreică, ceea ce a făcut ca violenţa sexuală să nu existe în rândurile evreicelor. Dimpotrivă, toate concordă asupra faptului că abia după eliberare au existat violuri sau tentative de viol din partea eliberatorilor 61

4 cel de al doilea, de o scriere aflată la confluenţa cu jurnalul intim (lipseşte însă cronologia faptelor, dimpotrivă, domneşte o confuzie totală, ca în cazul marii majorităţi a memoriilor de lagăr): povestirea este ambientată în lagăr şi parcurge topoi-i întâlniţi la toate supravieţuitoarele (călătoria în vagonul de animale, selecţia, raderea părului de pe întregul corp, duşul, incizarea numărului etc.), dar atenţia autoarei este orientată strict către universul sentimentelor ei, asupra dialogurilor imaginare pe care ea le poartă cu membrii familiei ei, la rândul lor deportaţi şi care, aproape în totalitate, nu se vor întoarce. Dincolo de perioada în care au fost publicate, dincolo de redusa posibilitate de difuzare pe care o puteau asigura micii editori care se încumetaseră să le publice, cele două volume subţirele nu au avut succes. Volumul Albei Valech nu a mai fost niciodată editat, iar cel al Fridei Misul a fost republicat abia în Mult mai interesante sunt scrierile celorlalte trei supravieţuitoare, pentru că ele aveau deja, la plecarea din Italia, o formaţie intelectuală solidă, practica scrisului profesional şi lecturi deosebit de solide. Luciana Nissim Momigliano ( ) era o tânără absolventă de medicină, care, în 1943 se alăturase unui grup de partizani, alături de care a fost şi arestată şi deportată. Abia ajunsă în lagăr, are inspiraţia să le spună celor care făceau selecţia pe Judenrampe singurele cuvinte pe care le cunoştea în germană: Ich bin Ärtzin, sunt medic şi care aveau, foarte probabil, să îi salveze viaţa: este la fel de prost hrănită şi îmbrăcată ca toate celelalte deţinute, dar este trimisă să practice medicina la Reviere, infirmeria de lagăr. Nu are medicamente, nu are instrumentar medical, dar le poate uneori ajuta pe celelalte femei, lăsându-le măcar să doarmă într-un loc mai cald şi salvându-le de la selecţiile frecvente care se făceau în rândurile bolnave. Aşadar, nu face munci istorvitoare, nu stă în frig, nu este lovită de kapo, nu este supusă temerii continue reprezentată de selectii. În schimb este martora atrocităţilor medicale care se practicau în lagărele naziste, pentru că l-a cunoscut pe doctorul Mengele: experimentele pe femei, uciderea nou-născuţilor fie de nazişti, fie de mame, fie chiar de medici, pentru a salva viaţa mamelor. Cu toate acestea, a avut mai multe şanse să revină în Italia. Unde avea să devină un renumit medic pediatru şi, mai apoi, psihanalist. Giuliana Tedeschi ( ) avea o licenţă în glotologie cu Terracini, obţinuse, prin concurs, o catedră la un liceu, dar pe care a pierdut-o ca urmare a aplicării legilor rasiale din Era căsătorită cu un arhitect, avea două fetiţe, dintre care cea mai mică, la momentul arestării părinţilor şi a bunicii paterne, avea doar câteva luni. Gândul la ele o face pe mamă să reziste. Din fericire, bătrâna servitoare a familiei, o ariană, salvează fetiţele şi le îngrijeşte până la revenirea ei singura supravieţuitoare din familie. După eliberare, Giuliana Tedeschi a predat toată viaţa într-un liceu, a fost autoare de manuale de limbi clasice. Liana Millu (alias Millul, ) se arătase de foarte tânără interesată de jurnalism, chiar înainte de a-şi lua diploma de învăţătoare. După armistiţiu, s-a alăturat unui grup de luptători din Rezistenţă şi a fost arestată pe când era într-o misiune. După eliberare, decepţionată că nu reuşea să-şi găsească loc în presă sau măcar într-o şcoală, acceptă să fie învăţătoare într-un mic sat. Însă şi-a continuat toată viaţa activitatea de scriitoare şi publicistă. ruşi şi chiar englezi. Aşadar, scenele de violenţă carnală în public descrise de Frida Misul, deşi se poate să fi făcut impresie asupra cititorului din 1946, nu sunt susţinute de alte martore. 62

5 Aşadar în cazul lor întenţia, pe de o parte, de a depune imediat mărturie, convinse de importanţa expunerii publice a adevărului; pe de o alta, de a da o haină literară cât mai decentă scrierilor lor, este evidentă. De aceea, dincolo de pionieratul publicării operelor, în paginile lor regăsim modelele culturale absorbite anterior de autoare, de exemplu evidenta sorginte dostostoievskiană a titlului Lucianei Nissim. Acelaşi autor revine şi în structura internă a lucrării Se questo è un uomo a lui Levi şi, de altfel, este un lucru ştiut că Dostoievski era unul dintre autorii cei mai gustaţi de tinerii italieni de stânga. În Italia, ca oriunde altundeva în Europa, fiecare cetăţean îşi avusese propriul război, dus în lipsuri, temeri, iar, în anii în care aceste supravieţuitoare alelagărelor vor să-şi spună povestea îngrozitoarese lovesc de lipsa deinteres a celorlaţi, ba, mai mult de manifesta neîncredere în evenimentele descrise. De fapt, nu de puţine ori, deportaţii fuseseră ameninţaţi de supraveghetorii lor nazişti că, dacă vor scăpa de acolo şi vor vrea să povestească, nu-i va crede nimeni, atât era de mare grozăvia celor petrecute în lagăre 11. Decepţionate chiar şi de atitudinea celor mai apropiaţi, umilite de acuzaţiile de minciună, prinse şi nu de puţine ori zdrobite de mecanismele sociale nepregătite să asiste la revenirea lor printre cei vii, supravieţuitoarele tac. Cu atât mai mult, fiind femei, pentru ele se instalează şi filtre de altă natură, de gen. Sunt acuzate că, dacă atât de multe altele nu s-au întors, iarele au supravieţuit,vor fi făcut, desigur, compromisuri. Sunt femei încătinere, unele foarte tinere, şi trebuiesă se gândească la întemeierea unei familii, nasc copii faţă de care le este ruşine să vorbească şi să povestească umilinţele la care au fost supuse, cu greu vorbesc de evidenţa cotidiană a trecutului lor numărul tatuat pe mână, încearcă cu greu să ascundă sechelele psihice pe care le poartă cu ele (intoleranţa faţă de mirosul de carne pusă pe grătar, faţă de câinii-lup, de pâinea aruncată pe jos, crisparea la auzul limbii germane etc.). Şi pentru toţi ceilalţi aceştia sunt ani de refacere, de reconstrucţie. Sunt şi anii în care atenţia publică este concentrată pe Războiul rece, aşadar mai curând pe viitor, decât petrecut. Iar ele decid să tacă; dacă scriu, nu arată nimănui ce, preferând uneori să uite ele însele de paginile umplute cu orori dintr-o altă viaţă. La sfârşitul anilor 80 societatea este însă diferită, trecută prin 68, prin feminism, peste ocean sunt tot mai la modă studiile de gen, se vorbeşte mult despre şocul posttraumatic etc. Dar în Europa încep să se ivească din nou şi formaţiunile neonaziste şi, odată cu ele, un nou val de contestatari ai fenomenului concentraţionar. Şi la nivel personal intervine o schimbare: dacă simt că au pierdut şansa de a vorbi cu propriii copii, supravietuitoarele decid să caute în 12 nepoţi un auditoriu atent. În plus, istoriografii conştientizează că martorii rămaşi sunt din ce în ce mai puţini, iar, odată cu ei, vor dispărea şi o sumă de informaţii unice, o istorie colectivă formată din sute de istorii individuale, irepetibile. În Italia sunt constituite şi instruite mai multe echipe de cercetători care, înarmaţi cu seturi de întrebări-ţintă, contactează supravieţuitorii şi încep să 11 A se v. în Primo Levi, I sommersi e i salvati (Giulio Einaudi editore, Torino, 1986) relatarea unei discuţii purtate de Simon Wiesenthal cu un german. 12 Ideea de a-mi scrie memoriile s-a născut din dorinţa de a spune nepoţilor mei şi, mai ales, copiiilor mei povestea mea. Copiii mei ştiau că eram una dintre supravieţuitoarele Shoah-ului, pentru că vedeau numărul tatuat pe braţul meu stâng, dar nu mi-au cerut niciodată detalii, iar eu nu am povestit vreodată [...] M-ar mai fi respectat dacă ar fi ştiut că mama lor, aproape nouă luni, fusese o persoană mudară, împuţită, flămândă, plină de râie şi păduchi şi care părea un cadavru? ; Hanna Kugler Weiss, Racconta! Fiume-Birkenau-Israele, Giuntina, Firenze, 2006, p

6 alcătuiască adevărate arhive orale, nu cu mult timp înainte considerate de istorici ca fiind surse îndoielnice. Unele dintre supravieţuitoare, percepând schimbarea de public, se decid chiar să rupă tăcerea şi să-şi scrie memoriile: Elisa Springer, Il silenzio dei vivi; Hanna Kugler Weiss, Racconta! Fiume-Birkenau-Israele, Fausta Finzi, A riveder le stelle. La lunga marcia di un gruppo di donne dal lager di Ravensbrück a Lubecca), mai mult, călcând peste durerea personală devin ghizi ai grupurilor şcolare în lagăre. Altele recapătă curaj să-şi republice lucrările din trecut sau să scrie altele, care pornesc de la aceeaşi experienţă. Fără să se îngrijească prea mult de o posibilă distincţie de natură literară, istoriografia italiană vorbeşte, referindu-se la aceste lucrări, de memorialistica deportării, în măsura în care ele alcătuiesc un corpus de texte a căror caracteristică comună este unitatea de scop - să povestească istoria lagărelor şi a deportării prin intermediul istoriilor individuale ale femeilor evreice, aceasta constituind o diferenţă faţă de alte scrieri din acelaşi gen. Apoi, sunt cu excepţia eseului biografic scrieri autoreferenţiale şi - în toate de data aceasta - obiectul discuţiei nu îl constituie individul, ci istoria 13. La o analiză mai amănunţită, ne vom putea da seama însă că putem distinge o pluralitate a genurilor afine autobiografiei: cartea vorbită, jurnal intim, jurnal, eseul biografic, romanul autobiografic 14, fără însă să respecte întru totul caracteristicile genurilor şi fără să se facă vreodată măcar autobiografie în adevăratul sens al cuvântului. Şi al genului 15. Autobiografia, dincolo de caracteristicile evidente de identitate între autor- naratorpersonaj, presupune, pe de o parte, excepţionalitatea vieţii celui care se decide să povestească evenimentele pe care le-a trăit; pe de o alta, ca accentul să cadă pe viaţa 16 individuală, în special pe istoria personalităţii sale. Aşadar, aici s-ar putea încadra volumul Albei Valech, care scrie concentrată pe trăirile sale. Însă nu îndeplineşte prima condiţie: autoarea nu avusese înainte de deportare o viaţă spectaculoasă, iar după publicarea acestui volum nu a mai ştiut nimeni nimic despre ea. Prin urmare, ar fi mai potrivită eticheta de memorii, atribuibilă cărţii sale, dar şi altora din cele luate aici în discuţie? Dar, în măsura în care ne aflăm mai curând în faţa unei descrieri, povestea individuală se deapănă pe fundalul, mult mai semnificativ, al istoriei colective, autorul narator personaj cedează de multe ori prim-planul pentru a alcătui pe măsura priceperii sale portrete ale altor personaje; adoptă, din momentul începerii poveştii de lagăr prima persoană plural, abandonând-o pe prima singular, folosită până atunci. Până aici ar corespunde scrierile Fridei Misul, a Giulianei Tedeschi, a Elisei Springer, a Hannei Kugler Weiss, a Faustei Finzi, a Lucianei Nissim Momigliano. Însă memoriile sunt, de obicei, o operă de senectute, deci ar trebui să eliminăm lucrările Fridei Misul, pe a Giulianei Tedeschi şi pe a Lucianei Nissim Momigliano. 13 Pentru partea de teorie literară, a se v. Georges Gusdorf, Lignes de vie: Les écritures du moi (vol. 1) şi Auto- Bio-Graphie (vol. 2), Odile Jacob, Paris, 1991; Philippe Lejeune, Le pacte autobiografique, Seuil, Paris, A se v. Eugen Simion, Genurile biograficului, vol. I, editura Virtual, Cu siguranţă, această stare de lucuri caracterizează multe, adacă nu chiar toate scrierile de acest gen, dar această analiză, neputându-le discuta pe toate, face exemplificări pe corpus-ul declarat. 16 Philippe Lejeune, Le pacte autobiografique, 1975; trad. it. Il patto autobiografico, il Mulino, Bologna, 1986, p. 12. Traducerea în română îi aparţine autoarei acestui studiu. 64

7 Nu ar fi o pierdere prea mare dacă nu ne-am lovi de o altă limitare: memoriile nu sunt niciodată modeste. Ele propun implicit sau explicit o morală de viaţă şi un model de viaţă 17, autorul lor dă de înţeles că evenimentele nu ar fi avut acel curs dacă el nu ar fi participat la ele. Or, în toate memoriile evreicelor italiene, fără false modestii, autoarele sunt departe de a încerca să ofere sau să se ofere ca modele. Nici măcar una dintre ele nu a încercat să se pună într-o lumină favorabilă (aşa cum se petrece, de cele mai multe ori, în autobiografii), nu au încercat să cosmetizeze adevărul; dimpotrivă, atunci când s-au simţit vinovate de o culpă cât de mică (un ultim salut refuzat, de frică, unei prietene trimise la camera de gazare, un mic favor făcut vreunei deţinute care avea drept să primească pachet de acasă şi de la care putea spera să primească o îmbucătură în plus) au declara-o ca pe o penitenţă. Destinatarul memoriile este întotdeauna postum. Evreicele italiene scriu imediat revenite la viaţa normală sau, chiar dacă o fac târziu, la bătrâneţe, o fac cu intenţia expresă ca povestirile lor să fie divulate cât mai curând, în timpul vieţii lor, ca ele să le poată completa şi comenta, ca ele să se poată întâlni cu destinatarii lor, mai ales cu cei tineri. Doar Liana Millu a cerut ca Tagebuch. Il diario del ritorno dal Lager să fie citit de custodele lui doar după moartea autoarei. Nu conţinea nimic compromiţător, doar că o expunea sufleteşte mai mult decât o făcuse ea vreodată în scrierile sale (v. infra). Dar acest lucru se întâmplă pentru că Tagebuch este singura scriere din serie care se înscrie cu adevărat în caracteristicile jurnalului intim: deşi sunt marcate datele, locurile, personajele, nimic din toate aceste nu este mai important decât gândurile, întrebările, tristeţile, decepţiile autoarei faţă de trecutul nu din lagăr, ci de dinainte de lagăr, faţă de viitorul incert. Autoarea este măcinată şi de boala fizică, dar, mai ales, de miile de gânduri pe care nu ştim facă febra ridicată le amplifică sau le amestecă nebuneşte. Adnotările sunt, nu de puţine ori, fără sens, greu de descifrat de către cititor, pentru că răspund, de fapt, unei ordini mentale ce aparţine doar autoarei, care, ca oricine ţine un jurnal intim, nu vrea ca el să fie citit vreodată de altcineva, deci nu este interesat ca cineva să-l înţeleagă. Fausta Finziînsă îşi împarte scrierea în două părţi: viaţa de dinainte de deportare, perioada de deportare (20 de pagini) şi perioada de după eliberare (36 de pagini), pentru care alege forma jurnalului, întins pe patru luni. Primele zile se bucură de mare atenţie la detalii, sunt bogate în evenimente (sunt zilele imediat următoare fugii naziştilor), în indicaţii orare şi toponimice. Cele din a doua parte, pe măsură ce trece timpul, iar Fausta Finzi se apropie de momentul întoarcerii acasă devin tot mai descărnate, laconice 18 ). Doar că primele adnotări sunt făcute la circa o lună după ce s-au petrecut evenimentele consemnate, atunci când autoarea reuşeşte să intre în posesia unui caiet şi a unui creion! Aşadar, deşi ne aflăm în prezenţa formală a unui jurnal, e vorba de unul... reconstituit din memorie. Înseamnă că orele şi datele indicate (mai ales că toate deţinutele, nu doar evreicele italiene declară că nu au ştiut luni de zile ce zi sau lună ar fi fost, se orientau temporar doar când soseau noi transporturi, ai 17 Eugen Simion, op.cit, p mai, duminică: Nu doar că tot nu dorm, dar numărul ploşniţelor continuă să crească şi încă înspăimântător. Viaţa e aceeaşi, mai degrabă dezordonată, fără program, ba chiar enervantă, dar, din păcate nu se poate face nimic ; sau: 9-10 iulie: La râu, în timpul zilei, pentru că a ieşit, în sfârşit, soarele ; în Fausta Finzi, A riveder le stele. La lunga marcia di un gruppo di donne dal lager di Ravensbrück a Lubecca, Gaspari, Udine, 2006, p. 67 şi

8 căror deportaţi încă mai aveau noţiunea timpului) sunt nu neapărat false, ci deosebit de aproximative. Prin urmare, ne aflăm în faţa a câteva pagini de roman-jurnal. Mărturiile din arhivele orale au fost exploatate diferit, de diferiţi profesionişti ai scrisului: jurnalişti, scriitori, istorici etc. Aşa au rezultat două tipuri de reelaborări. Avem, pe de o parte cărţile vorbite, cărţile deinterviuri clasice, să le denumim, adică realizate pe modelul întrebare-răspuns. Este cazul volumelor semnate de Roberto Pettinaroli, Campo di betulle. Shoah: l ultima testimoninaza di Liana Millu 19 ; a celui publicat de Federaţia Ebraică de Tineret din Italia, Meditate che questo è stato. Testimonianze di reduci dai campi di sterminio, Giuntina, Firenze, 1996, în care sunt cuprinse mărturiile a şase supravieţuitoare ale deportării evreilor italieni 20 ; a celui publicat de Daniela Padoan, Come una rana d inverno. Conversazioni con tre donne sopravvissute ad Auschwitz, în care sunt transcrise mărturiile înregistrate video a trei dintre cele mai active martore, care au făcut din depunerea de mărturii o adevărată obligaţie morală, dar dintre care două, Liliana Segre şi Goti Bauer, nu au scris niciodată un volum dememorialistică; a treia este Giuliana Tedeschi. Apoi, materialul a mai fost prelucrat şi în forma eseului biografic: M. Paulesu Quericioli (L erba non cresceva ad Auschwitz) topeşte în formă de povestire la persoana a treia ceea ce iniţial fuseseră interviurile cu patru deportate din Italia (două dintre ele sunt evreice maghiare refugiate în Italia, celelalte două deţinute politice, pentru colaborare cu Rezistenţa), despre care nu aflăm nici măcar numele complet, ca şi cum pentru realizatoarea volumului nici nu este important, ci importantă este povestea din spatele personajelor. Aceeaşi manieră de tratare a unei consemnări o adoptă şi Aldo Pavia şi Antonella Tiburzi, Non perdonerò mai, dar încearcă să păstreze senzaţia de autenticitate a povestirii prin impunerea unei false persoana întâi, destul de năucitoare. Având în vedere însă preocupările cel puţin ale unuia dintre cei doi autori, anume didactica Shoah-ului, putem presupune o intenţie de sensibilizare a publicului, cu precădere a celui tânăr şi foarte tânăr. Titti Marrone (Meglio non sapere) alege însă o a treia posibilitate: inserarea fragmentelor de interviu corect consemnat, transpus din înregistrări audio şi video, în rama unei istorii mai ample, care reconstituie, din povestirile protagonistelor, surorile Liliana şi Andra Bucci, doi dintre extrem de puţinii copii care au trăit şi care au şi supravieţuit vreodată lagărului de la Auschwitz, evenimentele trăite de familia lor în acei ani. Cele trei situaţii expuse sub 2.7. cu greu pot fi însă încadrate în genul memorialist, atâta timp cât a fost încălcat pactul autobiografic şi triada autor-narator-personaj a fost destrămată agresiv. Însă cea mai dificilă discuţie o constituie cea referitoare la romanul autobigrafic, bogat reprezentat în acest grup de texte. 19 Un volum deosebit de ciudat, despre care Roberto Pettinaroli nu precizează cum şi prin ce metode a fost consemnat interviul cu Liana Millu, fapt absolut inedit în practica istoriografică, dar în care şi-a luat libertatea de a alătura o proprie proză de ficţiune, o viziune proprie asupra finalului uneia dintre povestirile Lianei Millu din Il fumo di Birkenau, ceea ce face să se nască şi mai multe întrebări despre veridicitatea consemnării declaraţiilor scriitoarei, acum dispărută, deci în imposibilitatea de a se apăra. 20 Volumul este destul de modest din punctul de vedere al metodei adoptate, intervievatorii nu ţin prea bine situaţia în mână, intervievaţii se abat de la subiect sau nu sunt stimulaţi să răspundă pe larg etc. 66

9 În primul rând, chiar una dintre scrierile de pionierat, Il fumo di Birkenau, a Lianei Millu. Ca toate celelalte scrieri de gen, povesteşte istoria colectivă a deportării, cu detalii exacte, verificabile istoric şi care rezistă confruntării cu memoriile celorlalte supravieţuitoare, doar că, în cele şase povestiri care alcătuiesc volumul, fiecare corespunzând unui portret de femeie aflată într-o situaţie de eşec, autoarea nu apare niciodată. Autorul poate fi naratorul, dar cu siguranţă nu este personajul, iar descrierea cedează abundent locul structurii dialogice. După cum şi al doilea roman (declarat roman, de această dată) al Lianei Millu, I ponti di Schwerin, spune povestea revenirii din lagăr a autoarei, ascunsă însă sub un nume de împrumut, Elmina Misdrachim. Deşi povestea spusă este îngrozitoare, Millu nu a ezitat să recunoască identificarea ei cu evenimentele şi faptul că însemnările din Tagebuch i-au servit de jaloane în redactarea acestei a doua cărţi. În aceeaşi situaţie a Lianei Millu, care, dincolo de interviurile date, nu a ales să vorbească niciodată direct despre perioada petrecută departe de Italia, se află şi Edith Bruck (născută în 1932). Mai mult, caracterul inedit este dublat de faptul că ea, maghiară fiind, alege ca unică limbă de comunicare a mărturiilor italiana şi ca unic gen romanul (Chi ti ama così; Andremo in città; Lettera alla madre; Lettera da Francoforte; La donna dal cappotto verde). Toate aceste volume repropun, în mai mică sau mai mare măsură, propria poveste de adolscentă internată la Auschwitz şi, mai apoi, de fostă deportată marcată de amintirea dureroasă a pierderii aproape a întregii familii în lagăr şi de dificila găsire a unui drum în viaţă, în care să nu se simtă oprimată de trecutul ei. Aşadar, cât de laxe pot fi limitele genului memorialistic? În toate aceste cazuri se poate vorbi de unul şi acelaşi gen, eventual cu subgenuri sau genuri afine? Aplicând teoria mulţimilor acestui corpus de texte şi văzând că, pe rând, măcar două câte două, se întâlnesc în cel puţin una dintre caracteristicile lor, ar trebui revizuite canoanele literaturii memorialistice? Sau ar trebui să recunoaştem doar o excentricitate a unor scrieri generate de un anumit context istoric, atât de greu el însuşi de catalogat şi cuprins în ghiduri de interpretare? Bibliografie Opere: AA.VV. Meditate che questo è stato. Testimonianze di reduci dai campi di sterminio, Giuntina, Firenze, Bruck, Edith - Andremo in città, Lerici, Milano, Bruck, Edith - Chi ti ama così, Lerici, Milano, Bruck, Edith - La donna dal cappotto verde, Garzanti, Milano, Bruck, Edith - Lettera alla madre, Garzanti, Milano, Bruck, Edith - Lettera da Francoforte, Oscar Mondadori, Milano, Finzi, Fausta - A riveder le stele. La lunga marcia di un gruppo di donne dal lager di Ravensbrück a Lubecca, Gaspari, Udine, Kugler Weiss, Hanna - Racconta! Fiume-Birkenau-Israele, Giuntina, Firenze, Levi, Primo - I sommersi e i salvati, Giulio Einaudi editore, Torino, Levi, Primo - La tregua, Einaudi, Torino, Marrone, Titti Meglio non sapere, Laterza, Roma-Bari,

10 Millu, Liana - Il fumo di Birkenau, La prora, Milano, Millu, Liana - I ponti di Schwerin, Lalli, Poggibonsi, Millu, Liana - Tagebuch. Il diario del ritorno dal Lagăr, Giuntina, Firenze, Misul, Frida - Fra gli artigli del mostro nazista: la più romanzesca delle realtà, il più realistico dei romanzi, Stabilimento Poligrafico Belforte, Livorno, Padoan, Daniela - Come una rana d inverno. Conversazioni con tre donne sopravvissute ad Auschwitz, Bompiani, Milano, Paulesu Quericioli, M. - L erba non cresceva ad Auschwitz, Mursia, Milano, Pavia, Aldo şi Tiburzi, Antonella - Non perdonerò mai, Nuovadimensione, Portoguaro, Pettinaroli, Roberto - Campo di betulle. Shoah: l ultima testimoninaza di Liana Millu, Giuntina, Firenze, Springer, Elisa Il silenzio dei vivi, Marsilio, Venezia, Tedeschi, Giuliana C è un punto dellaterra Una donna nel Lager di Birkenau,Giuntina, Firenze, Tedeschi, Giuliana Questo povero corpo, Editrice italiana, Milano, Valech, Alba - A (Soc. An. Poligrafica, Siena, Nissim Momigliano, Luciana Ricordi della casa dei morti, în Donne contro il mostro, Ramella, Torino, Istorie: Badoglio, Pietro - L Italia nella seconda guerra mondiale, Mondadori, Milano, Maida, Giuseppe - Storia della deportazione dall Italia Militari, ebrei e politici nei lager del Terzo Reich, Bollati Boringhieri, Torino, Picciotto Fargion, Liliana - Il libro della memoria, Gli ebrei deportati dall Italia ( ), Mursia, Milano, Sarfati, Michele La Shoah in Italia. La persecuzione degli ebrei sotto il fascismo, Einaudi, Torino, Tibaldi, Italo - Compagni di viaggio. Dall Italia al lagăr nazisti. I trasporti dei deportati , FrancoAngeli, Milano, Teorie literară: Gusdorf, Georges - Lignes de vie: Les écritures du moi (vol. 1) şi Auto-Bio-Graphie (vol. 2), Odile Jacob, Paris, Lejeune, Philippe - Le pacte autobiografique, Seuil, Paris, 1975; trad. it. Il patto autobiografico, il Mulino, Bologna, Simion, Eugen - Genurile biograficului, vol. I, editura Virtual,