TEZĂ DE DOCTORAT. Rezumat. Constantin Liviu Demeter

Transcript

1 MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞCOALA DOCTORALĂ Doctorand: Constantin Liviu Demeter Rezumat TEZĂ DE DOCTORAT Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. SEVER DUMITRAŞCU ORADEA

2 MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞCOALA DOCTORALĂ Doctorand: Constantin Liviu Demeter Şcoala Română din Roma în 80 documente inedite Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. SEVER DUMITRAŞCU ORADEA

3 Cuprins I. Introducere... pag. 1 II. Istoricul cercetărilor... pag. 5 III. Proiectul Şcolii Române din Roma III.1.Primele proiecte de întemeiere înainte de Primul Război Mondial... pag. 37 III.2.Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege pag. 71 IV. III.3. Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti... pag. 106 Activitatea Şcolii Române din Roma în 80 documente inedite... pag. 119 V. Palatul Şcolii Române din Roma V.1.Construcţia clădirii... pag. 282 V.2. Aşezarea geografică... pag. 311 VI. Concluzii... pag. 348 VII. Anexe... pag. 352 Bibliografie... pag

4 Introducere Subiectul ce urmează a fi prezentat, poate fi încadrat în epoca MARII UNIRI NAŢIONALE, adică sub semnul Unirii nu doar politice, economice şi sociale, ci şi a Unirii intelectuale şi academice, prin cele patru mari universităţi din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi. Dacă istoria mentalităţilor, în scrierea istorică cunoaşte însemnări din cele mai slăvite, atunci de ce o istorie instituţională nu poate aduce România înaintea unei fapte care să întrupeze la fel de bine semnificaţia ajunsă la cea mai înaltă imagine în care se conturează puterea ţării 1. În continuare ne propunem ca această imagine, să confirme că după decembrie 1918 s-a conturat un colectiv academic şi universitar, cât mai larg pe scara valorilor, de la specialistul total, la ucenicul său. Întemeierea unei Şcoli Româneşti la Roma, pe parcursul tezei noastre, ea se va prezenta ca un legământ în acţiunile poporului român, cu lumea ştiinţifică de pe restul continentului. Proiectul Şcolii Române de la Roma, laolaltă cu cel de la Fontenay-aux-Roses, va deveni cu atât mai convingător, căci el a fost unul viu şi deloc abstract, devenind în esenţă, expresia epocii sale. În fine, printr-o analiză şi din punct de vedere didactic, se urmăreşte ca Şcoala să devină acel instrument de cercetare, în care documentele istorice străine pot deveni o sursă substanţială pentru istorici; ce într-o temeinicie conformă cu cea din capitala Italiei, ea poate redeveni în persepctivă, o cercetare sistematică asupra altor documente străine privitoare la istoria noastră naţională şi depozitate în alte vechi capitale europene. După indispensabila cerinţă, născută după elaborarea unui istoric al cercetărilor (Cap.II), o primă parte a tezei (Cap.III) va descrie epoca dinaintea războiului pentru întregirea statului, în care naraţiunea primelor proiecte de întemeire a Şcolii s-au sfârşit prin abandon. Socotim argumentat naşterea celui de-al doilea subcapitol, intitulat Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege, îndeplinind prin cel din urmă subcapitol, închinat lui Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti, întreaga istorie pentru anii prin care la Roma în toamna anului 1922, se deschide Şcoala românească pentru Arheologie, Belle-Arte, Istorie şi Filologie. Prezentul studiu menit să întregească subiectul Şcolii româneşti de la Roma, în capitolul Activitatea Şcolii Române din Roma în 80 documente inedite, este însemnat prin contribuţia adusă atât privitor la relaţiile italo-române, cât şi privitoare la biografia marelui arheolog român, Vasile Pârvan. Atenţia în acest capitol important al tezei, este acordată istoriei Şcolii din timpul directoratului lui Vasile Pârvan, dar nu înainte de-a arăta pe parcurs, rolul covârşitor avut de Giuseppe Lugli, secretarul lui Vasile Pârvan pentru Şcoală în perioada Documentele din arhiva Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, au fost îmbogăţite de arhive inedite acumulate atât de la Iaşi cât şi de la Roma. Acestora mai adăugăm valoarea lucrărilor edite cu privire la Nicolae Iorga, care prin caracterul involuntar al subsemnatului, s-a reuşit o recuperare a marelui istoric polihistor, întrucât i se datorează o bună parte din ctitoria Şcolii, chiar dacă doar legislativ, căci tocmai acest fler îi lipsea lui Vasile Pârvan. După deschiderea Aşezământului, am încercat să-i cunoaştem pe alumni care au intrat în Şcoala de la Roma, ca membri. Cei mai mulţi, desigur au fot arheologi, dar nu sunt singurii. Alături de Horia Teodoru şi Ion Popescu, studenţi în specializarea arhitectură, sau de George Călinescu şi Constantin Balmuş ca foşti bursieri în filologie clasică, asemănarea dintre ei, este că toţi au fost elevi aflaţi sub oblăduirea arheologului şi academicianului Vasile Pârvan, mentorul lor la Roma. 1 Dimitrie Gusti (coord.), Enciclopedia României, Vol.I, Bucureşti, pag.vii (introducere) 4

5 Urmărind să venim în întâmpinarea lui Vasile Pârvan care a căutat cu ardoare crearea unui spaţiu românesc pe malurile Tibrului, vom arăta în cuprinsul Cap.V, că necesitatea unei Şcoli la Roma este evidentă deoarece acesta este locul istoriei, în artă, în ştiinţă, în filosofie, şi multe alte domenii. Astfel, dintre toate cetăţile, de-alungul istoriei, cea mai iscusită 2 este locul celor şapte coline, numită cea fără moarte. Drumul către cetatea eternă străbate nobila emblemă a antichităţii, coerenţa între epoci, laolaltă cu gustul pentru decor al arhitecturilor, iar într-un final deschid un larg câmp de studiu pentru ştiinţele umaniste începând cu teologia. S-a insistat asupra descrierii zonei în care se construise palatul românesc, într-un subcapitol de sine stătător, intitulat Aşezarea geografică, întrucât considerăm necesitatea de a ieşi din negativismul des întâlnit în istoriografia problemei, prin starea de fapt de pe urma pierderii complexului mănăstriresc Santa Susana în favoarea americanilor. Atunci, pierderea în defavoarea Şcolii a creat, credem noi, o stare de dezapreciere la adresa părţii greco-catolice româneşti, ca pretendenţi a mănăstirii pentru un colegiu teologic românesc, însă asupra acestei învinuiri, credem noi ar trebui să se revină. Tendinţa naturală a unei Şcoli, este acela de-a lucra în mod hotărâtor asupra îndrumării vieţii şi de a-i constitui caracterul 3 pretendentului învăţăcel, iar reuşita acestei condiţionări se câştigă dreptul firesc de Şcoală model. Ideea călăuzitoare a prezentei teze, este de-a arăta importanţa primordială a acestor chestiuni care arată că doar prin muncă şi încredere în Magistru, se poate însufleţi o adâncă dezvolare morală care va avea să dăiunuiască în mediul universitar românesc interbelic şi nu numai. De pildă, în anul 1958 la Universitatea clujeană se amintea că, Duhul omeniei lor pluteşte şi acum deasupra Clujului şi va pluti mereu, căci erau un colectiv universitar aproape numai cu profesori şcoliţi în Occident 4 afirma unul dintre elevi. Crearea de instituţii prin care să se formeze şi să se exprime potenţele intelectuale româneşti, în spaţiile istorice, a creat de pildă la Cluj şi Cernăuţi, destinul universitar care a concurat cu cel ieşean şi bucureştean în domenii precum arheologie cu profesorul Vasile Bogrea la Cluj, ori studiul istroromânei din partea studenţilor Traian Cantemir şi Petru Iroaie, ambii străluciţi studenţi ai profesorului bucovinean Alexandru Leca Morariu, de la Cernăuţi 5. Şcoala din Roma formată la debutul unui popor triumfal, devine interesată de unitatea învăţământului Superior, căci comunităţile intelectuale aspirau să iasă pentru cercetare ştiinţifică în afara ţării, convinşi fiind de valoarea profesională. Această linie directivă crează un rendez-vous cu Academia Română în sânul căreia Şcoala îşi constituise biblioteca personală de la Roma. Ba mai mult, descoperirea adversităţilor cu instituţiile ministeriale din diferitele guverne de la Bucureşti, dezvoltase încrederea contemporanilor că destinul Şcolii este în esenţă, strâns legată de cea a înaltului For de Cultură din Calea Victoriei, deci două instituţii complementare între ele. În ciuda tuturor dificultăţilor iscate pe durata construcţiei palatului Şcolii Române de la Roma pe terenul din Valle Giulia, cu o durată a construcţiei mult întârziată până în ianuarie 1933, dincolo însă de acest prim aspect, ne propunem ca în cuprinsul subcapitolului Construcţia clădirii, să surpindem migala, atenţia, pedanteria chiar, 6 de care conducerea Băncii Naţionale de la Bucureşti, şi-a înţeles atribuţiile privind construcţia. Din această organizare, ceea ce poate fi surpins 2 Ion Miclea, Roma, cu o Prefaţă de Alexandru Balaci, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p.5 3 F.W.Foerster, Şcoala şi caracterul, trad.de Stelian Constantinescu, Editura Librăriei Nouă, Bucureşti, p.1 4 Sever Dumitraşcu, Silviu Dragomir. Întâlniri ideale, în revista Tribuna, nr.149, noiembrie 2008, Cluj-Napoca, p.23 5 Interviu cu Lorin Cantemir (Iaşi), fiul marelui folclorist al istroromânilor şi fost elev la Roma, Traian Cantemir 6 Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale Nr.35, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p.7 5

6 la o privire mai atentă, este siguranţa pe care Guvernatoratul Băncii o avea pentru arheologul Vasile Pârvan, numit director al viitorului Aşezământ ce se ridica în Valle Giulia. Această istorisire cronologică a instituţiei de la Roma, în încheiere, ea poate deveni un instrument de lucru pentru eventualele biografii ori monografii dedicate unor foşti membrii ai instituţiei, întrucât în numeroase biobibliografii, pe parcursul cercetărilor noastre nu s-a găsit decât succinta încadrare ai celor doi ani de şedere la Roma ca membru, ci nimic mai mult. Ori pentru un îndreptar cronologic privind anii de formare, se impune inserarea cu detalii, a ceea ce-a însemnat pentru subiectul cercetat, trăirea sa în Italia. Suntem convinşi de acest lucru, căci studiile unor istorici ca tineri bursieri la Şcoala din Roma, au fost modelul de pornire către ulterioare specializări, studii şi cercetări întreprinse odată cu revenirea în ţară, astfel conferinduli-se o strînsă dependenţă cu rigoarea ştiinţifică întâlnită ca fost bursier. În concluzie, dacă pentru o destul de lungă perioadă, peste istoricul Şcolii Române din Roma, dar şi a celei din Paris s-a lăsat tăcerea 7, această situaţie ne îndeamnă pe noi ca istorici să ridicăm cortina uitării, cu atât mai mult căci este vorba de o istorie instituţională a profilului umanistic pentru intelectualitatea românească, deci o ştiinţă vădită umanităţii eterne. Capitol II. Istoricul cercetărilor Din punct de vedere al aşezării în epocă, subiectul se înscrie în epoca marilor construcţii instituţionale din România interbelică, dar la o analiză mai atentă a investigaţiei asupra bursierilor Şcolii, ajungem să constatăm că este vorba de teme ale istoriei, începând de la poeţii clasici şi de la antichitatea clasică, până la cruciadele Europei medievale şi la Renaşterea culturală a Europei secolului al XVI-lea, sau alte teme istorice în funcţie de cercetarea bursierilor din Roma. Cercetarea propriu zisă asupra Şcolii Române din Roma a început abia după anul 1927, odată cu moartea directorului în exerciţiu atunci al Instituţiei, arheologul Vasile Pârvan. Cercetările din această perioadă imediată, se vor naşte pe fondul întrebării Ce se va întâmpla cu Şcoala Română de la Roma? - ştiind că ea a fost în coordonarea directă a lui Vasile Pârvan, fiind chiar un produs al gândirii pârvaniene. În continuare, o istorie a scrierilor privitoare la Şcoala Română din Roma, mai avem din articolele mai multor membrii, sau intelectuali simpatizanţi ai proiectului românesc din capitala Italiei. Cel dintâi dintre ei este istoricul Nicolae Iorga, autorul articolului Şcoala românească de la Fontenay-aux-Roses din revista orădeană Cele Trei Crişuri 8, prin al cărui articol, avem informaţii şi despre Şcoala din Paris înfiinţată în acelaşi timp cu cea din Roma. Dintre periodicele italiene, prima publicaţie în care este descrisă Şcoala Română din Roma, a fost buletinul Institutului Europa Orientală din Roma, care din păcate a funcţionat pentru o scurtă perioadă de timp. Publicaţia oficială a Institutului italian ce se interesa de istoria Europei Orientale, aduce o contribuţie deosebită la cunoaşterea realităţilor din primii ani de funcţionare. O sursă deosebită cu privire la orice subiect din perioada interbelică în societatea românească, sunt scrierile memorialistice a numeroaselor personalităţi care au lăsat astfel de opere. Printre ei, Onisifor Ghibu 9 care a poposit la Şcoala din Roma, în apartamentul închiriat din Via 7 Mihai Bărbulescu, Veronica Turcuş, Iulian M.Damian, Accademia di Romania din Roma , Accademia di Romania, Roma, 2012, p.5 8 Nicolae Iorga, Şcoala românească de la Fontenay-aux-Roses, în revista Cele Trei Crişuri, Oradea, IV, Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, Editura Eminescu, Bucureşti,

7 Emilio del Cavaliere 11; un alt memorialist a fost Sextil Puşcariu 10, un colaborator constant, fie prin studenţii clujeni trimişi de Universitatea clujeană ca membrii, fie din relaţiile academice cu directorul Şcolii de la Roma, prin Academia Română; iar în încheierea ciclului de scrieri memorialistice, mai amintim volumul Arhiepiscop în România. Jurnal de război cu numeroase note zilnice asupra personalităţii lui Vasile Pârvan, din partea Arhiepiscopului romanocatolic de Bucureşti, Raimund Netzhammer 11. Acest călugăr benedictin provenit de la Abaţia Einsiedeln (Elveţia) ajuns între timp Arhiepiscop de Bucureşti, era specialist în istoria antică şi prin colecţia sa de monezi antice, l-a adus inevitabil într-un cadru extrem de prietenesc cu Vasile Pârvan. Principala bibliografie pentru anii când Şcoala a funcţionat, în afara articolelor din revistele vremii şi în afara monografiilor amintite mai sus, au fost analele Academiei Române cu numeroasele ei tomuri de la secţia de Scrieri Istorice 12. Aici găsim rapoartele de activitate depuse de directorii Şcolii (Vasile Pârvan, George Mateescu, Emil Panaitescu, Scarlat Lambrino) şi susţinute în şedinţele Academiei Române. Însă, dintre toate sursele existente în anii când Şcoala a funcţionat, cele mai legitime surse de cercetare asupra activităţii instituţiei, sunt desigur, cele două buletine Ephemeris Dacoromana şi Diplomatarium Italicum apărute în limba italiană ce însumează munca membrilor Şcolii pe durata celor doi ani de studiu la Roma. Din seria scrierilor despre Vasile Pârvan pentru anii după 1948, înregistrăm ca fiind numeroase dintre ele, raţionalizate; adică scrierile despre întemeietorul Şcolii Române din Roma, s- au făcut cu predilecţie în anii 1962, 1972 sau în 1982 în special. 13 De ce? Pentru că se aniversau 80, altădată 90, sau centenarul de la naşterea Magistrului în septembrie Curios, că în aceeaşi ani, se împlineau şi un număr exact de ani de la deschiderea din 1922 a Şcolii Române de la Roma, dar această coincidenţă nu a fost decât sporadic trecută în revistă. În acest răstimp din 1948 până în 1989, la Roma avem o înlocuire a aşezământului românesc din Valle Giulia unde a funcţionat Şcoala, cu o altă autoritate românească prezentă în capitala italiană. Este vorba de Societas Academica Dacoromana care a funcţionat sub conducerea părintelui greco-catolic Aloisie Tăutu, în incinta fostului internat teologic Pio Romeno de pe Gianicolo nr 5. Începând cu anii 1990, în paginile revistei Magazin istoric, regăsim o serie de scrieri despre Roma şi clădirea ce ţara noastră o deţine în strada Valle Giulia, despre foşti membrii ai Şcolii şi destinul lor ce-a urmat după terminarea stagiului din Italia, despre fostul director Scarlat Lambrino, şi multe altele despre legăturile culturale ale Italiei cu ţara noastră. Scrierile din această revistă au adus şi inedite informaţii despre actualitatea clădirii în care a funcţionat Instituţia. Articole din diverse dosare de arhivă, apar anual încă şi în prezent, în revista Magazin Istoric. Apariţia unor astfel de articole şi studii în istoriografia contemporană, a pregătit terenul pentru un merituos studiu monografic asupra subiectului. Aşa se naşte cartea lui George Lăzărescu, intitulată chiar aşa: Şcoala Română din Roma, apărută în 1996 cu sprijinul Băncii Naţionale a României. Începând cu anul 2007, cercetătoarea Veronica Turcuş de la Institutul de Istorie George 10 Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, Arhiepiscop romano catolic de Bucureşti între , arată un deosebit interes pentru istoria paleocreştină din Dobrogea, astfel îl va cunoaşte îndeaproape pe arheologul de la Histria, mai ales prin vizitele prelatului la şantierul din Histria. În timpul războiului, ca elveţian de limbă germană, obţine de la generalul Mackensen sporirea supravegherii împotriva distrugerilor vestigiilor antice din Dobrogea, de către ocupanţii bulgari. 12 Analele Academiei Române. Dezbateri: tomul 40/ ; tomul 41/ ; tomul 42/ ; tomul 43/ ; tomul 44/ ; tomul 45/ ; tomul 46/ ; tomul 47/ ; tomul 48/ Emil Condurachi, Vasile Pârvan şi Benedetto Croce, în Luceafărul, Sibiu, XV, nr 52, 1972; Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, Bacău, V, Un Volum Omagial Vasile Pârvan dedicat personalităţii lui Vasile Pârvan, este editat de Muzeul de Istorie Bacău, prin seria Carpica din 1992, nr. XXIII/1 7

8 Bariţiu din Cluj Napoca, obţine detaşat un loc de frunte în istoriografia problemei. Începând cu următorul an, din 2008 până inclusiv în 2012, în cuprinsul Anuarului Institutului de Istorie G. Bariţiu, regăsim cu devotament pentru acest subiect, scrierile istoricului Veronica Turcuş, cercetător şi fost bursier al statului român, la Instituţia a cărei renume îl face cunoscut cu fiecare studiu întreprins. Înregistrând cercetările sale ca fiind reale eforturi istoriografice în istoricul aşezământului, admitem că Veronica Turcuş este cel mai autorizat istoric pentru scrieri de caracter istoric în care fiecare studiu a avut la bază un material arhivistic, fie din ţară, fie din peninsulă. Referitor la cele arătate mai sus, spre încheierea capitolului, afirmăm că cea mai edificatoare contribuţie la cunoaşterea trecutului Şcolii înfiinţate de ţara noastră la Roma, este recentul volum Accademia di Romania din Roma , o carte compendiu elaborată de trei cercetători clujeni, în amintirea celor 90 de ani scurşi de la întemeierea Şcolii Române de la Roma. Importantă se va dovedi, în orice caz şi izbânda noastră de-a merge în principalele fonduri arhivistice din ţară şi chiar şi din străinătate, în urmărirea realizărilor pe care Şcoala le-a cunoscut în perioada ei. Ne referim aici la arhivele Facultăţilor de Litere şi Filosofie ale celor 3 centre unversitare, Bucureşti, Iaşi şi Cluj, urmând apoi o cercetare şi a arhivelor de la Roma. În acest fel istoriografia problemei, se va îmbogăţi semnificativ cu documente inedite şi implicit cu noi analize de justificarea Şcolii privind rolul său în pregătirea acelei clasice generaţii a intelectualităţii universitare româneşti, din perioada interbelică şi postbelică a secolului XX. În concluzie, demersul nostru ştiinţific se doreşte a deveni o treaptă pentru istoriografie, în pregătirea omagierii centenarului Şcolii Române din Roma, căci numai astfel vom putea râvni la o prezenţă cultural-universitară românească în memoria capitalei eterne şi la aspiraţia că în Roma, Accademia di Romania are o istorie, ci nu doar un prezent ori viitor. Capitol III. Proiectul Şcolii Române din Roma III. 1. Primele proiecte de întemeiere înainte de Primul Război Mondial Am putea spune că aceste acţiuni de întemeiere a unei Şcoli Române la Roma, întrucât au fost eşuate au ajuns şi să fie sortite uitării. Începem prezentarea noastră cu această ipoteză, căci astfel ne motivăm timpul necesar de prezentare a următoarelor intenţii ca fiind supuse firii omeneşti de-a scoate din memoria colectivă un lucru ce nu a reuşit să ne surprindă şi pe noi, generaţia de azi. Oricum ne vom ambiţiona să le considerăm ca parte din actualitatea noastră şi nu doar dintr-o istorie a ideilor româneşti, ci şi din cea instituţională a ţării noastre. Interesul pentru crearea unei Şcoli Româneşti Superioare, sau după cum vom vedea mai târziu, termenul de Institut Superior, nu întâmplător se va propune unanim ca aşezământul să fie tot la Roma. Cetatea eternă a latinităţii, dimpreună cu Scaunul Apostolic al Papalităţii, s-au dovedit pentru cei mai mulţi intelectuali, iar mai târziu pentru orice român, că apropierea de ţărâna aceasta născătoare a genului latin, a fost destul ca să ne înţelegem pe noi înşine şi ca să vieţuim cu 14 Mihai Bărbulescu, Veronica Turcuş, Iulian M.Damian, Accademia di Romania din Roma , Accademia di Romania, Roma,

9 nobila împuternicire de-a o duce mai departe 15, ne spunea Monsenirul Vladimir Ghika, autorul primului proiect de creare a unui centru de studii istorice în acest oraş. Monseniorul Ghika, descendent a unei vechi familii domnitoare peste Moldova şi Ţara Românească începând cu secolul al XVII-lea, era fiul reputatului ministru al României la Sankt Petersburg, iar mai apoi la Constantinopol şi frate totodată al diplomatului de la Roma, Dimitrie Ghika, în urma cărei vizite la acesta din urmă la Legaţie, Vladimir va intra în contact cu arhive asupra românilor transilvăneni şi ai celor din vechiul regat, înţelegând cel mai bine importanţa unui spaţiu românesc pentru viitorii istorici aflaţi în Arhivele Romane la cercetare. Acest proiect născut în cursul anului 1912, nu a avut un destin temeinic deoarece Prinţul Ghika nu a ştiut atunci, căror cercuri decizionale din Bucureşti să se prezinte. Afirmăm aceasta, negăsind un act oficial de intenţie a înfiinţării, ci doar a unei serii de articole aşternute într-o revistă de spiritualitate catolică, ce nu avea o rază mare de răspândire asupra publicului, dat fiind numărul mic de catolici de la noi din ţară. Acestei nereuşite, s-a mai adăugat probabil şi lipsa de contingenţă pentru coordonarea sa, din partea unui istoric cu iniţiativă. Se mai adaugă desigur după doi ani de păsuiri, izbucnirea războiului ce avea să schimbe destul de serios orânduirea priorităţilor sociale. Însă oricum, Vladimir Ghika rămăne un reper în istoria ideilor româneşti, şi ca, un iubitor al istoriei. Gândurile sale privitoare la scrierile istorice, sunt aşternute chiar în primul an de apariţie a Revistei Catolice din anul 1912 la Bucureşti. Urmează acum să urmărim în cele ce urmează consideraţiile care l-au determinat să propună un spirit de cercetare aflat la graniţa dintre etnicitatea noastră neo-latină şi lumea catolică. Interesându-ne cu atât mai mult cu cât este venit din partea unui intelectual, diplomat şi filosof de viţă princiară la urma urmei, ceea ce-l îndemna să deţină cunoştinţe substanţiale pe plan istoric, geografic, filologic, dar şi pe plan politic. Din capul locului spunem că vectorul principal este identitatea latină în care-i găsim inatacabila sa teorie: că suntem latini, aceasta nu o mai putem schimba. Cu privire la Arhivele Romane, începe a le descrie printr-o multitudine de adjective toate la superlativ spunând că ele sunt dintre cele mai bogate, cele mai însemnate şi cele mai complete ce se pot găsi pentru istoria ţării noastre. De aici i se demonstrează interesul pentru trecutul cât mai îndepărtat al ţării sale. În continuare, găseşte stimuli de acţiune pentru a-i determina pe istoricii noştri să studieze aceste arhive, căci ele dă istoriei noastre privită de acolo, o deosebită optică. Tot cu un deosebit optimism, în necontenirea ideii, afirma că atunci când noi Românii ne ducem la arhivele Romane, avem şi mai mult de găsit decât ceilalţi, chiar dacă niciodată nu s-a auzit ca o invazie din proximitatea noastră să ne aibă ca autorii de temut. Ci din contră, suntem cunoscuţi datorită răbdării noastre seculare în speranţa unirii teritoriilor ocupate. Situaţia aceasta deştepta din când în când printre civilizaţiile din Apus, experimentele imperialiste la care era supusă singura identitate latină din Răsăritul Europei, creând cu timpul, un larg ecou între popoarele ce au izbutit în redeşteptarea identităţii originare, să ne vină în ajutor în obţinerea independenţei în secolul al-xix-lea. Monseniorul Vladimir Ghika afirma că renaşterea istoriei noastre, trebuie să pornească de la izvoarele interne, iar apoi să fie alăturate celor găsite la Roma, Constantinopol sau la Viena ori Petersburg. Ei bine, după istorici ca Nicolae Iorga şi Eudoxiu Hurmuzachi, ori Vasile Pârvan în cazul antichităţilor romane, V.Ghika chiar acest lucru sintetizare şi căutare a urmelor noastre din străinătate, a dorit să cutreiereze. Mai spunea el despre întâlnirile cu trăsăturile caracterului latin, 15 Vladimir I.Ghika, Arhivele Romane şi istoria Românilor, în Revista catolică, anul I, nr.2, aprilie-iunie, 1912, Bucureşti, p.206. această revistă bucureşteană ce a apărut între anii , se chema precum periodicul transilvănean Revista Catolică, fondată în septembrie 1885 la Satu Mare de preotul greco-catolic Vasile Lucaciu. 9

10 că-ntre români, latinitatea e dovedită tainic. O confidenţă discretă, ce nu putea să o rostească, decât un teolog cu înalte cunoştinţe despre civilizaţie. De altfel, în Transilvania secolului al XVIII-lea, se spunea că ţăranul român poartă nobleţea latinităţii prin graiul său lingvistic, aducând o atingere stânjenitoare la titlul de gróf ai unor latifundiari din Transilvania Austro-Ungară, înzestraţi cu acele recunoaşteri de conte. Dar dacă ne gândim că acelaşi V.Ghika mai cataloga genul latin ca fiind unul şi cu un caracter de perenitate, atunci chiar depăşim orice temporalitate în faţa a fiece decoraţii conferite din partea imperiilor pentru servicii eroice în slujba caselor domnitoare ale Europei. Vom încheia aceste etalări, tot in termenii lui Vladimir Ghika, care ne spune că latinitatea va trebui pentru totdeauna să o păstrăm şi cu rolul de axă pentru ţara noastră. În acel an 1912, tulbur şi confuz în vederea stabilirii de expansiune ori dimpotrivă, a destrămării ultimelor imperii continentale din Europa, Vladimir Ghika, pare a fi o nici mai mult, nici mai puţin decât o călăuză, deoarece latinismul este considerat ca fiind un binevenit act de apropiere a sentimentelor, exact cu doi ani înaintea izbucnirii Marelui Război în care vom fi nevoiţi să ne alegem un drum bazat pe identitate naţională. Deja doar pentru aceste vorbe memorabile merita să trecem în revistă, scrierile acestui gânditor, iar dacă ne gândim că îi dorea şi instituţionalizarea, atunci într-adevăr e de admirat opera sa, rămânând chiar întâiul dintre ideologii ce au propus un asemnea program de cercetare instituţională la Roma. Suntem nevoiţi să rămânem la modul de gândire promovat de Monsenior, întrucât la o distanţă de doar doi ani, următorul idealist pentru înfiinţarea unei Şcoli Româneşti la Roma, este de asemena un ierarh: preotul transilvănean Greco-Catolic, Ioan Bălan, a cărui interes, curiozitate şi la urma urmei seriozitatea unor clerici catolici, impune gândul nostru la investigare a instrucţiei lor pentru taina istoriei. Căci ce putem face când apare înaintea noastră un al doilea preot ce propune în linii mari aceleaşi directive de cercetare asupra arhivelor din străinătate. Astfel următorul pe lista noastră este Ioan Bălan, născut la 11 februarie 1880 în Teiuş 16. La încheierea studiilor liceale într-un alt orăşel de mărime medie din judeţul Alba, la Blaj fiind un elev eminent şi înzestrat este trimis de profesorii blăjeni la Seminarul Central din Budapesta, unde aici îl va cunoaşte pe reputatul scriitor Ion Agârbiceanu, de altfel şi el un cleric ai aceleiaşi Biserici româneşti. Aici va lua contact cu scrisul istoric isprăvit din cercetările arhivistice ai colegilor lui mai în vârstă, lucru ce-i va forma o imagine mult mai extinsă şi deci mai generală, asupra existenţei românilor nu doar în interiorul arcului carpatic, ci şi în afara lui. După isprăvirea studiilor teologice din străinătate, tânărul preot celibatar se va întoarce la Blaj unde îi va fi dat să-şi trăiască un moment de referinţă pentru întreaga sa carieră pastorală. În 1908 la Blaj îl întâlneşte pe Monseniorul Vladimir Ghika, de care ştim că şi el era de asemenea o personalitate clericală încă în formare, cu toate că între cei doi era o diferenţă de vârstă de şapte ani. Întâlnirile dintre ei ducând la nesfârşite discuţii cu proiecte ideatice, se va ajunge ca Ioan Bălan să fie invitat de Vladimir Ghika într-o vizită a Bucureştilor. În treacăt fie spus, amintim de capitala Micii Românii, cu a sa populaţie predominant ortodoxă şi o comunitate deloc mare de romanocatolici, dar şi cu însemnate alte conglomeraţii etnice specifice Balcanilor şi Orientului Apropiat. Impresia pe care capitala i-a lăsat-o tânărului preot Ioan Bălan, a fost de bun augur, deci cu o neaşteptată plăcere de revenire. Prietenii de la Blaj îl avertizau că s-ar putea să găsească pe Dâmboviţa, o lume românească raportată la alte obiceiuri de moravuri. Ce credem noi că a făcut să 16 Episcopul Ioan Bălan, în revista Vestitorul, seria I, anul XIX, nr.8 (208), 27 februarie, 2011, Oradea, p.4. Articol publicat de redacţia revistei, în cadrul proiectului de prezentare a tuturor celor 12 episcopi morţi în închisorile comuniste. 10

11 se reîntoarcă cu un alt fel de auspiciu, a fost deschiderea sufletească ce a găsit-o la un alt nou prieten, Episcopul Romano-Catolic de Bucureşti, Raimund Netzhammer, un ierarh şcolit în Elveţia. De aceea raportat la timpul de atunci, în prim proiectul pe care l-au avut în vedere fruntaşii transilvăneni stabiliţi în Bucureşti, îl vor implica şi pe preotul Ioan Bălan. Este vorba de promovarea nevoii de ridicare a unui lăcaş de cult greco-catolic, chiar aici în Capitală. Pe strada Polonă nr 48 17, pe un teren primit de la Episcopia Romano-Catolică, şi astăzi poate fi văzut modestul lăcaş de cult ce deserveşte serviciul divin pentru greco-catolicii românii domiciliaţi aci. În tandem cu această realizare, s-a născut necesitatea unui preot greco-catolic pentru noua biserică a cărei piatră de temelie a fost pusă în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, a anului Cu această bucurie de împlinire a carierei pastorale, Ioan Bălan se decide să rămână în Bucureşti în baza paşaportului maghiar pe care-l deţinea oficial ca cetăţean al statului Austro-Ungar. Nu după mult timp va izbucni războiul, iar preotul va fi găsit culpabil de neparticipare în slujba statului de dincolo de Carpaţi la luptele cu inamicul. Respectiva factură statutară pentru preotul Bălan, în care aminteam că el se afla în Bucureşti în calitate de cetăţean al statului Austro-Ungar, acesta va fi arestat în 1916 pe motivul absenteismului îndelungat şi nemotivat de la el din ţară. Ei bine, la acest răstimp de şedere al său în vechiul regat dinainte de arestare, dorim să ne oprim. În speranţa că vom transmite întocmai cu simţirile sale prezentarea programului de cercetare istorică la Roma, trasat în paginile aceleiaşi reviste catolice din Bucureşti, utilizate şi de Vladimir Ghika, vom opera în acelaşi stil conceput de la începutul intervenţiei noastre, şi anume să deprindem principalele motive pentru care propune acest Institut. Din rândurile articolului cu titlul Institut Oriental la Roma scris în extragem ideea ataşării istoriei printre preoţii preocupaţi de acest domeniu, dar nu atât în folosul religiei din care fac parte, cât în interesul ţării din partea căruia se prezintă la Roma. Astfel începe cu o aleasă subtilitate de mustrare că noi ascundem ceea ce: Toţi ştim că la Roma sunt multe institute, nu numai pentru studiile teologice, ci şi pentru artele şi ştiinţele profane, mai cu seamă pentru studierea istoriei. Iar în continuare lasă jos armele diplomaţiei şi sugerează să ne cerem şi noi locul la masa de scris a istoriei, din această sfântă cetate din care curg izvoarele culturii la toate naţiunile. Notta bene, aceasta e o chemare la studiu, din partea lui Ioan Bălan, ci nicidecum din partea Instituţiei Pontificale din Roma. Mai concret, motivaţia lui pentru acest edificiu, o găsim în rândurile ce urmează, dorind doar să facem precizarea că pentru început, din lipsă de încredere pentru un alt tip de cercetători, Ioan Bălan îi invită doar pe preoţii istorici: Pentru a se putea ridica popoarele orientului [...] cred că ar fi necesar să se întemeieze la Roma, un Institut Oriental unde să se adune preoţi uniţi din toate naţiunile, şi să muncească pentru a ridica bisericile lor naţionale. La care continuă tot el: partea cea mai însemnată a acestor lucrări se va publica în o revistă edată de conducătorii institutului. Iar membrii institutului ar putea să fie preoţii mai distinşi din toate naţiunile unite, cari au obţinut doctoratul în teologie. Rectorul institutului va fi tot un preot unit care va mai avea de ajutor alţi doi preoţi uniţi. Astfel, cu excepţia că ei vor fi în totalitate preoţi, structura este exact după celelalte Şcoli străine de istorie existente deja în Roma. În ceea ce priveşte aria curriculară, aflăm că studiile vor fi în primul rând de domeniul istoric. Durata de studii, vor fi de trei ani, cari vor putea prezenta un studiu de specialitate la sfârşitul celor trei ani ce ar putea să fie chiar doctoratul. Institutul va putea să se facă la Roma, nu doar din pricina caracterului pontifical al lui, ci pentru că însăşi Roma are în arhivele şi 17 Ibidem. 18 Ioan Bălan, Institut Oriental la Roma, în Revista Catolică, anul III, nr.4, octombrie-decembrie, 1914, Bucureşti. 11

12 bibliotecile ei atâtea comori, încât nici un alt oraş nu i se poate pune alături, nici de departe. De aceea, cel mai mare câştig îl vor aduce acest institut naţiunilor din cari se vor alege membrii lui. De importanţa Romei în materie de cercetare istorică, şi-au dat seama şi alţi intelectuali de seamă din ţara noastră, chiar dacă ei aparţineau religiei naţionale, cea creştin ortodoxă. Cel de-al treilea proiect, îl avea ca iniţiator pe întemeietorul arheologiei moderne româneşti, Vasile Pârvan. Un plan tot necâştigător va fi şi acesta, însă e important deoarece este primul istoric ce propune crearea unui astfel de Institut. Observăm de-altfel caracterul superior de spiritualitate a lui Pârvan, atunci când în literatura de specialitate cu privire la personalitatea sa, ştim că se vehicula numele lui prin posibilii pretendenţi la scaunul patriarhal în Biserica Ortodoxă Română 19, datorită caracterului său de acurateţe în gândire şi ordine interioară, dar iată că îl găsim de această dată cu un proiect de înfiinţare a unei Şcoli, în capitala universală a catolicismului. Trebuie ştiut, că pentru a servi ştiinţa istoriei cu documente de primă importanţă şi inedite, era nevoie de material arhivistic ce nu se găsea intotdeauna la noi în ţară. Arheologii, de pildă erau strâns legaţi de situl arheologic şi de materialul epigrapfic, urmată apoi de încadrarea subiectului cercetat în contextul universal. Pentru aceasta explicăm deplasările istoricilor români în străinătate la studiu, ori la o cercetare mai profundă pe coridoarele arhivelor sau pe şantierele arheologice. Din pricina acestor deplasări externe, Vasile Pârvan iniţia în 1912 demersuri pentru crearea la Roma a unui Institut de Studii Superioare. Fără rezultat însă. Ministrul României la Roma era Constantin Diamandi, care contactat de Pârvan pentru a trata cu Guvernul Italian în vederea obţinerii unui ajutor, acesta s-a dovedit a fi prea ocupat cu altele. Interesul său pentru ceea ce-şi propusese, va creşte continuu, chiar începând cu acest an 1912, când ca o ironie a sorţii după ce este refuzat de Legaţia românească din Roma, Vasile Pârvan ajunge să-i viziteze la sediul lor cu prilejul participării sale la lucrările Congresului de Arheologie din Roma. Cu această ocazie crede că va gasi soluţii pentru crearea Institutului de Studii Superioare, dar nimic concret nu obţine. În 1914, Vasile Pârvan reia încercările de găsire a unor soluţii, însă vom vedea că tot fără rezultat. Discutase cu Baronul Fasciotti, ministrul Italiei la Bucureşti, modalităţile de organizare a unei întrevederi cu Guvernatorul Romei. În această fază de corespondenţă cu părţile italiene, va fi sprijinit de Duiliu Zamfirescu şi de Ion Bianu, ambii italienişti prin studii şi gândire. Însă toţi cei implicaţi în proiect, n-au putut face faţă războiului izbucnit în acelaşi an 1914, acesta aducând cu sine alte preocupări şi alte efecte. Aceste încercări ale lui Pârvan din 1914, sunt arhicunoscute în literatura de specialitate 20, fiind actul prezentat de el însuşi ca unul fără sorţi de izbândă. Totuşi ne spune Vasile Pârvan, că atunci Institutul era pe cale de a se realiza. Aşa ştiau până şi elevii lui de la Universitatea din Bucureşti şi colegii lui de la Catedră sau de la Academie. În momentul de faţă, ceea ne creează o curiozitate, este de unde interesul pentru acest an 1914 la Pârvan? Primele cugetări, probabil nu întâmplător Vasile Pârvan le arată când devine membru al Institutului German, în acest an al războiului de tristă amintire pentru umanitate, Credem că este acum momentul care i-a cimentat şi mai tare ideea specializării în străinătate ai studenţilor lui de la cercurile de istoria antică. El se întorsese deja din spaţiul renan de mai bine de patru ani şi totuşi, chintesenţa arheologiei europene o cunoaşte încă în detaliu chiar şi de aici de la catedra sa 19 Alexandru Zub, Vasile Pârvan, Un posibil candidat la Primatul României, în Carpica, XXIV, Ephemeris Dacoromana, Proemio de Vasile Pârvan, Roma, I, 1923; George Lăzărescu, Şcoala Română din Roma, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; s-au chiar la capitolul Scurt istoric a paginii oficiale de internet pentru Accademia di Romania, vezi 12

13 din Bucureşti. De asemenea, bibliotecilor de arheologie din Jena, Roma şi Berlin, le purtase încă o memorie de pioasă amintire. O altă ipoteză cu privire la acest an, este prietenia arheologului cu ierarhul catolic Raymund Netzhammer, un ierarh trimis de Sf.Scaun pentru păstorirea comunităţii romano-catolice din Bucureşti. Ajuns Episcop în 1912, acesta îşi mai arată un deosebit interes şi pentru geografia şi arheologia românească, în special pentru şantierul de la Histria unde îl va întâlni pe Vasile Pârvan se pare, chiar în vara anului 1914 şi căreia îi va promite ajutorul oricând i-l va cere. O cea din urmă ipoteză a originii acestei doleanţe pârvaniene născut în decursul acestui an, este călătoria ce-o face împreună cu soţia Silvia, în Toscana şi în Sicilia. Este vorba de călătoria de după căsătorie, a soţilor Pârvan. Chiar dacă se pare că nu au ajuns să viziteze şi Roma, totuşi dorinţa lui de a-şi aduce elevii în mijlocul antichităţilor romane, îi era înfiripată în sufletul său de dascăl. Continuăm şirul cronologic a încercărilor de-a clădi o Şcoală Românească la Roma, cu un nou episod ce ne duce în curtea arhiereilor Bisericii, care prin preotul transilvănean Vasile Lucaciu, se spera ca de data aceasta proiectul să prindă contur înaintea feţelor guvernamentale de la Bucureşti sau de la Roma. Suntem în anul 1919, şi o Instituţie românească la Roma, încă nu s-a format. E rândul acum, al preotului greco-catolic, Vasile Lucaciu să încerce. Nu va izbuti nici acesta, tot din lipsa obţinerii unui sediu. Acesta va încerca totuşi, să primească printr-o donaţie din partea Sf.Scaun, dar abia într-o viitoare descriere mai amănunţită a subiectului, vom aminti actorii din această polemică apărută în jurul obţinerii mănăstirii Sf.Susana din Roma. Nu voim a încheia acest capitol, fără să trecem în revistă anul aniversar 1911, când se împlineau 50 de ani de la unificarea Italiei. Atunci, în vâltoarea acelui jubileu italian cu participare internaţională, intelectuali din delegaţia românească tocmai aflau că un mare număr de state europene deţin aici în capitala Italiei, admirabile institute istorice de cercetare în interesul ţărilor de provenienţă ai cercetătorilor. Cu o neaşteptată uşurinţă, România era foarte aproape să obţină Pavilionul Statelor Unite 21, rămas liber după eveniment şi oferit cadou Italiei, ca ţară gazdă. Acesta era un local perfect cu nevoile timpului pentru ţara noastră, însă nu se ştie din ce motive, locaţia a fost destinată altui gen de utilităţi, rămânând până astăzi, în custodia statului italian. În încheiere, voim să aducem la cunoştinţă, că doar construind o locaţie din temelii, s-a reuşit ca ţara noastră să deţină o Şcoală pentru ştiinţele umaniste, în capitala eternă. Ctitorul acelei reuşite a fost însuşi Vasile Pârvan, voitorul care doar după opt ani, va reuşi să-şi vadă primii bursieri sosiţi la Roma în Institutul de cercetare mult dorit. Doar că nu trebuie să omitem căutările de soluţii ai predecesorilor lui, căci doar aşa ne putem arăta înaintea cercurilor decizionale din lumea politicilor, că din partea intelectualilor umanişti încercările au fost nenumărate, până să se izbutească. III. 2. Nicolae Iorga şi Proiectul său de Lege După cum am văzut în capitolul anterior, că orice iubitor de istorie şi de arhivă istorică putea să propună crearea la Roma a unui Institut de cercetare, ne vom convinge în rândurile ce urmează, că pentru reuşita unui astfel de proiect, trebuia ca iniţiatorul să fie pe cât posibil din breasla 21 Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 140, nr 35, în colecţia Biblioteca Băncii Naţionale. Autorul, profesor la Universitatea de arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, este fiul marelui istoric clujean Nicolae Lascu ( ). 13

14 universitarilor. Se prevedea nu dintr-o exuberare a titlurilor academice înaintea italienilor, ci dintr-o uşurinţă de care avea nevoie iniţiatorul, în privinţa redactării unui proiect de funcţionare a instituţiei propuse. La fel de mult a contat şi cunoaşterea desigur, a realităţilor învăţământului superior, ce trebuia omologat nivelului academic existent în Roma sau Paris. Prin legea propusă de Nicolae Iorga în calitate de deputat în primul Parlament al României întregite, Vasile Pârvan primeşte încrederea că va fi obţinut măcar un proiect de lege. Cu acest prilej se decide între cei doi, ca proiectul să mai cuprindă şi o şcoală la Paris, căreia Iorga îi dorise o la fel de mare consacrare. În acest fel ceea ce urma să se nască în Italia, avea să se asemene într-u totul cu cea din Franţa, urmând a fi denumită Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses, aşezată la 20 km Sud de Paris. Fără nici un fel de subiectivism însă, admitem totuşi, că Şcoala din Roma a avut meritul de-a fi cap de serie în acest proiect de lege din Odată cu acest periplu legislativ de votare al proiectului, vom parcurge aproape întregul an calendaristic 1920, la umbra personalităţii lui Nicolae Iorga. Bun cunoscător a societăţii româneşti interbelice, a ştiut să includă în regulamentul şi în etica de funcţionare ai celor două Şcolii, reuşita unei autonomii în relaţia cu lumea politică, tocmai pentru ca ea să nu sufere de pe urma instabilităţii partidelor aflate efemer, la cârmuirea ţării. Astfel ambele Şcoli, de la Paris şi Roma, au putut să reziste unui fenomen cum a fost cel de-al Doilea Război Mondial, având ca ele să fie închise abia la doi ani după încetarea războiului, în anul 1947 prin dispoziţia ministrului de Externe, Ana Pauker. Situaţia aportului privind această etapă de înfiinţare a Şcolilor, credem că a fost sub următoarea distribuţie: Nicolae Iorga în calitate de deputat şi cunoscător al limbajului legislativ, decide să elaboreze Legea cu cele zece articole privind înfiinţarea. Lui Vasile Pârvan în calitate de gânditor al ideii unei Şcoli de studii istorice la Roma şi în calitate de cunoscător al funcţionalităţii pragmatice a Institutului Arheologic german din Roma, i se cuvine să redacteze întregul Regulament cu cele şase capitole şi 24 de articole subscrise capitolelor. În consecinţă, afirmăm nestingherit că Nicolae Iorga este unul dintre întemeietorii Şcolii. Numai cum şi în istoriografie recunoştinţa e o pasăre rară, Nicolae Iorga nu este amintit decât destul de marginal în chestiunea privitoare la paşii care-au fost urmaţi în acest an Trebuie să recunoaştem, că profesorul Iorga deloc docil cu proiectele în care să nu-i cunoască în amănunt detaliile, dovedeşte de această dată încrederea în această doleanţă venită din partea unui fost elev de-al său şi devenit ulterior, coleg la Academie şi la Universitate arheologul Vasile Pârvan. Om de-o cultură enciclopedică, N.Iorga înţelege valoarea acestei Şcoli la Roma pentru arheologia românească. În consecinţă după aflarea acelor tendinţe de sensibilizare eşuate înainte de Marele Război şi descrise de noi în capitolul anterior, decide să ia parte la iniţierea unei Legi privind înfiinţarea Şcolii. Paralel cu stabilirea unei Legi, unui Regulament, unei Conduceri, şi a unei misiuni pentru ea în străinătate, Nicolae Iorga vine cu ideea înfiinţării încă a unui aşezământ, în Franţa. Şi pentru că era un proiect venit de la marele Savant, el alege ca Şcoala din Franţa să funcţioneze în oraşul lui Ferdinand Lot 22, un orăşel situat la 20 km sud de Paris, numit sugestiv Fontenay-aux-Roses, în traducere însemnând la fântâna cu trandafiri. Nicolae Iorga, era lipsit de controlul altcuiva 23 decât a propriei conştiinţe. Un proiect odată chibzuit în gândirea lui, devenea cu mari şanse de reuşită indiferent de barierele sociale, politice, 22 Ferdinand Lot (20 sept. 1866, Le Plessis Piquet 20 iulie 1952, Fontenay-aux-Roses) istoric francez de renume mondial, exponent de seamă a societăţii savante din Franţa, specialist în istoria Evului Mediu, a locuit în localitatea Fontenay-aux-Roses, orăşel unde şi-a găsit liniştea pentru munca sa la numeroasele tratate de istorie universală. 14

15 economice, religioase, etc., tocmai datorită caracterului său autonom şi totodată convingător. Temperamentul acesta autoritar, i-a adus şi multe critici, care fiind destul de numeroase, le vom rezerva într-o descriere mai pe larg, ceva mai încolo. Neobijnuit este faptul că aceste definiri ale sale, i-a adus câştig de cauză înaintea tineretului din cuprinsul întregii ţări. Pentru generaţia tânără, exista mirajul marelui profesor ce era demn de urmat, sau cel puţin de urmărit. Modelul N. Iorga nu s-a născut însă din vasta lui operă scrisă, ci venea din marile şi îndrăzneţele acţiuni de ordin naţional în acele vremuri 24 de calde frământări naţionaliste. Un fost elev al său şi unul din cei mai cunoscuţi observatori asupra carierei lui Nicolae Iorga, criticul literar Eugen Lovinescu remarca faptul că prin prestigiul unei ştiinţe enorme şi printr-un anumit talent la explozie temută, ştia să domine o sală nu încă definitiv câştigată rămânând pentru totdeauna legendarul lor părinte spiritual. Conferinţele despre societate, morală, istorie bisericească, istorie literară, culturală, orişicare dintre subiecte erau cu un asemenea debit în vorbire, de asemenea şi cu un inconfundabil tibru vocal, încât cucerea chiar şi cel mai necunoscător public asupra oricărei specialităţi pronunţate. Prin dramatismul limbajului, reuşea să convingă auditoriul că problemele expuse sunt în fapt ale ţării, iar el nu este decât mesagerul 25. Preocupările Savantului, porneau într-adevăr de la studenţii lui şi avea o traiectorie fulgerător de directă până la problemele care le identifica pentru ţara sa. Acesta era spaţiul său existenţial: de la studenţi, la treburile ţării sale. Cea mai de seamă exemplificare în acest sens o avem de la un alt student de-al său, arheologul Mircea Petrescu-Dâmboviţa care-i descrie locuinţa Savantului, ca un adevărat edificiu public închinat bunei funcţionări a ţării şi ai studenţilor săi. Revenind la chestiunea ridicării unui aşezământ românesc la Roma, rolul lui Vasile Pârvan se reducea la făurirea unui regulament de funcţionare pentru cele două Instituţii. Gândit într-o judecată proprie, regulamentul apărut în Monitorul Oficial, emis de Regatul României cu nr. 105, în ziua de sâmbătă 13 august 1921, include Decretul dat de Ministerul Instrucţiunii, pentru aplicarea legii care înfiinţează şcolile române de la Paris şi de la Roma. Nicolae Iorga, profesorul model, era învăţătorul care m-a învăţat atâtea, fără să ceară nimic în schimb 26 îşi amintea mai târziu Vasile Pârvan. Drept pentru care va simţi un înalt îndemn interior de afirmare a profesiei sale, la umbra marelui său model. Pe parcursul vieţii, îi va căuta îndrumările lui Iorga, iar ele vor fi pilduitoare pentru cariera sa. Încrederea în aceste virtuţi, au fost răsplătite prin aprobarea pentru Vasile Pârvan, ca director al Şcolii Române de la Roma. Foarte bine observa Alexandru Zub această continuă încercare de-al ajunge din urmă pe Magistrul său. Construcţia expresiei elevul şi emulul său după cum spunea istoricul ieşean, reuşeşte să concentreze întreaga hartă în drumul profesional a lui Vasile Pârvan pe urmele profesorului său. Surprinderea tendinţei de egalare pe care o doreşte în raport cu Nicolae Iorga, nu avea să uimească nici un contemporan dintre cei care i-au cunoscut pe amândoi, iar unul dintre ei a fost George Călinescu, studentul format în Bucureştiul aflat în mirajul iorghist şi specializat în Roma aflată în mirajul pârvanian. 23 Eugen Pohonţu, Amintiri despre Nicolae Iorga, în Analele Bucovinei, tom VII, 2, 2000, Editura Academiei Române, Bucureşti, p Ibidem, p Eugen Lovinescu, Confesiunile unui critic. Antologie şi studiu introductiv de Ion Simuţ, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006, p Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.59 15

16 III.3. Vasile Pârvan, creatorul arheologiei moderne româneşti Existenţa lui exemplară în atâtea privinţe, invită la reflecţie spunea Alexandru Zub, despre Vasile Pârvan. Arheologul s-a născut la 28 septemvrie 1882 în cătunul Perchiu, comuna Hurueşti, din judeţul Bacău 27, denumită în limbajul locului pe vremea administraţiei interbelice, ca Hurueştii Tecuciului 28, deoarece pe atunci exista judeţul Tecuci. Azi i s-a mai adăugat încă un i în toponimia comunei, devenind Huruieşti; componentă în sistemul administrativ comunal al Judeţului Bacău. După studiile primare aici în comună, tânărul Vasile îşi continuă şcolarizarea la studiile medii din Bârlad. Absolvă în 1900, liceul clasic 29, deschizându-i-se apetitul pentru carte şi astfel va porni pe drumul spre capitală unde avea să se înscrie la Universitate, în acelaşi sugestiv an Încă din aceste etape formative, Vasile Pârvan nu va fi scutit de suferinţă. O va cunoaşte atât pe cea trupească, dar şi pe cea de natură morală. Neplăcerile dictate cu neajunsurile în care familia lui se confrunta, tânărul student a trebuit să mai ocupe concomitent şi funcţia de pedagog la Pensionul Brândză din capitală, unde şi locuia la mansardă, într-o odaie fără foc. În acel prim an de studenţie, el îşi amintea: Era frig straşnic şi când veneam de la cursuri eram obosit de munca pentru străini, ca şi de munca pentru mine şi îngheţat 30. Boala de reumatism de mai încolo, îi va fi efectul acelei inumane atmosfere ambientale. Aceasta-i va fi prima etapă din ciclul de suferinţe. Studentul căutând o alternativă, se va transfera la liceul particular Ene Bălteanu, în aceeaşi calitate de pedagog. Aici constatase că şcolile particulare frecventate mai ales de odrasle provenind din lumea bogată, erau pepiniere de privilegiaţi, a căror insolvenţă puteau merge destul de departe. În acest sens la 6 aprilie , Vasile Pârvan însuşi se adresa ministerului de resort, cerând să se ia măsuri pentru estomparea acestor inadvertenţe. Pedagogul Vasile Pârvan s-a adresat ministerului ce la acea vreme era condus de Spiru Haret, deoarece trăise penibilul moment când chiar el a fost lovit de un elev recalcitrant care teroriza corpul pedagogic şi profesoral. În literatura română chiar există o schiţă pe marginea unei asemenea problematici, scrisă cu foarte mult zel de I.L.Caragiale, de altfel un contemporan ai acelor ani cu protagoniştii din cazul petrecut cu Vasile Pârvan. Înzestrat cu un nivel de spiritualitate superior multora din jurul lui, a ştiut să treacă peste toate acele momente, devenind un neclintit stâlp de reper pentu astfel de momente. Studiile superioare, le absolvă în 1904 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Apropierea de marii dascăli ce i-a predat in decursul studenţiei şi prin colectivul Semănătorismului, absolventul se va familiariza şi cu activitatea publicistică. Angajarea sa la biblioteca Academiei, de asemenea, îi va modela scrisul istoric. Şi după toate acestea, încununarea activităţilor formative se va încheia prin specializarea sa în Germania, primind prin concurs o bursă Hillel. În mediul academic german ajunge în toamna lui 1904, imediat ce absolvă Facultatea la Bucureşti. Se prezintă cu o scrisoare de recomandare din partea profesorului său Nicolae Iorga, polihistorul ce şi el s-a specializat în acest spaţiu german, mai precis la Leipzig. Deja din ţară, Vasile Pârvan sfătuit de Ion Bogdan decanul lui de la Facultate, va alege Universitatea din Jena, căci cercul restrâns şi aproape familiar, îl va ajuta să-şi însuşească mai uşor limba germană 32. Acest lucru întâmplându-se uimitor de repede cu ajutorul nenumăratelor ore de studiu în biblioteca 27 Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p Idem., Vasile Pârvan preocupări bibliografice şi documentaristice, în Carpica, Bacău, 1968, p Ibidem. 30 Idem., Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p Ibidem. 16

17 Universităţii, îi va permite să se mute după doar un semestru, la Universitatea din Berlin. Vedem astfel că acest timp germanic îl va impune pentru todeauna în curioasa concentraţie pentru perioada antică a istoriei. Iată aşadar, că pe drumul clasicizării 33, V.Pârvan se va încredinţa culturii renane. Totuşi, etapele formative ale tânărului, nu le găsim doar aici în mediul berlinez, căci va contribui într-o mare măsură şi o altă mare capitală europeană: Roma. Popasul primăvăratic în capitala italiană subliniază stăruinţa cu care s-a opus în faţa sănătăţii şubrede, cauzată de reumatism; boală ce se ameliora la o climă mai blândă. Inainte de a-şi depune dizertaţia la Breslau, pentru primirea doctoratului, el a stat la un pension nemţesc, Wilma, de pe Via Venti Settembre din Roma. Primele patru luni ale anului 1908 va sta aici, de unde se va interesa de antichităţile italiene şi bibliotecile romane. O instituţie semnificativă avea să-i insufle ideea creaţiei lui Vasile Pârvan, atunci încă tânăr. Institutul Arheologic German din Roma, înfiinţat aici, la sfârşitul secolului al XIX-lea, i-a fost sursa principală de inspiraţie pentru ceea ce el va numi Şcoala Română din Roma. În biblioteca acelui Institut german, el îşi va culege o mare parte din materialul pentru dizertaţie. Pentru susţinerea lucrării, revine la Berlin, însă din pricina anumitor motive îşi susţine teza la Universitatea din Breslau, primind doctoratul la sfârşitul acelui an A mai stat în Germania aproape un an, urmând să se întoarcă la Bucureşti, nu doar cu titlul de magna cum laude, ci şi cu porecla de Der kleine Mommsen 34. Alexandru Zub, spunea că este o poreclă înnobilatoare. După un lung şir de nemiloase momente cauzate, când de lipsa banilor, când de lipsa unei sănătăţi stabile, ordinea lucrurilor i se vor aşeza spre o reuşită firească. Ajunge profesor la Universitatea bucureşteană în toamna lui Mai precis, în 25 octomvrie pe când el încă se afla în Germania, e numit suplinitor la catedra de Istorie Antică şi Epigrafie la Facultatea de Litere şi Filosofie de pe lângă Universitatea din Bucureşti. Era de fapt, tocmai facultatea pe care o absolvise în urmă cu patru ani. Admitem ceea ce în unele scrieri 35 se afirma cum că, însăşi monografia consacrată împăratului filosof roman - Marcus Aurelius, scrisă în cursul anului 1909, i-a adus încrederea profesorilor din Bucureşti, plasându-l spre acea numire de suplinitor. Pe bună dreptate, lucrarea este receptată în mediul bucureştean, căci să nu uităm, el primind titlul de Doctor în prima jumătate a acelui an 1909, totuşi mai rămâne peste vară acolo, tocmai pentru a-şi continua cercetările pentru respectiva monografie dedicată marelui împărat roman. Apropierea de marii dascăli de la Bucureşti, cunoaşterea marilor scrieri din bibliotecile pe care le-a întâlnit în străinătate, precum şi descoperirea altor experienţe, l-au concretizat spre acel spirit constructiv 36, prin excelenţă unul inconfundabil. Cu alte cuvinte avea în vedere preocupări pentru progresul disciplinei în care el tocmai se specializase. De pildă, pentru cultivarea scrierii istorice în tan-dem cu îndemânarea educativă, a găsit ca sugestie cartea lui Gardner Percy, Classical archaeology in schools..., Oxford 1905, studiu în care clasicistul englez a expus metodele de dotare a instituţiilor de învăţământ superior şi nu numai, cu hărţi, planuri, diagrame, colecţii şi ilustrate fotografice, ş.a.m.d. Prin prisma acestor osteniri, vom vedea mai târziu, Vasile Pârvan de-a lungul vieţii, s-a bucurat de un larg sprijin din partea Universităţii, a Academiei, din partea Ministerului de resort, adică cele ale Instrucţiunii Publice, a celui de Externe, ori a celui de Arte, dar şi a Comisiunii Monumentelor Istorice. 32 Idem., Vasile Pârvan. Corespondenţă inedită din vremea studiilor ( ), în Carpica, 21, Bacău, 1968, p Ibidem. 34 Idem., Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p.28, în trad. Micul Mommsen. 35 Idem., Vasile Pârvan şi Italia. Primele contacte ( ), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol din Iaşi, tomul III, 1966, p

18 Demersurile sale pentru ca cei din jur să ia atitudine, închegau două cuvinte compuse din aceleaşi litere: Acţiune! Acţiune! Iată pentru ce trăim. 37 Încă din acele timpuri, pe Vasile Pârvan îl regăsim în dese colaborări cu profesorii lui, cari mulţi dintre ei erau şi academicieni. Ceea ce reprezintă, din partea profesorilor, un înalt grad de disponibilitate în ciuda funcţiilor, iar din partea tânărului Pârvan, darul de-a percepe acel profesionalism, ca o alternativă a lipsei de interes, la fiece studiu de cercetare. De fapt e antonimul înţelesului ignorare. Este atitudinea pârvaniană, din care şi noi cei de azi, trebuie să învăţăm. Încă pe vremea când fusese trimis în străinătate pentru specializare, îi scrie lui Nicolae Iorga: Dar, pentru numele lui Dumnezeu, strigaţi-le tuturora c-am dormit deajuns Să reţinem bine, un student îi scrie acest lucru lui magistrului Nicolae Iorga! Seva de putere pentru muncă, nu o dobândeşte doar de la profesorii lui, ori din instituţiile în care el îşi petrecea cea mai mare parte a timpului, ci o primeşte şi din interiorul familiei lui. Era un familist care a ştiut să o ţină pe Silvia, soţia lui, apoape de frumuseţile antichităţilor, dar ştia şi să o ţină departe de eşuările profesionale cu care Pârvan se lupta, căci deseori se afla în impas de-a nu reuşi să ducă o cercetare până la capăt, ori la Histria, de-a se limita la puţinii bani ce-i primea ca arheolog. Din păcate, căminul conjugal al familiei Pârvan, se va lovi de o extrem de dureroasă încercare; în timpul primului război mondial, în refugiul ca urmare a ocupării Bucureştiului de germani, în 1917 lui Vasile Pârvan îi moare soţia la Odessa, în timpul naşterii unicului lor fiu. N-au putut fi salvaţi, nici Silvia soţia lui, nici copilul ce trebuia să se nască. Anii antebelici din viaţa lui Vasile Pârvan, sunt ani de o maturitate exemplară, parcă animaţi de un intelectual aflat la vârsta senectuţii. Cum putem să-i considerăm această perioadă în care la începutul secolului XX-lea, era un oarecare absolvent de liceu, în 1900 la Bârlad; absolvă după patru ani facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, primind atunci în 1904 o bursă de studiu ce-i va oferi posibilitatea să se ducă în Germania, realizând acolo pe lângă teza de doctorat susţinută la Breslau în 1908 şi o ambiţioasă scriere despre împăratul roman Marcus-Aurelius; revenit în ţară în toamna lui 1909, devine cadru didactic universitar la catedra de istorie antică, în postul lui Grigore Tocilescu, urmând ca la numai un an şi două luni după ce devine profesor universitar, mai precis în decembrie 1910, să fie numit director al Muzeului Naţional de Antichităţi 39. Capacităţile organizatorice ale lui Vasile Pârvan, erau evidente şi în cercurile academice. Devenise doar o chestiune de timp, ca din acea perioadă să-l avem pe Vasile Pârvan Academicianul. Prin urmare la 18 mai 1911 este ales membru corespondent al Academiei Române 40, iar în anul următor, 1912, aceste abilităţi şi le va transpune şi în afara ţării va prezida una din secţiunile Congresului arheologic din Roma 41. De-acum nu va mai fi numai un istoric român. A fost o descoperire reciprocă: istoricii contemporani europeni, l-au descoperit şi Pârvan deopotrivă i-au descoperit pe colegii europeni. În anul următor, 1913, la propunerea lui Dimitrie Onciul, e numit membru în Comisiunea Monumentelor Istorice 42, rămânându-ne astfel spre citire ideaticele scriei pârvaniene, ce le regăsim şi azi, în Buletinele Comisiunii Monumentelor Istorice ale acelei vremi. Ca o încheiere la aceste peripluri, amintim plăcutul moment din primăvara lui 1914, când împreună cu 36 Idem., Vasile Pârvan preocupări bibliografice şi documentaristice, în Carpica, Bacău, 1968, p Idem., Pârvan: nelinişti escatologice (note de lectură), în Zargidava, II, Bacău, 2003, p Idem., Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p Idem., Vasile Pârvan şi Italia.Primele contacte ( ), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol din Iaşi, tom III, 1966, p Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p G. Baiculescu (coord.), Vasile Pârvan ( ) Bio-bibliografie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1957, p Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, VI ( 1913), p

19 soţia sa, vizita Peninsula Italică, aflaţi cel mai probabil în dulcea călătorie de după căsătorie. Acesta i-a fost calendarul anilor până la începutul războiului, din viaţa academicianului V. Pârvan. Cu toate acestea, Vasile Pârvan, dorea şi altceva decât aceste reuşite personale. El trebuie înţeles ca un deosebit gânditor asupra eficienţei omului în societate. Cea mai mare doleanţă a lui a fost, ca şi alţii să vadă Roma, ci nu doar el. Primul beneficiar a fost însăşi soţia sa, Silvia în Cum să ajungă cât mai mulţi tineri intelectuali merituoşi, în capitala colinelor fără moarte, l-a preocupat încă din 1908, de când el a fost prima dată acolo. Planul de organizare a culturii noastre române, nu trebuia să omită relaţiile cu restul continentului. De asemenea necesita o adâncă cunoaştere a istoriei noastre, dar nu era de ajuns dacă nu se apela şi la specialitatea arheologică. Ori, când se vorbea de acest lucru, Pârvan atrăgea atenţia asupra rigorii în studiu, care de fapt nu era altceva decât timbrul cerut de Europa de la Vest. În propunerea lui de-a începe o cercetare arheologică sistematică, va constata nevoia de informaţie, prin documentare, comparaţie, încadrare şi altele, a antichităţilor descoperite; căci doar procesul de săpare într-un sit, nu era îndeajuns. La această orientare ştiinţifică, avea să-i fie model ceea ce în Austria, prin Academia din Viena şi în Germania totodată, pe socoteala statului au început dezgroparea sistematică a limesului danubian 43. Arheologul român îi motiva pe contemporani, arătându-le că prin dezgroparea sistematică a urmelor romane de la vechea graniţă a Imperiului, în partea care cade pe pământ românesc, ne poate alinia la nivelul de cunoaştere la care au ajuns şi restul ţărilor civilizate din Europa. De asemenea, eventualitatea unor descoperiri de un real interes, era deosebit de mare, ceea ce va aduce un meritat loc la masa cercurilor academice mondiale. Vasile Pârvan continuă şi evidenţiază eficienţa şi necesitatea studenţilor pentru atunci când şi la noi se va începe lucrul. Preocuparea pentru arheologie, în rândul istoricilor români, se amplifică prin Alexandru Odobescu şi prin Grigore Tocilescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea odată cu afirmarea unei naţiuni române independente şi curajul studierii istoriei naţionale. Pasul important pentru dezvoltarea acestei ştiinţe, s-a făcut prin Vasile Pârvan, un soldat al cauzei celei drepte 44 care se arăta deosebit de promiţător încă de pe vremea studiilor în Bucureşti şi Germania, acesta din urmă, un loc unde arheologia tocmai se primea 45. Această ştiinţă, ramură a istoriei şi implicit şi a ştiinţelor umaniste, va avea eficienţa ei în epoca de renaştere românească. Înţelegerea acestei realităţi, se arată încă de timpuriu; apariţia catedrelor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea din Iaşi, nu s-au lăsat aşteptate încă de la începutul secolului trecut. De asemenea, la momentul potrivit şi la Cluj Napoca se formase o universitate românească, chiar dacă mai târziu. Un posibil răspuns la întrebarea de unde primeşte Vasile Pârvan acel impuls de energie, găsim ca o plauzibilă sursă, ataşamentul lui faţă de Nicolae Iorga. Ambii, intelectuali pe-deplin maturizaţi chiar dacă vorbim de profesorul şi elevul însă deopotrivă amândoi sunt preocupaţi şi de proiecte ştiinţifice ori culturale, dar nu mai puţin şi de cele educative. Lucrurile se vor amplifica odată cu anul memorabil 1918, când aceste doleanţe se vor bucura de legitimitate în Transilvania la Cluj-Napoca şi în Bucovina la Universitatea din Cernăuţi, în parte şi la Chişinău, prin teologie. Periplul didactic la V. Pârvan, consemnează nu de puţine ori, entuziasmul descoperirilor alături de bucuria comunicării 46 a fiece lecţii la catedră. Frământările din activitatea didactică nu erau orientate către altcineva, ci îi fixase atenţia studenţimii. Se simte invitat la jurământul de 43 Ioan Mitrea, Un secol de arheologie modernă în România, în Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău, vol.xi, 2006, p Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, Bacău, 1972, p Ioan Mitrea, op.cit., p Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, ed. institutului cultural român, Bucureşti, 2005, pp

20 credinţă să vegheze la propria-i devenire a fiecărui student. Metodica îndrumării la cunoaştere nu se opreşte cu disciplina istoriei, deoarece cultura noastră cuprinde mult mai multe căi de izbândă. Vorbea cu mare uşurinţă de istorie şi înţelepciunea veche a clasicilor antichităţii. Nu mulţi pot face chiar şi azi acest lucru. Pentru el era acelaşi studiu, astfel şi l-a atribuit profesiunii sale 47. Cercul preocupărilor lui era lărgit, dar cu o sârguinţă de profesor universitar etalon. Era cunoscut că în diferite cercuri de discuţii, istoria rămăsese numai un punct de plecare şi abia o metodă 48. Mereu cu aceeaşi conştiinţă matură, Vasile Pârvan se va angaja în planul de organizare a secţiei culturale în ţara noastră, aflată în haosul ca urmare a binecunoscutului război mondial dintre Are diverse iniţiative în domeniile didactice şi în sferele instituţionale, fiind un artizan ai noilor exigenţe în care sesizează necesitatea statului. Îşi doreşte mult o cooperare şi o socializare a personalităţilor 49 ce-o va defini ca un act de educaţie a unor înalte pretenţii intelectuale. Crede că creează astfel atmosfera unei culturi sociale care nu o doreşte închisă la Academie, Universitate s-au în altă parte, ci visează în emanarea ei la un nivel naţional. Ceea ce a dorit a fost să-i ambiţioneze pe cât mai mulţi în direcţia unor iniţiative constructive. Nu trebuie deloc să ne fie neînţelegător faptul că un arheolog trasează linia de idei fundamentale pentru acest plan de organizare a culturii noastre contemporane. Doar este unul din acei intelectuali şcoliţi în străinătate şi cari au ajuns acol tocmai pentru că îşi arătase capacităţile. Eficienţa lui Vasile Pârvan avea să se arate cu prilejul întâiului Război Mondial, când se dovedeşte că tot ceea ce-şi schiţase înainte de izbucnirea lui, se vor făptui atunci când nimeni nu se mai aşteptaseră: adică după sfârşitul războiului. Care va să zică, marele război nu l-a schimbat. După ani de aşteptări, Vasile Pârvan mai are puterea creaţiei, şi îşi implementează ideile. A reuşit să ignore tragedia din 1917 când îi moare soţia, de asemenea nu se dezechilibrează când cunoscuţi de-ai lui cad pe câmpurile de luptă, iar sălile de cursuri sunt goale din lipsă de studenţi. Cu toate acestea nuşi pierde rolul social, implicaţiile lui continuîndu-se sub acelaşi crez pacifist emanat de la catedră. Iată de ce e memorabil arheologul român. Căci rămâne memorabilă rugămintea lui, când celor ce-şi plângeau morţii după un război care pentru ţara noastră fusese al întregirii, el le cerea public să nu diminueze lumina lumii şi a bucuriei, cu doliul lor, ci să privească spre izbânda colectivă. Nu de puţine ori avea să se observe din atitudinile sale, că sacrificiul nu l-a ocolit deloc, iar nelămurirea la întrebarea de ce, îi era familiară şi lui. Statura eroică dealături cu doliul după soţia sa, coexistă în acelaşi suflet ca feţe ale unei realităţi complexe 50, fiind expresia armoniei la care omul este chemat a o înţelege în viaţa sa. Întrucât acele concepţii pârvaniene, aveau valabilitate de implementare la întreg nivelul ţării, el va fi numit din 1919 profesor la noua Universitate din Cluj Napoca, Dacia Superior. De aceea este prezent la momentul potrivit în aula noii Universităţi transilvănene, unde unanim de toţi este lăsat să citească la inaugurarea cursurilor din 2 noiembrie 1919, viziunea despre Datoria vieţii noastre, pledoarie pe care Alexandru Zub o considera ca fiind proiectul ce tindea să fortifice conştiinţa de sine a poporului nostru 51. Prin Ion Bianu, Ioan Lupaş, Octavian Goga şi prin toţi ceilalţi colegi transilvăneni de la Academie sau de la Universitate, Vasile Pârvan cunoaşte nevoile românilor transilvăneni şi de aceea va dori să asiste la crearea învăţământului universitar din Transilvania. Acum, odată cu noul organism politico-statal de România întregită, va fi nevoie de 47 Alexandru Zub, Vasile Pârvan, în Carpica, V, 1972, Bacău, p Ibidem., p Ibidem., p Alexandru Zub, Vasile Pârvan: dilemele cărturarului, în Carpica, XVII, 1985, Bacău, pp Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p

21 consegvenţa şi rigoarea măsurilor formative ale lui Pârvan. Dinamismul său impulsionează la progres, odată cu oamenii, şi instituţiile din cadrul societăţii. Şi toate acestea erau nişte mijloace reformatoare pentu o cultură civilizatoare firească pentru statul nostru. Ca profesor la Universitatea din Cluj, Vasile Pârvan n-a funcţionat decât puţină vreme, lăsând cursul de la catedră, urmaşului său Vasile Bogrea, ilustrul clasicist ce de altfel nu peste multă vreme avea să creeze aici la Cluj, Institutul de Studii Clasice 52. Prin aceasta s-a instituţionalizat profesionalismul, ca urmare a înglobării unor istorici de-o înaltă clasă moralizatoare. Aici, istoria modernă cu cea medievală, istoria veche cu arheologia, istoria literaturii, istoria artei, toate şi-au avut candidaţi la activitatea ştiinţifică prodigioasă, precum la Bucureşti sau Iaşi. Aceste discipline au legitimat cultura românească să se bucure de-o intelectualitate etalon până astăzi valabilă. Profesori docenţi, consacraţi nu doar muncii de catedră, ci şi studiului ştiinţific, s-au dovedit a fi cunoscători ai nevoilor universităţii, fapt pentru care Vasile Pârvan le va oferi deplina colegialitate şi încredere în urmarea eticii pe care el o milita la Bucureşti. Planul lui Vasile Pârvan privind îndrumarea sferei culturale şi organizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţele umaniste, a dezvoltat-o prin secţia didactică. Era convins că doar laolaltă cu un prodigios sistem educaţional se va putea realiza ceva statornic. În acest mirobolant plan se înscrie înfiinţarea la Roma, a unei Şcoli Române, ea fiind ceea ce noi o cunoaştem exact aşa, ca Şcoala Română din Roma. Dificultăţile creării acestei şcoli, a funcţionalităţii propriu zise a şcolii, aflarea numelor unor bursieri sau unora din aparatul administrativ, dar şi înspăimântaţii ani ai celui de-al doilea război mondial iar mai apoi motivaţiile venite din ţară pentru a închide edificiul din Roma, constituie un lung şir de evenimente peste care nu trebuie să trecem. Vom vedea la capitolul respectiv voinţa lui Vasile Pârvan de-a creea această şcoală, dar şi neputinţa lui de-a o clădi, întrucât nu era înţeles întocmai. Oamenii la care a apelat, cunoscuţii care l-au respins şi necunoscuţii care au încercat să-l ajute, constituie un real interes pentru oricine vede în acest proiect, o problematică ce oricând se poate repeta. Poate fi un subiect de actualitate şi pentru zilele noastre. În actualitatea noastră, oricând ne putem întâlni cu nevoile proiectelor pârvaniene, iar cei care le vor cunoaşte vor fi binemeritaţii intelectuali de care ne vom folosi. Cei care i-au citit opera ori biografia, pot spune că au cunoscut modelul de-a fi un om în toată accepţiunea cuvântului. V. Pârvan nu s-a ascuns de suferinţă şi sacrificiu, de asemenea nici de muncă şi răspundere, şi pentru că elevii lui i-au văzut atitudinea neînfricoşată, l-au propulsat ca modelul complet în faţa viitoarelor generaţii de studenţi. Din păcate doar Cernăuţi-ul a rămas fără discipoli ai Magistrului, căci Universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj, în anii de după al doilea război mondial, marii profesori de ştiinţe umaniste erau într-o firească ordine la catedră, unde mânaţi de spiritul rigorii ce le aducea aminte de Magistru, nedirijaţi de nimeni, erau angajaţi să ţină isonul învăţăturilor pârvaniene. Capitol IV. Activitatea Şcolii Române din Roma în 80 documente inedite 52 Ibidem., p

22 Scrisorile găsite de noi în arhiva istorică a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, îşi vor păstra pe parcursul descrierii, succesiunea cronologică, altfel spus forma mentis în descrierea documentelor ce vor avea ca metodă de studiu, o perspectivă diacronică; cronologia documentului fiindu-i jurisdicţia de a-l preceda pe cel dinainte. Vom reuşi credem noi, să operăm cu mentalitatea din epocă, totalitatea scrisorilor şi a documentelor salvate de la Vasile Pârvan înainte de arderea lor. Cronica cercetărilor în domeniul istoriei instituţionale asupra Şcolii Române din Roma, a folosit doar parţial documente de arhivă, lucrări precum ai istoricilor George Lăzărescu, Veronica Turcuş sau Ion Bulei, toate înscriindu-se desigur în această reuşită în dezvăluirea unor documente inedite pe această temă. Istoriografia neînregistrând până acum, bibliografie din arhive pe măsura necesităţii, nu face vinovat cercetătorul, ci însuşi Instituţia de la Roma asupra cărei interes ne aplecăm, deoarece o înmagazinare a arhivei Şcolii Române din Roma, odată dispersată în acei binecunoscuţi ani ai deceniului al cincilea din secolul trecut, în zilele noastre Instituţia încă nu şi-a recăpătat dreptul natural de a-şi coagula şi inventaria din nou arhiva istorică, fiece din orice colţ al lumi în care s-ar afla aceasta. Revenind la compoziţia materialului ce-l oferă această arhivă istorică din Bucureşti, afirmăm că în parcurgerea ei, ne vom convinge printre altele, de personalitatea apreciatului secretar italian de la Şcoala Română din Roma, Giuseppe Lugli. În munca sa destoinică, italianul ne va face cunoştinţă cu simpatia sa pentru arheologul român Vasile Pârvan, cei doi deveniţi prieteni până ce moartea îi va despărţi. În fapt între aceşti doi arheologi, unul italian şi unul român; unul director al Şcolii şi unul secretar al Şcolii, sunt scrisorile primite cu multă nerăbdare la Bucureşti, ale lui Vasile Pârvan, de la Giuseppe Lugli. Şcoala, fără suport politic şi deci finaciar, se va zbate pentru asigurarea existenţei, iar secretarul Şcolii alături de director, vor ţine ca subiect principal pe parcursul corespondenţei, această preocupare constantă a fondurilor necesare pentru funcţionarea Şcolii din Italia. Pentru anul 1922, anul înfiinţării ei şi anul din care datează prima scrisoare între cei doi, ştim că a devenit un an nefast pentru Vasile Pârvan, căci este un an al morţii pentru mulţi apropiaţi ai lui: la 22 ianuarie moare Papa Benedict al XV-lea la Roma, Suveranul care-i promisese un sediu pentru colegiul românilor din Roma; la 21 aprilie moare şi directorul Şcolii Franceze din Roma, pe care Vasile Pârvan nu-l cunoscuse însă amintim că Mons. Duchesne directorul Şcoli Franceze a fost gazdă la Roma pentru Nicolae Iorga şi pentru Vladimir Ghika, doi actori importanţi din jurul lui Pârvan; moare de data aceasta la Mănăstirea Agapia, în 3 iunie acelaşi an 1922 un alt fost colaborator pe această problemă a Şcolii şi bun prieten cu Pârvan, filologul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu; tot în iunie la câteva zile, moare Take Ionescu în timpul unei vizite în Italia; iar la sfârşitul anului în noiembrie, la câteva zile după deschiderea Şcolii în sediul închiriat din strada Emilio del Cavaliere, încetează din viaţă colegul lui Vasile Pârvan la Liga Culturală din Bucureşti, preotul Vasile Lucaciu. Să nu credem că inaugurarea din luna noiembrie a Şcolii Române din Roma s-a petrecut într-un climat liniştit şi melancolic pentru societatea italiană dar în special pentru cea romană. Suntem în anul 1922, în care dacă în România lucrurile erau puţin altfel, prin Casa Regală care pe de-o parte îşi consolidase o înnoire a legitimităţii sociale prin naşterea în urmă cu un an, a moştenitorului de gradul al III-lea la tronul României, cel ce va fi Mihai I, iar pe de altă parte tot Casa Regală reuşea în 1922 să unească destinul politic ai românilor, Regele Ferdinand şi Regina Maria fiind încoronaţi ca Suverani ai României Mari la Alba Iulia, în schimb, în acest răstimp la Roma avem o imagine a mediului politic, parcă extrasă de pe alte meridiane ai principiilor morale. 22

23 Aici în peninsulă, neliniştile politicilor centrale de stat s-au intensificat în anul 1922 odată cu decesul unui italian din cei mai stabili din punct de vedere etic şi principial: Papa Benedict al XVlea, un cardinal genovez ajuns în 1914 Suveran Pontif. În aceste condiţii peste doar căteva luni, cămăşile negre au stabilit că e momentul ca să mărşăluiască pe străzile Romei, instigând forţa socială, acum în lipsa unui ierarh ce supraveghea exprimarea socială asupra cetăţii eterne astfel rămânând în istorie marşul asupra Romei a lui Mussolini. Cu toată această dereglare de la normalitate a spectrului politic italian din acele timpuri, capitolul nostru va asigura ca preocupare constantă, dificultăţile asupra Şcolii Române nou înfiinţate la Roma. Astfel, Şcoala ca aşezământ educaţional, va fi preocuparea principală a întregului capitol închinat acestor scrisori ce au antetul Şcoala Română din Roma, Valle Giulia. Importanţa acestor scrieri va fi cu atât mai mare când se regăsesc nume sonore dintre istoricii români deveniţi specialiştii de frunte în urma specializării lor în străinătate. Această generaţie regăsită aici, a fost prima ai arheologilor prezenţi în ţara noastră după Marea Unire. Prin studenţii săi de la Bucureşti, a căror destine vor fi croite spre a trece pentru formare prin capitala colinelor fără moarte, Vasile Pârvan va reuşi să creeze o nouă şcoală arheologică românească de după anul 1922, cu ramurile sale ai discipolatului, până în zilele noastre! Monografiile instituţionale îşi au rolul lor şi capitoul lor în înţelegerea epocii în care a fost creată. În determinarea scrisului istoric, memoriile, jurnalele şi amintirile, constituie surse importante cu valoare de document. Tot aşa şi urmele de corespondenţă, cum este cazul în teza noastră. Din scrisorile care poartă corespondenţa directorului Vasile Pârvan cu secretarul Şcolii, avem o comoară de informaţii. Într-o concluzie a introducerii, afirmăm că aceste scrisori sunt asemănătoare unui seismograf care a evocat starea de spirit a unui fenomen, în cazul nostru educativ din perioada interbelică a României Mari, a Şcolii care a stat mereu sub semnul utilităţii din punct de vedere politic spre salvarea ei instituţională, căci de o moarte nu va mai putea fi vorba nicicând! Universitatea înseamnă să i se ofere studentului, sentimentul aprofundării orişicărei studiu umanistic, ceea ce înseamnă locul omului în societate. Ne este înfăţişat, prin această puritate a lui Pârvan, deznodământul în care el a ajuns când iată, de pe şantierul său de la Histria are credinţa unei finalităţi a tuturor neajunsurilor ce-i sunt prezentate în calitate de director: crede că la 1 octombrie, cel târziu în 10, Şcoala îşi va deschide porţile, ştie că Vasile Bogrea îi va deveni colaboratorul său principal ca secretar al Şcolii şi speră că Legaţia Română din Roma îl va noroci cu o victorie asupra Conventului Sf. Susana şi de asemenea, nădăjduieşte că prima serie de membrii ai Şcoli vor fi în număr de şase. Nu omitem a semnala că în această corespondenţă mai găsim dezamăgirea directorului Şcolii Române din Roma, la adresa primei serii de bursieri ai Şcolii Române din Paris, pentru faptul că au luat drumul Parisului, fără să întrebe pe nimeni şi fără să fie autorizaţi de nimeni, astfel aceştia au fost puşi pe lista cu dreptul la schimb de favoare, adică a valutei, înainte de toţi. Înaintea deschiderii Şcolii în toamna acelui an 1922, în contul de la Banca Marmorosch Blank, trebuia astfel înmagazinată o sumă care să asigure funcţionarea pentru mai mulţi ani, măcar pentru un mandat întreg de bursier la Roma, adică doi ani. Totalul de 780,590 mii lei este soldul pe care Şcoala din Roma îl deţine la finele acestui an, conform unui extras de cont al Băncii Marmorosch, datat în 3 decembrie După ce am văzut că o lungă perioadă de timp Vasile Pârvan a găsit în contul Şcolii numai suma de 365.ooo lire italiene, el va mai primi o importantă 53 Arhiva istorică a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, fond Şcoala Română din Roma, mapa 14, dosar IV, fila

24 sumă pentru plata chiriei, ba chiar deţinând în aceeaşi bancă şi 1656 franci francezi 54 cel mai probabil fiind rezerva părintească pentru câţiva studenţi de-ai lui trimişi la Şcoala din Paris. Acestei epoci, cu o nouă arătare a documentelor emise de Şcoala din Roma, îi mai alăturăm de acum înainte spre a ne realiza scopul mai bine, încă un ansamblu de scrisori între aceiaşi exponenţi, Vasile Pârvan şi Giuseppe Lugli, cumulate de istoricul Ion Bulei într-un volum intitulat Vasile Pârvan Scrisori inedite Lettere inedite apărut în 2007 cu prilejul comemorării a 80 ani de la dispariţia Magistrului Pârvan. Această a doua serie de scrisori găsite în arhiva Ministerului de Externe de la Bucureşti, fond Italia, se potrivesc precum o mănuşă cu documentele găsite de noi în arhiva Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, fond Şcoala Româmă din Roma. Întrucât adresele editate de istoricul bucureştean, sunt pe linia Vasile Pârvan expeditor Giuseppe Lugli destinatar, iar actele de corespondenţă de la Institutul de Arheologie sunt nişte scrisori pe ruta Giuseppe Lugli expeditor Vasile Pârvan destinatar, nu ne mai rămâne decât să le alăturăm în prezenta teză cu subiectul Şcoala Română din Roma. Şi una şi alta din arhivele bucureştene, de la Ministerul de Externe şi de la Institutul de Arheologie sunt documente în limba italiană, însă redarea lor o vom face în limba română, întrucât alăturarea unor scrisori din limba italiană unui comentariu în limba română, credem nu ar avea o reală capacitate de înţelegere a celor scrise de către publicul românesc, dar nici de către un eventual public italian. Astfel, vom opera redarea scrisorilor, cu limba română, lăsând doar unele expresii în originalul lor din limba italiană, plasând expresia în josul paginii. Că încă de la început, relaţia stabilită este cea economică, se constată şi în dialogul din 4 ianuarie 1925, când secretarul scrie încrezător, dar nerăbdător în aşteptarea răspunsului, îngrijorarea: Nu ştiu dacă veţi fi încântat de cheltuielile întreprinse, însă vreau să vă asigur că am păstrat întodeauna o economie riguroasă a cheltuielilor 55. În continuare vom reda un alt pasaj din corespondenţa directorului Pârvan cu secretarul său, Giuseppe Lugli, asigurându-l: Am plăcerea ca ideile noastre să se fi întâlnit din nou 56, căci aşa cum îi ceruse cândva V. Pârvan, secretarul încă de la începutul lunii ianuarie din proprie iniţiativă a început să facă o clasificare a tuturor lucrurilor achiziţionate pentru Şcoală, împărţindu-le în cinci categorii: cheltuieli de instalare; mobilier; lenjerie pentru paturi; veselă la bucătărie; şi alte cheltuieli de întreţinere. Acest inventar a tuturor lucrurilor, cu a sa valoare nominală fiecare scris în lateral, este făcut în limba italiană, însă într-o copie va fi şi în limba română spre a fi trimis în ţară. Lugli i-a mai însărcinat pe toţi trei membrii, să facă o listă camera per camera, cameră pentru cameră, şi să scrie fiecare ce a primit în custodie pentru cei doi ani de şedere la Roma. Clasificarea şi clarificarea pentru fiecare cameră în parte, a fost o dispoziţie pe care s-a accentuat în aceste prime dialoguri dintre director şi secretar, din primăvara anului Începând din 31 ianuarie 1923, secretarul anunţă că a închis seria cheltuielilor de instalare în şcoală şi a instaurat principiul cine rupe plăteşte 57. Acest principiu elaborat de Lugli, probabil că nu ar fi fost posibil să se nască din caracterul pârvanian, mai întodeauna încărcat de sentimentul iertării la adresa fiilor lui, studenţii. În justeţea mandatului său de coordonare a lucrurilor, secretarul scria că toate cheltuielile nu se pot justifica doar printr-un bilanţ din contabilitate, ci numai atunci când directorul va ajunge în Roma va vedea cheltuielile în particular şi doar astfel, G. 54 Ibidem, fila Ibidem, fila 135, scrisoarea lui Giuseppe Lugli, din 4 ianuarie 1925, adresată lui Vasile Pârvan 56 Ibidem, fila 136, scrisoarea lui G. Lugli către V. Pârvan din 31 ianuarie

25 Lugli speră într-o justificare a faptelor. Acesta din urmă chiar transmiţândui-i directorului: Acum la sediul Şcolii este invitat să viziteze oricine e interesat din ţară, de sediul nostru din Roma. Materiile de curs, au fost arheologia înainte de toate, apoi epigrafia, urmată de filologia clasică şi de istoria artei. Mai târziu, în funcţie de specialitatea viitorilor bursieri, aceste materii se vor îmbogăţi în funcţie de domeniul de cercetare ai fiecăruia. Printre profesorii care i-au primit la cursuri pe elevii români, sunt: istoricul antichităţii, Ettore Pais; specialistul în literatura antică, Giuseppe Cardinali; cunoscutul istoric de artă antică şi a celei etrusce, Giulio Quirino Gigliogli; docentul universitar de la catedra de istorie antică, Gaetano de Sanctis, o autoritate în domeniu până în zilele noastre prin operele sale; şi în fine, cel din urmă profesor, lingvistul Matteo Bartoli, un fervent susţinător al relaţiilor italo-române în plan cultural şi educativ din perioada interbelică. În acelaşi timp la Bucureşti, Vasile Pârvan are primele tentative de întemeiere a unei biblioteci pentru Şcoală, prin obţinerea unor cărţi în acest sens. Biblioteca Şcolii Române din Roma după organizarea ce am crezut potrivit a-i da 58, va fi singura bibliotecă ştiinţifică din Roma ce va avea studii şi cercetări privitoare la Romanismul Oriental. Ca atare, Academia de pe Calea Victoriei este chemată să contribuie prin aprobarea unor donaţii din publicaţiile actuale ale Analelor Academiei şi de asemenea să se pună la dispoziţie o colecţie de vechi cărţi româneşti. Acestea din urmă, spre a servi pentru studiere, atât savanţilor străini interesaţi de istoria civilizaţiei noastre latine din orientul greco-slav spunea Vasile Pârvan, cât şi pentru propaganda românească în Italia, pe tărâm ştiinţific 59. Cu prilejul inaugurări bibliotecii din Roma, directorului Casei de editură Gutenberg din Bucureşti i se comunică un mesaj absolut de clarvizionar: Intenţiunea noastră e să dăm învăţaţilor dela celelalte Şcoli şi Institute similare din Roma (italiene, franceze, engleze şi americane) un instrument de lucru cât mai complet, pentru a cunoaşte limba, literatura, istoria, filosofia şi în general activitatea ştiinţifică românească. E un schimb de servicii pe care-l oferim ca răspuns la amabilitatea cu care acele şcoli şi institute primesc în bibliotecile lor pe tinerii noştri învăţaţi trimişi de Statul nostru pentru specializare la Şcoala noastră din Roma, dar e în aceeaşi vreme şi o propagandă de cel mai nobil caracter în folosul patriei noastre 60. Iată că Vasile Pârvan a mai avut forţa să mai lase un testament de împlinit după ce am văzut că decanului de la Universitatea din Cernăuţi, a ştiut să folosească cele mai potrivite cuvinte pentru a ne transmite directiva culturală pe care o doreşte spiritului nostru public. Înţelegerea ca membrii cu soţii să nu mai locuiască în clădirea Şcolii, nu a fost pus în aplicare abia peste câteva serii de bursieri, începând din Paradoxal, când noua clădire a Şcolii Române din Valle Giulia va fi utilizabilă, cu toate că este o clădire impresionantă faţă de apartamentul din Via Emilio del Cavaliere, a apărut directiva în cererile de recomandare adresate facultăţilor, ca noii membrii să nu se mai deplaseze la Roma cu soţiile. Este de observat că această notificare a dus la scăderea vârstei medii în rândul beneficiarilor bursei. Dacă în primele serii, se găseau membrii ajunşi la vârsta de ani de viaţă, în lungul anilor s-a ajuns ca în serii întregi de bursieri, să nu se mai găsească nici unul peste vârsta de ani. Zelul şi ritmul muncii a fost atenţia sa principală, unde mânat parcă de temporalitatea unei clepsidre, se simte uşor grăbit să se încadreze victorios în astfel de izbutiri. Acest fapt va avea să 57 chi rompe paga este expresia ce va fi mult utilizată de acum înainte de secretarul Şcolii la adresa membrilor, spre ai face mai responsabili puţin. Această exclamaţie va fi însuşită şi de unii membrii ai Şcolii, spre a-i avertiza pe membrii încă novici, asupra acestui principiu de neiertat, instaurat de secretar şi admisă la Bucureşti de director. 58 Ibidem, fila Ibidem 25

26 trezească în rândul multora din studenţii lui şi a altor apropiaţi din Universitate, un ataşament ca discipol a acestei filozofii a trăirii într-o specifică creaţie pârvaniană, despre care se spunea că nimic nu trebuia să scape din cuprinsul intelectual al arheologului Vasile Pârvan. Din arhiva fondului Vasile Pârvan a Institutului arheologic bucureştean, vom extrage şi următoarea informaţie la care directorul Şcolii, Vasile Pârvan în calitate şi de director al M.N.A. a trebuit să aducă rezolvare. Profesorul S.Nicolaescu fiind trimis delegat oficial la Sofia, de către Ministerul Instrucţiunii laolaltă cu Ministerul Afacerilor Externe român, pentru recuperarea cărţilor, monumentelor, manuscriselor şi a unor obiecte de artă luate de bulgari în timpul ocupaţiei din timpul Marelui Război, Vasile Pârvan este chemat să ofere tot concursul pentru ca delegatul român să dispună de un inventar în regulă şi detailat a tot ce lipseşte din Muzeele româneşti năpădite în timpul războiului. Din lipsă de timp efectiv, pe care să le aloce problemelor arheologice, Vasile Pârvan îl însărcinează pe Theofil Sauciuc Săveanu să intervină pe lângă primăria oraşului Mangalia, să soluţioneze o problemă juridică legată de terenul pe care se afla şantierul arheologic Callatis. Universitarul T.Sauciuc Săveanu, arheolog specialist pe temele Greciei antice, devenise responsabilul pentru mai mulţi ani a şantierului acestui oraş al grecilor antici de la malul mării, iar după Marea Unire devine profesor de Istorie Veche şi conducătorul Seminarului de Istorie Antică la proaspăta Universitate românească din Cernăuţi. Pe la finele lunii iulie, sper să pot fi în Mangalia pentru a începe cu cercetările 61 îl asigură neîntârziat pe profesorul Pârvan. În acelaşi timp cu distribuţia muncii în şantierele arheologice din ţară, Vasile Pârvan e nevoit să se întoarcă spre treburile privitoare la Şcoala creată în Roma. Întrebuinţarea evenimentelor petrecute în Şcoala din Roma, are să fie aşadar laitmotivul tuturor scrisorilor pe care directorul le primeşte în această perioadă a anului. În continuare, aduce la cunoştinţa secretarului cu o deosebită împlinire pedagogică, surprinderea că, Interesul pentru Şcoală în Universităţile noastre a devenit atât de mare, că nu mai pot să îndeplinesc toate cererile pentru posturi, chiar şi dacă s-ar prezenta în cele mai pregătite condiţii 62. Este deosebit de elocventă această confesiune nefăţişă a lui Vasile Pârvan, deoarece până în toamnă, Şcoala din Roma se afla la nici doi ani de la deschidere. Către anul 1924 constatăm numaidecât dintr-o scrisoare a lui Pârvan însuşi, adresată secretarului său de la Roma, că se adevereşte seva sa de muncă avută de-a lungul vieţii: Lucrez ca un negru (este atât de cald aici, ce pot să-ţi spun) să dau la tipărit acel lucru ce l-am finisat la Roma şi care e acum devenit de două ori mai gros decât ceea ce era! Nu visez acum decât Hallstatt, La Tène, Scitţi, Sarmaţi şi alţi monştri. 63 Nu omitem să amintim aici că această redare Vasile Pârvan şi-o aduce la sfârşitul unei scrisori deloc reduse ca şi conţinut, din care înţelegem că în vara anului 1924 nu a făcut doar directorat la Roma, ci şi alte câteva lucrări ştiinţifice, născându-se aprecierea noastră pentru marea capacitate de rezervă avută de Magistru în ultimii săi ani de viaţă când a încredinţat tiparului monumentala operă Getica. Când vorbim de cârmuirea Şcolii sub directoratul Magistrului Pârvan, gândirea noastră trebuie canalizată în aşa fel, pentru a înţelege existenţa unui vector ce ştia să segmenteze orice problemă ivită în instituţie. Şi nu vor fi puţine pe parcursul anilor. Desigur cea mai reprezentativă reuşită ce a fost dusă la minim efecte negative ca urmare a lipsei directorului, a fost norma pentru munca de cercetare. Dar până acolo, o secţionare a unor probleme efective ivite în apartamentul 60 Idem, fond Şcoala Română din Roma, mapa 14, dosar IV fila Idem, fond Vasile Pârvan, mapa 27, dosar III, partea I, filă nenumerotată 62 Ibidem 63 Ion Bulei, op.cit., p.48, scrisoarea lui V.Pârvan către G.Lugli la 1 august

27 unde funcţiona Şcoala, am văzut-o mai sus în distribuţia camerelor pentru fiecare bursier în parte, chiar cu patru luni înainte de sosirea lor la Roma. Aceste cerinţe nu ar fi respectate întocmai, dacă Vasile Pârvan nu denotă concis în dialogul său cu secretarul, aşa cum îi va readuce odată aminte că celelalte dispoziţii date de mine în ultima scrisoare, rămân ferme. Din relaţiile bune ai bursierilor cu profesorul lor, vor mai reieşi încă şi alte genuri de înţelegere părintească. Unul dintre acestea se iveşte chiar a doua zi după ce Al. Busuioceanu i se adresase cu o favoare profesorului Pârvan. La 14 august este ocazia lui Al. Marcu să se hotărască de caracterul părintesc al directorului. Marele italienist cere atunci, de rezolvat chestia personală a drumului în ţară, chestie care se rezolvă... cu lire 64. Ceea ce înseamnă binenţeles un ajutor bănesc a lui Alexandru Marcu, un fost student la Universitatea din Bucureşti a cărei specializare nu răspundea neapărat de catedra arheologului Vasile Pârvan. Admitem aşadar, că Şcoala Română din Roma este edificiul unde învăţămintele lui V.Pârvan au fost bineprimite. Adevărate canoane de viaţă cotidiană erau vorbele Profesorului, preocupat în cel mai mic detaliu de educaţia elevilor. Sunt conturate şi acele acte de nobleţe care trebuiau să aibă valabilitate oricând în timpul zilei şi în orice moment al vieţii celor apropiaţi. Astfel Instituţia din Roma a devenit un nucleu de promovare a modelului Pârvan. Crunta realitate conform căreia omenirea din acele timpuri se afunda tot mai mult în utilitarismul individual 65, va avea să îi confere Şcolii un şi mai mare standard de model instituţional. La Roma chiar dacă perioada pârvaniană, a fost printre anii cei mai frământaţi ai instituţiei, când încă nu se deţinea o clădire proprie, iar biblioteca nu era încă nici ea formată, aflăm că Vasile Pârvan intenţiona în toamna anului 1924, să aducă la studii în Italia şi doi tineri proaspăt licenţiaţi în arhitectură 66. Cu o judecată extrem de bine socotită, simultan cu sfidările pe care Pârvan am văzut că le primise, studenţii săi mânaţi pe considerentul de-a nu fi puşi în lumina unei maturizări ştiinţifice artificiale, le impune o decizie binecumpătată referitoare la informaţiile ştiinţifice privitoare la activitatea arheologiei româneşti. Încorporarea tinerilor în Roma, recunoaştem faptul că nu s-a păstrat într-o armonie desăvârşită, fără nici o tensiune interioară. În cuprinsul tezei, am arătat unele documente care atestă că s-au produs astfel de ferecări sau diferite cazuri de duşmănie. Problema existenţei unei camere doar pentru doamne, era o chestiune cât se poate de serioasă. Cu excepţia a două, ori trei dintre ele, care se prezentau cu bursă de cercetare, restul erau doamnele bursierilor bărbaţi, a căror companie în Roma directorul Vasile Pârvan nu s-a opus acestei voinţe a lor. Igiena psihologiei umane, nu permitea amestecarea într-o singură cameră a mai multor persoane de gen diferit, iar secretarul Lugli s-a arătat întodeauna un asiduu partizan ai acestei igiene morale. În urma iminentelor neajunsuri de spaţiu vital pentru desfăşurare, se confruntau cel mai adesea chiar doamnele între ele, care din lipsă de activitate constantă îşi manifestau nemulţumirile în logistica de funcţionare chiar a Şcolii, găsind vinovaţi pe fiecare locatar din clădire. Abateri de la disciplina muncii nu erau permise, căci puteau să creeze suspiciuni de ineficienţă în rândul membrilor, cum iată, s-ar fi putut produce cu profesorul Sextil Puşcariu: Dl. Puşcariu mi-a trimis vorbă să-i fac o pagină despre activitatea Şcoalei noastre din Roma pentru revista Cultura nr. viitor. V-aş ruga să-mi daţi ceva indicii ce ar fi de spus şi asupra căror lucruri ar 64 AIIA Vasile Pârvan din Bucureşti, fond Vasile Pârvan, mapa 27, dosar III, partea I, filă nenumerotată 65 Ibidem, dosar 30 Manuscrise şi diferite acte personale, această filă nenumerotată la dosar, scrisă cel mai probabil în cursul anului 1925, credem că avea intenţia de-a fi transpusă în limba italiană, chiar pentru G. Lugli 66 Ibidem 27

28 trebui accentuat 67. În caz de refuz al descrierii, Şcoala risca să intre într-un con de umbră. Doar în acest fel, se va reuşi să le formeze educaţia lor, astfel tinerii îşi vor aminti cu mare preţuire de Şcoala lui Pârvan din Roma, toţi cei care au beneficiat de ea, sau de el, pedagogul V.Pârvan. Nu mai departe şi noii bursieri sosiţi în urmă cu numai două săptămâni în Şcoală, s-au arătat destul de pueril în dorinţa lor de a merge la Ostia, portul de la Marea Tireniană. Secretarul decide să-l aştepte pe Pârvan până în ianuarie când vor merge împreună. El de fapt nu înţelesese că tinerii nu doresc să meargă la Ostia pentru escavări arheologice, ci la baie în mare. Evident că până la urmă vor reuşi să-l convingă pe secretar să-i ducă, dar atunci nu vor fi decât un mic grup de beneficiari, chiar dacă doritori au fost toţi. Ideea de viaţă comunitară, a fost principiul de bază pentru a locui în interiorul Şcolii. Datorită atribuţiilor manageriale reuşite, admitem ceea ce spunea şi Alexandru Marcu membru în prima serie de studenţi la Roma, că meritam odată ca şi noi să ne înfiinţăm un asemenea Institut 68, continuăm noi, pentru slujirea adevărului ştiinţific. Şi să mai admitem că această muncă intelectuală s-a realizat într-un spirit de echipă ce nu de puţine ori se afla în afara obligaţiilor oficiale, ci găsindu-se adesea în ambiţia cunoaşterii depline, dar individuale. Într-o asemena expunere, putem spune că se hazarda Instituţia din Roma, când din pricina unor Instituţii de la Bucureşti, voinicia pentru muncă din partea secretarului şi a directorului risca să rămână neîmpărtăşită elevilor deoarece Şcoala Română primea fonduri într-o nesfârşită întârziere, iar astfel activităţile didactice erau limitate. Caracterul de instituţie sărăcăcioasă a putut fi urmărit în lectura noastră de până acum, şi se văzuse fie în problema tipăririi anuarelor, fie în problema edificării unei bibilioteci a Şcolii, fie în elaborarea anualelor excursii în sudul Italiei pentru tineri. Această lipsă de fonduri se observă şi din conţinutul bilanţului general al Şcolii, scris de Giuseppe Lugli în ultima zi a anului 1924, la 31 decembrie, când doreşte să încheie anul cu o contabilitate adusă la zi 69. În speranţa că anul ce urmează, va fi mai bun cel puţin pentru considerentul că numărul membrilor în Şcoală aproape se va dubla, iar suma cheltuielilor de întreţinere de asemenea, Lugli insistă pentru o creştere a bugetului, rugând autorităţile de la Bucureşti să nu-i răspundă printr-o avariţie excepţională 70! Fără să ne abatem de la redactarea unei cercetări în spiritul rigorii ştiinţifice, am urmărit ca până acum, dar şi în continuare, lectura noastră să o prezentăm întocmai cu şirul evenimentelor în care ea s-a zbătut pentru supraveţuire. Altminteri am alăturat-o uneori şi la convingerile pentru care ea a fost creată în 1921, spre menirea de îndrumare pentru ştiinţele umaniste din partea învăţământului academic, tocmai pentru ai înţelege rostul funcţionării. Pentru ceea ce se dorea a fi la Roma, un mediu unit şi prietenos unii altora, directorul Vasile Pârvan primeşte unul din cele mai mari daruri pe care şi l-a dorit atât de mult: anunţul că are o familie, că este înscris într-o familie, cu toate că el a şi creat-o. Giuseppe Lugli îi scrie în prag de Crăciun, în 24 decembrie, că: Familia D-voastră romană 71 aştepta să veniţi, a rămas dezamăgită de absenţa D-voastră care un pic ne îndurerează 72. Aceasta este una din cele mai substanţiale concluzii rezumată la o expresie, despre ceea ce se sălăşluise în Roma, la Şcoală. 67 Ibidem, scrisoarea lui G.G.Mateescu adresată lui Vasile Pârvan la 24 noiembrie 1924 din Cluj, file nenumerotate 68 Alexandru Marcu, Şcoala Română de la Roma, în revista Boabe de grâu, anul I, nr.3, mai 1930, p AIIA Vasile Pârvan din Bucureşti, fond Şcoala Română din Roma, mapa 14, dosar IV, fila 94, 70 Ibidem, fond Vasile Pârvan, mapa 27, scrisoarea secretarului Şcolii, pentru directorul Vasile Pârvan la 1 ianuarie 1925, file nenumerotate 71 La Sua familia romana în textul original, este o expresie ce credem noi, ar trebui să intre impregnant în istoriografia problemei, căci este foarte elocventă pentru ceea ce însemnau bursierii din Roma pentru V.Pârvan 72 Ibidem, scrisoarea lui Giuseppe Lugli către Vasile Pârvan la 24 decembrie, file nenumerotate 28

29 Capitol V. Palatul Şcolii Române din Roma V.1. Construcţia clădirii Anii când se consumau eforturile de construire al sediului Şcolii Române din Roma, se suprapun cu nefericitul moment din 1927, a morţii lui Vasile Pârvan. Ca urmare la inaugurarea clădirii, Şcoala va fi numai-puţin la al treilea director din istoria Instituţiei, după ce al doilea director, George G. Mateescu moare şi el la numai doi ani după Magistrul său. Un alt aspect vital pentru buna funcţionare, este alegerea unui secretar permanent care să se ocupe de eventualii bursieri. Şi aici, Vasile Pârvan primeşte o grea lovitură în contextul pregătirilor pentru deshiderea în toamna anului respectiv. Cazul Vasile Bogrea a fost unul îndelung mediatizat în literatura de specialitate, ca urmare a propunerii pentru funcţia de secretar a profesorului Bogrea şi aprobarea acestuia ca secretar al Şcolii Române din Roma în şedinţa Academiei Române, dar finalizată cu respingerea propunerii, de către Ministerul Instrucţiunii Publice 73 în calitate de angajator al profesorului propus. Însă pe de altă parte, situaţia financiară a României după primul război mondial nu a permis începerea imediată a construcţiei pe terenul obţinut, în ianuarie Valorificarea terenului, trebuia să se evidenţieze în cel mult cinci ani, printr-o construcţie pentru scopul urmărit, ca local al Şcolii. La 10 octombrie 1924, într-o scrisoare a lui Al. Em. Lahovary către Guvernatorul din acea vreme a Băncii Naţionale a României, Mihail Oromolu, se arăta că statul român din cauza dificultăţilor financiare, nu poate îndeplini o operă pe care Banca Naţională era chemată să şi-o asume. Din acea scrisoare deprindem: Nu am trebuinţă de a insista asupra însemnătăţii ce ar avea pentru prestigiul României în Italia posibilitatea de a putea poseda şi noi la Roma, la fel cu francezii, englezii şi spaniolii un Institut Român de Belle-Arte [...] 74. Asumarea acestei sarcini din partea B.N.R., impune de la sine dacă nu a cerut Consiliul General al Băncii, şi anume alegerea şi numirea unui arhitect pentru acest proiect. În aceeaşi toamnă, la 20 noiembrie 1924, Banca încheie un contract cu renumitul arhitect din vremea aceea, profesorul Petre Antonescu pentru execuţia planurilor clădirii Şcolii Române din Roma. Arhitectului i se acorda 3% din valoarea lucrărilor, reprezentând cheltuieli de birou, dar şi cheltuieli de voiaj in Italia, la Roma. Patru zile mai târziu, la 24 noiembrie P. Antonescu, confirma acceptul său de colaborare cu finanţatorul (B.N.R.) şi cu beneficiarul (Min.Instrucţiunii) Pentru faptul că în aceşti ani de construcţie, România este printre ultimele ţări fără Academie de studii în Italia, necesitatea ridicării într-un ritm mai alert, a fost o forţă de convingere pentru Bancă şi Guvernatorul ei, ca deja în toamna anului 1924, primele urme de intervenţie asupra terenului concesionat să se vadă, însă după aceea, nimeni nu a intuit că lucrurile vor avea să stagneze până după moartea directorului Vasile Pârvan. La momentul istoric de punere a petrei de temelie, invitatul special a fost Nicolae Titulescu, ministrul de Externe al României, iar pergamentul îngropat la temelia clădirii, aduce la cunoştinţă hotărârea de neclintit a Băncii Naţionale a României, de-a ridica edificiul în calitatea sa de mecena, text din care extragem însufleţirea care a stat la bază: S-a pus piatra de temelie a Institutului 73 Veronica Turcuş, Vasile Pârvan şi contribuţia instituţională a Academiei Române..., p Cristian Păunescu, op.cit., p

30 Academic Român din Roma, care se înalţă pentru progresul ştiinţei şi artei româneşti la lumina veşnică a latinităţii [...] 75. Construirea Şcolii Române a întârziat peste aşteptări 76, iar urgentarea lucrărilor, dat fiind deja începută construcţia în toamna anului 1924 când s-a împrejmuit gardul, era o necesitate iminentă. Desigur limita celor cinci ani impusă la concesionarea terenului în 1922, a fost anulată odată cu decretul de oprire a lucrărilor impus în ziua de 30 noiembrie 1926 de către italieni. Lucrările începute în urmă cu mai bine de trei ani, sunt reluate după festivitatea punerii pietrei de temelie, însă lucrările vor începe efectiv, abia în primăvara anului 1929 după ce pe 30 mai, Comitetul Executiv al Băncii Naţionale a aprobat devizul celor patru loturi de lucrări întocmit de arhitect, în valoare totală de lire italiene. În acest ritm destul alert se vor consuma şi anii 1931 şi 1932, răstimp în care noua clădire se înălţa falnică în Valle Giulia între celelalte Şcoli străine din zona parcului Pincio. În iunie 1931, Regina Maria însoţită de Principesa Ileana, vor face o vizită la şantierul românesc din Roma, program ce a cuprins o scurtă vizită şi la vechiul sediu din apartamentul închiriat în apropiere de şantier 77. Această vizită în Roma, la ambele locaţii pe care Şcoala le avea, înseamnă că Instituţia era bine cunoscută în ţară, atît la curtea Familiei Regale cât şi în mediul academic, politic şi diplomatic din Italia şi din Bucureşti. Titulatura noului sediu al Şcolii Române din Roma, clădire ce de-acum înainte va purta denumirea de ACCADEMIA DI ROMANIA, va fi exact precum s-a tradus din lima română Academia din România, de altfel înscriindu-se acest titlu atât pe faţada dinspre Vialle delle Belle Arti deasupra ferestrelor bibliotecii, cât şi pe faţada laterală dinspre Piazza Josè de San Martin. Denumirea de Academie a fost stabilită unanim de autorităţile româneşti şi italiene, datorită faptului că în viitor, Academia Română din Bucureşti se va ocupa de fiecare numire de director al Şcolii Române din Roma, dar şi de etica după care va funcţiona programa acesteia. La 7 ianuarie 1933 cu trei zile înainte de ceremonia inaugurării, secretarul Şcolii, Giuseppe Lugli, semnează tabelul ca înştiinţare de preluare a celor opt titluri de cărţi sosite de la Librăria Italiană. În acelaşi timp sosesc şi publicaţiile Memorie cu volumele V şi VI de la Accademia dei Lincei. Ministerul Educaţiei Naţionale prin direcţia generală a Academiei şi a Bibliotecii Naţionale, oferă şi ea două colecţii de volume: Bollettino d Arte şi Annuario della R. Scuola Archeologica Italiana in Atene, sunt doar două din seria volumelor promise de ministrul italian că seria acestor donaţii vor continua şi pe viitor alături de alte titluri. Inaugurarea a avut loc la începutul lunii ianuarie din 1933, grăbită cel mai probabil de autorităţile romane şi vaticane deopotrivă, întrucât în primăvara acelui an, de Paşti, se pregătiseră o fastuoasă solemnitate a întregii umanităţi creştine, cu prilejul jubileului , sărbătoare ce a implicat întreaga autoritate din Roma, dar mai ales şi a oficialilor de la Vatican. Cu prilejul Anului Sfânt 1933, numeroase grupuri de pelerini şi diplomaţi se vor afla în Roma în acele zile, iar o clădire românească fără aspect estetic datorat şantierului de construcţie, risca să aducă deprecieri de imagine statului nostru. Cauza era cu atât mai mare când România era printre singurele state majoritar ortodoxe ce deţineau o astfel de clădire în Roma. Încheierea acestei etape a construcţiei palatului, a fost cu atât mai mare cu cât exista frica tergiversării acestui proiect românesc din Roma, arătându-se uneori ca ducând lipsa unui coordonator. De ce? Pentru că în decursul acestor ani, vorbim de realitatea morţii, dar şi de cea a 75 George Lăzărescu, op.cit., p Al. Zub, op.cit., p Vasile Christescu, Cine conduce Şcoala Română din Roma?, Institutul de arte grafice Marvan, Bucureşti, 1931, p.3 30

31 crizelor economice din ţară şi din străinătate. În primul registru, avem schimbările de directori a Şcolii Române din Roma: primul, moare în 1927, iar cel de-al doilea în 1929 când lucrările nici nu începuseră să se ridice la valoarea de şantier, ci numai de proiect. Al doilea registru, este acela al lui Petre Antonescu, arhitectul care neavând încrederea concretă a realizării planului pentru Şcoală, acesta se mai avântă şi la alte proiecte pentru câteva edifii publice din Bucureşti cum ar fi, între se construirea clădirii Facultăţii de Drept din Bucureşti, iar între , construirea Arcului de Triumf din Bucureşti. Cel de-al treilea şi ultimul registru din şirul neliniştilor care puteau cauza suspendarea proiectului, a fost schimbarea a nu mai puţin de patru Guvernatori ai Băncii de pe Lipscani. Ridicarea acestui proiect a unei Şcoli Române la Roma este, în încheiere, un proiect de conştientizare a izvorului latinităţii neamului, alături de necesitatea unor legături vii şi neîntrerupte cu istoriografia şi istoricii din viaţa ştiinţifică apuseană, în a cărei continuitate a existenţei Şcolii din Italia, membrii ei şi viitorii membrii vor fi chemaţi la contribuţia cu opere de însemnătate pentru istoriografia românească privind istoria umanităţii şi a patrimoniului universal, dar mai este totodată şi dovada puterii creatoare peste graniţă a poporului român, dincolo de orice orice stimuli ai unei identităţi latine sau nu. V.2. Aşezarea geografică Acest subcapitol se doreşte a fi nu atât o expunere a istoriei pentru ceea ce înseamnă întreaga citadelă a Romei în istoria umanităţii de la 356 încoace, ci un îndreptar necesar cunoaşterii unei zone din interiorul Romei, a acestui nou cartier de la miază-noapte a Vilei Borgheze, denumit Cartierul Artelor. Căci acest cartier vom vedea, este mai mult decât un complex habitaţional pentru capitala Italiei; este un complex multifuncţional în cinstea artelor, a ştiinţelor umaniste şi prin excelenţă a patrimoniului universal, cu atingere la cele mai autentice valori ale culturii europene. Existenţa Institutelor străine nu ar fi fost posibil având la bază numai doleanţa mediului academic italian, ci a fost posibil doar alături de concursul Guvernatorului Romei care la sfârşit de epocă modernă a fost de acord să adune într-un loc predestinat, potenţele lumii ştiinţifice venite de la fiecare ţară prezentă cu câte un Institut de cercetare. Această iniţiativă concepută probabil în spiritul Renaşterii, ar putea binemeritat să aibă sintagma de relaţie a certitudinilor, atunci când vorbim de dialogul artelor şi a ştiinţelor naţionale în ideea socializării acestora. Subcapitolul asupra căreia ne concentrăm în descrierea cartierului unde Şcoala Română de la Roma îşi construieşte sediul, se impune de la sine ca fiind necesar căci astfel vom înţelege mai bine contractul de concesiune încheiat între Municipalitatea Romei şi statul român, în care se stipulează condiţia strictă de a clădi o Academie Română de Istorie, Arheologie şi Belle-Arte 78, ci nu o clădire cu o altă funcţionalitate oricare ar fi fost propunerea. După aceste determinări asupra capitalei Italiene, constatăm că aici se trăieşte un curent progresist mereu în continuă actualitate. De fapt acest progres spune Nicolae Lascu, nu este altceva decât reîntoarceri sub diferite aspecte, căci Roma este una 79. Echilibrul bine stabilit al disciplinei politice, fiind ceea ce a diferenţiat-o de soarta Atenei, ba mai mult, fiind înţelepciunea pentru care Roma a rezistat împotriva tuturor condiţiilor adverse care au ameninţat-o de-a lungul istoriei. Motiv pentru care originea romană a oferit poporului român, un implacabil fenomen al revelaţiei şi al 78 Cristian Păunescu, Banca, banii şi bancherii, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2009, p Ibidem, p

32 desăvârşirii pe drumul independenţei sale naţionale, iar Roma Aeterna devenind parcă, personificarea asociată unei zeiţe protectoare 80 a luptei românilor. Pentru numeroşi români, respectând în cele mai mici detalii oraşul celor şapte coline, Roma a avut un caracter menit să palpiteze. Într-o vizită a lui George Murnu pe urmele antice din centrul Romei, aprecia la constructorii romani efortul de-a construi pentru eternitate 81, remarcând ca Roma să devină pentru români o formă de a-şi recuceri demnitatea încheia acelaşi G. Murnu. În aceeaşi ordine de idei, Nicolae Bănescu unul dintre foştii candidaţi la directoratul Şcolii Române din Roma după moartea lui G. Mateescu în 1929, în călătoria sa în peninsulă va avea să se convingă că Roma poartă cu sine pecetea geniului roman, moştenit de la Imperiu 82. Celui dintâi intelectual român care a argumentat latinismul dunărean, Roma îi apare lui Miron Costin, ca un cuib a toată dăscălia şi învăţătura, iar despre clima din peninsulă, ca fiind mereu supt ceriu blîndu, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele, ori despre relaţia italienilor cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată tovaroşi 83. Roma rămâne astfel un oraş fecund pentru meditaţie şi totuşi nedecăzând din dreptul său patriarhal în puterea politică. Pe acest fond într-o scrisoare a lui C. Negri din 15 august 1838 adresată lui Ion Ghica, descrie Roma ca fiind expresia de măreţie bărbătească 84 ; desigur râvnită de alte oraşe Alexandru Duiliu Zamfirescu fiul junimistului Duiliu Zamfirescu, cu o imediată repeziciune se ataşează de marele oraş italian ca fost ataşat de Legaţie pe vremea uceniciei sale diplomatice. Îşi amintea mai târziu catalogându-se un mânz abea scăpat din câmpia universitară, că o astfel de perioadă a tranziţiei către maturizarea profesională destul de dificilă, căutând o aleasă erudiţie diplomatică cu instincte impecaile spunea el, traiul în mijlocul societăţii italiene i-a devenit atât de repede familiar, încât credea că Italia este un fel de prelungire a odăii mele din Bucureşti 85. Duiliu Zamfirescu, este seniorul intelectualităţii româneşti pentru ceea ce înseamnă viaţa romană, el aflându-se la Roma nu mai puţin de 18 ani cât a stat la Legaţia Română din capitala Italiei. Într-o corespondenţă cu Iacob Negruzzi conducătorul din acea vreme a revistei Convorbiri literare, îi mărturiseşte că seara are o obijnuinţă: Pe balustrada de pe Pincio mă uit în umbra pădurei din Villa Borghese şi în toată raza muntelui ce înconjoară oraşul, în văpselele infinite cu care stropeşte soarele de la apus conturul dealurilor şi al zidurilor Aceeaşi obijnuinţă o manifestă diplomatul Duiliu Zamfirescu şi când asistă la un carnaval din Roma, de unde va exclama: Priveliştea de pe Pincio era ieri minunată. Pentru întîiaşi dată mi-am putut vedea, plastic, întruparea imaginei unui circ roman, al Colyseului bunăoară deci imaginea de spectator asupra unui spectacol cu monştri arhitecturali, în loc de gladiatori. O cea din urmă vizită în zona Pincio a unui intelectual român care ajunge în Roma, Ion Petrovici este acompaniat de un profesor de arheologie român, scrie el în jurnalul său, cel mai probabil fiind vorba de Emil Panaitescu, iar acesta îi arată desigur şi muzeele romane. În cele din urmă cei doi români ajung şi la Villa Borghese spre a o vizita, după care merg în parcul Pincio, ca să-şi pună ordine în emoţii şi impresii 87. Ion Petrovici va străbate apoi împrejurimile unde se afla Şcoala Română, el fiind invitatul Şcolii pentru un sejur în Roma. 80 Ibidem, p Zaharia Sângeorzan, op.cit., p Ibidem, p Ibidem, p Ibidem, p Alexandru Duiliu Zamfirescu, Pe căi de Miazăzi, Editura Lutetia, Bucureşti, 1947, p Ibidem, p Ibidem, p

33 În cele din urmă, pentru acest proiect românesc din străinătate, ceea ce Ion Bianu sublinia cu francheţe că Vasile Pârvan a realizat o şcoală vie a elevilor săi 88 şi cum în acelaşi context, Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea despre întemeietorii proiectului românesc din Italia, că au intuit, cu o putere rară, nevoia imperioasă a României întregite de a fi strâns legată de Cetatea Eternă a artei şi a ştiinţei 89, astfel că Italia prin caracterul ei de gazdă a atâtor virtuţi civilizatoare, a constituit ţinta predilectă pentru acest proiect de cercetare umanistică. Zona în care se preconiza edificarea Şcolilor străine era în consecinţă una de o largă respiraţie modernistă, iar sintagma carpe diem rămânând specialitatea Romei de-a lungul întregii istorii de împlinire a existenţei sale. Pentru urbea Romei, specifica amprentă a culturii universale, a avut să-i ofere numeroase capodopere în arheologie, istorie antică şi Belle-Arte, până azi păstrând-o în muzeele şi galeriile sale, veacuri de-a rândul. În concluzie, pentru partea românească a fost îndeajuns un arheolog ca Vasile Pârvan, cu idei progresiste pentru arheologia naţională, să ajungă în Roma pentru elaborarea tezei sale de dizertaţie din 1908 intitulată Naţionalităţile negustorilor din Imperiul Roman, pentru ca arheologul să-şi mai dorească revenirea în oraşul celor şapte coline. Şi să nu uităm, că însuşi marele arheolog român sublinia faptul că prima sa vizită în peninsula Italiei a fost programată pentru a fi numai una, fără dorinţa de revenire pe malul Tibrului. Clădirea românească ce a urmat să fie construită, este pe drept cuvânt considerată ca una din cele mai demne manifestări ale noastre peste hotare 90 şi desigur, aleasă spre a se clădi în capitala Italiei deoarece în afara argumentului istoric, Roma mai este oraşul care sub amprenta anotimpurilor, atrage clima temperat blîndă în fiece lună din cursul unui an biologic. De menţionat că Institutele sunt catalogate drept iniţiative naţionale de factură ştiinţificocultural pentru fiecare stat în parte 91, iar numărul mare de institute îi oferă capitalei italiene titlul de comunitate internaţională urmând ca ţările reprezentate prin aceste centre să intre în această comunitate ştiinţifică globală. Astfel nicio ţară prezentă cu un Institut de cercetare în Roma, nu riscă să rămână o singulară sforţare naţională. În încheiere, oraşul Roma alături de noul cartier al Artelor aşezat la sfâşitul secolului al XIX-lea între Villa Borghese şi Tibru, rămân ca cele mai potrivite spaţii de desfăşurare pentru crearea unui concert perpetuu al culturii europene, acordate spre definire tinerilor de azi bursieri ai Romei, şi proveniţi începând din Alexandria egipteană şi până de pe coasta de vest ai Statelor Unite ori până de pe ţărmurile scandinave al nordului european. Participarea de asemenea ai tuturor capitalelor din centrul Europei la desfăşurarea acestor cercetări de istorie a civilizaţiei, are să-i atribuie într-adevăr Romei titlul de capitală universală privind în istorie. În concluzie, această mare participare atestă valabilitatea inatacabilă a antichităţii clasice, ce iată că încă mai are ceva de oferit civilizaţiei modernităţii. Iar prezenţa constantă a numeroşi tineri care se prezintă cu burse de studiu la Roma, confirmă de asemenea că tineretul oferă încredere valorilor regăsite în moştenirea clasicismului, oferind epocii noastre o remarcabilă Şcoală monografică asupra valorilor antichităţii clasice. Iar tot ca o concluzie, adnotăm aici că în aceste condiţii oraşul celor şapte coline, Roma, va continua mult timp de-acum înainte, să rămână acea capitală eternă la care s-a tot făcut referire de-a lungul istoriei. 88 Ibidem, p George Lăzărescu, op.cit., p.5 90 Nicolae Lascu, op.cit., p Paolo Vian (coord.), Annuario.Unione Internazionale degli Istituti di Archeologia Storia e Storia dell arte in Roma, , nr.49, 2007, Roma, p.7 33

34 Concluzii Contactele lui Vasile Pârvan cu Italia, reprezintă o indispensabilă etapă din şirul relaţiilor româno-italiene avute de-a lungul istoriei. Legăturile ştiinţifice şi prezenţa instituţională a Şcolii Române în Roma a lărgit contactele bilaterale, atingându-se în tagma arheologilor. Iar fructuoasa etapă a coincis cu prezenţa lui Vasile Pârvan în focul luptei pentru modernizarea ştiinţei arheologice româneşti, de unde prin legăturile sale cu Italia, reliefăm că arheologia românească şi-a primit girul modernităţii, via Italia. Faptul că modernitatea se păstrează strâns legată de întemeierea Şcolii Române din Roma, nu face altceva decât să arate semnificaţia de efort naţional, ce l-a deţinut mediul universitar românesc, ca promotor al dezvoltării relaţiilor remarcabile consacrate cercetării antichităţiilor romane, dincolo de legăturile româno-italiene. Refacerea în ansambu şi în detalii, a istoriei Şcolii Române de la Roma, nu poate veni decât din interiorul comunităţii universitare româneşti, pentru ca abia după aceea, o eventuală refacere critică a Şcolii Române din Roma, să vină probabil, din partea universitarilor italieni. Îndemnaţi de versul unei poezii... Accademia di Romania, că e la Roma, nu-i italiană... 92, am continuat periplul de apărare a ceea ce a fost Accademia di Romania sau Şcoala Româna de la Roma, în cei 25 de ani de viaţă pe care i-a primit de la statul român: ! Repunerea în circulaţie a unui volum închinat Şcolii Române din Roma, este binevenit în pregătirea centenarului instituţiei româneşti, care se va împlini nu peste mulţi ani. Preocupat de documente inedite, după o reflecţie a fondului arhivistic a Băncii Naţionale a României şi mai apoi la Roma, Archivio Centrale dello Stato, cercetarea se încheie cu împlinirea unei integrări în cele mai mici amănunte privitoare la Şcoala Română din Roma, pentru perioada , ce înseamnă epoca Vasile Pârvan. Drept urmare Cap.V este un amplu program de prezentare a arhivei inedite găsite de noi în Arhiva Istorică a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, fondul chiar aşa intitulat, Şcoala Română de la Roma. Restructurarea Academiei Române în 1948 şi închiderea la Roma a Şcolii, constituie ca atare, o prelungire la înconjurarea culturii române de către forţele politice a cărei imperative trebuiau urmate. Eliberarea de sub respectivele exigenţe sociale, după 1990 a dus la participarea intelectualului român, sub clasica formare a gândirii romantice a latinităţii. În studiul nostru, au fost de o extremă necesitate pentru biografia directorului Vasile Pârvan, studiile şi cercetările privitoare biobibiografia marelui arheolog, scrise de istoricul ieşean a căror studii, Liviu Antonesei le numea uzinele intelectuale Al.Zub 93. De aceea, convinşi fiind că nu putem aştepta centenarul Şcolii, fără o descriere cât mai detaliată ai primilor ani în care instituţia a funcţionat într-un apartament închiriat la Roma, considerăm de bun augur atenţia acordată dificultăţilor întâlnite pe Via Emillio del Cavaliere, perioadă care se suprapune cu destinul pământesc al lui Vasile Pârvan. Ba mai mult, o atenţie asupra acestor ani, îl consemnează pe primul director, ca părintele Accademiei di Romania. Datorită acestei realităţi, Capitolul IV dedicat manuscriselor din arhiva personală a magistrului Pârvan, este o lectură despre Şcoală, scrisă pe zile şi pe săptămâni fără aprecieri generaliste acolo unde nu a fost nevoie. Capitolul respectiv se încheie cu raportul lui George G.Mateescu din anul 1928 înaintat Academiei Române în calitate de urmaş al directorului, 92 Sever Dumitraşcu, Proze albastre, Editura Europrint, Oradea, 2007, p Alexandru Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2005, p.v 34

35 documentul fiind important deoarece promite continuitatea, sau mai bine zis, bucuria discipolatului de la înaintaşul său. Materialul ilustrativ s-a dorit să contribuie şi el pentru integrarea lecturii din teza noastră care este pregătită a menţine părerea autorilor, drept Şcoala din Roma ca fiind un model de urmat pentru prezenţa românească peste hotare. Lectura tezei Şcoala Română de la Roma în 80 scrisori inedite în ansamblul ei, oferă cititorului de azi o veritabilă încredere a prezenţei culturii române în străinătate, convertită de la erudiţia succesivă prin membrii bursieri ai Şcolii într-o primă fază, până la devenirea lor profesională cu operele lor monumentale la specialităţile fiecăruia de la catedra din ţară. Într-adevăr, urmarea actului din decembrie 1918, sub noul statut de România Întregită, energiile şi capacităţile intelectuale şi-au asigurat o mai demnă valorificare a creativităţii, fapt ce explică puternica dezvoltare a poporului nostru şi o activă implicare în viaţa continentului 94. În interiorul ei, o expresie a integrării provinciilor unite, a fost puternica dezvoltare a celor patru universităţi româneşti de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, valorificate de noi prin adnotarea tradiţiei universitare a fiecărui bursier român ajuns în Roma. Au fost valorificate documente din arhive şi din diverse publicaţii de pe lângă institutele de Istorie G.Bariţiu din Cluj-Napoca şi A.D. Xenopol de la Iaşi. În acelaşi timp au fost utilizate lucrări de specialitate publicate în opere minuţios elaborate, de istorici precum Ion Bulei, Veronica Turcuş, Carmen Burcea. Nu s-a omis deloc, actele colocviilor organizate în ultimul deceniu în Italia, la sediul Accademiei di Romania, unde mulţumiri se cuvine să aducem acad. Ioan-Aurel Pop, care mi-a pus la dipoziţie referatul prezentat de acesta la unul din colocvii. Izvoarele şi lucrările generale, ocupă în mod firesc, un loc aparte în elaborarea tezei, oferind o necesară imagine a contemporaneităţii epocii în care Şcoala şi-a trăit destinul în apartamentul închiriat din Via Emilio del Cavaliere şi mai apoi în sediul său propriu din Valle Giulia. Imediat după aceea, unul dintre scopurile tezei fiind însuşite, vom avea o etapă aniversară în pregătirea centenarului ( ) de la înfinţarea Şcolii Române din Roma, care cu sau fără prezenţa noastră, ea va fi sărbătorită. O reactualizare a lor, ale documentelor din arhiva Institutului bucureştean, se adresează îndeosebi noilor serii de cititori, chemate către demersul propriu, căci afirmă Al.Zub cu privire la scrisul istoric restituţia acestora nu se produce o dată pentru totdeauna, ci e sarcina fiecărei generaţii în parte 95. De aceea, responsabilitatea pentru conţinutul lucrării, pentru omiterea altor contribuţii din istoriografia problemei, cât şi pentru cele scrise de noi în cuprinsul lucrării, aparţin semnatarului prezentei teze, autorul asigurând îmbunătăţirea lucrării pentru o eventuală întâlnire cu lumina tiparului. Italia a fost şi va rămâne pentru România simbolul latinităţii care exprimă o conştiinţă a originii comune, după care Vasile Pâran şi-a îndreptat mirobolantul său plan, îndreptându-i cu studii şi articole pe membrii Şcolii, cercetând Romanitatea Orientală a ţinutului valah, căci Roma ca centru al latinităţii, a fost mai ales pentru românii ardeleni, seducătorul, irezistibilul miraj 96. În concluzie, având o Şcoală românească înfiinţată într-unul din cele mai faimoase cartiere din Roma, putem admite ca şi alte ţări, că istoria românilor şi a României trebuie urmărită în cadrul ei normal, cel european, astfel înglobată în cuprinsul continentului 97. Ca proiect sprijinit de Banca Naţională a României, se îndeplineşte afirmaţia conform căreia o importanţă covârşitoare în dezvoltarea modernă a statului român sub diferitele ei aspecte, a fost 94 Ioan Scurtu (coord.), Istoria Românilor, Vol.VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.ix 95 Al.Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, 2004, p Zaharia Sângeorzan, Pelerini români la Columna lui Traian, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p.7 97 Dinu C.Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.7 35

36 prima bancă a ţării, alături de Guvernatorii acesteia. Instituţia bancară se identifică, prin urmare, alături de Academia Română, ca principalele foruri de impulsionare în propăşirea poporului, şi ca atare B.N.R. nu trebuie neglijată nici sub aspectul mecenatului, dincolo de prestigiul său financiar şi guvernatorial în sistemul economic, în care iată, atenţia băncii s-a extins spre modul de viaţă şi spre problemele diverse ale României din fiece epocă 98. Observând, atât pe parcursul lucrării, cât şi în capitolul Introducere, că directoratul Şcolii din Roma prin cele trei care le-a avut după 1927 (G.G.Mateescu, E.Panaitescu şi S.Lambrino), a întreţinut o certă valoare spiritului pârvanian, continuându-se a se menţine la acelaşi nivel academic şi reuşindu-se o transmitere educaţională tuturor membrilor până la apusul destinului lor didactic, astfel adresăm întrebarea dacă instituţia din Roma a fost vreodată trecută în uitare, sau doar ascunsă? În fine, teza după parcurgerea tuturor capitolelor, ca o concluzie redusă la o singură propoziţie, se poate considera lucrarea, ca fiind relatarea despre cum se naşte o instituţie; de aceea s-au lăsat doar ca sporadice treceri în revistă, încercările închiderii instituţiei, ce vor fi reale în În esenţă, din subcapitolul al doilea în Capitolul III, reiese nivelul deosebit la care Vasile Pârvan a îndrăznit să-şi înţeleagă viaţa, şi anume efortul său continuu ce-a început odată primirea catedrei de Istorie Antică, imediat urmând directoratul Muzeului Naţional de Antichităţi şi desigur calitatea de academician, din Nicidecum neglijând munca de teren de la Ulmetum, Histria şi Adamclissi, ori profesoratul său la Universitatea din Cluj şi Bucureşti. Dintre cele mai categorice aprecieri, se aduce şi operei sale, începând cu studiul Începuturile vieţii romane la gurile Dunării apărută la Cultura Naţională şi încheind cu indispensabila carte Getica alături de celelalte coordonări ale revistelor Dacia, Ephemeris Dacoromana, Diplomatarium Italicum şi chiar tomurile secţiei de Istorie de la Academie, toate acestea de mai sus, uluindu-i pe zeii a cărui invidie i-a cerut surparea destinului la numai 45 ani pământeni. În consecinţă, având posibilitatea participării la întregirea istoriografiei româneşti şi europene, în ultimă instanţă, cu un calup de informaţii neperisabile în timp pe scara istoriografiei, îmi exprim întreaga mea gratitudine Profesorului coordonator, deoarece această lucrare nu ar fi fost posibilă fără interesul cu totul particular pentru istoria Accademiei di Romania, din partea domnului Profesor. Îi devin recunoscător pentru sprijinul acordat permanent în pregătirea manuscrisului şi ajutorul esenţial ce a început odată cu îndemnul Domniei Sale, către acest subiect, aparent, strict de istorie contemporană, însă mult mai mult Nicolae Lascu, Banca Naţională a României şi arhitectura, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale Nr.35, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p.7 36

37 Anexe O publicaţie ce vine în completarea manuscriselor inedite ale lui Vasile Pârvan găsite de noi în Arhiva istorică a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti Cea mai recentă lucrare în istoriografia problemei, apărută la Roma în anul 2012, în aniversarea celor 90 de ani de la înfiinţarea Şcolii Române din Roma 37

38 Vasile Pârvan, primul arheolog ce a propus înainte de anul 1918, crearea unui Institut academic românesc la Roma pentru arheologii români şi pentru restul ştiinţelor istorice. Prima variantă convenită unanim de Guvernatorul Băncii Naţionale a României, M.Oromolu şi arhitectul P.Antonescu, privind constucţia unui sediu la Roma 38

39 Cea de-a doua variantă privind construcţia, devenind stilul agreat de autorităţile italiene Şcoala Română din Roma azi, Institutul Cultural Român din Roma 39

40 Bibliografie I. Fonduri Arhivistice (interne) 1. Arhivele Statului din Iaşi, fond Facultatea de Litere, dosar nr.248/ 1926; dosar 235/ Arhiva Istorică a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti: fond Şcoala Română din Roma ; fond Vasile Pârvan, dosar Manuscrise şi diferite acte personale, dosar Scrisori adresate lui Vasile Pârvan din ţară şi străinătate 3. Arhiva Băncii Naţionale a României, Direcţia Administratură, Evidenţă contabilă, Buget, Dosar Construcţia palatului Academiei Române din Roma II. Fonduri Arhivistice (externe) 1. Archivio Centrale dello Stato, Roma (Italia): fond Prezidenza Concilio dei Ministri III. Ziare şi reviste 1. ADAMENŞTEANU, Dinu, Cum am devenit arheolog, în Magazin istoric, XXIX, nr.3, martie BARNEA, Alexandru, Accademia di Romania, în revista 22, nr.366, 25 februarie-3 martie, BULEI, Ion, Vocaţia zidirii. Vasile Pârvan - constructorul, în Magazin istoric, XLI, nr.12, decembrie GHIKA,I. Vladimir, Arhivele Romane şi istoria Românilor, în Revista Catolică, I, nr.2, aprilie-iunie 1912, Bucureşti 5. MARCU, Alexandru, Şcoala Română din Roma, în revista Boabe de grâu, I, nr 3, mai 1930 IV. Periodice, anuare (naţionale) 1. CĂLINESCU, George, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium Italicum, II, Roma, INDRIEŞ, Magdalena, Ştefan Bezdechi, profesorul, savantul, traducătorul şi publicistul, în Studii Clasice, XLV, 2009, Editura Academiei Române, Bucureşti 3. MÂNDRUŢ, Stelian, Virgil Vătăşianu şi Şcoala Română din Roma (III), în Anuarul Institutului de Istorie G. Bariţ din Cluj-Napoca, tom. XLV, MITREA, Ioan, Un secol de arheologie modernă în România, în Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău, vol.xi, PÂRVAN, Vasile, Cetatea Ulmetum, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXVI Memoriile Secţiunii Istorice 40

41 V. Lucrări generale 1. ARGETOIANU, Constantin, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, volumul II, Partea IV, , ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, BOGDAN,Dan, Eugen Drăguţescu ( ). Rodul exilului, Editura România Press, Bucureşti, DERER, Condrea Doina, Silvio Guarnieri: Universitar în România şi în Italia, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, DRĂGUŞANU, Ion Codru, Peregrinul transilvan, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, DUMITRAŞCU, Sever, Arheologia română la sfârşit şi început de mileniu, Editura Universităţii din Oradea, 1995 VI. Lucrări speciale 1. BĂRBULESCU, Mihai; TURCUŞ, Veronica; DAMIAN Iulian M., Accademia di Romania din Roma , Accademia di Romania, Roma, BULEI, Ion, Scrisori inedite. Lettere inedite. Vasile Pârvan, Editura Institutului Cultural Român, 2007, Bucureşti 3. BURCEA, Carmen, Diplomaţie culturală. Prezenţe româneşti în Italia interbelică, Editura Institutului Clutural Român, Bucureşti, LASCU, Nicolae [jr.], Banca Naţională a României şi arhitectura, Editura Enciclopedică, Bucureşti, LĂZĂRESCU, George, Şcoala Română din Roma, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

42 Să muncim în libertate, să creem în libertate, e să cântam vieţii cel mai frumos imn, pe care l-ar putea sufletul nostru cuprinde în adâncurile lui. Munca e ritmul vieţii. Ea dă libertăţii şi frumuseţii tărie şi caracter propriu fiinţei noastre Vasile Pârvan 42