Studia Theologica IV, 1/2006, 1-29 Realitatea suferinţei în experienţa sfinţilor Pr. lect. dr. Ştefan Acatrinei, OFMConv Sigle şi abrevieri 1. Scrierile sfântului Francisc de Assisi Am - Ammonizioni Apov - Audite poverelle Cant - Il Cantico delle creature Fv - Forma di vita Lcap - Lettera al capitolo generale e a tutti i frati 1Lfed - Lettera a tutti i fedeli, prima redazione 2Lfed - Lettera a tutti i fedeli, seconda redazione LodAl - Lodi di Dio Altissimo Lore - Lodi per ogni ora Lrp - Lettera ai reggitori dei popoli Plet - Della vera e perfetta letizia Rb - Regola bollata Rnb - Regola non bollata 1Test - Piccolo testamento Test - Testamento Uff - Ufficio della Passione del Signore 2. Scrierile sfintei Clara 1LAg - Lettera prima ad Agnese 2LAg - Lettera seconda ad Agnese 3LAg - Lettera terza ad Agnese RsC - Regola di santa Chiara TestsC - Testamento 3. Opere biografice BolsC - Bolla di canonizzazione di di santa Chiara vergine 1Cel - Vita prima di Francesco d Assisi, di Tommaso da Celano 2Cel - Vita seconda di Francesco d Assisi, di Tommaso da Celano 3Cel - Trattato dei miracoli di san Francesco di Tommaso da Celano 3Comp - Legenda dei tre compagni Fior - I Fioretti di san Francesco Giano - Cronaca di Giordano da Giano Legper - Leggenda perugina LegsC - Leggenda di santa Chiara LegM - Leggenda maggiore, di san Bonaventura da Bagnoregio Priv - Privilegio della povertà 1
Proc Spec - Processo di canonizzazione di santa Chiara - Specchio di perfezione 4. Reviste şi alte opere Anime e Corpi Rivista Medico-Psicologico-Pastorale della Sofferenza, Brezzo di Bedero 1963-. Ant - Antonianum. Periodicum Philosophico-theologicum trimestre, Roma 1926-. AFH - Archivium Franciscanum Historicum, Quaracchi 1908-1970, Grottaferrata 1971-. BF - Bularium Franciscanum, ed. J.H. SBARALEA, Roma 1759. CF - Collectanea Francescana, Assisi 1931-1940, Roma 1941-. Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. G. Alberigo, G. L. Dossietti, P-P. Joannou, C. Leonardi, P. Prodi; Consulenza di H. Jedin, Bologna 1991. DF - Dizionario Francescano, Padova 1995. FF - Fonti Francescane. Scritti e biografie di san Francesco d Assisi. Cronache e altre testimonianze del primo secolo francescano. Scritti e biografie di santa Chiara d Assisi. Messaggero, Padova 1990 4. FS - Franziskanische Studien, Werl/Westfalen 1914-. InsGPaolo II Insegnamenti di Giovanni Paolo II, Città del Vaticano 1978-. MF - Miscellanea Francescana, Foligno 1886-1913, Assisi 1914-1930, Roma 1931-. QF - Quaderni Francescani, Roma 1982. QSF - Quaderni di Spiritualità Francescana, Assisi 1961-70. RivVSpir - Rivista di Vita Spirituale, Roma 1947-. SelFr - Selecciones de Franciscanismo, Valencia 1972-. Serv - Servitium. Quaderni di attualità, attività apostolica e spiritualità. Sotto il Monte (Bergamo) 1967-. SF - Studi Francescani, Arezzo 1903-1922, Firenze 1923-. SD - Lettera apostolica Salvifici Doloris. 2
Introducere Pentru a veni în ajutorul slăbiciunii omului, Dumnezeu stabileşte un plan de mântuire, ce se actualizează în timp şi în centrul căruia îl pune pe Isus Cristos, Cuvântul întrupat, care moare şi învie pentru a-l mântui pe om. Din acel moment, opera lui Cristos devine centrul istoriei şi permite accesul la cunoaşterea planului divin de mântuire: pentru că în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea şi prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri (Col 1,19-20). Prin misterul pătimirii, Cristos împlineşte misiunea sa. Deoarece crucea constituie momentul culminant al vieţii pământeşti a lui Isus Cristos, spre care sunt orientate toate celelalte momente ale existenţei sale, suferinţa nu este un incident arbitrar, pentru că opera mântuirii trebuie să se împlinească prin ea. Isus, prin intermediul trupului său, ca om, a experimentat orice formă de oroare, arătându-şi dragostea faţă de oameni prin durerile şi slăbiciunile sale; a experimentat refuzul, preocuparea, dizgraţia, foamea, umilirea, abandonarea şi singurătatea, răspunzând astfel la întrebarea cum Dumnezeu poate permite astfel de lucruri. Cristos nu şi-a dorit pătimirea în mod direct - Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu (Mt 26,39) - dar recunoscând voinţa Tatălui, a făcut din sacrificiul său un act de ascultare: S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce (Fil 2,8). Rugăciunea lui Cristos în grădina Ghetsemani scoate în evidenţă natura profundă a atitudinii sale faţă de suferinţă, care nu constă nicidecum în a dori sau a impune durerea. Cristos primeşte, pur şi simplu, suferinţa voită de Tatăl, pentru că Tatălui îi aparţine suveranitatea asupra vieţii umane. Tatăl este acela care alege pentru fiecare probele care sunt necesare vieţii şi misiunii sale. Isus Cristos a pus în faţa ochilor noştri modelul abandonării la deciziile Tatălui, prin intermediul sacrificiului 1. Fiul lui Dumnezeu se oferă de bunăvoie în favoarea celor slabi. Acceptă să moară din iubire, suferind cumplit; din iubire îi iartă pe călăii săi (cf. Lc 23,34). Însă el învie şi rămâne cu poporul său, participând la desăvârşirea împărăţiei sale de dreptate, continuă să se roage pentru el şi mijloceşte pentru fiecare persoană care suferă. Graţie învierii lui Cristos, devine posibilă acceptarea cu credinţă şi înţelegerea tot mai în profunzime a misterului suferinţei, mister care se prezintă ca marele abis al revelaţiei, evidenţiat şi depăşit de aceasta. Nu a fost uşor nici pentru Apostoli să înfrunte un astfel de mister, participând şi văzând ca martori oculari moartea Maestrului lor, Profetul puternic în cuvinte şi fapte (cf. Lc 24,19), ucis pe nedrept. Pentru ei a rămas o întrebare fără răspuns, până când cel Înviat nu le-a dat explicaţia: suferinţa era necesară pentru a ajunge la glorie, aşa cum, de altfel, profeţii anunţaseră deja (cf. Lc 24,25), şi au trăit-o în prima persoană, chiar dacă nu au fost crezuţi întotdeauna. Din experienţa sfântului Francisc nu putea să lipsească o atenţie deosebită faţă de misterul pascal. Imaginea lui Cristos răstignit, cu siguranţă, îl marcase profund, de aceea, biografii, ca şi iconografia, ne-au transmis imaginea unui sfânt fascinat cu totul de cel Răstignit. Vorbea cu gingăşie despre Cristos care pătimeşte (...). Totuşi, nu se oprea numai la acest aspect (...). Oficiul Patimii Domnului este un indiciu luminător. Este un Oficiu compus pentru a celebra Patima sau Naşterea, Învierea, Înălţarea şi revenirea glorioasă la sfârşitul timpurilor 2. Învierea a fost precedată de o adevărată durere fizică şi morală: durerea care a atins trupul şi durerea care l-a făcut să se simtă abandonat. Este durerea Capului omenirii, care a luat asupra sa toate durerile, durerea Fiului lui Dumnezeu, care manifestă bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. 1 Cf. J. GALLOT, Perché la sofferenza? Ancora, Milano 1989, 192-197. 2 N. NGUYEN VAN KHANH, Gesù Cristo nel pensiero di San Francesco secondo i suoi Scritti, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano 1984, 305-306. 3
În cele ce urmează intenţionăm să luăm în consideraţie suferinţa ca participare, din partea sfântului Francisc şi a sfintei Clara, la durerile lui Cristos şi la misterul mântuirii înfăptuit prin cruce şi înviere. Nu încercăm să facem o descriere exhaustivă a suferinţelor lor, ci ne limităm la a arăta numai concepţia lor cu privire la această experienţă umană. Atât răul fizic, cât şi răul moral vor fi privite în prisma evenimentului pascal al lui Cristos, care a realizat misiunea mesianică nu prin forţă, ci prin slăbiciunea Slujitorului lui JHWH. De aceea, Isus a experimentat suferinţa în forma sa cea mai expresivă: moartea; însă a suportat-o cu o iubire de Fiu, zădărnicind astfel puterea pe care suferinţa o are de a îndepărta de Dumnezeu şi a făcut din aceasta calea unei comuniuni mai profunde cu Tatăl, care îşi află desăvârşirea în Înviere. Acceptând, aşadar, cu credinţă realitatea suferinţei, se participă la misiunea mântuitoare a lui Cristos, şi astfel, conformând propriul mod de a trăi la cel al lui Cristos răstignit şi înviat, se intră în logica unei iubiri capabile de a se dărui în întregime şi în mod gratuit, pentru ca toţi să aibă viaţa şi să o aibă din belşug (cf. In 10,10) 3. 1. Durerea, participare la misterul lui Cristos Orizontul uman este marcat şi de suferinţă, de care nimeni nu poate fugi şi pe care cel credincios trebuie să ştie să şi-o asume. Scrierile sfântului Francisc şi ale sfintei Clara fac aluzie la un anumit număr de situaţii concrete în care omul este încercat de suferinţă: supunere faţă de toţi 4, refuzul din partea fraţilor 5, boală 6, moarte 7 ; noi vom lua în consideraţie, acum, doar suferinţa fizică. Dacă sunt mulţi autorii ce au scris despre bolile sfântului Francisc 8, încercând să le descrie şi să ia în consideraţie incidenţa unor astfel de fenomene şi a urmărilor acestora în viaţa sa, cu totul diferit se prezintă studiile asupra sfintei Clara. Primii biografi, de fapt, vorbesc în mod clar de câteva dintre ele, în timp ce despre altele descriu doar efectele. Deoarece ar trebui să străbatem numai un domeniu al ipotezelor, nu ne vom opri prea mult asupra acestei teme - decât numai pentru a arăta experienţa trăită de ei - dar vom încerca să vedem atitudinea spirituală pe care o asumă sfântul Francisc şi sfânta Clara în faţa acestei suferinţe. Izvoarele Franciscane, referitor la bolile sfintei Clara, sunt incomparabil mai moderate decât cu privire la sfântul Francisc. Starea sănătăţii sfintei Clara, din perioada copilăriei, pare a fi mult diferită de aceea a sfântului Francisc care, încă din copilărie, a fost fragil şi slab 9, şi care a fost atât de puternic atins de boli în trupul său încât, spre sfârşitul vieţii sale, la o vârstă destul de tânără, arăta ca un om distrus, ce avea nevoie de o atenţie deosebită şi de îngrijiri delicate. La procesul de canonizare a sfintei Clara, sora Pacifica de Guelfuccio, în mărturia sa, consideră că începutul gravei infirmităţi a sfintei Clara poate fi stabilit cu aproximativ douăzeci şi nouă de ani înainte de moartea sa 10, în timp ce 3 GIOVANNI PAOLO II, In un mondo segnato dalla brama insaziabile dell avere la parola della croce invita alla logica dell Amore [Ai degenti dell ospedale oftalmico di Roma, 10.03.1991], InsGPaolo II, XIV 1 (1991) 505. 4 Cf. Rnb VII 2. 13: FF 24. 26; XVI 6: FF 43; XIV 4-5: FF 40; Test 6: FF 112; TestsC 44. 67-70: FF 2841. 2849; 1LAg 1-2: FF 2859. 5 Cf. Plet: FF 278. 6 Cf. 2Lfed 3: FF 180; Lcap 39: FF 226; Test 29: FF 125; 1Test 2: FF 132; Rnb X 1-4: FF 34-35; Rb VI 9: FF 92; X 9: FF 104; RsC V 1-4: FF 2783; VIII 12-14. 17-19: FF 2797. 2799. 7 Cf. 1Lfed 14-16: FF 178/5-6; 2Lfed 71-72. 81-85: FF 204-205; Lrp 2-5: FF 211; Rnb XXI 3. 7-8: FF 55; Cant 12-13: FF 263; TestsC 37-40. 57: FF 2838. 2843. 8 Ne par folositoare în această privinţă studiile lui O. SCHMUCKI: Le malattie di Francesco durante gli ultimi anni della sua vita, în AA. VV., Francesco d Assisi e francescanesimo dal 1216 al 1228 [Atti del IV Convegno Internazionale, Assisi, 15-17 ottobre 1976], Assisi 1977, 315-362; IDEM, Infermitá, DF 827-872; S. J. PIAT, Con Cristo povero e crocifisso. L itinerario spirituale di Francesco d Assisi, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano 1978; S. BAMBINI, Salute e malattia nell esistenza umana. Il confronto con il modello: Francesco d Assisi, malato e santo, în Anime e Corpi 74 (1977) 541-563; G. LAMBERTINI, Le malattie e le stimmate di san Francesco, SF 71 (1974) 109-122. 9 Cf. Legper 2: FF 1546. 10 Cf. Proc I 17: FF 2941. 4
biograful său vorbeşte de douăzeci şi opt de ani de continuă istovire 11, chiar atribuind cauza înspăimântătoarelor forme de mortificare în a se îmbrăca, în folosirea ciliciului, în duritatea patului său şi postului continuu 12. Toate acestea, ca şi alte forme de mortificare corporală, au redus în mod sigur rezistenţa sa fizică la o stare progresivă de anemie, denutriţie şi astenie, marcând trupul său cu o gravă infirmitate cronică ce, în săptămâna în care sfântul Francisc a trecut din această viaţă 13, nu i-a permis nici măcar să se ridice 14. Înrăutăţirea bolii sfintei Clara pare să fi început în noiembrie 1250 15, deoarece Toma de Celano, înainte de a povesti vizita Papei Inocenţiu al IV-lea făcută Sfintei - efectuată între 1-8 august 1253 -, notează că pe membrele sale sfinte, consumate de îndelungata boală, apasă noua debilitare, care indică apropierea chemării Domnului 16. Nu se ştie ce fel de boală o lovise, dar ceea ce povesteşte biograful său pare să corespundă realităţii istorice 17 : În acest strâmt eremitaj de patruzeci şi doi de ani rupe alabastrul trupului său cu biciuirile disciplinei, pentru ca edificiul Bisericii să se umple de parfumul unguentelor 18. Cu privire la sfântul Francisc, unul dintre primele evenimente ce au afectat în mod considerabil sănătatea sa a fost boala pe care a contractat-o în închisorile din Perugia. Chiar dacă părerea studioşilor asupra bolii este împărţită - unii vorbesc de febre malefice 19, iar alţii de tuberculoză pulmonară 20 - existenţa sa este sigură, ba, mai mult, a fost aşa de gravă, încât sfântul Francisc s-a bucurat de privilegiul prizonierilor bolnavi şi a fost răscumpărat de tatăl său 21. Boala este pentru el un semn care trebuie să intre în mod pozitiv în planul vieţii sale 22 ; de aceea, chiar dacă mai târziu sănătatea a fost recuperată într-un anumit sens, nu doar consecinţele s-au făcut simţite din când în când 23, dar, cu trecerea timpului, a contractat alte boli. În timpul ultimei sale călătorii în Orient, a avut o infecţie dureroasă la ochi, care l-a orbit total. Este vorba de o conjunctivită cronică supusă la fenomene de reacutizare şi la apariţia cicatrizării, cu posibile asocieri cu alte leziuni mai mult sau mai puţin caracteristice acelor structuri care compun globul ocular (...). Dacă nu este îngrijit în mod oportun, se măreşte capacitatea sa de a produce daune foarte severe mai ales ochilor indivizilor slabi, anemici, limfatici 24. În ultimele luni de viaţă, glaucomul i-a infectat ochii şi, dincolo de a-l fi lăsat aproape orb, îi provoca dureri de cap sfâşietoare, arsuri intense la ochi şi multă secreţie lacrimală 25. Vederea luminii îi era atât de insuportabilă încât stătea mereu în întuneric în casă şi în chilie 26 şi, în timpul călătoriei la Rieti, a trebuit să poarte un capuciu mare făcut de fraţi, iar pe ochi o faşă de lână şi de in cusută de capuciu, pentru că nu putea privi lumina zilei din cauza durerilor mari ce i le provoca infirmitatea 27 ; el acceptă durerea ca mijloc necesar de purificare 28. 11 LegsC 39: FF 3236. 12 Cf. Ibidem, 17-18: FF 3191-3196. 13 Cf. Legper 109: FF 1667; cf. Spec 108: FF 1807. 14 Cf. LegsC 28: FF 3209. 15 Cf. Proc IX 10: FF 3068. 16 LegsC 41: FF 3240. 17 Cf. O. SCHMUCKI, art. cit., DF 833-836. 18 LegsC 10: FF 3176. 19 Cf. S. J. PIAT, op. cit., 88. 20 Cf. S. CIANCARELLI, Francesco di Pietro Bernardone, malato e santo, Nardini, Firenze 1972, 20. 21 Cf. A. FORTINI, op. cit., 178-179. 22 S. BAMBINI, Salute e malattia nell esistenza umana..., 558. 23 Cf. 1Cel 56: FF 420. 24 S. CINCARELLI, op. cit., 80-81. 25 Cf. Ibidem, 85. 26 Legper 43: FF 1591. 27 Ibidem, 46: FF 1595. 28 Cf. R. ZAVALLONI, La personalitá di Francesco d Assisi. Studio psicologico, Messaggero, Padova 1991, 94. 5
De fapt, primul său biograf, Toma de Celano, afirmă că sfântul Francisc a suferit timp îndelungat, până la moarte, multiple boli: dureri de ficat, splină, stomac 29, hidropizie 30. Cu multă probabilitate a avut şi infecţii de malarie, care i-au provocat leziuni permanente la acele organe interne în care s-au cuibărit în mod stabil paraziţii: ficatul şi splina 31. La Siena, într-o noapte, a avut o hemoragie gastrică atât de puternică încât, crezând că nu va mai rezista, a fost determinat să facă un mic testament numit chiar Testamentul de la Siena 32. Problema bolilor nu a fost, aşadar, necunoscută sfântului Francisc şi sfintei Clara, ba, mai mult, ele au fost un mijloc de identificare progresivă cu Cristos răstignit şi de constantă asceză spre sfinţenie. Ca urmare a bolilor, amândoi au putut spune asemenea Sfântul Paul: mă bucur în slăbiciuni, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în lipsurile îndurate pentru Cristos (2Cor 12,10), deoarece adeziunea la patima lui Cristos îndulceşte toate suferinţele, întrucât sunt înrădăcinate în voinţa de a-l imita pe Cristos 33. În ele, amândoi au descoperit, asemenea Apostolului, eficacitatea şi forţa întregii lor misiuni apostolice care are în suferinţă limfa vitală. Marea lor bogăţie şi sensibilitate umană, perfecţionată mai mult de experienţa propriilor boli, i-a făcut mult mai umani faţă de fraţii şi surorile bolnave şi au avut faţă de ei sentimente însufleţite de dragoste, înţelegere şi compasiune 34. În Scrierile lor, boala a fost obiect de repetate referinţe, astfel încât în Regulă se dedică aproape un capitol întreg celor bolnavi. Prima observaţie, ce reiese cu uşurinţă, este că ei au tratat problema bolii cu delicateţe maternă şi profundă sensibilitate umană, şi au văzut-o asemenea unui mijloc de participare la patima lui Cristos. Capitolul X din Regula neconfirmată vorbeşte despre boală şi atitudinile ce trebuie să se aibă faţă de fraţii bolnavi: Dacă vreunul dintre fraţi ar cădea bolnav, oriunde s-ar afla, ceilalţi fraţi să nu-l părăsească decât după ce va fi orânduit unul din fraţi sau mai mulţi, dacă va fi nevoie, să-l slujească aşa cum ar vrea să li se slujească lor înşişi; dar în caz de mare nevoie, îl pot încredinţa unei alte persoane care să-l poată îngriji pe durata convalescenţei. Şi dacă vreunul se va tulbura sau se va mânia împotriva lui Dumnezeu şi împotriva fraţilor, sau dacă va cere cu mare stăruinţă medicamente, dorind prea mult să-şi elibereze carnea care şi aşa va muri în curând, şi care este duşmanul sufletului, aceasta îi vine de la cel rău iar el se dovedeşte a fi un om trupesc şi nu pare să fie un frate, fiindcă îşi iubeşte mai mult trupul decât sufletul 35. Boala fratelui este situată aici într-un context de itineranţă. Şi sfântul Francisc, în lungile sale peregrinări, s-a îmbolnăvit grav şi a avut nevoie de ajutor 36. Datorită situaţiei în care se găsea de a străbate drumurile lumii pentru răspândirea mesajului evanghelic, prima comunitate franciscană, din cauza vieţii riguroase, constrânsă să doarmă de cele mai multe ori în refugii pe care providenţa le punea la dispoziţie, cu siguranţă, a trebuit să se confrunte în mod frecvent cu diferite boli. Atitudinea fraţilor sănătoşi faţă de cel bolnav trebuie să poarte amprenta unei slujiri totale şi caritative. Cel bolnav nu trebuie să fie abandonat din cauza nici unui motiv, dar unul sau mai mulţi fraţi trebuie să fie gata a-i sluji, aşa cum ei înşişi ar vrea să fie slujiţi dacă s-ar găsi într-o astfel de situaţie, aplicând pentru fratele bolnav regula de aur: Tot ceea ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei (Mt 7,12). În cazuri foarte grave în care o necesitate deosebită i-ar împiedica pe fraţi să-i slujească celui infirm în 29 Cf. 2Cel 96. 130: FF 683. 714; Legper 37: FF 1585; Spec 91: FF 1789. 30 Cf. 1Cel 105: FF 502. 31 O. SCHMUCKI, Le malattie di Francesco..., 345. 32 Cf. S. J. PIAT, op. cit., 552. 33 Cf. E. PASZTOR, San Francesco e il cardinale Ugolino nella questione francescana, CF 46 (1976) 223. 34 Cf. 2Cel 175: FF 761; Proc I 12: FF 2936. 35 Rnb X 1-2. 4: FF 34-35. 36 Cf. 3Cel 34: FF 857. 6
mod adecvat - aici se face referinţă la o sărăcie şi mizerie extremă 37, numai atunci îl pot duce la o persoană care să aibă grijă de el în mod corespunzător. Deci, nici măcar sărăcia, atât de dragă sfântului Francisc, nu poate constitui o piedică în calea desfăşurării slujirii caritative faţă de fratele bolnav. Cine se îmbolnăveşte are dreptul să beneficieze de îngrijirile fraţilor, pentru că slujirea reciprocă este un element esenţial al vieţii de frate, iar boala este un moment important de verificare a iubirii care generează slujirea. Cel bolnav este pentru sfântul Francisc expresia lui Cristos care a luat asupra sa slăbiciunile noastre 38 şi, ca atare, este vrednic de tot respectul şi de toată atenţia, deoarece el este asemenea martirului 39. Chiar dacă sfântul Francisc cere fraţilor să vină cu promptitudine în ajutorul celui bolnav, recurgând, dacă este necesar, la persoane corespunzătoare, atunci când nu ar avea posibilitatea şi mijloacele necesare pentru a-l îngriji, fratelui bolnav îi cere să nu acorde o grijă exagerată trupului, care este destinat să moară curând. El trebuie să se intereseze mai mult de suflet, căutând mântuirea sa, decât de trup, cerând cu insistenţă şi nerăbdare medicamentele pentru a fi îngrijit. Sfânta Clara, în Regula sa, reia în mod integral capitolul din Regula neconfirmată a sfântului Francisc, care vorbeşte despre boală şi despre asistenţa caritativă acordată celor bolnavi, fără să admită nici ea conflicte între sărăcie şi caritate, dar aducând chiar noutăţi: Cu privire la surorile bolnave, abatesa este obligată să se informeze cu atenţie, atât în mod personal, cât şi prin celelalte surori, despre exigenţele bolii lor, atât cu privire la sfaturi, cât şi la mâncăruri şi alte nevoi, şi să se îngrijească cu dragoste şi milostivire de cele necesare, după posibilitatea locului respectiv. Deoarece toate sunt chemate să se îngrijească şi să le slujească pe surorile lor bolnave aşa cum ar vrea să fie slujite ele însele în cazul în care s-ar îmbolnăvi 40. Prima responsabilă este, cu siguranţă, abatesa, însă se observă o atenţie preferenţială pentru cele bolnave nu doar din partea ei, dar şi din partea întregii fraternităţi. Ele merită cea mai mare atenţie pentru faptul că în cadrul istoriei mântuirii îi reprezintă pe cei mici ai Împărăţiei, săracii comunităţii escatologice, cei preferaţi de Domnul; în deosebi pentru superioară care, asemenea lui Cristos, trebuie să-şi sacrifice propria viaţă şi să ia asupra sa slăbiciunile lor - ele sunt sacramentul milostivirii lui Dumnezeu 41. Referitor la surorile bolnave, se observă responsabilitatea comună a tuturor celorlalte în ceea ce priveşte slujirea caritativă în toate necesităţile lor: sfaturi, mâncăruri şi alte exigenţe; detalii absente în Regula sfântului Francisc. În comun cu Regula sfântului Francisc au numai regula de aur (cf. Mt 7,12), adică a le sluji aşa cum ele însele ar dori să fie slujite 42. Boala ia şi un rol de verificare a adevăratei iubiri fraterne: Fericit slujitorul care este atât de disponibil să-l iubească pe fratele său când este bolnav şi, de aceea, nu poate să îi întoarcă serviciul, cât îl iubeşte când este sănătos, şi poate să i-l întoarcă 43. Fratele bolnav este ca şi cum ar fi răstignit, iar fratele sănătos trebuie să fie mulţumit că are posibilitatea de a sta la picioarele lui, slujindu-l. Adevărata dragoste fraternă stă în iubirea dezinteresată, care nu ţine cont de o compensaţie sau satisfacţie şi care ştie să-l slujească pe cel bolnav cu aceeaşi grijă cu care l-ar slujii pe un confrate sănătos, de la care se poate aştepta o retribuţie. Aceasta este iubirea adevărată, comuniune cu fratele slab şi suferind; ea este privată de orice alt scop străin carităţii, care trebuie să fie elementul constitutiv al vieţii cotidiene trăite împreună şi să se transforme 37 Cf. I. RODRIGUEZ HERRERA A. ORTEGA CARMONA, Los Escritos de san Francisco de Asis, Espigas, Murcia, 1985, 416-417. 38 Cf. 2Cel 85: FF 672. 39 Cf. Spec 97: FF 1796. 40 RsC VIII 12-14: FF 2797. 41 Cf. J. GARRIDO, La forma di vita di santa..., 254-255. 42 O. VAN ASSELDONK, Lo Spirito dà la vita. Chiara Francesco e i Penitenti, Edizioni Collegio S. Lorenzo da Brindisi, Roma 1994, 246. 43 Am XXIV: FF 174. 7
într-un moment de har. În măsura în care se va şti să se ducă la bun sfârşit în mod dezinteresat această slujire caritativă faţă de fratele bolnav, în aceeaşi măsură va creşte şi iubirea dintre fraţii comunităţii, deoarece fratele slab şi bolnav este, în interiorul comunităţii, şi testul de verificare a gradului de iubire dintre fraţi. Referitor la iubirea faţă de cei bolnavi, se observă delicateţea maternă a sfintei Clara, care vorbeşte despre paturile surorilor bolnave: Surorile, care sunt bolnave, vor putea folosi saltele de paie şi perne cu puf sub cap; iar cele ce au nevoie de ciorapi şi saltea de lână le pot folosi. Surorile bolnave mai sus amintite, apoi, când sunt vizitate de cei care intră în mănăstire, pot, fiecare pe cont propriu, răspunde pe scurt cu câteva cuvinte corespunzătoare celor ce li s-au adresat 44. Pentru surorile bolnave, ca semn concret de caritate fraternă, încetează regulile comune de austeritate şi, pentru a uşura suferinţele lor, ele pot folosi lucruri mai moi şi mai comode. În infirmerie este suspendată aplicarea disciplinei tăcerii, deoarece pentru alinarea şi slujirea celor bolnave, le va fi permis mereu surorilor să vorbească moderat 45. Modalitatea sfântului Francisc de a concepe boala arată că ea este un moment de har, un dar al lui Dumnezeu, un semn de cinste pe care el îl poartă cu bucurie şi cu mândrie 46 ; de aceea, ea devine fericire evanghelică când este suportată cu răbdare şi cu inima în pace 47. Este un moment pe care Dumnezeu îl dispune pentru binele bolnavului, care, la rândul său, este chemat să-i accepte voinţa cu răbdare şi resemnare. Fratele trebuie să se supună bolii aşa cum Cristos s-a supus voinţei Tatălui, luând asupra sa slăbiciunile noastre, mulţumind Creatorului său pentru că, prin această stare de slăbiciune, el îl pregăteşte pentru viaţa veşnică: Iar pe fratele bolnav îl rog să aducă mulţumire Creatorului pentru toate; şi aşa cum îl vrea Domnul, aşa să dorească să fie, sănătos sau bolnav, fiindcă pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat la viaţa veşnică îi povăţuieşte cu înţepăturile biciuirilor ca şi ale bolilor şi cu duhul pocăinţei, după cum spune Domnul: Eu pe cei pe care îi iubesc, îi îndrept şi îi pedepsesc (cf. Ap 3,19) 48. Răspunsul fratelui este acceptarea caracterizată de răbdare. Nu există cale mai bună de a-l sluji pe Dumnezeu decât aceea de a îmbrăţişa, fără răzvrătire, dar cu răbdare, această voinţă divină, manifestată prin experienţa propriei boli, fără a dori altceva pentru sine decât ceea ce Dumnezeu dispune şi considerând-o un act al bunăvoinţei sale. El trebuie să accepte boala, fără a se tulbura, fără a nutri resentimente împotriva lui Dumnezeu şi a fraţilor, pentru că ea este spre binele său. Cristos, care a luat asupra sa suferinţele noastre, rămâne întotdeauna modelul exemplar al fratelui. Abandonarea la voinţa lui Dumnezeu este unica atitudine adecvată a fratelui, care îl preamăreşte pe Domnul cu această acceptare răbdătoare a bolii mai mult decât cu orice altă faptă. Aşa cum sfântul Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru cei care suportă boli şi necazul 49, aşa şi fratele bolnav trebuie să-l laude şi să-l preamărească pe Dumnezeu, care l-a vizitat prin boală, deoarece orice suferinţă, fizică sau morală, este pusă sub semnul harului şi al dragostei lui Dumnezeu faţă de fiii săi. Pentru sfântul Francisc, bolile, care puţin câte puţin au martirizat trupul său, au fost un mijloc de a se jertfi pe sine lui Dumnezeu. Era atât de dur şi nemilos cu natura sa umană, lipsindu-se de mâncarea necesară şi tratând-o cu severitate excesivă, încât a ajuns să trăiască într-un trup aproape mort 50. 44 RsC VIII 17-19: FF 2799. 45 Ibidem, V 3: FF 2783. 46 A. GEMELLI, Il francescanesimo, Edizioni O. R., Milano 1932, 529. 47 Cf. Cant 10: FF 263. 48 Rnb X 3: FF 35. 49 Cant 10: FF 263. 50 Legper 39: FF 1587. 8
Printr-o eroică adeziune a spiritului său la voinţa lui Cristos, la iubirea lui Cristos, el a ajuns prin mortificare la distrugerea trupului său 51. Această atitudine arată în mod evident cât de puţin l-a interesat pe sfântul Francisc faptul de a fi sănătos şi de a avea grijă de propriul trup. Stările de boală şi convalescenţă trebuie să fie iubite asemenea celor ce ne persecută şi ne martirizează 52. Dacă în perioada anilor 1216-1220 simte nevoia de a merge în Palestina, din dorinţa de a găsi martiriul chiar pe meleagurile pe care a trăit Cristos, mai târziu îşi dă seama că martiriul poate exista şi fără sarazini, când se acceptă cu seninătate foamea, boala şi durerea 53. Motivul pentru care nu voia niciodată să se îngrijească de sănătate este că i se părea că s-ar împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Suportând boala, sfântul Francisc se vede lângă Cristos răstignit; suferinţa umană poate fi depăşită numai dacă se rămâne în unire cu Cristos şi în dragostea lui 54, de aceea, contemplarea lui Cristos, care a luat asupra sa suferinţele noastre, îl ajută făcându-l să uite de propriile suferinţe 55. Sfântul Francisc s-a îngrijit să sfătuiască Doamnele Sărace cum să înfrunte suferinţele bolilor, îndemnându-le să rămână răbdătoare în durerile şi privările ce le sufereau 56, pentru ca fiecare să fie regină încoronată în cer asemenea Fecioarei Maria 57. Finalitatea escatologică a suferinţei este mai mult decât clară. Într-o fraternitate de surori sărace, de fapt, nu este uşor ca fiecare bolnavă, constrânsă să stea la pat din cauza durerilor, să poată avea totul pe măsura propriilor dorinţe, dar, pentru a ajunge la o astfel de finalitate fericită, ele trebuiau să spună asemenea sfântului Francisc: Îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru toate aceste dureri ale mele şi te rog, o, Domnul meu, să-mi dai de o sută de ori mai mult, dacă aşa îţi place. Eu voi fi foarte mulţumit dacă tu mă vei chinui şi nu-mi vei cruţa durerea, pentru că a împlini voinţa ta este pentru mine cea mai mare mângâiere 58. Sfânta Clara, în acest sens, era un adevărat model, deoarece, chiar dacă durerea bolii o chinuia, biograful său afirmă: nu se aude nici o murmurare, nici o tânguire, ci din gura ei iese mereu o conversaţie sfântă, întotdeauna mulţumirea 59. Uitând de propriile dureri, se prosterna la picioarele celor lovite de boală pentru a uşura violenţa durerii cu mângâieri materne 60. Boala, întrucât prin ea Dumnezeu îl educă pe om în vederea însuşirii valorilor Împărăţiei, are şi o finalitate pedagogică. Dumnezeu o permite nu pentru simplul motiv de a-i face pe unii să sufere, ci pentru a-i educa şi pedepsi pe cei pe care îi iubeşte (cf. Ap 3,19) 61. Suportarea bolii devine, aşadar, pentru om motiv de corectare a defectelor sale. De fapt, omul are în sine tendinţa de a trăi după impulsurile trupului şi ale lumii, dar boala îl desprinde de bunurile pământeşti şi de falsele plăceri, pentru a-l orienta spre valorile duhului, în vederea dobândirii vieţii veşnice şi a posedării lui Dumnezeu. Boala este văzută astfel ca un mijloc de participare la suferinţele lui Cristos şi devine pentru om unicul motiv de glorie şi o cale sigură pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor, deoarece nu poate exista un alt mijloc pentru a o dobândi, fără a fi şi astfel în comuniune cu el 62. Dumnezeu şi eternitatea se obţin prin suportarea cu răbdare a bolii. Omul trebuie, de aceea, să-l laude pe Domnul pentru tot cea ce primeşte de la el. 51 G.. LAMBERTINI, art. cit., 122. 52 Cf. Rb X 9-10: FF 104. 53 R. MANSELLI, Nos qui cum eo fuimus. Contributo alla questione francescana, Istituto Storico dei Cappuccini, Roma 1980, 276. 54 Cf. Ibidem, 276. 55 Cf. O. SCHMUCKI, Le malattie di Francesco..., 332. 56 Legper 45: FF 1594. 57 Apov 6: FF 263/1. 58 LM XIV 2: FF 1228. 59 RsC 39: FF 3236. 60 Ibidem, 38: FF 3233. 61 Cf. Rnb X 3: FF 35. 62 Cf. M. STAINER, Seguir las huellas de la humildad de Cristo, SelFr 20 (1978) 201. 9
La procesul de canonizare a sfintei Clara se menţionează cum, în suferinţele ei, de la care a trecut din această viaţă, nu înceta niciodată să-l laude pe Dumnezeu 63 şi, mai presus de a fi un model viu de laudă divină, pe patul morţii, ea a continuat să se sacrifice ca maestră spirituală a fiicelor sale 64. Acceptarea cu umilinţă şi răbdare a crucii impuse de starea de boală înseamnă a intra în această mişcare descendentă a lui Cristos şi a împărtăşii logica sa. Durerea dobândeşte astfel un aspect pedagogic de corectare şi convertire şi provoacă în cel bolnav părere de rău pentru păcatele proprii şi dorinţa unei vieţi perfecte, care derivă din experienţa precarităţii vieţii pământeşti 65 şi din iluzia idealurilor pământeşti 66. Aspectul pedagogic al bolii este foarte bine scos în evidenţă şi în Scrisoarea către Credincioşi: Şi vă închipuiţi că veţi avea multă vreme deşertăciunile acestui veac, dar sunteţi amăgiţi, pentru că va veni ziua şi ceasul la care nu vă gândiţi, pe care nu le ştiţi şi le ignoraţi. Trupul se îmbolnăveşte, moartea se apropie, şi astfel, veţi muri de o moarte amară 67. Boala vrea să-i arate omului că el nu aparţine acestei lumi, ci lui Dumnezeu, şi tot ceea ce posedă este deşertăciune şi nu durează; ea aminteşte că bunurile temporare sunt secundare şi trecătoare şi deseori sunt cauza pierzării unui mare număr de persoane; există, aşadar, o invitaţie constantă la a trăi expropriaţi de tot ceea ce este material, pentru a căuta valorile Împărăţiei cerurilor 68. Moartea fiind mereu la pândă, aminteşte că viaţa umană este provizorie, iar boala face să se înţeleagă mai bine precaritatea lucrurilor lumeşti, ajutând persoana să adere la cele veşnice. Acesta este aspectul înţelept al bolii, care îl readuce pe om la esenţialitatea vieţii. Şi, dacă sfântul Francisc cere fraţilor să se îngrijească de cei bolnavi cu iubire, de la fraţii care sunt bolnavi pretinde o atitudine de mulţumire faţă de Dumnezeu, pentru că ceea ce Dumnezeu a permis este spre binele şi desăvârşirea lor spirituală 69. A răbda şi a suporta cu dragoste stările de convalescenţă datorată bolii sunt atitudinile ce-i sunt cerute fratelui bolnav, având întotdeauna prezent în minte faptul că modelul rămâne Cristos, care a luat asupra sa slăbiciunile şi durerile noastre. Crucea acceptării bolii va trebui, de fapt, să îi amintească fratelui bolnav de suferinţele lui Cristos: Să luăm seama, fraţilor, la bunul păstor care, pentru a salva oile sale, a suferit pătimirea crucii. Oile Domnului l-au urmat în suferinţă şi prigoană, necaz şi foame, în neputinţă şi în ispită şi în toate celelalte situaţii asemănătoare; şi au primit de la Domnul, în schimb, viaţa veşnică 70. Această triplă categorie de rele vrea să exprime totalitatea suferinţelor şi a chinurilor, arătând că întreaga persoană este implicată: prima categorie este externă persoanei, iar suferinţele sunt provocate de agenţi externi, cum ar fi chinuri, persecuţii, înjosiri; în a doua categorie, foamea, setea sunt suferinţe fizice şi inerente persoanei; a treia categorie este însă de ordin spiritual: neputinţa, ispitele şi altele asemănătoare. Şi în Îndemnuri se spune că unica bogăţie de care fraţii pot să se bucure într-adevăr sunt slăbiciunile, infirmităţile 71, şi nu frumoasele cuvinte sau binele pe care Dumnezeu îl face prin ei, care nu sunt rezultate vrednice de glorie, deoarece numai prin acceptarea răbdătoare a slăbiciunii 72 poate 63 Proc XIII 10: FF 3103. 64 Cf. R. ZAVALLONI, La personalitá di Chiara..., 186. 65 Cf. O. SCHMUCKI, art. cit., DF 836-838. 66 Cf. 1Cel 3: FF 323. 67 1Lfed 14: FF 178/5. 68 Cf. 2Lfed 72-86: FF 205. 69 Cf. Rnb X 3: FF 35. 70 Am VI 1-2: FF 155. 71 Cf. Ibidem, V 8:FF 154. 72 Cf. Rnb XVII 8: FF 48. 10
străluci într-adevăr harul şi puterea lui Dumnezeu şi omul poate aduce roade bune numai când reuşeşte să se transforme în întregime într-un instrument în mâinile lui Dumnezeu 73. Acceptarea cu răbdare şi suportarea bolilor devine, deci, unul dintre mijloacele cele mai eficace de participare la suferinţele lui Cristos, care, prin patima sa, a arătat dragostea sa adevărată faţă de noi. Nu poate fi vorba de iubire adevărată dacă nu există capacitate de sacrificiu, acceptare cu răbdare - în acest caz, a bolii -, care devin astfel instrumente privilegiate ce deschid porţile cerului şi uşurează intrarea în patria fericită. 2. Suferinţa morală Suferinţa este o experienţă care îi priveşte pe toţi oamenii şi care însoţeşte omenirea pe drumul ei; pare să fie un element uman universal şi este aproape inseparabilă de existenţa pământească a omului (SD 3). Ea se poate prezenta sub două aspecte: unul fizic şi altul moral. Prin suferinţa fizică, după cum am văzut deja, acela care cauzează şi suportă durerea este trupul, în timp ce suferinţa morală este suferinţa sufletului. Rămânând între limitele logicii crucii, care este aceea ce se opune spiritului lumii, este logica schimbării criteriilor de evaluare şi a înaintării pe calea lui Cristos făcută din renunţări, persecuţii şi faliment după logica umană, intenţionăm să luăm în consideraţie aspectul moral al suferinţei în optica operei De vera laetitia, pentru a vedea atitudinea concretă a sfântului Francisc şi a sfintei Clara în faţa suferinţei. În Scrierea intitulată De vera laetitia 74, s-ar părea că sfântul Francisc descrie propriul faliment, care corespunde unui moment particular al vieţii sale, trăit sub semnul insuccesului şi al refuzului chiar din partea fraţilor săi, ce s-ar putea identifica astfel cu marea ispită 75, în timpul căreia sfântul Francisc, evitând compania fraţilor 76, a încercat să se izoleze, pentru ca nu cumva să audă ceva neplăcut cu privire la unul sau la altul, care să-i reînnoiască durerea 77. Episodul descris în opera De vera laetitia poate fi aşezat într-o situaţie de contestare, cum a fost aceea a celor docţi care căutau îndepărtarea sfântului Francisc de la conducerea Ordinului. În timpul capitulului aşa-zis al Rogojinilor, un grup de fraţi mai învăţaţi l-au interpelat pe cardinalul Ugolino pentru ca acesta să-l sfătuiască pe sfântul Francisc să se lase condus de ei în guvernarea Ordinului; aceştia au contestat Regula şi şi-au exprimat dorinţa de a adopta o Regulă care să-i ajute să ducă o viaţă religioasă bine ordonată, precum cea a Sfântului Benedict, a Sfântului Augustin sau a Sfântului Bernard 78 ; însă Francisc susţine şi apără autenticitatea inspiraţiei de a urma calea simplităţii 79. 73 G. MICCOLI, La proposta cristiana..., 69. 74 Această Scriere publicată de Lucas Wadding are titlul De vera et perfecta laetitia, dar O. VAN ASSELDONK menţionează că titlul exact nu este De vera et perfecta laetitia, ci De vera laetitia. De fapt, acest cuvânt se află aproximativ de cinci ori în text şi corespunde chiar conţinutului. Cuvântul perfecta se găseşte numai în elaborarea posterioară a operei Actus şi a operei Fioretti şi chiar Wadding a reluat-o. Nici Esser, nici Hardick se pare că nu i-au acordat o atenţie acestei particularităţi (La letera e lo sprito. Tensione vitale nel francescanesimo ieri e oggi, Laurentianum, II, Roma 1985, 453). Tot O. VAN ASSELDONK afirmă că diferenţele dintre cele două texte sunt mari. Opusculul vorbeşte despre adevărata bucurie căreia i se opune cea falsă, în timp ce bucuriei perfecte i s-ar opune cea imperfectă. În acest Opuscul se revelează un Francisc care, în calitate de conducător spiritual, alege între adevărat şi fals ca în Îndemnuri, adică este maestru în a discerne între spiritul Domnului şi spiritul cărnii. În Fioretti se propune, în schimb, un Francisc perfect vrednic de a fi imitat sau admirat de cei imperfecţi (Lo Spirito dà la vita..., 230). 75 Cf. Legper 21: FF 1568. 76 G. G. MERLO afirmă că nu se poate şti cu exactitate despre ce este vorba, dar este clar că tentaţia a fost cauzată de dificilele raporturi întreţinute cu fraţii săi (Storia di Frate Francesco e dell`ordine dei Minori, în AA. VV., Francesco d`assisi e il primo secolo di storia francescana, Einaudi, Torino 1997, 13). 77 2Cel 157: FF 741. 78 Cf. Legper 114: FF 1673. 79 Ibidem, 113: FF 1673. 11
După ce s-a rezolvat problema, întreprinde el însuşi cu câţiva fraţi o călătorie în Orient, dar, numai câteva luni mai târziu, prin intermediul unui frate care a venit special pentru a-l informa, a aflat de evenimentele dureroase din sânul Ordinului ce au avut loc între timp, în lipsa sa, în Italia: reuniunea Vicarilor în capitul şi promulgarea unor constituţii noi 80. Acest fapt a grăbit întoarcerea sa în Italia 81. Era evident că tensiunile nu se calmaseră în Capitulul Rogojinilor. Curentul celor învăţaţi acceptase fără nici o plăcere luarea de poziţie a sfântului Francisc în apărarea idealului său de viaţă simplă şi umilă, iar acest capitul, numit al Bătrânilor, constituia o probă evidentă a acestui fapt, din moment ce sfântul Francisc a simţit în interiorul său cele mai dureroase şi profunde sentimente umane; mult mai dureroase şi mai sfâşietoare decât faptele sale de pocăinţă. A fost momentul în care el s-a simţit refuzat, falit şi părăsit în actualizarea proiectului său de a fi un nebun în lume 82, fapt ce constituise originalitatea sa, şi atrăsese atenţia concetăţenilor într-atât încât provocase acel fenomen ce s-a soldat cu o urmare spectaculoasă printre tinerii din Assisi. Acesta a fost, de fapt, unul dintre cele mai tragice momente ale vieţii sfântului Francisc, din care el a ieşit în spiritul Domnului, al adevăratei bucurii, dramă ce se va încheia cu demisia sa, îmbrăţişând cum se poate vedea şi din text un rol de ordin moral, adică acela de a fi un model pentru fraţii săi 83. Cu această operă -De vera letitia- o ficţiune literară, o istorie simulată sau o poveste 84, sfântul Francisc vrea să răspundă propriilor sale întrebări şi ale tuturor fraţilor Ordinului, personificaţi în figura fratelui Leon. Chiar dacă povestirea începe cu un timp nedefinit într-o zi -, referinţa la maeştrii Universităţii din Paris arată că este vorba de ultimii ani ai vieţii sfântului Francisc, de perioada intrării ştiinţei în sânul Ordinului care, în locul valorilor iniţiale ale simplităţii, sărăciei şi ale vieţii itinerante trăite între cei marginalizaţi, se pare că aşează valorile culturii, ale unei vieţi mai statice în convente mai bine structurate şi prevăzute cu biblioteci bune pentru studiu. Dar sfântul Francisc, ca în vremurile de început, în groapa de la San Damiano, în care se ascundea pentru a se sustrage mâniei tatălui său, se simţea inundat de o inexprimabilă bucurie pe care nu o simţise niciodată până atunci 85, tot aşa şi acum, spre sfârşitul vieţii sale, plin de duhul lui Dumnezeu, era gata să înfrunte orice nelinişte a sufletului, orice tortură a trupului, cu condiţia să i se acorde ceea ce dorea: să se împlinească în el în totalitate voinţa Tatălui ceresc 86. În Scrierile sfintei Clara nu se găseşte nimic care să semene cu opera De vera letitia şi nici nu a avut probleme din partea surorilor sale în ceea ce priveşte desfăşurarea oficiului de abatesă dar, timp de mai bine de douăzeci şi şapte de ani, din 1226, anul morţii sfântului Francisc, până în 1253, anul în care a încheiat existenţa sa pământească, sfânta Clara de Assisi a supravieţuit datorită aceluia ce o convinsese să lase totul pentru a-l urma în sărăcie pe Cristos cel sărac. În timpul acelor douăzeci şi şapte de ani, sfânta Clara a păstrat şi a apărat uneori nu cu puţine dificultăţi idealul de viaţă pe care l-a învăţat chiar de la sfântul Francisc 87. Nu este vorba de dificultăţi personale, de o idee de pocăinţă diversă, ci de acele dificultăţi care au fost cauzate de neînţelegerile şi de obstacolele puse de lumea externă comunităţii sale, împotriva cărora a trebuit să lupte pentru a rămâne fidelă idealului său 88. Cu siguranţă, nici posturile, nici vegherile, nici rugăciunile nu au purificat-o atât de mult pe sfânta Clara cât a făcut-o această luptă ascunsă şi profundă 80 Cf. Giano 11-12: FF 2333-2334. 81 Cf. L. IRIARTE, Storia del francescanesimo, Dehoniane, Roma 1982. 45. 82 Legper 114: FF 1673. 83 Cf. Ibidem, 105-106: FF 1661-1663; 2Cel 143: FF 727. 84 Cf. O. VAN ASSELDONK, Lo Spirito dà la vita..., 232. 85 1Cel 10: FF 336. 86 Ibidem, 92 : FF 481. 87 M. BARTOLI, Novitas clariana. Chiara testimone di Francesco, în AA.VV., Chiara di Assisi [Atti del XX Convegno Internazionale, Assisi, 15-17 ottobre 1992], Spoleto 1993, 159. 88 Cf. M. BARTOLI, Gregorio IX, Chiara d`assisi e le prime dispute all`interno del movimento farncescano, în AA. VV., Atti della Accademia Nazionale dei Lincei. Rendiconti. Classe di Scienze morale, storiche e filologiche XXXV, Roma 1980, 97-100. 12
care i-a marcat întreaga sa viaţă 89. De fapt, îi va scrie Agnezei de Boemia, invitând-o să adopte acea atitudine care a caracterizat-o pe deplin: Şi dacă cineva îţi zice sau îţi sugerează alte iniţiative, ce împiedică înaintarea pe calea perfecţiunii pe care ai îmbrăţişat-o sau care ţi se par contrare vocaţiei divine, chiar comportându-te cu tot respectul, să nu urmezi sfatul lui, ci îmbrăţişează-l, fecioară săracă, pe Cristos cel sărac 90. Această suferinţă a început din noiembrie 1215, adică de la Conciliului al IV - lea din Lateran, între decretele căruia unul obliga fiecare Ordin religios nou să urmeze una dintre Regulile existente ce fuseseră deja aprobate 91. Sfânta Clara a trebuit să accepte Regula Sfântului Benedict, care i-a adus şi oficiul de abatesă, pe care ea nu-l dorea 92 ; dar cu mult curaj, propriu temperamentului său, sfânta Clara, pentru a rămâne fidelă profesiunii sale, i-a cerut Papei Inocenţiu al III lea Privilegiul sărăciei 93, care i-a fost acordat verbal cu puţin înainte de moartea Papei (16 iulie 1216) 94. Astfel, ele au observat întru totul Regula Sfântului Benedict, cu excepţia celor referitoare la sărăcie. Între anii 1216 şi 1219, când au apărut primele manifestări de expansiune a damianitelor 95 în afara diecezei de Assisi, expansiune ce necesita aprobarea din partea Curiei Romane, delegatul pontifical de Toscana, cardinalul Ugolino a fost abilitat să se îngrijească de noile aşezăminte. El şi-a îndeplinit această misiune redactând chiar norme comune sub formă de Constituţiuni 96 pentru aceste mănăstiri noi, în care se prevedea observarea Regulei Sfântului Benedict 97. După ce a propus Regula benedictină surorilor de la San Damiano 98, de fapt, Ugolino a manifestat de mai multe ori tendinţa de a le asocia mişcării benedictine, dar a găsit în sfânta Clara cea mai puternică şi decisă împotrivire, nu însă şi în toate surorile ei 99. Odată cu alegerea cardinalului Ugolino ca Papă, sub numele de Grigore al IX lea (19 martie 1227), situaţia se schimbă din nou, deoarece el voia să uşureze austera sărăcie a surorilor de la San Damiano, iar sfânta Clara, un an mai târziu (1228), a trebuit să ceară reînnoirea Privilegiului Sărăciei 100. Episodul este menţionat de biograful vieţii ei: Domnul Papă Grigore, apoi (...) căuta să o convingă să consimtă să aibă o oarecare proprietate, pentru a putea face faţă eventualelor circumstanţe şi pericolelor lumii; ba chiar voia să-i ofere el însuşi cu generozitate această proprietate. Dar ea s-a opus cu o decizie de neclintit şi nu s-a lăsat convinsă în nici un mod. (...) Sfinte Părinte răspunse ea fără 89 C. GENNARO, Chiara, Agnese e le prime consorele: dalle Pauperes dominae di San Damiano alle Clarisse, în AA.VV., Movimento religioso femminile e francescanesimo nel secolo XIII [Atti del VII Convegno Internazionale, Assisi, 11-13 ottobre 1979], Assisi 1980, 176. 90 2L Ag 17-18: FF 2878. 91 Cf. Constituzione 13: Ne nimia religiorum diversitas, în Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. G. Alberigo, G. L. Dossietti, P-P. Joannou, C. Leonardi, P. Prodi; Consulenza di H. Jedin, Edizioni Dehoniane, Bologna 1991, 244. 92 Cf. LegsC 12: FF 3197. 93 Cf. TestsC 42-43: FF 2842. 94 Cf. LegsC 14: FF 3186. 95 Unul dintre numele sub care erau cunoscute surorile este şi acela de damianite ; el derivă de la mănăstirea San Damiano, unde ele locuiau. 96 Constituzioni Ugoliniane, sau Regola di Ugolino, nu este o regulă în adevăratul sens al cuvântului, ci o colecţie de norme care aplica o serie de principii ascetice şi monastice tuturor mănăstirilor ce derivaseră din mănăstirea de la San Damiano (cf. A. MARINI, Ancilla Christi, plantula sancti Francisci. Gli Scritti di Santa Chiara e la Regola, în AA.VV., Chiara di Assisi [Atti del XX Convegno Internazionale Assisi, 15-17 ottobre 1982], Spoleto 1993, 115). 97 Cf. F. URIBE, L`iter storico della regola di S. Chiara: una prova di fedeltà al Vangelo, în Dialoghi con Chiara d Assisi, [Atti delle Giornate di studio e riflessione per VIII Centenario di Santa Chiara, celebrate a S. Damiano di Assisi ottobre 1993-luglio 1994], ed. L. Giacometti, Assisi 1995, 225-226. 98 Cf. L. OLIGER, De origine regularum ordinis s. Clarae, AFH 5 (1912) 181-199. 99 Cf. K. ESSER, Die Briefe Gregors IX an die hl. Klara, FS 35 (1953) 286-289. 100 Cf. F. URIBE, art.cit., 223. 13
nici o condiţie şi niciodată nu doresc să fiu dispensată de la urmarea lui Cristos 101. Îndrăzneala acestui răspuns este evidentă nu numai pentru că ea se simţea legată printr-un vot de alegerea sărăciei, dar mai ales pentru că Grigore nu era numai Papă, dar era şi prietenul sfântului Francisc şi a fost protectorul Ordinului în ultimii ani ai vieţii sfântului Francisc 102. Sfânta Clara a trebuit să apere idealul său de viaţă franciscană chiar în faţa uneia dintre figurile cele mai apropiate de Francisc, care l-a înţeles destul de bine în timpul vieţii sale. De aceea, cu siguranţă, nu este o întâmplare faptul că sfânta Clara, imediat după acest episod, vrea să-i fie confirmat în scris, din partea Pontifului, Privilegium paupertatis, care îi fusese deja acordat oral de Papa Inocenţiu al III lea. Acest lucru s-a şi întâmplat în acelaşi an, la data de 17 septembrie 103, menţionându-se: în urma insistenţei voastre, deci, confirmăm cu consimţământ apostolic propunerea voastră de perfectă sărăcie, permiţându-vă cu autoritatea scrisorii de faţă ca nimeni să nu vă poată constrânge să primiţi proprietăţi 104. Aceasta nu înseamnă că problemele au fost rezolvate, ba chiar mai mult, se pare că după acest episod raporturile dintre ei au început să se răcească şi să apară alte dificultăţi. Una dintre aceste dificultăţi a fost cauzată de bula Quo elongati, prin care Papa, printre altele, interzicea fraţilor de a intra în mănăstirile damianitelor fără autorizaţie pontificală, rezervându-şi sieşi alegerea fraţilor abilitaţi cu îngrijirea spirituală a surorilor 105. La sosirea acestei veşti la San Damiano, sfânta Clara i-a trimis şi pe fraţii care aveau misiunea de a strânge pomenile, spunând: Să ni-i ia pe toţii fraţii de acum, dacă ni i-a luat pe aceia care ne dădeau hrana vieţii 106. Papa aflând de aceasta s-a preocupat să repună această interdicţie în mâinile ministrului general 107. Ar putea să pară un episod nesemnificativ aplicarea unei bule ca Quo elongati, care atingea toate problemele principale ale tânărului Ordin Franciscan, dar fiind vorba de doi protagonişti ca sfânta Clara şi Papa Grigore, nu se poate subevalua importanţa unei astfel de lupte 108. Dacă în 1228 sfânta Clara a trebuit să apere alegerea sărăciei, acum, în 1230, era în joc libera şi prospera unitate spirituală ce lega cele două Ordine între ele şi pe care însuşi sfântul Francisc le promisese 109 ; Toma de Celano aminteşte că sfântul Francisc, cât timp a trăit, a menţinut cu scrupulozitate aceste promisiuni şi, înainte de a muri, a avut grijă să dea ordin ca să se continue mereu: deoarece spunea că unul şi acelaşi duh i-a făcut pe fraţi şi acele femei sărace să părăsească această lume rea 110. Cele două puncte fundamentale pentru care sfânta Clara a luptat toată viaţa au fost, de fapt, sărăcia totală după spiritul Evangheliei şi al sfântului Francisc şi prietenia spirituală a fraţilor 111. Aceasta se va concretiza cu aprobarea Regulei sale, pe 9 august 1253. Situaţia s-a schimbat din nou cu Papa Inocenţiu al IV-lea, deoarece, dacă în 1245 a avut loc ultima redactare a Constituţiunilor lui Ugolino 112, ca răspuns Agnezei de Boemia 113, după doi ani, pe 9 august 1247, Papa a aprobat o nouă formă de viaţă pentru toate surorile sfintei Clara. După cum se pare, intenţia Pontifului era aceea de a oferi un text care să clarifice situaţia juridică a mănăstirilor care într-o oarecare manieră trăiau forma de viaţă de la San Damiano, şi, mai ales, un document menit să le 101 LegsC 14: FF 3187; cf. Proc II 22: FF 2965. 102 Cf. E. PASZTOR, San Francesco e il cardinale Ugolino..., 236-238. 103 M. BARTOLI, op. cit., 173. 104 Priv: FF 3279. 105 Cf. Bula Quo elongati, BF I 70 (n. 56). 106 LegsC 37: FF 3232. 107 Cf. Ibidem: FF 3232. 108 Cf. M. BARTOLI, op. cit., 177. 109 Cf. Fv 1: FF 139; RsC 3-4; FF 2788. 110 2Cel 204: FF 793. 111 Cf. L. HARDICK, La spiritualità di santa Chiara. Commento alla vita e agli Scritti della Santa, Edizioni Biblioteca Francescana, Milano 1965, 31-33. 112 Cf. Bula Solet annuere, BF I 394-399 (nr. 113). 113 Agneza de Boemia în 1243 a cerut o nouă Regulă, care să înlocuiască observarea Regulii Sfântului Benedict. 14