Legea morală. pr. prof. Isidor Chinez [Institutul Teologic Romano-Catolic Iași]

Transcript

1 Legea morală pr. prof. Isidor Chinez [Institutul Teologic Romano-Catolic Iași] Introducere Persoana umană nu este închisă în subiectivismul său: este în relaţie cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Aici, în acest a fi în lume trebuie să se realizeze; şi se realizează pe sine, se împlineşte, cu condiţia să ştie că acest raport cu lumea şi cu alţii este supus unor reguli precise, unor structuri care se impun omului. Viaţa sa morală are o dimensiune dialogală, întrucât omul, luând poziţie faţă de diferitele valori morale pe care le întâlneşte, este deja angajat să răspundă lui Dumnezeu, care prin acele valori îl chemă la comuniunea cu el. Bunătatea sau răutatea actelor sale depind de faptul că sunt sau nu ordonate spre binele său. Pentru a putea alege şi actualiza binele moral într-un mod care-i este propriu adică liber omul trebuie să-l cunoască şi să ştie să-l distingă de ceea ce nu este bine. Problema esenţială care se pune este următoarea: cum pot actele sale umane, adesea complexe în componentele lor, să fie finalizate de scopul ultim, care singur este capabil să dea sens vieţii? Aici intervine norma morală. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea finalităţii sale, omul trebuie să poată dispune de un mijloc care să-i permită să adapteze fiecare dintre actele sale la acest scop care îi dă plinătate de sens. Aceasta înseamnă să-şi adecveze mijloacele la scop. Şi este vorba despre o activitate raţională, căci tocmai raţiunea stabileşte acest raport 1. În acest dialog persoana poate cunoaşte criteriile, normele şi condiţiile care reglementează justeţea acţiunilor sale. Vorbind despre norme, ne aflăm în domeniul obligativităţii proprii adevărului moral. Această necesitate morală nu este ceva impus din extern, ca nişte cerinţe extrinseci stabilite pentru comportarea omului, ci este înscrisă ca un dinamism al său în însăşi natura omului, prin faptul că ea este imagine a lui Dumnezeu şi în virtutea harului care ne creează ca fii ai săi. 1. De la dispreţul faţă de lege la necesitatea ei Astăzi mulţi sunt mai mult sau mai puţin alergici faţă de lege. Nu o mai simt ca un ajutor pentru viaţă, ci ca o constrângere şi o piedică. În timp ce conştiinţa personală şi libertatea persoanei sunt considerate ca mari valori, legea nu se bucură de prea mare stimă. Sentimentul, gândul şi chiar comportarea multor oameni se îndreaptă astăzi spre o direcţie care tinde să se îndepărteze de lege şi să se bazeze exclusiv pe conştiinţă. Teologia morală trebuie să ţină cont de această atitudine faţă de lege. Este necesar ca teologul moralist, în limitele posibilităţilor, să amintească şi să clarifice lumii motivele acestei ostilităţi faţă de lege, pentru a demola rezervele nejustificate şi a rectifica prejudecăţile faţă de ea. 1 Cf. J.M. AUBERT, Compendio della morale cattolica, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1989, 84.

2 1. Motivele ostilităţii faţă de lege Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 2 Este necesar a înţelege motivaţiile istorice ale acestui fenomen de ordin cultural în ceea ce priveşte apariţia sa: este o condiţie indispensabilă pentru prezentarea actuală a eticii legii. a. Insistenţa asupra legii pozitive umane. Animozitatea faţă de lege poate fi imputată chiar teologiei morale, pentru faptul de exemplu că legea pozitivă umană a fost pusă cu prea multă insistenţă pe primul loc. Pentru a ne convinge, este suficient a privi anumite manuale de teologie morală folosite în trecut, în care tratatul despre legea pozitivă umană avea o pondere mai mare decât alte tratate luate împreună. Acum însă, acest tip de lege stă pe ultimul loc faţă de alte tipuri de tratate. Legea pozitivă umană, în plus, mai mult decât altele este relativă, tranzitorie, şi nu rare ori este un compromis, de aceea este imperfectă şi problematică. Mai mult decât oricare altă normă este supusă variabilităţii şi schimbării, pentru că este introdusă profund în situaţiile umane care sunt schimbătoare. Formulând-o, legislatorul uman este expus pericolului de a greşi şi de a nu-şi atinge scopul; poate să evalueze greşit circumstanţele: ceea ce duce la legi inoportune ; poate rămâne în urmă datorită ritmului schimbărilor care apar, baricadându-se în lege depăşite şi incapabile de a se reînnoi la timp; poate să vrea să facă mai mult în domeniul binelui, încăpăţânându-se să reglementeze cu prea multe legi viaţa, astăzi mereu mai complicată. Şi în sfârşit, poate, in bona fide sau chiar intenţionat, să dea legi nedrepte. Cu numele de legislator în acest domeniu este desemnat nu numai un om, dar şi o adunare legislativă, ca de exemplu un parlament. Experienţa dureroasă a acestor deficienţe ale legii pozitive umane ne poate face să înţelegem aversiunea faţă de ea. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, mai există pericolul ca deziluziile trezite de legea umană să tulbure raportul faţă de orice alt tip de normă. Resentimentul faţă de lege în general apare şi se răspândeşte mai uşor, atunci când este ridicată la prototip de lege o normă juridică dată de un om 2. b. Legea ca precept. Legea este interpretată de mulţi în cheie doar de precept: se reduce la un complex de porunci (de cele mai multe ori exclusiv şi prevalent negative: oprelişti), care ating persoana din exterior şi îi impun acesteia o greutate, gândul apăsător al unei obligaţii percepute adesea ca arbitrară, legată mai mult de voinţa celui care deţine puterea decât de binele persoanei. Pentru mulţi dintre contemporanii noştri s-a înstrăinat progresiv legătura care există între lege şi realizarea şi perfecţionarea omului; în mod frecvent este simţită doar în funcţia sa socială constrictivă şi represivă, ca o necesitate extrinsecă conştiinţei, necesitate de limitare a libertăţii personale pentru ca să poată funcţiona libertatea altora. De aici la gândul că, dacă nu se face rău altui, legea se poate încălca sau frauda, pasul este mic şi adesea se face uşor. Se ştie că societatea noastră modernă s-a constituit ca reacţie la absolutismul monarhic, în care ultimul cuvânt aparţinea totdeauna legii ca formă a voinţei principelui. Desigur apariţia regimurilor democratice nu a însemnat abolirea sau dispreţul faţă de lege. Dimpotrivă. Dar este adevărat că legea, în acest fel orice lege, 2 Cf. A. GÜNTHÖR, Chiamata e risposta. Una nuova teologia morale. I. Morale generale, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo ,

3 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 3 a coborât pe scara valorilor; fără să fie totdeauna considerată ca un rău mai mic, apare mai ales ca o constrângere exterioară, necesară vieţii comunitare. c. Apariţia noului umanism. Revine epocii noastre să înţeleagă în toată amplitudinea sa sensul acestei evoluţii, care stă în apariţia noului umanism. Acum omul modern consideră că definirea sa, şi deci destinul său, nu este un dat atemporal şi fixat în mod definitiv într-o specie de lume platonică a ideilor, ca model al acţiunii sale. În plus, extinderea puterii sale, dobândite o dată cu extraordinarul progres ştiinţific şi tehnic, îl convinge că totul este posibil; după secole de sclavie, de alienare, în care nu se definea decât în cadrul unei ordini a lucrurilor care îl domina, înţelege că măreţia sa constă înainte de toate, nu în a tinde să realizeze un anumit tip de fiinţă, în ascultare faţă de o lege făcută de alţii, ci în a se putea crea în mod liber. Este ceea ce exprima foarte bine un personaj din drama lui J.P. Sartre: Nu mai există nimic în cer, nici Bine, nici Rău, nimeni care să-mi dea ordine De fapt eu sunt un om, Iob, şi fiecare om trebuie să-şi inventeze propria stradă 3. Omul modern ştie desigur că libertatea sa este destul de limitată de aceea a altora; dar această limitare, semnificată de ideea de lege, rămâne pentru el pur extrinsecă; în special nu face apel la nici o obligaţie care să-i atingă conştiinţa: nu se simte din punct de vedere moral legat decât în măsura în care a contractat în mod liber un angajament; şi acesta nu are pentru el valoare decât în măsura în care subzistă situaţia în care a văzut născându-se acel angajament 4. d. Climatul juridic din Biserică. Dispreţul faţă de lege a pus stăpânire pe mulţi creştini, care află dificultate în a concilia evanghelia şi idealul său de libertate cu constrângerea inerentă oricărei legi. Această reacţie antilegalistă a fost desigur favorizată de un climat de juridism şi de legalism moral în Biserică; să ne amintim ceea ce s-a observat mai sus cu privire la cazuistică şi la primatul acordat poruncii şi interdicţiei de către o teologie morală ruptă de marile perspective medievale. Această inflaţie legalistică s-a manifestat în Biserică cu două atitudini caracteristice. Pe de o parte, în faţa unei lumi noi, care proclama libertatea ca valoare primordială şi care evolua spre secularizare şi laicizare, oamenii Bisericii aveau tendinţa să se închidă într-o atitudine de apărare a vechilor structuri politico-religioase; de aici reflexe de rigiditate pe instituţiile trecutului şi de accentuare a chemării la ascultare necondiţionată de legea morală. Pe de altă parte, se asista la un fel de degradare naturalistică a legii în teologie, cu generalizarea unui concept de natură mai aproape de stoicism decât de marea tradiţie teologică, aşa încât legea morală era studiată mai mult cu referinţă la o ideologie numită naturală decât la evanghelie şi la legea sa de libertate şi de iubire. Această evoluţie, opusă celei observate în lumea profană, este unul dintre diferitele aspecte ale divorţului şi neînţelegerii dintre Biserică şi lumea modernă. Ceea ce conferă problemei legii un interes cu totul special, ca unul dintre locurile asupra căruia trebuie purtată reînnoirea creştină 5. 3 J.P. SARTRE, Les mouches, Paris 1943, Cf. J.M. AUBERT, Coscienza e legge în Iniziazione alla pratica della teologia. IV. Morale, Queriniana, Brescia 1986, Cf. J.M. AUBERT, Coscienza e legge,

4 2. Legea morală în serviciul realizării omului Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 4 Precizăm că este vorba despre legea morală, adică despre norma nescrisă (chiar dacă pentru tradiţiile ebraică şi creştină a fost formulată în Decalog), de legea pe care conştiinţa umană o percepe, ca percepţie naturală raţională a unei necesităţi stringente, în deciziile sale; de aceea legile umane scrise (sau consuetudinare) nu sunt altceva decât prelungiri şi specificări istorice şi pozitive ale acestei legi morale interioare. Astfel se vede în ce punct se plasează nivelul acestei reflexii: nu la cel al unei legislaţii umane (civile sau ecleziastice), ci la cel de conştiinţă considerată din punct de vedere obiectiv, orientată spre lume. Prin fiecare act liber al său omul realizează sau nu vocaţia sa, constituie sau degradează realitatea sa de persoană umană. Chemat să crească şi să se dezvolte liber în vederea acestei finalităţi, trebuie prin aceasta să dispună de un mijloc pentru a adapta fiecare act al său la acest scop care îi conferă sensul. Cu alte cuvinte, omul trebuie să dispună de o măsură, de o regulă, care să-i permită să orienteze alegerile sale spre scopul împlinirii vocaţiei sale. De aceea ideea de reglementare sau de măsură (în sensul de mijloc care îi permite o confruntare, o acordare cu scopul urmărit) apare ca inerentă dezvoltării unei vieţi umane. O astfel de regulă trebuie să privească acţiunea concretă şi termenul spre care se îndreaptă, permiţându-i astfel să afirme că acest act în complexitatea sa (intenţie, obiect, circumstanţe etc.) realizează scopul şi îl apropie de termen. O astfel de reglementare trebuie atunci să constituie raportul dintre persoană şi acţiunea sa obiectivă; pe de o parte trebuie să afle un punct de sprijin în decizia liberă, în judecata intimă şi practică a conştiinţei; pe de altă parte tinde spre o operă obiectivă de realizat; trebuie să determine dacă nu contrazice destinul şi scopul fundamental al omului. Această regulă sau normă, această măsură a actelor libere nu este altceva decât legea morală, reglementare raţională şi obiectivă a acţiunii umane, care se propune conştiinţei, responsabile de decizia de a aplica această reglementare la un caz specific Necesitatea normelor morale 7 Prima mare problemă care s-a impus atenţiei teologilor moralişti de după Conciliul Vatican II a fost aceea destul de delicată a depăşirii şi a înaintării dincolo de juridismul vechii morale fără a cădea în situaţionismul noii morale. Este o problemă pe care teologia morală catolică a înfruntat-o cu curaj, dar nu fără echivocuri şi tensiuni, mai ales în a doua parte a secolului XX. 1. Dincolo de juridismul vechii morale Totul începe dintr-o situaţie neplăcută multor preoţi şi laici în faţa moralei cazuistice tradiţionale, aşa cum era trăită şi învăţată în predică, în cateheză, în educaţia familiară şi socială mai ales înainte de Vatican II. a. Echivocuri şi clarificări. Atunci când se vorbeşte despre morala cazuistică tradiţională este foarte uşor a cădea într-o serie de echivocuri care duc la a o vedea în termeni negativi: ca şi cum tot ce aparţine tradiţiei ar trebui considerat vechi, 6 Cf. J.M. AUBERT, Coscienza e legge, G. TRENTIN, Norma morale în NDTM, 801 ş.u.

5 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 5 depăşit şi inutil, dacă nu de-a dreptul nociv; ca şi cum tot ceea ce se referă la cazuistică, adică la metoda cu care teologia tradiţională încerca să înfrunte şi să analizeze problemele acţiunii umane, nu ar fi altceva decât rodul unui juridism deteriorat, înclinat să identifice şi să confunde legea morală cu legea juridică. Aici nu se face referinţă la toată tradiţia morală a Bisericii, ci numai la acel tip de morală care s-a dezvoltat în arcul de timp de la Conciliul Tridentin la Conciliul Vatican II. Nu se pun în discuţie, atunci când se vorbeşte despre juridismul vechii morale, toate aspectele impostaţiei sale metodologice, ci se vrea mai ales a evidenţia limitele metodei cazuistice, care pe de o parte scotea puţin în evidenţă exigenţa unei atitudini interioare fundamental bune, pe de altă parte transfera, aproape automat pe atitudinea fiecărei persoane judecata morală formulată asupra comportamentului său. Nici nu trebuie să uităm că a face referinţă la cazuri, la situaţiile vieţii, este indispensabil într-o reflexie morală care intenţionează să elaboreze criterii eticonormative pentru evaluarea acţiunii umane; la fel ca şi tentativa de a formula şi de a justifica aceste criterii în mod logic corect, este o condiţie indispensabilă pentru cel care vrea să evalueze, dintr-un punct de vedere moral, corectitudinea sau nu a unor comportamente. b. Lipsa de fundamentare morală. Neajunsul care se naşte cu privire la morala cazuistică tradiţională se datorează unei anumite carenţe metodologice, care nu distinge, ba chiar pare să confunde, planul moral cu planul religios şi creştin. Nu este greu a constata în ea tendinţa de a fundamenta datoria, obligaţia morală, în mod direct pe voinţa lui Dumnezeu, care se manifestă omului prin Revelaţie sau prin legea naturală. De aici rezultă o concepţie a moralei care duce la identificarea problemei fundamentării morale cu problema fundamentării religioase. Voinţa lui Dumnezeu ca fundament religios şi origine ultimă a obligaţiei morale este o temă metaetică: la acest nivel voinţa lui Dumnezeu trebuie să se înţeleagă în sensul că Dumnezeu, Binele suprem, nu poate a nu voi ca creatura sa să tindă spre bine. Voinţa lui Dumnezeu în sens normativ, în schimb, trebuie înţeleasă nu în sensul că Dumnezeu manifestă clar creaturii sale tot ceea ce contenutistic trebuie reţinut bine sau rău moral (aşa cum ar voi morala cazuistică tradiţională), ci în sensul că creatura, făcând apel la capacităţile proprii, individualizează ceea ce trebuie considerat bine sau rău şi că, tocmai astfel, Dumnezeu vrea să fie împlinit sau evitat de ea. Această concepţie, pe care mulţi o numesc morală teonomă-pozitivistă este luată adesea drept o variantă cu caracter eudemonistic: Dumnezeu conferă obligaţiilor morale forţa necesară asociindu-le şi o răsplată sau o pedeapsă veşnică. Ca urmare a aceste impostaţii s-a dezvoltat o tendinţă de a trăi şi de a concepe credinţa în termeni mai curând extrinseci şi formali, ca un fel de curea de transmisie a obligaţiilor şi a datoriilor, mai curând decât ca inspiraţie şi dinamică a întregii vieţi creştine. c. Lipsă de argumentare etico-normativă. Moralei cazuistice tradiţionale i se mai atribuie şi o carenţă de argumentare etico-normativă, cel puţin în ceea ce priveşte fundamentarea normelor morale. Se observă tendinţa de a recurge puţin la Biblie, la Tradiţie, la Magisteriul Bisericii. Se pleacă de la demonstraţia existenţei lui Dumnezeu şi se caută a ilustra realitatea poruncilor divine întrucât sunt conţinute în

6 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 6 Revelaţia creştină sau recunoscute de legea naturală. În cazurile de dubiu, când voinţa lui Dumnezeu nu se poate deduce în mod clar şi sigur nici din Revelaţia creştină nici din legea naturală, se recurge la Magisteriul Bisericii, instanţa autoritară care intervine să garanteze interpretarea dreaptă a legii morale. Acest mod de argumentare a favorizat tendinţa de a folosi Revelaţia creştină şi legea naturală nu doar ca instrumente hermeneutice şi izvoare de cunoaştere a moralităţii anumitor comportamente, ci ca acelea care conţin legile morale deja confecţionate. Acest mod de a raţiona, care pretindea să deducă corectitudinea unui anumit comportament direct din Revelaţia biblică sau din legea naturală, a favorizat apariţia în teologia morală a unei tendinţe spre juridism, adică recurgea la autoritatea Magisteriului atunci când argumentarea bazată pe Biblie sau pe legea naturală nu era clară. 2. Dincolo de situaţionalismul noii morale Pentru a scăpa de senzaţia de neplăcut şi de indispoziţie care provine din juridismul vechii morale mulţi au pornit, după Vatican II, pe strada noii morale, care i-a dus să se rătăcească, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, în situaţionalismul unei morale pline de inspiraţie şi de dinamică evanghelică, dar săracă în indicaţii etico-normative. a. Echivocuri şi clarificări. Şi aici este necesar să evităm echivocul de a evalua cu prejudecată în mod pozitiv toate tentativele teologiei morale de reînnoire, ca şi cum tot ceea ce este nou este în sine util, progresiv, benefic pentru om; şi ca şi cum tot ceea ce se referă la situaţie şi la metoda de analiză care porneşte din situaţia concretă ar fi rodul unui discernământ moral, mereu capabil de a individualiza comportamentul care corespunde în majoritate binelui, voinţei lui Dumnezeu. Aici nu se înţelege a judeca asupra noii morale ; se face doar referinţă la acele încercări de reînnoire, făcute imediat după conciliu sau în anii următori, care au acceptat unele instanţe ale aşa-zisei etici a situaţiei. Si vorbind despre situaţionism nu se intenţionează a pune sub acuză toate aspectele impostaţiei metodologice ale noii morale, dar numai a scoate în evidenţă limitele unei metode, adesea înclinată să schimbe instanţele psihice sau sociale ale unei situaţii cu instanţa morală. Aşadar unele componente ale eticii situaţiei au fost acceptate de însăşi Biserica Catolică, cu referire la istorie, la responsabilitatea concretă a fiecăruia, la libertatea evanghelică a fiilor lui Dumnezeu. b. Lipsa de fundamentare filosofico-metafizică. Ceea ce creează neplăcere cu privire la noua morală este o anumită carenţă de fundamentare filosofico-metafizică. Se observă aici tendinţa de a fundamenta morala făcând referinţă exclusiv la credinţă, la voinţa lui Dumnezeu care se manifestă în istorie şi situaţia concretă. În tentativa de a recupera inspiraţia şi dinamica evanghelică în teologia morală, se confundă încă o dată problema religioasă a voinţei lui Dumnezeu şi a credinţei în el ca fundament ultim al existenţei creştine, cu problema morală a cunoaşterii şi fundamentării normelor. Omul, se observă, în conştiinţa sa se pune imediat în faţa lui Dumnezeu şi judecă propriile comportamente independent de lege şi de orice autoritate, fără referinţe particulare la tradiţie şi la comunitate. În întâlnirea dialogică, creştinul nu se

7 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 7 află în faţa unui Dumnezeu care dă legi, ci a lui Dumnezeu Tatăl, căruia trebuie să-i răspundă cu iubire de fiu. Această concepţie, care s-ar putea defini morală existenţial-fideistică, se combină adesea cu o variantă de caracter emotiv şi voluntaristic: se trăieşte în relaţie cu Dumnezeu într-un fel de identificare, într-o ascultare totală, chiar până la martiriu, dar fără o capacitate adecvată de discernământ. Ca urmare a acestei impostaţii s-a dezvoltat o tendinţă de a trăi credinţa în termeni prevalent interiori şi obedienţiali: mai mult ca o exigenţă a spiritului decât ca inspiraţie şi dinamică ce susţine şi mobilizează toată viaţa creştinului în istoricitatea şi conflictualitatea sa. c. Carenţă de argumentare etico-normativă. Noii morale i se atribuie şi o lipsă de argumentare etico-normativă în procesul de fundamentare a normelor morale. De fapt aici se recunoaşte tendinţa de a conduce procesul de fundamentare a normelor în domeniul intenţionalităţii creştine, aducând o argumentare că, în timp ce recunoaşte exigenţa morală care izvorăşte din credinţă, neagă că acea exigenţă poate fi cunoscută şi exprimată în termeni normativi generali. De cele mai multe ori nu se neagă posibilitatea unei cunoaşteri şi a unei formulări normative a voinţei lui Dumnezeu, care se manifestă în Cristos, ci nu se dezvoltă o reflexie adecvată asupra conţinuturilor unei atare voinţe. Se limitează să confirme, sau să reformuleze într-un alt mod, punctul de vedere al revelaţiei creştine, în ordinea unor exigenţe sau valori fundamentale cunoscute prin credinţă. În ultimă analiză limita aceste noi morale constă în faptul că ea pune pe planul al doilea sau zădărniceşte de tot exigenţa de a avea norme morale pentru comportament, în timp ce afirmă, pe linia eticii situaţiei, că unica normă morală este aceea a atitudinii. De aceea trebuie considerată ca o concepţie relativistă despre morală (se poate vedea relativismul). 1. LEGEA MORALĂ 1. Noţiunea Legea este o ordine raţională a conduitei umane, care conduce omul spre scopul şi perfecţiunea sa. Termenul de lege se pare că provine etimologic din ligare, întrucât presupune o legătură în modul de a acţiona. Toate creaturile urmează în activitatea lor un ritm determinant, orientat spre anumite scopuri: este ceea ce noi numim legi fizice. Astfel corpurile se atrag reciproc, astrele parcurg orbitele lor, plantele cresc şi se reproduc etc. Aceste legi există în natura lucrurilor, ca dar al Creatorului, care conduce universul spre scopul său. De aceea se mai spune că legea provine din legere, întrucât ea nu este ceva ce inventează sau creează omul, ci mai degrabă descoperă sau citeşte în natură. Specificul creaturilor spirituale este că această ordonare nu comportă în ele o necesitate fizică, ci liberă, adică o necesitate etică sau morală: necesitatea de a

8 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 8 urma în mod liber o conduită pentru a atinge propria perfecţiune sau plinătate, exigenţă căreia i se poate sustrage cu costul degradării personale. Legea morală ne apare astfel ca o ordine intrinsecă şi dinamică, darul Creatorului, analogă dar mai elevată faţă de legile fizice şi biologice. Poate fi definită ca o ordonare raţională a actelor umane spre scopul care trebuie atins: - o ordonare care indică direcţia şi măsura actelor pentru a urma scopul ultim; - este raţională, pentru că este stabilită de Înţelepciunea divină şi este recunoscută de raţiunea umană; - priveşte actele umane, adică acţiunile libere, şi le conduce spre scopul care trebuie atins: impune astfel o necesitate morală acţiunii umane, o obligaţie sau o trebuinţă, pentru ca persoana să atingă propria perfecţiune. Ca ordonare raţională spre scop, orice lege presupune o autoritate inteligentă sau un legislator care o stabileşte. Legislatorul suprem este Dumnezeu care cu Providenţa sa conduce toate creaturile, cu însăşi perfecţiunea, puterea şi plinătatea cu care le creează, astfel că nici una nu se sustrage guvernării şi stăpânirii sale. 2. Diviziunea legii Legea se împarte în lege divină şi lege umană. Legea divină se subdivide în naturală şi divino-pozitivă; legea umană în civilă şi ecleziastică. Aşa cum am văzut, fundamentul oricărei legi este Înţelepciunea lui Dumnezeu, care conduce toate lucrurile spre scopul lor. Legile sunt participări diferite la această ordonare divină. Legea divină. Prin lege divină se înţelege, în general, aceea care îl are pe Dumnezeu de autor. În sens mai amplu, vorbim despre lege eternă pentru a arăta însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, întrucât este izvorul oricărei ordini şi al oricărei legi. Creând lucrurile, Dumnezeu a pus ordinea Înţelepciunii sale, de vreme ce suntem guvernaţi în mod intrinsec, conform principiilor dinamice înrădăcinate în însăşi natura noastră. Creaturile inteligente participă la ordinea divină în mod superior, întrucât pot cunoaşte şi iubi acea ordonare intrinsecă şi, astfel, să se guverneze de la sine: este ceea ce numim lege morală naturală sau simplu lege naturală. În plus Dumnezeu a făcut cunoscută omului legea sa eternă mai ales tot ceea ce se referă la scopul supranatural prin Revelaţie. Este legea divino-pozitivă, pregătită imperfect de Legea Veche (Vechiul Testament) şi dată ca plinătate de Cristos în Noua Lege (Noul Testament). Trebuie să notăm că Legea Nouă desigur scrisă, şi în acest sens pozitivă, ca şi cea Veche este în acelaşi timp şi principiul unei legi interioare: înclinaţie şi forţă imprimate în persoană în virtutea harului Duhului Sfânt, care locuieşte în ea şi o divinizează. Pe de altă parte, Dumnezeu i-a făcut pe oameni părtaşi la propria capacitate de a-i conduce pe alţii şi de a promulga astfel legi umane orânduite spre binele comun al societăţii. Sunt două feluri de legi umane: legea civilă, care provine de la autoritatea temporală şi legea ecleziastică, care provine de la ierarhia Bisericii. Aceste legi sunt totdeauna extrinseci: concretizează, în funcţie de binele comun, exigenţele

9 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 9 comportării într-un anumit timp şi loc determinat, în cadrul ordinii sau planului divin, în virtutea creativităţii participate pe care o posedă omul prin libertatea sa de a alege între diferitele posibilităţi care sunt conforme cu natura sa şi ordinea harului. 2. LEGEA DIVINĂ Conciliul Vatican al II-lea aminteşte că «norma supremă a vieţii umane este legea divină însăşi, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul înţelepciunii şi iubirii sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi căile comunităţii umane. Dumnezeu îl face pe om părtaş la această lege a sa în aşa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a Providenţei divine, poate cunoaşte tot mai bine adevărul care este mereu acelaşi» (VS 43). 1. Noţiunea Sfântul Augustin o defineşte: raţiunea sau voinţa lui Dumnezeu care porunceşte păstrarea ordinii naturale şi interzice tulburarea ei 8. Sfântul Toma o indică cu raţiunea înţelepciunii divine care pune în mişcare orice lucru spre scopul lui 9. Înţelepciunea lui Dumnezeu este providenţă, iubire care veghează. [ ] iubeşte întreaga creaţie şi se îngrijeşte în sensul cel mai literal şi fundamental de ea (cf. Înţ 7,22; 8,11) (VS 43). Dincolo de legea morală trebuie să vedem providenţa iubitoare a lui Dumnezeu Tatăl. El conduce toate lucrurile cu providenţa sa, dându-le mijloacele suficiente şi din belşug pentru ca toate creaturile să-şi urmeze scopul lor. În providenţa divină se pot distinge două aspecte: primul, planul de guvernare, care se identifică cu însăşi Înţelepciunea divină; al doilea, împlinirea efectivă a acestui plan 10. Legea eternă nu este decât primul aspect al providenţei, sau planul de guvernare divină, care subzistă în el. În executarea planurilor providenţiale, în schimb, Dumnezeu se foloseşte şi de creaturi, ca şi cauze secundare: astfel, uneori Dumnezeu se foloseşte de oameni, de îngeri, chiar şi de creaturi materiale, ca instrumente pentru a conduce oamenii la mântuire; şi în toate creaturile el este prezent, conducându-le prin dinamismele pe le conferă o dată cu natura lor, şi care sunt o participare la legea eternă ( legea naturală). 2. Proprietăţile legii eterne Legea eternă este măsură oricărei perfecţiuni a creaturilor şi le ordonează intrinsec. Legea eternă constituie o măsură necesară şi intrinsecă a actelor noastre. Se spune că este necesară pentru că orice perfecţiune a creaturilor este astfel din cauza adecvării la ea şi pentru că se împlineşte totdeauna, într-un mod sau în altul, în toate 8 AUGUSTIN, Contra Faustum, XXII, 27: PL 42, TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93: Lex aeterna est ratio divinae sapientiae, secundum quod est directiva omnium actuum et motionum ; cf.; In Iob Lect., 11, lect Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I, q. 22, a. 3, c.

10 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 10 fiinţele. Se spune că ordonează ab intrinseco pentru că, spre deosebire de legile umane, care guvernează de dinafară actele umane, legea lui Dumnezeu le ordonează interior, dând creaturilor natura şi pe plan supranatural, harul cu potenţele şi înclinaţiile lor spre a acţiona în ordinea scopului: Norma supremă a vieţii umane este legea divină, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul înţelepciunii şi iubirii sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte întreaga lume şi căile comunităţii umane 11. Sfânta Scriptură, deja în Vechiul Testament, sublinia perfecţiunea şi pozitivitatea legii divine, ca plan al Înţelepciunii şi iubirii sale; şi în consecinţă învaţă că cel drept trăieşte totdeauna cu dorinţa de a cunoaşte poruncile divine: Arată-mi, Doamne, calea poruncilor tale şi o voi urma până la sfârşit. Dă-mi înţelepciune, pentru ca să observ legea ta şi să o păstrez cu toată inima (Ps 118, 33-34). Arată-mi, Doamne, calea ta, pentru ca să merg în adevărul tău; dă-mi o inimă simplă care să se teamă de numele tău (Ps 85,11). Planurile divine, pe care le revelează legea, sunt ceea ce poate omul cunoaşte mai bine: Lucrările mâinilor sale sunt adevăr şi dreptate, stabile sunt toate poruncile sale, de neschimbat în veci, pentru totdeauna, urmate cu fidelitate şi corectitudine (Ps 110,7-8). De aceea, cel drept îşi află în ele bucuria: Mă voi bucura din cauza poruncilor tale pe care le-am iubit, voi înălţa mâinile spre poruncile tale pe care le iubesc, voi medita legile tale (Ps 118,47-48); nu există nimic cu care să se poată asemăna: Legea gurii tale îmi este preţioasă mai mult decât mii de bucăţi de aur şi de argint (Ps 118,72). În sfârşit, omul care caută să cunoască legea lui Dumnezeu este fericit: Fericit omul care nu urmează sfatul celor răi ( ) dar se complace în legea Domnului, la legea sa meditează ziua şi noaptea (Ps 1,1-2; cf. Ps 11, 1; 4,7; 127,1); cu ea se umple de putere, siguranţă şi prudenţă: Porunca ta mă face mai înţelept decât duşmanii mei, pentru că totdeauna mă însoţeşte. Sunt mai înţelept decât tot învăţătorii mei, pentru că meditez la învăţăturile tale. Sunt mai prudent decât bătrânii, pentru că respect poruncile tale (Ps 118, ). Dumnezeu însuşi cere omului această atitudine: Poporul meu, fii atent la învăţătura mea, ascultă cuvintele gurii mele (Ps 77,1); ca să vă puneţi în Dumnezeu încrederea şi să nu uitaţi lucrările lui Dumnezeu (Ps 77,7) 12. Dacă în lucrarea sa omul nu urmează această măsură divină, nu numai că îi este imposibil să atingă perfecţiunea, dar cât depinde de libertatea sa se autodistruge: la fel, dar într-un mod mai radical, cum se întâmplă atunci când nu se respectă limitele vitezei programate pentru un motor şi se depăşesc, forţând motorul, el se distruge. A nu ţine cont de măsura divină a legii duce la distrugerea creaturii. Este momentul să observăm că, la om, tocmai pentru că legea constituie un dinamism activ pe care el poate şi trebuie să-l cunoască şi să-l urmeze liber, se vorbeşte despre lege în sens dublu. În fiinţele iraţionale legea este simplu ca un dinamism care le conduce spre scopul şi perfecţiunea lor; o au şi este de ajuns; la om acest dinamism are nevoie să fie cunoscut şi, chiar, se vorbeşte despre lege şi cu referire la descrierile prin care se actualizează cunoaşterea. Pentru a face aluzie la această dublă semnificaţie sfântul Toma, vorbind despre Legea Nouă, distinge un element intern (harul care vine de la Cristos) şi un element extern (litera legii conţinută în Revelaţie). Sfânta Scriptură conţine elementul extern, dar nu trebuie uitat 11 CONCILIUL VATICAN II, Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, Cf. în acelaşi sens: 2Mac 2,1-3; Ez 13,1-6; Pro 6,23; 7,2; 19,16; Qoh 12,12; Sir 2,21; 15,15-16; 23,37; 32, 2; Lev 26,23; Tob 2,13 ş.u.; Bar 3,9; Înţ 2,11; 6,19; etc.

11 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 11 că învăţăturile sale descriu atitudinea interioară pe care Dumnezeu o aşteaptă de la om şi amintesc că acestea posedă energiile necesare pentru ca cu ajutorul părintesc al lui Dumnezeu ca nu va înceta vreodată să poată trăi conform demnităţii sale de imagine şi fiu al lui Dumnezeu şi să atingă tot ceea ce el a prevăzut pentru el şi a fost obiectul promisiunilor divine. De aceea, psalmistul nu numai că se roagă să fie instruit în planurile Domnului, dar cere inteligenţă ca să le înţeleagă şi ajutor pentru a le pune în practică. În Biblie cel credincios nu vede niciodată numai litera legii, ci Revelaţia divină despre lege în pozitivitatea sa şi interioritatea dinamică. Planul legii eternă este aşadar înscris intrinsec în creatură, şi se manifestă în faptul că ea mobilizează înclinaţia şi forţele pentru ca actele noastre să-i fie conforme, atât în ordinea creaţiei sau a participării naturale la bunătatea divină (legea naturală) cât şi în noua creaţie sau participare supranaturală (legea harului). Astfel ceea ce porunceşte legea divină corespunde celei mai profunde înclinaţii a omului creat şi răscumpărat. Nici nu se poate gândi că Dumnezeu, bunătate infinită, să-i ceară cuiva o anumită conduită fără a-i da mijloacele oportune. Cea mai mare parte a dificultăţilor de înţelegere a caracterului pozitiv şi eliberator al legii divine vin din uitarea condiţiei sale de dar perfectiv şi intrinsec făcut creaturii, care îi dă posibilitatea de a atinge propria perfecţiune. În faţa experienţei care nu se poate nega că există legi umane limitate (care nu reuşesc să prevadă unele circumstanţe excepţionale) şi chiar legi nedrepte (care violează libertatea), dacă se neglijează diferenţa care există între legile umane (extrinsece fiinţei) şi cele divine, se poate cădea în tentaţia de a privi legea lui Dumnezeu cu neîncredere, ca şi cum ar fi o lege umană în loc de a o vedea un dar al infinitei înţelepciuni şi bunătăţi, intrinsec creaturii şi cauză de perfecţiune pentru ea. Întrucât pătrunde toate creaturile în fiinţa lor, ordinea legii eterne atinge orice creatură şi fiecare din acţiunile sale în singularitatea lor 13. Este o eroare a gândi că Dumnezeu porunceşte lucruri şi acţiuni doar în general, aşa cum fac legile umane. Dat fiind că există numai singularul, dacă legea divină nu ar putea să-l atingă şi ar trebui să se limiteze să prevadă pe plan universal, Dumnezeu ar fi un cârmuitor destul de imperfect. Nimic nu scapă legii eterne care măsoară totdeauna bunătatea sau răutatea actelor umane, în timp ce dă putere ca să se facă binele şi de aceea nu poate fi niciodată motiv real de a nu o împlini într-un caz concret: trebuie spus, nu există niciodată un motiv real ca omul să se îndepărteze de legea divină, şi dacă o observă nu este niciodată părăsit de Dumnezeu. În timp ce legile umane pot să nu prevadă un caz specific particular şi să nu se conformeze necesităţii concrete a unei anumite persoane, aceasta nu se întâmplă niciodată cu legea veşnică. De aceea, împlinirea sa este totdeauna posibilă pentru fiecare om în orice circumstanţă şi îl face fericit: este vorba despre această stare proclamată de Fericiri, compatibilă cu suferinţa şi care îl formează conform înţelepciunii crucii. Aceasta nu-l scuteşte pe om uneori de oboseala de a înţelege exigenţele divine. Tocmai datorită perfecţiunii Înţelepciunii divine este logic să fie aşa: Judecăţile tale sunt mari şi grele de explicat, pentru aceasta spiritele obtuze au fost duse în eroare (Înţ 17,1). Dacă omul în schimb ştie să se supune şi în obscuritate, obţine totdeauna chiar în mijlocul 13 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa contra gentiles, III, c. 113; De veritate, q. 5, a. 5 şi 6.

12 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 12 luptelor o plinătate de perspective: Porunca este o făclie şi învăţătura o lumină (Pro 6,23). 3. Legea eternă fundamentul oricărei legi Orice lege participă la legea veşnică. Legea eternă, ca orânduire divină, este rădăcina şi fundamentul oricărei ordini: nu e doar modelul, dar cauza care face ca orice ordine, normă sau precept să aibă caracterul de adevărată lege, sau ghid perfectiv, şi de aceea are forţa de a obliga în conştiinţă o creatură liberă. Orice orânduire care există în lume provine din legea eternă. Ordinea este un bine; pentru că orice bine provine de la Dumnezeu, orice ordine adevărată între creaturi, în singularitatea lor şi în relaţiile lor reciproce, este conţinută în legea eternă şi provine într-un mod din ea. Astfel este legea morală naturală care este participare a legii eterne în creatura raţională şi legea harului, care este una nouă şi superioară participare la ea; astfel sunt şi toate legile fizice şi biologice, a căror înţelepciune o descoperă progresiv ştiinţa. La fel se întâmplă într-un oarecare mod şi cu legile umane: orice lege dreaptă statornicită de oameni are cauza sa în legea eternă şi întrun fel participă din ea. Trebuie spus, că trebuie să se fundamenteze pe ea şi să concretizeze exigenţele sale în limitele autorităţii proprii celui care guvernează pe alţii; şi nu poate să o contrazică fără a pierde orice valoare de lege. Această imposibilitate de a există o ordine străină Înţelepciunii divine este evidentă în legile fizice. Dacă s-ar încerca de a dispune de obiecte eludând legea gravitaţiei, ar trebui menţinute continuu în mod artificial într-un echilibru precar şi instabil. Legile morale nu sunt mai puţin reale decât legile fizice: chiar dacă pot să nu fie observate, aceasta se întâmplă totdeauna cu preţul unei dezordini: dezordinea păcatului, pe care îl introduce în lume folosirea rea a libertăţii, cu toate consecinţele sale grave personale şi sociale. Legile îşi au eficacitatea directivă în măsura participării lor la legea eternă. Faptul că o înclinaţie naturală tinde spre scopul convenient şi că o ordonare sau un precept uman pot dirija conduita oamenilor, aceasta se fundamentează pe înţelepciunea lui Dumnezeu, care a orânduit orice lucru cu plinătatea şi perfecţiunea sa. Atunci când omul ascultă de o lege corectă şi dreaptă, se supune în ultimă instanţă înţelepciunii lui Dumnezeu; de fapt autoritatea este facultatea de a porunci conform raţiunii drepte. Îşi trage aşadar puterea de a obliga din ordinea morală, care se fundamentează pe Dumnezeu care este primul principiu şi scopul ultim 14. Legea umană este dreaptă şi este adevărată lege întrucât autorul său a căutat şi respectă legea lui Dumnezeu. Pentru că legea eternă este planul sau raţiunea de cârmuire existentă în cârmuitorul suprem, este necesar ca toate directivele guvernanţilor subalterni să provină din legea eternă. Astfel toate acţiunile provin din legea eternă, în măsura în care se conformează raţiunii drepte. Iată pentru ce sfântul Augustin afirmă că în legile umane nimic nu este just şi legitim, decât dacă provine din legea eternă IOAN XXIII, Enciclica Pacem in terris, ( ), AAS (1963), 269; cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 3, c. 15 TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 3, c.

13 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) LEGEA NATURALĂ Noţiunea Legea naturală este participarea legii eterne în creatura raţională 17. Aşa cum am văzut, înţelepciunea şi providenţa divină dispune şi guvernează toate creaturile ca ele să ajungă la perfecţiunea lor prin care îl preamăresc pe Dumnezeu fiecare în modul propriu naturii sale 18. Dumnezeu se îngrijeşte de oameni altfel decât de fiinţele nepersonale: nu «din exterior» prin legile naturii fizice, ci «din interior» prin raţiune care, cunoscând Legea eternă a lui Dumnezeu printr-o lumină naturală, este în măsură să-i arate omului direcţia corectă a conduitei sale libere. În acest fel, Dumnezeu îl cheamă pe om să participe la providenţa sa, voind să conducă lumea prin omul însuşi, adică prin faptele lui raţionale şi responsabile: nu numai lumea naturii, ci şi cea a persoanelor umane (VS 43). Legea naturală este expresia umană a Legii eterne: Dintre toate fiinţele, creatura raţională este supusă providenţei divine într-un mod mai admirabil întrucât este părtaşă ea însăşi la această providenţă îngrijindu-se de sine şi de ceilalţi. În această creatură există deci o participare la raţiunea veşnică datorită căreia ea posedă o înclinaţie naturală spre actul şi scopul cuvenit. Această participare la Legea veşnică este ceea ce se numeşte, în creatura raţională, lege naturală 19. În creaturile inferioare, această ordonare participată este pasivă, aşa încât sunt trase spre scop de impulsul natural fizic, biologic primit de la Creator. Creaturile spirituale, în schimb, au o participare mai mare şi activă, în forţa căreia se mişcă de la sine pe deplin conform înclinaţiei care provine din natura lor inteligentă şi liberă, care le permite să se dirijeze în mod autonom spre Dumnezeu, şi care comportă şi posibilitatea de a nu urma acest scop. Această înclinaţie este legea morală naturală, care este însăşi legea eternă imprimată în creaturile raţionale 20. Aşa cum este evident, vorbim despre legea naturală în perspectiva credinţei şi a Revelaţiei. Pentru Sfinţii Părinţi şi pentru sfântul Toma, legea naturală este un principiu dinamic pus de Dumnezeu în natura umană, care cuprinde şi poartă la a trăi totalitatea exigenţelor de conduită recerute pentru perfecţiunea şi plinătatea personală, deja revelate în liniile lor fundamentale în Vechiul Testament, mai ales în poruncile Decalogului; fără a uita sinteza Vechii Legi făcută de Domnul unui israelit care l-a întrebat: Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată 16 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 94; Summa contra gentiles, III, cc ; In III Sent., d. 37, a. 3; In IV Sent., d. 33, q. 1, a. 1; In X Ethic., V, lect. 12; J.M. AUBERT, Abrégé de la morale catholique, Desclée, Paris 1987, 97 ş.u.; C. SPICQ, Théologie Morale du Nouveau Testament, vol. I, TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 92, a Cf. CONCILIUL VATICAN I, Constituţia dogmatică Dei Filius, cap. 2, DS 1784; can. 5, DS 1805/ TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, I-II, q. 93, a LEON XIII, Enciclica Libertas praestantissimum, 20.O6.1988, DS 3247.

14 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 14 inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. Aceasta este cea mai mare şi prima poruncă. Iar a doua este asemenea primei: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceste două porunci cuprind toată Legea şi Profeţii (Mt 22,36-40). Această concepţie despre legea naturală ca înclinaţie dinamică înscrisă de Dumnezeu în natură, a cărei sinteză este de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, ne va îngădui să înţelegem mai uşor cum Legea Nouă este şi ea mai ales un dinamism intrinsec, care nu distruge, dar asumă şi perfecţionează dinamismul legii naturale 21. a. Legea morală naturală face omul dispus să cunoască şi să iubească pe Creator şi ordinea pe care el a imprimat-o în univers, orientând întreaga sa viaţă spre unirea cu Dumnezeu. Aparţine demnităţii naturii raţionale să se îndrepte spre scop, cunoscându-l şi iubindu-l. În armonie cu această demnitate, Dumnezeu înscrie în toţi oamenii legea naturală, care este modul lor propriu şi superior de a participa la ordinea legii eterne. Se numeşte naturală, pentru că Dumnezeu o înscrie în natura omului o dată cu creaţia, adică creând omul şi orânduindu-l cu înţelepciune şi iubire, în aşa fel că legea naturală nu este altceva decât lumina inteligenţei infuze în noi de Dumnezeu. Datorită ei cunoaştem ceea ce trebuie să facem şi ceea ce trebuie să evităm. Această lumină şi această lege Dumnezeu a dat-o în creaţie 22. Urmând acest text din sfântul Toma şi altele asemănătoare, este obişnuit a identifica legea naturală cu lumina raţiunii, în realitate legea naturală cuprinde ansamblul înclinaţiilor şi dinamismelor naturii umane persoanei întrucât pot fi recunoscute şi cunoscute prin raţiune: Ea se referă la natura proprie şi originală a omului, la «natura persoanei umane», care este persoana însăşi în unitatea sufletului şi a trupului, în unitatea înclinaţiilor sale de ordin atât spiritual cât şi biologic şi a tuturor celorlalte caracteristici specifice necesare urmării scopului său. «Legea morală naturală exprimă şi prescrie finalităţile, drepturile şi datoriile care se fundamentează pe natura corporală şi spirituală a persoanei umane. De aceea ea nu poate fi concepută ca normativă doar biologic, dar trebuie să fie definită ca ordine raţională conform căreia omul este chemat de Creatorul său să ordoneze viaţa sa şi actele sale şi, în special, să se folosească şi să dispună de propriul trup» 23. Legea naturală este o ordonare raţională înainte de toate pentru că provine din Înţelepciunea divină, şi tocmai de aceea poate fi citită de raţiunea umană. Analogia cu legile materiei şi vieţii animale uşurează înţelegerea caracterului intrinsec şi pozitiv al legii morale naturale. Vorbind despre legi fizice sau biologice ne vine imediat în minte ideea unor principii intrinseci ale realităţii un dinamism fizic sau biologic care există în lucruri şi determină modul lor de a fi. Aceste înclinaţii dinamice, care sunt ilustrate de ştiinţele naturii, conduc în mod admirabil creaturile să-şi atingă propriile scopuri: ajunge să ne gândim la mişcările astrelor, la dinamismul intern al elementelor materiei sau la legile biologice care cuprind transmiterea, creşterea şi dezvoltarea vieţii. Totuşi nu sunt decât înclinaţii sau dinamisme substanţial pasive (chiar vieţuitoarele neraţionale sunt mai mult mişcate de obiectele care atrag apetitul lor). Omul, în schimb, posedă prin natură o înclinaţie spre propriul scop sau perfecţiune; o înclinaţie nu pasivă şi oarbă, ci luminoasă şi liberă, ca energia prin care cunoaşte şi dispune, iubeşte şi face binele: este legea morală naturală, care are corespondenţă în structura libertăţii ca şi capacitate de a lua poziţie în faţa Absolutului, în faţa scopului ultim. Modalitatea sa spirituală de a cunoaşte luminează omul nu doar cu privire la apetibilitatea creaturilor, dar şi cu privire la ordinea pe care acţiunile sale 21 Acest mod de a înţelege legea naturală este perfect coerent cu realitatea existenţială a omului istoric: legea naturală nu este doar ceea ce omul căzut reuşeşte să ştie cu puterile sale, dar ceea ce omul răscumpărat, cu raţiunea sa vindecată, condus de credinţă, descoperă aparţinând demnităţii naturii sale. 22 IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 50.

15 Legea morală (pr. prof. Isidor Chinez) 15 şi lucrurile iubite o prezintă în raport cu propria perfecţiune, care constă în unirea cu Dumnezeu, principiul oricărui bine creat şi al forţei sale de atracţie spre noi. În consecinţă, o astfel de ordine, în timp ce fundamentează tensiunea liberă a voinţei sale spre bunuri, îi apare ca normativă. Omul nu este constrâns să acţioneze dintr-o necesitate fizică, dar percepe în sine o necesitate morală căreia poate să i se sustragă pentru a iubi în mod dezordonat bunuri create, cu acea aversio a Deo e conversio ad creaturas care constituie esenţa păcatului sau neascultarea de legea morală. Prin aceleaşi principii în forţa cărora posedă libertatea, omul posedă ghidul dinamic şi activ al legii naturale, aşa cum fiinţele inferioare primesc din legile biologice dinamismul care le conduce la perfecţiunea lor. Lumina primelor principii morale, proprie cunoaşterii intelectuale, şi înclinaţia voinţei spre binele absolut instaurează în persoană un dinamism care îi îngăduie să primească binele şi să-l iubească, primind cu discernământ sensul tuturor pulsiunilor pe care le experimentează şi a afectelor pe care le trezesc în ea bunurile create, conferindu-i energia pentru a le ordona şi dirija spre unirea cu Dumnezeu. De aceea, ţinând seama, conform celei mai profunde înclinaţii a sale, a cunoaşte legea lui Dumnezeu este o aspiraţie naturală a libertăţii. Dacă legea poate apare în contrast cu libertatea, ca o limită sau o greutate, este numai în măsura în care natura este rănită de păcat, de păcat originar şi de cele personale: Cel care trăieşte «după trup» resimte Legea lui Dumnezeu ca pe o povară, şi chiar ca pe o negare sau, în orice caz, o restrângere a propriei libertăţi. Invers, cel care este însufleţit de iubire, care «umblă în Duh» (cf. Gal 5,16) şi doreşte să-i slujească pe ceilalţi găseşte în Legea lui Dumnezeu calea fundamentală şi necesară pentru a practica iubirea liber aleasă şi trăită. Mai mult, el percepe urgenţa interioară o adevărată «necesitate» şi nu o constrângere de a nu rămâne la exigenţele minime ale Legii, ci de a le trăi în «plinătatea» lor. Este un drum încă nesigur şi fragil atâta timp cât suntem pe pământ, dar făcut posibil prin harul care ne dă să dobândim deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21) şi astfel să răspundem prin viaţa morală la chemarea noastră înălţătoare: de «fii întru Fiul» 24. Mai mult decât înclinaţie dinamică, legea naturală este măsura care determină proporţia actelor spre scop: adică, numai actele care se conformează legii conduc la scop şi la perfecţiunea persoanei, adică la unirea cu Dumnezeu. Această măsură a legii se află în om în mod diferit de cum se află în creaturile inferioare. În acestea aspectul de înclinaţie dinamică şi cel de măsură se identifică: ele sunt de altfel reglementate de lege, pentru că dinamismul lor este fundamental pasiv (nu reacţionează în mod liber). Omul, dotat cu un dinamism liber, posedă în mod activ acea măsură ca şi capacitate şi exigenţă de reglementare adică de dirijare a propriilor acte. Fără ca posedarea activă a regulei sau a măsurii legii (capacitatea sa de măsurare cu ea) să-i anuleze dimensiunea pasivă, condiţia de măsură primită şi care fundamentează proporţia actelor spre scop. Fiind legea o regulă sau o măsură, se poate găsi în două moduri într-un subiect: primul, ca într-un principiu care reglementează şi măsoară; al doilea, ca într-un lucru reglementat şi măsurat întrucât participă la regulă sau la măsură. Or, pentru că toate lucrurile supuse providenţei divine sunt reglementate şi măsurate, cum am văzut, de legea eternă, este clar că toate participă mai mult sau mai puţin la legea eternă, pentru că din influenţa sa primesc o înclinaţie spre acte proprii şi spre scopurile proprii. Ei bine, între toate celelalte fiinţe creatura raţională este supusă în mod mai excelent providenţei divine, pentru că participă cu 24 IOAN PAUL II, Enciclica Veritatis splendor, 18. Aş vrea să subliniez o expresie a textului: omul îşi dă seama de o adevărată şi proprie necesitate interioară (legea divină, de fapt stabileşte o necesitate morală compatibilă pe deplin cu libertatea: la fel cum o mamă este absolut liberă atunci când se oboseşte în afect pentru nou-născutul său, conform propriului impuls interior) şi nu o constrângere (care ar fi o limită). Ceea ce ia libertatea este constrângerea sau presiunea externă, nu însă înclinaţiile interioare; şi, prin urmare, nu este luată nici de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Tradiţiei şi ale Magisteriului care ajută desigur din exterior la cunoaşterea mai bine a măreţiei condiţiei noastre de persoane şi de fii ai lui Dumnezeu şi în mod asemănător cele mai profunde înclinaţii ale noastre de a atinge acea plinătate la care suntem destinaţi, viaţa veşnică şi fericirea posibilă în această viaţă, care pentru cel care-l iubeşte pe Dumnezeu nu este desigur puţin.